Boris Pasternak

— Stai. Ascultă. O noutate. Şi ce mai noutate! Am uitat să-ţi spun. S-a întors Nikolai Nikolaevici.

— Care Nikolai Nikolaevici?

— Unchiul Kolea.

— Tonia! Nu se poate! Prin ce întâmplare?

— Uite-aşa. Din Elveţia. Ocolind prin Londra. Trecând prin Finlanda.

— Tonia! Nu glumeşti? L-aţi văzut? Unde-i? Vreau să-l văd imediat, în clipa asta!

— Câtă nerăbdare! E undeva la marginea oraşului, la vila cuiva. Mi-a promis că se întoarce poimâine. Dar s-a schimbat foarte mult, ai să fii dezamăgit. S-a oprit câtva timp la Petersburg şi s-a bolşevizat. Tata răguşeşte contrazicându-se cu el. Dar într-adevăr, de ce ne oprim la fiecare treaptă? Deci ai auzit şi tu că nu ne-aşteaptă nimic bun, în afară de greutăţi, primejdii şi nesiguranţă?

— Aşa mă gândesc şi eu. Asta-i situaţia. Vom lupta. Doar nu vine sfârşitul lumii. O să facem şi noi ce-or să facă ceilalţi.

— Se spune că n-o să avem lemne de foc, apă şi lumină. Se vor desfiinţa banii. Se va întrerupe aprovizionarea oraşului. Oh, iar ne-am oprit! Hai. Ascultă. Toată lumea laudă sobiţele plate care se vând pe Arbat. Cică se poate găti un prânz arzând doar un ziar. Am făcut rost de adresa atelierului. Trebuie să ne cumpărăm şi noi una, până nu se vând toate.

— Ai dreptate. O să cumpărăm. Bravo, Tonia! Dar unchiul Kolea, unchiul Kolea! Numai când te gândeşti! Nici nu-mi pot reveni!

— Am un plan. La etaj, în două-trei camere, să ne instalăm noi împreună cu tata, Saşa şi Niuşa, camerele să fie la capătul coridorului şi să dea neapărat una într-alta. Zic să renunţăm de tot la restul clădirii. Facem un zid despărţitor, punem sobiţa de fier în camera din mijloc, scoatem burlanul pe fereastră, acolo vom spăla rufe, vom mânca şi vom găti, vom primi musafirii, vom face deci tot ca să merite să facem focul şi, cine ştie, poate că va da Dumnezeu să ieşim în primăvară.

— Păi, cum altfel? Sigur că o să ieşim din iarnă. Nu trebuie să te îndoieşti nici o clipă. Ai gândit bine totul. Bravo! Ştii ceva? Hai să sărbătorim aprobarea planului tău. Frigem raţa mea şi-l invităm pe unchiul Kolea la inaugurare.

— Excelent. Pe Gordon o să-l rog să aducă nişte spirt. Face rost de la nu ştiu ce laborator. Şi acum uită-te. Asta-i camera despre care îţi spuneam. Asta-i alegerea mea. Eşti de acord? Pune jos geamantanul şi du-te după cufăr. Pe lângă unchiul Kolea şi Gordon îi mai putem invita pe Innokenti şi pe Şura Schlesinger. N-ai nimic împotrivă? Mai ţii minte unde e toaleta? Stropeşte-te cu ceva dezinfectant. Eu intru la Saşa, o trimit pe Niuşa jos şi, când o să se poată, o să te chem.

Cea mai importantă noutate care îl aştepta la Moscova era pentru el acest băieţel. Iuri Andreevici fusese mobilizat de îndată ce Saşa se născuse. Ce ştia despre fiul lui?

O dată, pe când era deja mobilizat, chiar înaintea plecării pe front, Iuri Andreevici trecuse pe la spital ca s-o vadă pe Tonia. Venise chiar la ora alăptatului şi nu i se dăduse voie să intre în salon.

Se aşezase în sala de aşteptare. În acest timp, coridorul cu saloanele pentru sugari, care făcea un unghi drept cu coridorul saloanelor pentru mame, se umpluse de corul a zece sau cincisprezece glasuri de prunci şi infirmierele, grăbite ca să nu-i răcească pe cei mici, începuseră să-i care câte doi subsuoară, ca şi cum ar fi dus nişte pachete mari cu cumpărături. Nou-născuţii erau duşi la mamele lor să sugă.

— Oa, oa, ţipau bebeluşii, aproape indiferent, cu un fel de sentiment al datoriei, ţinând-o toţi pe aceeaşi notă.

O singură voce era în dezacord cu acest unison. Şi acesta striga „oa, oa”, tot fară suferinţă, însă vocea nu i se auzea din obligaţie, ci cu un fel de ostilitate deliberată, posacă şi de aceea tonurile ei erau mai groase.

Atunci Iuri Andreevici luase hotărârea să-l boteze Aleksandr, ca pe socrul său. Nu se ştie de ce îşi închipuise că vocea singulară era a băiatului lui, poate pentru că era un plânset cu amprentă personală, care de pe acum conţinea viitorul caracter şi destinul unui om, era un plâns cu timbru propriu, care includea numele băiatului, numele de Aleksandr, după cum se gândea Iuri Andreevici.

Nu se înşelase. Câteva minute mai târziu se convinsese că într-adevăr plânsetul era al lui Saşenka. Acesta era primul lucru pe care îl ştia despre fiul său.

Următoarea întâlnire cu el a avut-o pe front, din fotografiile pe care le primea o dată cu scrisorile. Acestea înfăţişau un bondocei vesel şi frumuşel, cu capul mare şi cu guriţa ca o floare, care şedea crăcănat pe o pătură şi, ridicând amândouă mâinile, părea că dansează cu lăsări pe vine. Pe atunci avea un an, învăţa să meargă. Acum împlinise deja doi ani şi începea să vorbească.

Doctorul ridică geamantanul şi, desfăcându-i curelele, îl puse pe măsuţa de jucat cărţi de lângă fereastră. Oare ce-o fi fost în trecut în camera aceasta? El nu o recunoştea. Probabil că Tonia scosese mobila de aici sau o tapetase altfel.

Doctorul deschise geamantanul ca să-şi scoată trusa de bărbierit. Printre coloanele clopotniţei care se înălţa chiar în dreptul ferestrei apăru luna plină şi clară. Când lumina ei căzu în interiorul geamantanului, pe rufăria, cărţile şi accesoriile pentru bărbierit, camera se umplu de altă lumină şi doctorul o recunoscu.

Era fosta magazie a răposatei Anna Ivanovna. Aici aceasta înghesuia toate scaunele şi mesele stricate, pupitrele şi birourile care nu mai erau de nici un folos. Tot aici îşi ţinea arhiva de familie şi tot aici erau cuferele în care, peste vară, era păstrată îmbrăcămintea pentru iarnă. Pe când mai trăia răposata, colţurile camerei erau ticsite până în tavan şi de obicei nimeni nu avea voie să intre aici. Însă, la sărbătorile mari, când se adunau mulţi copii în casă, când li se dădea voie să-şi facă de cap şi să alerge prin tot etajul, li se deschidea şi camera aceasta, unde se jucau de-a tâlharii, se ascundeau pe sub mese, se ungeau pe obraji cu plută arsă şi se schimbau pentru balurile mascate.

Câtva timp doctorul stătu nemişcat, amintindu-şi toate acestea, apoi coborî în vestibulul de jos, ca să ia cufărul lăsat acolo.

Jos la bucătărie, Niuşa, o fată sfioasă şi timidă, şedea în genunchi şi jumulea raţa pe un ziar întins lângă plită, Văzându-l pe Iuri Andreevici cu cufărul în mână, se roşi ca o floare de mac, se ridică cu o mişcare elastică, îşi scutură de pe şorţ puful de pasăre şi, salutându-l, se oferi să-l ajute. Însă doctorul îi mulţumi şi îi spuse că se descurcă singur cu bagajul.

De cum intră în fost magazie a Annei Ivanovna, din camera a doua sau a treia îl chemă soţia:

— Poţi să vii, Iura!

Se duse să-l vadă pe Saşa.

Camera copilului era amenajată în fosta sală de studiu a lui şi a Toniei. Băieţelul din pat nu era deloc atât de frumos cum îl înfăţişau fotografiile, în schimb semăna leit cu mama lui Iuri Andreevici, cu răposata Maria Nikolaevna Jivago, era copia ei perfectă, izbitoare, care semăna mai mult cu ea decât toate fotografiile rămase de la aceasta.

— Uite-l pe tata, tatăl tău, fă-i tatei cu mânuţa, îi repeta Antonina Aleksandrovna, coborând plasa de la pătuţ, pentru ca tatei să-i fie mai uşor să-l îmbrăţişeze pe băiat şi să-l ia în braţe.

Saşenka îl lăsă să se apropie pe bărbatul acela necunoscut şi neras, care probabil îl înfricoşa şi îl dezgusta, însă, când acesta se aplecă spre el, se ridică iute, se agăţă de bluza mamei şi, înciudat, îi trase intrusului o palmă. Propriul curaj îl înspăimântă pe Saşenka până într-atât, încât se aruncă la pieptul mamei, îşi înfundă faţa în rochia ei şi izbucni într-un plâns cu sughiţuri, înecat de lacrimi amare, care nu puteau fi potolite.

— Tu, obrăznicătură! îl dojeni Antonina Aleksandrovna. Nu-i frumos ce faci. Tata o să creadă că Saşa e un rău, un bătăuş. Arată-i cum ştii să săruţi, sărută-l pe tata. Nu plânge, nu trebuie să plângi, prostuţule!

— Dă-i pace, Tonia, o rugă doctorul. Nu-l chinui şi nu te mâhni nici tu. Ştiu ce prostii îţi trec prin minte. Că asta nu-i degeaba, că-i semn rău. Acestea-s fleacuri. E chiar firesc. Băiatul nu m-a văzut niciodată. Mâine o să ne obişnuim unul cu altul şi nu o să ne mai poţi despărţi.

Dar şi el ieşi din cameră cam plouat, cu sentimentul unei prevestiri de rău augur.

În decursul câtorva zile, doctorul descoperi cât e de singur. Nu învinuia pe nimeni pentru această izolare. Obţinuse, se pare, exact ceea ce voise.

Prietenii lui îşi pierduseră, în mod bizar, orice urmă de strălucire şi originalitate. Niciunul dintre ei nu mai avea propria sa lume, propria sa părere. Erau cu mult mai vii în amintirile lui. Probabil că în trecut îi supraapreciase.

Cât timp ordinea lucrurilor le permitea celor înstăriţi să-şi satisfacă plăcerile şi excentricităţile pe seama celor lipsiţi de mijloace, era uşor să iei drept faţă adevărată a omului această plăcere şi acest drept la trândăvie, de care beneficia o minoritate, în timp ce majoritatea suferea.

Dar de îndată ce clasele de jos s-au ridicat şi cei de sps şi-au pierdut privilegiile, ce iute au pălit aceşti oameni, cu câtă uşurinţă au renunţat la gândirea independentă pe care, probabil, niciunul din ei nu o poseda!

Acum Iuri Andreevici se simţea atras doar de oamenii neînrobiţi de fraze şi de patos, adică doar de soţia lui, de socrul lui şi de încă doi sau trei colegi de serviciu, oameni simpli şi harnici.

Petrecerea cu raţa şi cu spirtul avusese loc, aşa cum se plănuise, în a doua sau a treia zi după sosirea lui, când izbutise să se vadă cu toţi invitaţii, astfel încât nu petrecerea a fost prima lor întâlnire.

Raţa aceea grasă fusese un lux nemaipomenit pentru zilele acelea, când deja începuse foametea, însă nu avuseseră destulă pâine, lucru care lipsea de sens splendoarea mâncării, producând chiar iritare.

Gordon adusese spirt într-un flacon medicinal cu dop de sticlă şlefuită. Spirtul era valuta cea mai căutată la piaţa neagră. Antonina Aleksandrovna nu dădea voie nimănui să se atingă de sticlă şi, în funcţie de necesităţi, după propria ei inspiraţie, dilua alcoolul în porţii mici, astfel că băutura ieşea când prea tare, când prea slabă. Astfel se dovedi că ameţeala neuniformă, cauzată de diluţia inegală, este mult mai puternică decât cea produsă de o băutură tare şi mereu aceeaşi. Şi acest lucru îi deranja.

Şi totuşi, cel mai trist era faptul că petrecerea lor reprezenta o depăşire a condiţiilor vremii. Nimeni nu-şi putea închipui că în clădirea de peste stradă, la aceeaşi oră, erau oameni care beau şi ei şi mâncau. Dincolo de fereastră se întindea Moscova mută, întunecată şi flămândă. Tarabele ei erau pustii şi oamenii uitaseră că mai există pe lume vânat şi votcă.

Deci s-a văzut că numai viaţa care seamănă cu a celorlalţi şi se dizolvă fară urmă în modul de a trăi a celor mulţi este viaţa cea adevărată, că fericirea de unul singur nu înseamnă fericire, aşa că raţa şi spirtul care par unicele în tot oraşul nu sunt deloc nici raţă, nici spirt. Această constatare îl mâhnea cel mai mult.

Nici oaspeţii nu erau în măsură să-l îndemne spre meditaţii optimiste. Gordon fusese interesant atâta timp cât gândea greu şi se exprima melancolic şi şovăielnic. Fusese cel mai bun prieten al lui Iuri Andreevici. În gimnaziu, colegii îl iubeau.

Însă nu-i mai plăcea acum propria imagine şi începuse să introducă în ea retuşuri nepotrivite. Îşi luase inima în dinţi, o făcea pe chefliul, istorisea mereu câte ceva cu pretenţii de inteligenţă şi spunea mereu „nostim”, „amuzant”, cuvinte care nu făceau parte din vocabularul lui, pentru că niciodată Gordon nu considerase viaţa drept un simplu amuzament.

Înainte de venirea lui Dudorov, le povestise istoria hazlie, după părerea lui, a căsătoriei acestuia. Deşi toţi colegii cunoşteau această tărăşenie, Iuri Andreevici nu o ştia.

Dudorov fusese căsătorit cam un an, după care divorţase. Hazul aproape incredibil era însă cu totul altul.

Dudorov fusese luat din greşeală la armată. În timpul cât îşi făcea serviciul militar şi se cerceta cazul lui, cele mai multe corvezi le primea ca pedeapsă pentru că era un gură-cască şi nu saluta superiorii pe stradă. După ce fusese demobilizat, mult timp, văzând câte un ofiţer, mâna lui sălta mereu în sus, ochii i se împăienjeneau şi pretutindeni vedea epoleţi.

În această perioadă făcea totul pe dos, călca în străchini şi făcea prostie după prostie. Chiar în timpul acesta, se zice că într-o gară fluvială de pe Volga făcuse cunoştinţă cu două fete, care aşteptau acelaşi vapor şi, cică din zăpăceala produsă de forfota militarilor şi de reminiscenţele salutului lui ostăşesc, se îndrăgostise în grabă de cea mai mică şi-o ceruse în căsătorie. „Nu-i aşa că-i amuzant?”, întrebă Gordon. Dar fusese nevoit să curme istorisirea, căci la uşă se auzi vocea eroului acesteia. În camera intrase Dudorov.

Acesta se schimbase în sens invers. Fostul fluieră-vânt, instabil şi zănatec se transformase într-un savant sobru.

Pe când era adolescent, după ce fusese exmatriculat din gimnaziu pentru complicitate la pregătirea evadării unui deţinut politic, câtva timp rătăcise prin diferite şcoli de artă, însă, în cele din urmă, ancorase la ţărmul clasic. Mai târziu decât amicii lui, Dudorov absolvise facultatea în timpul războiului şi fusese reţinut în universitate, ca lector la catedra de istorie rusă şi la cea de istorie universală. Pentru prima catedră scria ceva despre politica agrară a lui Ivan cel Groaznic, iar pentru cea de-a doua lucra la un studiu despre Saint-Just.

Despre toate acestea discuta acum, amabil, cu vocea înceată şi parcă gripată, privind visător într-un punct, neridicându-şi şi necoborându-şi privirile, aşa cum făcea la cursuri.

Spre sfârşitul serii, după ce dăduse buzna, cu invectivele ei, Şura Schlesinger şi toţi, destul de înfierbântaţi şi fără ea, vorbeau fără să se mai asculte unul pe altul, Innokenti, cu care Iuri Andreevici încă din timpul şcolii era la „dumneavoastră”, îl întrebă de câteva ori:

— Aţi citit Război şi Pace şi Flautul – şira spinării?

Iuri Andreevici îi spusese de mult ce crede despre aceste scrieri, însă Dudorov nu-l auzise din pricina polemicii generale care se dezlănţuise şi, de aceea, după câteva minute, îl mai întrebă o dată:

— Aţi citit Flautul – şira spinării şi Omul?

— Păi, v-am răspuns, Innokenti. E vina dumneavoastră dacă nu aţi auzit. Bine, fie cum ziceţi dumneavoastră. Vă mai spun o dată. Maiakovski mi-a plăcut întotdeauna. E un fel de prelungire a lui Dostoievski. Sau, mai bine, poemele lui sunt lirica scrisă de cineva dintre tinerele personaje dostoievskiene răzvrătite, de felul lui Ippolit, Raskolnikov sau al eroului din Adolescentul. Ce forţă devoratoare a talentului! Şi cum spune el totul, o dată penţru totdeauna, înverşunat şi direct! Şi mai presus de orice, cu cât curaj aruncă el toate astea în obrazul societăţii şi chiar mai departe, în spaţiu!

Dar marea atracţie a serii fusese, desigur, unchiul Kolea. Antonina Aleksandrovna greşise spunând că Nikolai Nikolaevici e undeva la ţară. Se întorsese în ziua sosirii nepotului lui şi era în oraş. Iuri Andreevici se văzuse cu el de două sau de trei ori şi izbutise să vorbească pe săturate cu el, mirându-se în fel şi chip şi râzând împreună după pofta inimii.

Prima dată se văzuseră într-o seară cenuşie, posomorâtă. Din cer se cernea o burniţă fină, ca un praf de apă. Iuri Andreevici se dusese la hotelul unde locuia Nikolai Nikolaevici. Hotelurile nu mai primeau clienţi decât la insistenţa autorităţilor oraşului. Dar Nikolai Nikolaevici era cunoscut peste tot. Îşi păstrase vechile relaţii.

Hotelul semăna cu o casă de nebuni, părăsită de administraţie. Pustiul, haosul, puterea întâmplării domneau pe scări şi pe coridoare.

Din fereastra mare a camerei nemăturate se vedea piaţa mare şi pustie a acelor zile nebune, care te speria, de parcă ai fi văzut-o noaptea prin somn şi nu ţi s-ar fi aşternut acum în faţa ochilor de la fereastra hotelului.

A fost o întâlnire de neuitat, copleşitoare! Idolul copilăriei lui, magistrul ideilor lui adolescentine stătea iar în faţa lui, viu, în carne şi oase.

Pe Nikolai Nikolaevici îl prindeau foarte bine firele cărunte. Costumul larg, cumpărat din străinătate, îi venea bine. Pentru anii lui, arăta foarte tânăr şi chipeş.

Fireşte, era ţms în umbră de grandoarea evenimentelor petrecute. Însă lui Iuri Andreevici nici nu-i trecea prin minte să-i aplice această unitate de măsură.

Îl uimi calmul lui Nikolai Nikolaevici, sângele lui rece, tonul glumeţ cu care vorbea pe marginea temelor politice. Stăpânirea lui de sine depăşea posibilităţile ruseşti contemporane. Această trăsătură specifică îl trăda pe omul venit din altă parte. Tocmai această detaşare sărea în ochi, părea demodată şi stânjenitoare.

Ah, nu aceste cugetări umpluseră de fapt primele ore ale revederii lor, nu ele îl făcuseră să se arunce unul în braţele celuilalt, să plângă şi, gâtuiţi de emoţie, să întrerupă cu pauze frecvente repeziciunea şi înfierbântarea primei discuţii.

Se întâlniseră două caractere creatoare, legate prin relaţii de familie şi, deşi se ridicaseră şi reînviaseră amintirile trecutului, circumstanţe de altădată, prin care amândoi trecuseră în timpul lungii despărţiri, totuşi, de cum venea vorba de lucrurile importante, ştiute de oamenii creatori, imediat dispăreau toate legăturile rămânând doar ceea ce-i unea cu adevărat, dispăreau diferenţele dintre unchi şi nepot, dispărea diferenţa de vârstă şi nu rămânea decât înrudirea unei stihii cu alta, a unei energii cu alta, a unui principiu cu altul.

În ultimii zece ani, Nikolai Nikolaevici nu avusese prilejul să discute despre farmecul sentimentului de autor şi despre esenţa menirii creatoare cu un conlocutor atât de potrivit, ale cărui idei erau propriile lui idei. Pe de altă parte, nici Iuri Andreevici nu mai avusese ocazia să audă păreri atât de la obiect şi atât de însufleţitoare, ca analiza pe care i-o făcea unchiul.

Amândoi strigau mereu şi fugeau prin cameră, apucându-se de cap, uluiţi de precizia intuiţiilor ce le aparţineau amândurora, sau se duceau la fereastră şi băteau darabana în geam, cutremuraţi de evidenţa înţelegerii reciproce.

Aşa a fost la prima lor întâlnire, însă apoi doctorul îl văzuse pe Nikolai Nikolaevici în societate şi, printre oameni, acesta era altfel, schimbat, încât nu mai putea fi recunoscut.

Nikolai Nikolaevici se simţea musafir la Moscova şi nu dorea să se despartă de acest sentiment. Nu era deloc clar dacă pentru el „acasă” înseamnă la Petersburg sau în altă parte. Îl măgulea rolul de trăncănitor politic şi de seducător social. Poate că îşi închipuia că la Moscova se vor deschide saloane politice de felul celui creat la Paris de Madame Roland, înaintea Convenţiei.

Îşi vizita prietenele, femei bucuroase de oaspeţi, care locuiau pe străzile tihnite din Moscova, tachinându-le atât pe acestea, cât şi pe soţii lor pentru neducerea ideilor până la capăt, pentru opiniile înapoiate şi pentru obişnuinţa de a judeca superficial lucrurile. Epata acum cu erudiţia culeasă din ziare, la fel cum altădată se mândrea cu faptul că-i erau cunoscute cărţile şi textele renegate ale orficilor.

Se spunea că a lăsat în Elveţia o iubită tânără, treburi neterminate şi o carte aproape gata, că se va cufunda puţin în vârtejul rusesc şi apoi, dacă va izbuti să iasă nevătămat din bulboană, se va întoarce iarăşi în Alpii lui.

Era de partea bolşevicilor şi vorbea adeseori de doi eseri1 de stânga, care îi împărtăşeau vederile: un ziarist, care semna cu pseudonimul Miroşka Pomor, şi o publicistă, Silvia Coterie.

Aleksandr Aleksandrovici bombănea, dojenindu-l:

— Mi-e şi groază cât de jos aţi putut ajunge, Nikolai Nikolaevici! Cu toţi Miroşka ăştia. Ce groapă! Şi pe urmă această Lidia Pokori.

— Coterie, îl corectă Nikolai Nikolaevici. Şi Silvia.

— Totuna-i: Pokori, Coterie, un cuvânt nu schimbă nimic.

— Scuzaţi-mă că insist: o cheamă Coterie, repetă răbdător Nikolai Nikolaevici. Făcea schimb cu Aleksandr Aleksandrovici de asemenea discursuri:

— Care-i subiectul polemicii noastre? Mi-e şi ruşine să demonstrez asemenea adevăruri. E un simplu a.b.e. Marea masă populară a trăit timp de secole o viaţă imposibilă. Luaţi orice manual de istorie. Oricum s-ar fi numit, feudalism sau iobăgie, capitalism sau industrie, oricum nefirescul şi nedreptatea acestei ordini au fost de mult semnalate şi de mult este pregătită cotitura care va duce poporul spre lumină şi va pune toate lucrurile la locul lor.

Ştiţi că nu-i de nici un folos cârpirea, pe ici, pe colo, a vechiului, este nevoie de o schimbare din temelii. Poate că această schimbare va avea drept consecinţă dărâmarea clădirii. Ei, şi ce-i cu asta? Pentru simplul fapt că e îngrozitor, nu trebuia să credem că aşa ceva nu se poate întâmplă. E o chestiune de timp. Ce contraargumente aveţi?

— E, păi nu ăsta-i subiectul discuţiei. Despre asta vorbeam? Eu ce zic? se supăra Aleksandr Aleksandrovici şi polemica se relansa.

— Aceşti Poppuri şi Miroşka ai dumneavoastră sunt oameni fără conştiinţă. Una zic şi alta fac. Şi apoi, unde-i logica în toate astea? Nu-i nici o concordanţă. Da, da, aveţi răbdare, vă arăt imediat.

Şi se apuca să caute cine ştie ce revistă cu un articol contradictoriu, trăgând şi împingând cu zgomot sertarele de la birou, folosind toată această agitaţie zgomotoasă ca să-şi sporească elocinţa.

Lui Aleksandr Aleksandrovici îi plăcea să fie deranjat de ceva în timp ce vorbea, pentru ca aceste piedici să-i justifice pauzele de bolboroseli, cu „e”-uri şi „î”-uri prelungite. Elocinţa îi revenea atunci când căuta ceva pierdut, de exemplu, atunci când voia să-şi pună şi celălalt galoş în semiîntunericul holului de la intrare sau atunci când, cu prosopul pe umăr, stătea în uşa băii. Momente potrivite erau şi cele când întindea peste masă o tavă grea sau când turna vin în paharele musafirilor.

Iuri Andreevici îl asculta cu încântare pe socrul său. Adora pronunţia de moscovit get-beget, atât de familiară, rostirea cântată a cuvintelor, cu graseiere moale, aproape ca un tors de pisică atât de specifică lui Gromeko.

Buza de sus a lui Aleksandr Aleksandrovici, cu o mustăcioară scurtă, ieşea puţin deasupra buzei de jos. La fel, şi papionul i se reliefa pe piept. Între buză şi papion era ceva comun, care-i conferea lui Aleksandr Aleksandrovici un aer înduioşător, credul, infantil.

Noaptea târziu, aproape de plecarea musafirilor, apăruse Şura Schlesinger. Venea direct de la o şedinţă şi era îmbrăcată într-o jachetă, cu o şapcă de muncitor pe cap. Cu paşi apăsaţi intrase în cameră, dădu mâna cu toţi şi, din mers, începu să le aducă tuturor reproşuri şi acuzaţii.

— Salut, Tonia. Salut, Sanecika. Fiţi de-acord că aţi făcut o porcărie. De la toţi aud că a venit, toată Moscova vorbeşte de asta, dar sunt ultima care află de la voi. Naiba să vă ia. Probabil că nu merit. Unde-i mult aşteptatul? Lăsaţi-mă să trec. Nu-l mai ascundeţi. Ei, salut! Bravo, bravo! Am citit. Nu pricep nimic, dar e genial. Se vede imediat. Bună seara, Nikolai Nikolaevici. Iurocika, acuşi mă întorc la tine. Am cu tine mult, mult de discutat. Bună seara, tineri domni. A, şi tu eşti aici, Gogocika? Mănânci calule ovăz, nu-i aşa?

Ultima exclamaţie îl privea pe Gogocika, o rudă cam de-a şaptea spiţă de la căruţa familiei Gromeko. Acest Gogocika era un adept înverşunat al oricărei puteri în ascensiune şi ai casei, pentru că era prost şi gata mereu să râdă, îl porecliseră Rechinul; iar înălţimea şi subţirimea lui îl procopsiseră cu încă o poreclă: Tenie.

— Aha, beţi şi mâncaţi? Acum vă ajung din urmă. Ah, domnilor, domnilor. Nu ştiţi nimic, nimic n-aţi văzut! Câte se întâmplă pe lume! Ce lucruri se înfăptuiesc! Ia mergeţi la un miting adevărat, cu soldaţi neinventaţi, cu muncitori neinventaţi, care să nu fie din cărţi! Ia să-ncercaţi să piuiţi acolo ceva despre războiul până la victoria finală! V-ar arăta ei victorie finală. Am ascultat acum un marinar! Iuri, ţi-ai fi ieşit din minţi! Ce pasiune! Ce om dintr-o bucată!

— Şura era întreruptă mereu. Toţi urlau, care hăis, care cea. Femeia se aşeză lângă Iuri Andreevici, îl luă de mână şi, apropiindu-şi faţa de el ca să acopere vacarmul celorlalţi, îi scanda la ureche, ca într-un megafon: