Boris Pasternak



Yüklə 2,22 Mb.
səhifə19/49
tarix04.01.2019
ölçüsü2,22 Mb.
#90222
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   49

O dată, pe la sfârşitul lui octombrie, după stilul vechi, pe la ora zece seara, Iuri Andreevici mergea repede pe stradă, îndreptându-se, fără un motiv special, spre un coleg de serviciu care locuia prin apropiere. Locurile prin care trecea, de obicei aglomerate, acum erau foarte puţin circulate. Nu întâlnea decât puţini trecători.

Iuri Andreevici mergea repede. Se cernea din cer prima ninsoare rară, însoţită de un vânt din ce în ce mai puternic, care, văzând cu ochii, se transforma într-un adevărat viscol.

Iuri Andreevici dădea colţ după colţ şi pierduse şirul curbelor făcute, când deodată ninsoarea se înteţi şi se porni viforniţa, acea viforniţă care în câmp deschis se aşterne ţiuind pe pământ, iar în oraş se zbate prin fundacuri, de parcă s-ar fi rătăcit.

Ceva asemănător avea loc şi în lumea spirituală, şi în ea fizică, aproape şi departe, pe pământ şi în văzduh. În depărtare, ca nişte insuliţe, răsunau ultimele salve ale ezistenţei înăbuşite. Undeva la orizont, ca nişte băşici uriaşe, se înălţau şi se spărgeau flăcările incendiilor pe ale de a fi stinse. Şi tot asemenea inele şi găuri fugărea împletea viscolul, fumegând sub picioarele lui Iuri btidreevici, pe caldarâmul umed şi pe trotuare.

La o intersecţie, strigând „Ultimele ştiri!”, îl ajunse din urmă un băiat, care fugea, ducând sub braţ un teanc voluminos de ziare abia ieşite de la tipografie.

— Păstrează restul, îi spuse doctorul.

Băiatul dezlipi cu greu din vraf o foaie umedă, i-o întinse doctorului şi dispăru în viscol, la fel de fulgerător cum apăruse.

Doctorul se apropie de un felinar de stradă ca să citească pe loc lucrurile cele mai importante.

Ediţia specială, tipărită numai pe o parte, conţinea un comunicat guvernamental din Petersburg, cu privire la formarea Sovietului de Comisari ai Poporului, la instaurarea în Rusia a puterii sovietice şi la introducerea dictaturii proletariatului. Urmau apoi primele decrete ale noii puteri şi diferitele informaţii transmise prin telegraf sau telefon.

Viscolul îi biciuia ochii doctorului şi acoperea rândurile cu făină de zăpadă zgrunţuroasă, cenuşie şi scorţoasă. Dar nu asta îl împiedică să citească. Măreţia şi eternitatea clipei îl cutremuraseră şi nu-l lăsau să-şi vină în fire.

Ca să citească totuşi comunicatele, începu să se uite în toate părţile, în căutarea unui loc luminat, apărat de ninsoare. Astfel descoperi că se pomenise la intersecţia lui magică şi că stă la colţul dintre Serebrannaia şi Molceanovka, lângă scara unei clădiri cu patru etaje, cu uşă de sticlă şi cu holul spaţios, luminat electric.

Doctorul intră în clădire şi, la lumina becului, se cufundă în lectura telegramelor.

La etaj, deasupra lui, se auziră nişte paşi. Cineva cobora scara, oprindu-se des, ca şi cum ar fi şovăit. Într-adevăr, cel care cobora se răzgândi brusc, se întoarse şi dădu buzna într-o cameră la etaj. Se deschise o uşă şi se auziră voci, deformate atât de tare de ecou, încât nu se putea spune dacă vorbesc bărbaţi sau femei. După aceea uşa se închise cu zgomot, iar cel care cobora mai înainte îşi reluă coborârea, mai decis de data aceasta.

Absorbit de lectură, Iuri Andreevici avea ochii pironiţi în ziar. Nu avusese de gând să şi-i ridice şi să-l privească pe străin. Însă acesta, coborând scara în fugă, se oprise brusc. Iuri Andreevici îşi ridică privirea spre el.

În faţa lui stătea un adolescent de vreo optsprezece ani, cu o şubă de ren scorţoasă, cu blana pe dinafară, cum se poartă în Siberia. Pe cap avea o căciulă din aceeaşi blană. Băiatul era oacheş la faţă, cu ochi înguşti, ca de kirghiz. Avea ceva aristocratic, acea strălucire, acea subţirime care pare adusă de departe şi pe care o posedă oamenii cu sângele amestecat.

Era clar că băiatul se înşală şi că-l confundă cu cineva. Cu o buimăceală timidă îl privea pe doctor, de parcă ar fi ştiut cine este, dar nu avea curajul să-i vorbească. Pentru a pune capăt confuziei, Iuri Andreevici îi aruncă o privire rece, ca să-i taie cheful de discuţii.

Băiatul se fistici şi, fără să spună o vorbă, se duse spre ieşire. Acolo, privind încă o dată înapoi, deschise uşa grea, zdruncinată de vânt, şi, trântind-o cu un scrâşnet, ieşi în stradă.

Peste vreo zece minute plecă şi Iuri Andreevici. Uitase şi de băiat, şi de colegul spre care pornise. Era plin de cele citite şi se duse spre casă. Pe drum, o altă circumstanţă, un amănunt existenţial, care în zilele acelea avea o importanţă uriaşă, îi devie atenţia şi puse stăpânire pe el.

Foarte aproape de casă, se poticni în întuneric de o stivă de scânduri şi bârne trântite de-a latul trotuarului, aproape de bordură. Pe strada respectivă era clădirea unei instituţii pentru care, probabil, fusese adus combustibil sub forma unei case de lemn demolate, de la periferie. Bârnele nu încăpuseră în curte şi ocupau marginea străzii. Stiva era păzită de o santinelă înarmată care umbla prin curte şi, din când în când, ieşea în stradă.

Fără să stea pe gânduri, profâtând de intrarea paznicului în curte şi de un vârtej foarte gros de ninsoare, Iuri Andreevici se apropie de grămadă din partea întunecată, unde nu răzbătea lumina felinarului şi, clătinând-o încet, trase chiar de dedesubt o buturugă mare. Scoţând-o din grămadă şi săltându-şi-o pe umăr, doctorul încetă a-i mai simţi greutatea (povara plăcută ţi se pare uşoară) şi o porni furiş, pe sub ziduri, spre casa lui din strada Sivţev.

Buturuga se nimerise la ţanc: terminaseră lemnele de foc. O tăiară cu ferăstrăul şi bucăţile le sparseră, obţinând o movilă de lemne. Iuri Andreevici se aşeză pe vine în faţa godinului ca să aprindă focul. Şedea tăcut, privind uşiţa godinului care tremura şi zdrăngănea. Aleksandr Aleksandrovici împinse un fotoliu lângă sobă şi se aşeză ca să se încălzească. Iuri Andreevici scoase din buzunarul hainei ziarul şi i-l întinse cu cuvintele:

— Aţi văzut? Citiţi şi admiraţi.

Stând tot pe vine şi scormonind în sobă cu vătraiul, Iuri Andreevici vorbea singur cu glas tare.

— Ce chirurgie nemaipomenită! Să pui mâna pe bisturiu şi să tai artistic toate bubele vechi şi puturoase! O sentinţă simplă, fără ocolişuri, dată nedreptăţii care dăinuie de veacuri şi care s-a obişnuit cu plecăciuni, adulaţii şi temenele. În felul cum acest lucru a fost dus până la capăt există ceva naţional, de mult ştiut. Ceva din limpezimea necondiţionată a lui Puşkin, din ataşamentul neşovăielnic faţă de realitate al lui Tolstoi.

— Puşkin? Ce-ai spus? Stai puţin. Termin imediat. Nu pot să citesc şi să ascult în acelaşi timp, îl întrerupse Aleksandr Aleksandrovici, atribuindu-şi în mod greşit monologul pe care ginerele său şi-l rostea în barbă.

— Şi ce-i genial în asta? Dacă cineva ar fi primit misiunea să creeze o nouă lume, să înceapă o nouă cronologie, acesta ar fi avut negreşit nevoie ca mai întâi să i se elibereze spaţiul respectiv. Ar aştepta ca mai întâi să se sfârşească vechile epoci şi abia după aceea s-ar apuca să le clădească pe cele noi. Ar avea nevoie de o cifră rotundă, de un alineat, de o pagină nescrisă. Dar acum – poftiţi, vă rog! Acest lucru nemaiîntâlnit, această minune a istoriei, această revelaţie a răbufnit în sânul cotidianului uniform, fără a acorda atenţie mersului acestuia. Nu e ceva care începe cu începutul, ci începe de la mijloc, fără termene dinainte stabilite, ci într-o zi aleasă la întâmţlare, la ora de vârf a tramvaielor care circulă prin oraş. Asta-i cel mai genial aspect. Numai lucrurile măreţe sunt atât de nelalocul lor şi atât de inoportune.

Iarna era chiar aşa cum fusese prevestită. Nu chiar aşa de cumplită ca cele două care aveau să urmeze, dar era de acelaşi soi, întunecoasă, flămândă şi geroasă, plină de schimbări ale obişnuitului şi de reconstrucţie a tuturor fundamentelor existenţei, marcată de eforturi supraomeneşti pentru a te agăţa de viaţa care era gata-gata să te părăsească.

Au fost trei asemenea ierni, una după alta, groaznice, şi nu tot ceea ce acum pare că s-a petrecut în nouă sute şaptesprezece sau optsprezece s-a întâmplat într-adevăr atunci, ci, poate, mai târziu. Aceste trei ierni succesive s-au contopit şi acum sunt greu de despărţit una de alta.

Vechiul mod de viaţă şi noile rânduieli încă nu coincideau. Între ele nu exista încă acea duşmănie înverşunată, care urma să se manifeste peste un an, în timpul războiului civil, dar nu aveau nici o legătură una cu alta. Erau două părţi îndepărtate, puse faţă în faţă, care încă nu ţipau una la cealaltă.

Peste tot se ţinură alegeri administrative: în imobile, la serviciu, la instituţiile de deservire a populaţiei. Componenţa administraţiilor se schimba. În toate locurile începuseră să fie numiţi comisari cu împuterniciri nelimitate, oameni cu voinţa de fier, cu scurte din piele neagră, înarmaţi cu măsuri de intimidare şi cu revolvere, care se bărbiereau rar şi dormeau şi mai rar.

Ei ştiau bine geneza mic-burghezului, a micului proprietar de hârtii de valoare, a burtă-verzimii târâtoare şi cu asemenea oameni discutau afişând un zâmbet mefistofelic, de parcă ar fi avut de-a face cu nişte hoţi prinşi asupra faptului.

Aceşti oameni învârteau totul aşa cum le ordona programul şi, iniţiativă după iniţiativă, asociaţie după asociaţie, deveneau bolşevice.

Spitalul „înălţarea Crucii” se numea acum Spitalul nr. 2 Reformat. Avuseseră loc schimbări şi aici. O parte din personal fusese concediat, iar mulţi plecaseră singuri, constatând că nu e rentabil să lucreze. Aceştia erau medici care câştigau bine, la modă, cu multă clientelă, răsfăţaţi ai lumii bune, frazeori şi flecari. Plecarea din motive pecuniare nu întârziară să şi-o dea drept demonstrativă, drept protest civic şi începură să se poarte cu dispreţ faţă de cei rămaşi, fiind gata chiar să-i şi boicoteze. Printre cei rămaşi şi dispreţuiţi era şi Jivago. Seara, între soţ şi soţie aveau loc asemenea discuţii:

— Nu uita să te duci miercuri în pivniţa Societăţii Medicilor ca să iei cartofi degeraţi. Sunt doi saci. Aflu când scap de la serviciu ca să vin să te ajut. Trebuie să tragem amândoi la sanie.

— Bine, Iura. Avem timp. Culcă-te mai repede. S-a făcut târziu. Oricum nu le poţi face pe toate. Trebuie să te odihneşti.

— E epidemie generală. Epuizarea scade rezistenţa la boli. Mi-e şi frică să mă uit la tine şi la tata. Trebuie să fac ceva. Dar ce? N-avem grijă de-ajuns de noi. Trebuie să fim mai atenţi. Ascultă. Nu dormi?

— Nu.


— Nu pentru mine mă tem, am două vieţi în mine. Dar dacă se întâmplă să cad la pat, nu fi proastă şi nu mă lăsa acasă. Du-mă iute la spital.

— Ce spui, Iurocika? Aibă-te Dumnezeu în pază. Ce rost are să cobeşti?

— Ţine minte că nu mai există nici oameni cinstiţi, nici prieteni. Nici care îşi ştiu meseria. Dacă se întâmplă ceva să nu ai încredere decât în Piciujkin. Bineînţeles, dacă speră şi el. N-ai adormit?

— Nu.


— S-au dus singuri, diavolii, ca să mănânce o pâine mai bună, iar acum susţin că a fost vorba de sentimente civice, de principialitate. Abia de-mi întind mâna când mă întâlnesc cu ei. „Lucraţi pentru ei?” Şi-şi încruntă sprâncenele. „Lucrez, le zic, şi vă rog să nu vă enervaţi: mă mândresc cu lipsurile noastre şi îi respect pe oamenii care ne fac cinstea să ne impună aceste lipsuri.”

Pentru o lungă perioadă de timp, hrana majorităţii a constituit-o fiertura de mei decorticat şi ciorba din capete de scrumbie. Restul scrumbiilor mergea la felul doi. Se hrăneau cu secară nemăcinată şi cu boabe de grâu, din care fierbeau un fel de terci.

Soţia unui profesor a învăţat-o pe Antonina Aleksandrovna să coacă pâine din făină opărită pe grătarul sobei de teracotă, o parte pentru vânzare, ca să poată cumpăra lemne pentru soba cea mare şi să se folosească de ea, ca altădată. Acest lucru le-ar fi permis să renunţe la afurisitul de godin, care scotea fum, încălzea prost şi nu ţinea căldura.

Pâinea Antoninei Aleksandrovna ieşea destul de bine, dar comerţul nu dădu nici un fel de rezultate. Fură nevoiţi să pună iarăşi în funcţie godinul. Familia Jivago trăia în sărăcie.

Într-o dimineaţă, ca de obicei, Iuri Andreevici plecă la treburile lui. În casă nu mai aveau decât două bucăţi de lemn. Îmbrăcându-şi şuba în care, de slăbiciune, tremura chiar şi pe vreme frumoasă, Antonina Aleksandrovna ieşi la vânătoare.

Rătăci vreo jumătate de oră prin străzile din apropiere, unde uneori se opreau ţăranii din împrejurimi care aduceau legume sau cartofi. Ţăranii trebuiau descoperiţi, fiindcă se fereau, pentru că erau arestaţi dacă se descoperea că aduc alimente în boccele.

Curând găsi ceea ce căuta. O namilă de flăcău, îmbrăcat în suman, condus de Antonina Aleksandrovna, îşi trase sania ca o jucărie după colţ, în curtea familiei Gromeko.

În cotiuga din lemn de tei a săniei, sub o rogojină, erau câteva braţe de lemne, nu mai groase decât balustrada unei case de modă veche din fotografiile secolului trecut. Antonina Aleksandrovna ştia prea bine ce valoare au: mesteacăn numai cu numele, lemnele erau de cea mai proastă calitate, tăiate prea de curând ca să fie bune pentru foc.

Din cinci-şase drumuri, tânărul ţăran îi căra lemnele la etaj şi, în schimb, tăbârci în sanie micul dulăpior cu oglinzi al Antoninei Aleksandrovna, pe care i-l ducea drept cadou neveste-şi. În treacăt, convenind că data viitoare va aduce nişte cartofi, privi lung la pianul de lângă uşă.

După ce se întoarse acasă, Iuri Andreevici nu-şi spuse părerea cu privire la achiziţia soţiei. Dulăpiorul Toniei ar fi putut fi foarte bine tăiat şi pus pe foc, lucru mai convenabil şi mai logic, dar niciodată nu şi-ar fi luat inima în dinţi s-o facă.

— Ai văzut biletul de pe masă? îl întrebă soţia.

— De la directorul spitalului? Ştiu, mi-a spus despre ce-i vorba. Sunt invitat să vizitez o femeie bolnavă. Sigur că mă duc. Mă odihnesc puţin şi mă duc. Numai că-i tare departe. Undeva pe lângă Arcul de Triumf. Mi-am notat adresa.

— Ţi se oferă un onorariu ciudat. Ai văzut? Citeşte-l totuşi. O sticlă de coniac german sau o pereche de ciorapi de damă. Şi-au găsit cu ce să te momească! Cine-ar putea să fâe? O fi vorba de proaste maniere sau pur şi simplu omul nu ştie cum trăieşte acum toată lumea. Or fi nişte parveniţi de dată recentă.

— Da, e un achizitor.

Această titulatură, la un loc cu cele de concesionari şi mandatari, îi desemna pe micii întreprinzători, cărora, după ce li se distrusese comerţul particular, statul le acorda mici facilităţi în momentele de criză economică, încheind cu ei contracte pentru furnizarea de diverse bunuri.

Printre aceştia nu se mai numărau deja foştii patroni ai vechilor firme, oameni de mare iniţiativă. Aceştia nu-şi mai reveniseră în urma loviturii primite. În categoria achizitorilor intrau afacerişti efemeri, scoşi de la fund de război şi revoluţie, inşi noi, venetici şi fără rădăcini.

După ce bău un pahar cu apă fierbinte şi albită puţin cu lapte, doctorul plecă să-şi vadă pacienta.

Trotuarele şi străzile erau acoperite cu un strat gros de zăpadă, care se întindea de la un şir de clădiri la celălalt. Troienele ajungeau pe alocuri până la ferestrele parterului. În tot cuprinsul acestui spaţiu se mişcau umbre doar pe jumătate vii, tăcute, care cărau în spinare sau târau pe sănii câte ceva de mâncare. Aproape că nu se vedea nici o birjă.

Pe unele clădiri rămăseseră vechile firme. Dughenele de sub aceste firme, care nu mai corespundeau deloc denumirilor, erau închise, cu gratii la ferestre şi cu uşile bătute în scânduri.

Erau goale nu numai din pricina lipsei de mărfuri, ci şi din cauză că reconstrucţia tuturor laturilor vieţii, care cuprinsese şi comerţul, se ocupase doar de întreprinderile mari şi încă nu ajunsese la fleacurile reprezentate de aceste dughene cu uşile bătute în cuie.

Casa unde fusese invitat doctorul era la capătul străzii Brest, lângă bariera Tver.

Era o clădire mare, din piatră, construită de mult, cu o curte interioară şi cu balcoane lungi din lemn, lipite pe trei rânduri de pereţii care dădeau spre curte.

Locatarii aveau o adunare generală care fusese fixată mai de mult şi care se desfăşura în prezenţa unei împuternicite din partea sovietului raional. Brusc, apăruse însă o comisie militară, care verifica permisele de port-armă şi confisca armele neînregistrate. Şeful comisiei o rugă pe delegata de la raion să nu plece, încredinţând-o că percheziţia nu va dura mult şi că locatarii percheziţionaţi vor veni pe rând înapoi, iar adunarea întreruptă va putea fi reluată.

Percheziţia era pe sfârşite şi venise rândul apartamentului în care trebuia să ajungă doctorul, tocmai când acesta intrase pe uşa clădirii. Un soldat cu puşca legată cu sfoară nici în ruptul capului nu voi să-l lase pe doctor să urce. Însă în discuţia lor interveni comandantul care ordonă să nu i se facă greutăţi şi să amâne percheziţia atâta timp cât Iuri Andreevici va examina bolnava.

Doctorul fu întâmpinat de stăpânul casei, un tânăr politicos cu faţa oacheşă, cu ochii negri şi melancolici. Era tulburat de mai multe circumstanţe: de boala soţiei, de percheziţia care trebuia să înceapă şi de respectul supranatural pe care îl nutrea faţă de medicină şi de reprezentanţii ei.

Pentru ca doctorului să-i fie mai uşor şi să nu piardă mult timp, amfitrionul încercă să-i spună totul pe scurt, însă chiar graba îi făcea discursul lung şi incoerent.

Apartamentul, un amestec de lux şi de prost gust, era tixit de lucruri cumpărate în grabă pentru a investi banii în ceva cât de cât stabil. Mobilei din garnituri incomplete îi erau adăugate obiecte singulare, care pentru completarea setului ar fi avut nevoie şi de perechea lor.

Amfitrionul credea că boala soţiei sale provine dintr-un şoc nervos. Cu multe amănunte inutile, îi povesti doctorului că a cumpărat pe nimic un ceasornic foarte vechi, fi cu melodie, care nu mai mergea de mult. Îl cumpărase doar ca o curiozitate de artă ceasornicărească, drept o alinare raritate (îl conduse în camera alăturată ca să i-o arate). El şi soţia lui nici măcar nu credeau că ceasornicul poate fi reparat. Şi deodată acesta, care nu mai funcţionase de ani şi ani, a început să meargă de la sine, clopoţind un menuet, după care iar se oprise. Soţia tânărului se îngrozise crezând că i-a sunat ceasul şi acum zace în pat, aiurează, nu bea, nu mănâncă şi nu-şi recunoaşte bărbatul.

— Deci credeţi că e un şoc nervos? întrebă Iuri Andreevici, cu îndoială în glas. Duceţi-mă la ea.

Intrară în altă cameră, care avea o lustră de porţelan şi două noptiere de mahon, de o parte şi de alta a patului. Pe marginea acestuia, cu plapuma trasă mai sus de bărbie, stătea culcată o femeie firavă, cu ochii mari şi negri. Văzându-i pe cei doi, scoase o mână de sub plapumă şi le făcu semn să plece, astfel încât, ca urmare a acestei mişcări, mâneca lungă a halatului ei îi alunecă până la subţioară. Nu-şi recunoscu soţul şi, ca şi cum n-ar fi fost nimeni în cameră, începu să îngâne un cântecel trist care o mâhni atât de mult, încât se puse pe plâns şi, sughiţând ca un copil, începu să-i roage s-o ducă undeva acasă. Din orice parte s-ar fi apropiat doctorul de ea, femeia nu voia să se lase examinată şi se întorcea cu spatele la el.

— Ar trebui s-o examinez mai bine, spuse Iuri Andreevici. Dar e clar şi-aşa. E vorba de tifos exantematic, într-o formă destul de gravă. Suferă îngrozitor sărmana. Vă sfătuiesc ş-o internaţi în spital. Chestiunea nu-i că-i puteţi asigura acasă tot confortul, ci că are nevoie de supravegherea medicală permanentă în timpul primelor săptămâni de boală. N-aţi putea face rost de un mijloc de transport, de o birjă sau măcar de o căruţă, ca s-o duceţi la spital, fireşte, după ce o veţi îmbrăca foarte bine? Vă dau o trimitere.

— Pot. Încerc. Dar staţi puţin. Chiar e tifos? Ce nenorocire!

— Din păcate.

— Mi-e frică să n-o pierd dacă o internez. Nu aţi accepta nicicum s-o trataţi acasă, venind cât puteţi de des? V-aş plăti ce şi cât aţi dori.

— V-am explicat. Are nevoie de supraveghere permanentă. Ascultaţi-mă. Vă sfătuiesc de bine. Faceţi rost de o birjă şi eu vă fac un bilet de trimitere. Cel mai bine o să-l întocmesc la comitetul de bloc. Trimiterea trebuie să poarte ştampila asociaţiei de locatari şi alte câteva vize.

Locatarii care scăpaseră de percheziţie se întorceau unul câte unul, înfofoliţi cu broboade groase şi şube, în încăperea neîncălzită a fostului depozit de ouă, ocupat acum de comitetul de bloc.

Într-un capăt se aflau un birou şi câteva scaune care totuşi erau insuficiente pentru atâta lume. De aceea locurile fuseseră suplimentate cu lăzi lungi de ouă, întoarse cu fundul în sus, care închipuiau un fel de bănci. Un munte de lăzi se înălţa în capătul celălalt al camerei, ajungând până la tavan. Tot acolo, era măturată la perete o grămadă de talaş transformat în bulgăraşe de gălbenuşuri de ouă sparte, care curseseră pe ele şi se întăriseră. În această grămadă de talaş cotrobăiau zgomotos şobolanii, ieşind câteodată în fugă pe duşumeaua de piatră şi dispărând iarăşi în mormanul de gunoi.

La fiecare apariţie a şobolanilor, o locatară grasă sărea ţipând pe o ladă. Îşi ţinea poalele fustei cu degetele răşchirate în mod delicat, bătea mărunt din picioarele ei încălţate cu cizmuliţe la modă şi, cu vocea intenţionat răguşită ca de beţiv, striga de fiecare dată:

— Olga, Olga, aveţi şobolani aici. Uf, iar s-a arătat, afurisitul! Ai-ai-ai, înţelege ticălosul! S-a înverşunat. Au, se caţără pe ladă. Mi-e frică să nu-mi intre sub fustă. Oh, mă tem. Mă tem! Domnilor, întoarceţi-vă cu spatele. Ah, am greşit, nu mai sunteţi bărbaţi, ci tovarăşi cetăţeni.

Femeia care făcea scandal avea pe ea o capă de astrahan cu nasturii desfăcuţi. Sub capă, în trei straturi tremurânde ca piftia, i se vedea bărbia, pieptul opulent şi pântecele rotund, strâns de mătasea rochiei. Cândva, după toate probabilităţile, se bucurase de mare succes printre negustorii de mâna a treia şi vânzătorii de prin dughene. Fantele ochilor ei de purcel, cu pleoapele umflate, abia se deschideau. Demult, o rivală încercase s-o ardă cu vitriol, dar îşi greşise ţinta şi nu-i făcuse decât două-trei pete mici pe obrazul stâng şi încă două mici urme în colţul gurii, care, abia vizibile, puteau părea chiar seducătoare.

— Nu mai zbiera, Hrapughina. Aşa nu se poate lucra, spunea femeia de la birou, reprezentanta sovietului raional, pe care adunarea o alesese drept preşedintă a întrunirii.

Delegata era cunoscută de mult de toţi chiriaşii, iar ea, la rândul ei, îi cunoştea foarte bine. Înainte de începerea adunării, stătuse de vorbă, neoficial, în şoaptă, cu Tuşa Fatima, văduva fostului portar al clădirii, care împreună cu bărbatul ei şi cu copiii se înghesuia altădată într-o cămăruţă de la subsol şi care fusese mutată acum, împreună cu fiica ei, la etajul întâi, în două camere luminoase.

— Ei, Fatima, cum merg treburile? întrebase delegata. Fatima i se plânse că nu se descurcă singură cu o casă atât de mare şi de populată, că nu are ajutor din partea nimănui, fiindcă nimeni nu respectă obligaţiile de a mătura curtea şi strada.

— Nu te necăji, Fatima, le rupem noi coarnele, fii pe pace. Păi, ăsta-i comitet? Cum se poate aşa ceva? Elemente criminale se ascund aici, imoralitatea locuieşte neînregistrată în cartea de imobil. Ăstora o să le facem vânt şi alegem alt comitet. O să te fac administrator, numai nu da cu piciorul.

Femeia o rugă să nu facă aşa ceva, însă delegata nu vru să audă. Îşi aruncă privirea prin încăpere, consideră că s-a adunat destulă lume, ceru să se facă linişte şi deschise adunarea cu o scurtă cuvântare. Condamnând inactivitatea fostului comitet de bloc, propuse să se desemneze candidaţi pentru înlocuirea acestuia şi trecu la alte chestiuni. Epuizând ordinea de zi, spuse ca în treacăt:

— Acum uitaţi despre ce este vorba, tovarăşi. N-o să vă ascund nimic. Clădirea voastră e încăpătoare, bună pentru un cămin. Se întâmplă adeseori că vin delegaţi din felurite localităţi la câte o adunare şi nu avem unde-i caza. Există o decizie ca această clădire să fie pusă la dispoziţia sovietului raional şi să fie transformată într-un cămin de tranzit şi să i se atribuie numele tovarăşului Tiverzin, despre care toată lumea ştie că a locuit aici înainte de a fi deportat. Nu sunt obiecţii, nu-i aşa? Acum despre eliberarea clădirii. Evacuarea nu este urgentă, mai este un an până atunci. Oamenii muncii vor primi alt spaţiu locativ, iar ceilalţi sunt acum preveniţi că trebuie să-şi caute singuri şi au la dispoziţie pentru asta douăsprezece luni.


Yüklə 2,22 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   49




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin