Boris Pasternak

Am observat de multe ori că lucrurile pe care ziua abia le bag în seamă, gândurile neclarificate, cuvintele rostite superficial şi lăsate fară atenţie se întorc noaptea, întrupate, şi devin temele viselor mele, parcă drept compensaţie pentru faptul că le-am neglijat în timpul zilei.” „E o noapte senină, geroasă. Totul se vede neobişnuit de clar şi întreg. Pământul, aerul, luna, stelele sunt înghesuite unele într-altele, parcă sunt nituite de ger. În parc, de-a curmezişul aleilor, stau culcate umbrele clare ale copacilor, părând sculptate în basorelief. Tot timpul mi se năzare că, în diferite locuri, nişte siluete negre traversează drumul. Stelele mari, ca nişte felinare albăstrui de mică, atârnă printre crengile copacilor din pădure. Tot cerul pare o vâlcea presărată cu flori mici de romaniţă.

Seară de seară continuăm discuţiile despre Puşkin. I-am analizat poeziile de tinereţe, cuprinse în primul volum. Ce importanţă avea stabilirea măsurii versurilor!

În versurile lungi, culmea orgoliului adolescentin era Arzamas1, dorinţa de a nu fi. Mai prejos de consacraţi, să-i arunce lui nenea praf în ochi cu mitologisme, grandilocvenţă, depravare inventată şi epicureism, cu maturitate precoce, prefăcută.

Dar de cum, de la imitaţiile lui Ossian, Pârni sau de la Amintirile din Tarskoe Selo, tânărul a descoperit versurile scurte din Orăşelul, Scrisoare către sora mea sau din poezia de mai târziu scrisă la Chişinău, Către călimara mea – în adolescent se trezeşte viitorul Puşkin.

În poezii, ca prin fereastra camerei, pătrundeau de afară lumina şi aerul, zgomotul vieţii, lucrurile, esenţele. Obiectele lumii exterioare, obiectele de toate zilele, substantivele, înghesuindu-se şi ticsindu-se, au pus stăpânire pe stihuri, eliminând anumite părţi de vorbire. Obiectele, obiectele, obiectele rimate în coloane se aliniau dintr-un capăt la celălalt al poeziei.

La fel cum acest, celebru mai târziu, vers de patru picioare al lui Puşkin reprezenta o unitate de măsură a vieţii ruseşti, măsura liniară, însuşi Puşkin a fost măsura întregii existenţe ruseşti, la fel cum se desenează forma piciorului pentru cizmar, ca s-o poată croi, la fel cum, pentru a-ţi alege mănuşa potrivită, îi spui vânzătorului ce număr porţi.

La fel, mai târziu, ritmurile Rusiei vorbitoare, tonurile limbajului ei popular au fost exprimate în unităţi de lungime de către picioarele trisilabice ale lui Nekrasov şi de rimele dactilice ale acestuia.” „Aş dori foarte mult ca, alături de slujbă, muncă agricolă sau de practica medicală, să port în mine ceva care să rămână, ceva capital, să scriu o lucrare ştiinţifică sau ceva beletristic.

Fiecare se naşte Faust, ca să cuprindă, să încerce, să exprime totul. Pentru ca Faust să fie savant s-au îngrijit greşelile înaintaşilor şi ale contemporanilor. Pasul înainte în ştiinţă se face pe baza legii respingerii, însoţită de dezminţirea rătăcirilor şi a teoriilor false.

Pentru ca Faust să fie artist s-au îngrijit exemplele contagioase ale profesorilor. Pasul înainte se face în artă pe baza legii atracţiei, însoţită de imitarea, continuarea şi adorarea precursorilor iubiţi.

Ce nu mă lasă să-mi fac serviciul, să vindec şi să scriu? Cred că nu lipsurile şi pribegiile, nu instabilitatea şi desele schimbări, ci triumfătorul în zilele noastre spirit al frazei sporovăitoare, care se bucură de o asemenea răspândire; deci tocmai acestea toate: zorii viitorului, construcţia lumii noi, premergătorii omenirii. Asculţi toate acestea şi, la început, îţi zici: ce amplitudine a frazei, ce bogăţie! însă în realitate aceste sintagme sunt bombastice tocmai pentru că n-au har.

Fabulos este numai ordinarul atins de mâna unui geniu, în această privinţă, cea mai bună lecţie este a lui Puşkin. Ce osanale înalţă el muncii cinstite, datoriei, obiceiurilor cotidianului! Acum cuvintele mic-burghez, filistin sună dezaprobator. Acest reproş este preîntâmpinat de versurile din Genealogie:

Sunt mic-burghez, sunt mic-burghez.

Şi din Călătoria lui Oneghin:

Mi-e idealul o nevastă, Dorinţa-pace să mi se dea şi-un borş de varză, zău aşa.

Acum, din tot ce-i rusesc, cel mai mult îmi place copilăreala rusească a lui Puşkin şi Cehov, timida lor nepreocupare de lucruri pompoase, cum ar fi scopurile finale ale omenirii şi propria lor mântuire. Se pricepeau foarte bine şi ei la toate acestea, dar de unde la ei atâta delicateţe – n-aveau nici chef, nici rangul potrivit pentru aşa ceva! Gogol, Tolstoi, Dostoievski se pregăteau pentru moarte, se nelinişteau, căutau sensul, trăgeau concluzii, însă ceilalţi doi, până la sfârşitul zilelor, au fost distraşi de amănuntele curente ale chemării artistice şi, îndărătul succesiunii acestora, şi-au trăit pe neobservate viaţa tot ca pe un amănunt personal, care nu priveşte pe nimeni, iar acum acest amănunt a devenit o chestiune comună şi ea, precum merele răscoapte culese din pom, ajunge singură în posteritate, căpătând tot mai multă dulceaţă şi sens.” „Primele semne ale primăverii, dezgheţul. Pământul miroase a blinii şi votcă, încât ai zice că suntem în săptămâna de dinaintea Postului Mare, de nu şi-ar face calendarul de cap. Somnoros, soarele îşi mijeşte prin pădure ochii uleioşi, somnoroasă, cu genele ei de cetină, clipeşte pădurea, strălucesc uleioase bălţile în amiază. Natura cască, se întinde, se întoarce pe coasta cealaltă şi adoarme la loc.

În capitolul şapte din Evgheni Oneghin se vorbeşte despre primăvară, despre conacul pustiu în lipsa lui Oneghin, de mormântul lui Lenski, pe malul apei, sub deal.

Şi privighetoarea, al primăverii amant, Cântă toată noaptea. Înfloreşte măceşul1.

De ce „amant”? La drept vorbind, epitetul este firesc, potrivit. Într-adevăr, amant. În plus, rimează cu „măceş”. Oare însă nu va interveni sonor şi „Solovei-tâlharul” din bâline?

În bâline, privighetorii i se spune Solovei-tâlharul, fiul lui Odihmant. Ce frumos se zice despre el!

De la el, de la şuieratul de privighetoare, De la el, de la urlătura înfiorătoare, Toată iarba-ierbişoara se spulberă, Toate albastrele floricele se scutură, Codrii negri se apleacă-n pământ, Cât despre oameni – ei morţi zac de mult.

Am sosit la Varâkino la începutul primăverii. Curând, totul a înverzit, mai ales la Şutma, cum se numeşte râpa de lângă casa lui Mikuliţân, plină de mălini, arini, aluni. După încă vreo câteva nopţi au început să cânte privighetorile.

Şi iarăşi, ca şi cum le-aş fi auzit pentru prima oară, m-am mirat cât de mult se deosebeşte acest şuierat de celelalte triluri ale păsărilor, ce salt, fără o trecere intermediară, face natura spre bogăţia şi caracterul excepţional al acestui ciripit. Câtă varietate este în schimbul generaţiilor şi ce forţă a sunetului clar, ce se aude până departe! Turgheniev a descris undeva aceste chemări, fluierul necuratului, trilul bezmetic. Se remarcau mai bine două turnuri. Un „teh-teh-teh” repede, şi lacom, şi fastuos, câteodată în trei măsuri, câteodată greu de numărat, drept răspuns la care lăstărişul plin de rouă se scutura şi se dichisea, tresărind ca gâdilat. Şi încă una, în două silabe, chemătoare, pătrunzătoare, imploratoare, asemănătoare cu o rugăminte sau povaţă: „Fii-treaz! Fii-treaz! Fii-treaz!” „ „E primăvară. Ne pregătim pentru muncile agricole. Nu mai am timp de jurnal. Însă mi-a făcut plăcere să ţin aceste însemnări. Sunt nevoit să le amân până la iarnă.

Zilele acestea, chiar în săptămâna de dinaintea Postului Mare, pe dezgheţ, îmi intră cu sania în curte un ţăran, venit prin apă şi noroi. Se înţelege, refuz să-l primesc. „Nu te supăra, dar nu mă mai ocup cu asta, n-am nici medicamentele, nici instrumentele necesare.” Dar nu-i aşa uşor să refuzi. „Ajută-mă. Rămân fără piele. Fie-ţi milă. E boală trupească.”

Ce să fac? Inima nu îmi e de piatră. Am decis să-l examinez: „Dezbracă-te”. Îl examinez. „Ai tuberculoză a pielei.” îmi fac de lucru cu el, privind pe furiş la pervazul ferestrei, unde am o sticlă cu fenol. (Doamne-Dumnezeule, să nu mă întrebaţi de unde o am! Tot Samdeviatov mi-a adus-o, dimpreună cu alte medicamente de primă necesitate.) Văd că în curte mai intră o sanie, cu încă un bolnav, după cum mi s-a părut în prima clipă. De fapt, ca din cer, pică fratele meu Evgraf. Pentru câtva timp rămâne la dispoziţia casei, a Toniei, a lui Şurocika, a lui Aleksandr Aleksandrovici. Apoi, după ce mă eliberez, mă alătur şi eu celorlalţi. Încep întrebările: cum, de unde? Ca de obicei se eschivează, evită, nu răspunde de-a dreptul, lăsând loc zâmbetelor, minunilor, enigmelor. Ne-a fost oaspete vreo două săptămâni, cu dese plecări la Iuriatin, şi a dispărut brusc, de parcă ar fi intrat în pământ. În decursul acestui timp am izbutit să remarc că e mai influent decât Samdeviatov şi că afacerile şi legăturile lui sunt încă şi mai greu explicabile. De unde-o fi fiind? De unde atâta putere? Cu ce se ocupă? înainte de dispariţie, a promis să ne uşureze munca în gospodărie, pentru ca Tonia să aibă mai mult timp pentru educaţia lui Şurocika, iar eu pentru ocupaţiile mele medicale şi literare. Am fost curioşi să aflăm ce vrea să întreprindă în acest sens. Iarăşi s-a ascuns îndărătul zâmbetelor. Dar nu ne-a păcălit. Există semne că într-adevăr ni se vor îmbunătăţi condiţiile de viaţă.

Uluitor! E fratele meu vitreg. Poartă acelaşi nume de familie ca şi mine. Şi, la drept vorbind, îl cunosc mai puţin decât toţi ceilalţi. Acum e a doua oară când intră în viaţa mea ca un înger bun, ca un izbăvitor care îmi rezolvă dificultăţile. Poate că alcătuirea fiecărei biografii, alături de personajele care se întâlnesc în ea, necesită şi participarea unei forţe tainice, neştiute, a unui erou aproape simbolic, care-ţi vine nechemat în ajutor. Poate că rolul acestui resort binefăcător al vieţii mele îl joacă fratele meu, Evgraf?”

Aici se încheie însemnările lui Iuri Andreevici. Nu le-a mai continuat.

În sala de lectură a bibliotecii din Iuriatin, Iuri Andreevici frunzărea cărţile pe care le comandase. Sala avea multe ferestre şi cam vreo sută de locuri. De-a lungul ei, orientate perpendicular pe peretele cu ferestrele, se înşiruiau câteva rânduri de mese lungi. O dată cu amurgul, sala de lectură se închidea. Oraşul nu primea electricitate în timpul primăverii. Însă Iuri Andreevici nu întârzia niciodată până în amurg, de fapt pleca din oraş pe la ora prânzului. Lăsa calul pe care i-l dădea Mikuliţân la hanul lui Samdeviatov, citea toată dimineaţa şi la amiază pornea călare spre Varâkino.

Până să înceapă frecventarea bibliotecii, Iuri Andreevici venise foarte rar la Iuriatin. Nu avea nici un fel de treburi speciale în oraşul acesta, pe care-l cunoştea destul de puţin. Şi când sub ochii lui sala se umplea treptat de locuitorii oraşului, care se aşezau ba mai departe, ba mai aproape de el, Iuri Andreevici avea sentimentul că începe să cunoască Iuriatinul stând la o intersecţie aglomerată, ca şi cum în sală nu se adună cititorii, ci se concentrează clădirile şi străzile locuite de aceştia.

Totuşi, prin ferestrele sălii putea fi văzut şi Iuriatinul real, adevărat şi neînchipuit. Lângă fereastra mare din mijloc era un rezervor mare cu apă fiartă. Cititorii, ca să se odihnească, ieşeau să fumeze pe scară, înconjurau rezervorul, beau apă, vărsând surplusul în chiuvetă şi se înghesuiau lângă fereastră, admirând priveliştea oraşului.

Cititorii erau de două categorii: băştinaşi din rândurile intelectualităţii locale, care constituiau majoritatea, şi oameni simpli.

Cel dintâi, printre care predominau femeile prost îmbrăcate, ce renunţaseră la pretenţiile de eleganţă, aveau feţele nesănătoase, alungite, buhăite din felurite pricini – foame, vărsare a fierii, edeme hidropizice. Aceştia erau stâlpii sălii de lectură, care le cunoşteau personal pe funcţionarele bibliotecii şi se simţeau aici ca acasă.

Oamenii din popor, cu feţele frumoase şi sănătoase, îmbrăcaţi cu grijă, ca de sărbătoare, intrau în sală timizi şi sfioşi ca la biserică şi făceau zgomot mai mult decât ar fi trebuit, dar nu din cauză că nu ştiau cum să se poarte, ci datorită dorinţei de a intra absolut fără zgomot şi nepriceperii de a-şi adapta la încăpere vocile şi paşii apăsaţi.

În dreptul ferestrelor, peretele avea o adâncitură. În această nişă, pe un postament, despărţite de restul sălii, de un ghişeu înalt, îşi vedeau de treaba lor funcţionarele sălii de lectură, bibliotecara-şefă şi două ajutoare. Una dintre ele, supărată, cu o broboadă de lână, îşi scotea mereu şi-şi punea la loc pe nas lornionul, conducându-se, probabil, nu după necesităţile vederii, ci după nestatornicia stărilor ei sufleteşti. Alta, într-o bluză din mătase neagră, suferea probabil de plămâni, pentru că nu-şi mai lua batista de la gură şi de la nas, vorbind şi respirând numai prin ea.

Bibliotecarele aveau aceleaşi feţe tumefiate, alungite, scofâlcite, ca şi jumătate dintre cititori, aceeaşi piele veştedă, pleoştită, pământie-verzuie, de culoarea castraveţilor muraţi atinşi de mucegai; toate trei, cu schimbul, făceau acelaşi lucru: le explicau novicilor regulile de consultare a cărţilor, sortau buletinele de cerere, primeau cărţile restituite şi, între timp, lucrau la nişte dări de seamă anuale.

Şi ciudat, printr-o inexplicabilă înlănţuire de idei, faţă în faţă cu oraşul real de dincolo de fereastră şi cu cel imaginar din sală şi, de asemenea, datorită unei asemănări provocate de buhăirea cadaverică generală, ca şi cum pe toţi i-ar fi durut dinţii, Iuri Andreevici şi-o aminti pe femeia-acar nemulţumită de la macazul Iuriatinului, care le făcea semne în dimineaţa sosirii, îşi aminti panorama îndepărtată a oraşului, şi-l aminti pe Samdeviatov şezând alături pe duşumeaua vagonului şi explicaţiile acestuia. Şi aceste explicaţii, oferite la mare distanţă de oraş, Iuri Andreevici ar fi vrut să le coreleze cu ceea ce vedea acum de aproape, în miezul tabloului. Însă nu ieşea nimic, pentru că nu mai ţinea minte denumirile de care se folosise atunci Samdeviatov.

Iuri Andreevici şedea în fundul sălii de lectură, ascuns îndărătul unui vraf de cărţi. Avea în faţă reviste de statistică locală şi câteva lucrări de etnografie a ţinutului.

Încercase să mai ceară încă două studii despre istoria lui Pugaciov, însă bibliotecara îmbrăcată în bluză de mătase îi spuse, prin batistă, că nu se dau atâtea cărţi unui singur cititor şi că, pentru a obţine studiile care-l interesează, trebuie să restituie o parte din cărţile şi revistele luate.

De aceea Iuri Andreevici începuse să fie mai grăbit şi activ în parcurgerea cărţilor, ca să le reţină pe cele mai importante, iar restul să le schimbe cu lucrările istorice care îl interesau. Răsfoia repede volumele, tablele de materii, concentrat şi fără să privească împrejur. Aglomeraţia din sală nu-l deranja şi nu-i distrăgea atenţia, îşi studiase bine vecinii, îi simţea în dreapta şi stânga lui cu ochii în cărţi, ceea ce-i crea impresia că aceştia vor rămâne nemişcaţi până la plecarea lui, aşa cum nu se vor clinti din loc clădirile şi bisericile care se zăreau pe fereastră.

Însă soarele nu stătea pe loc. Mişcându-se tot timpul, ocolise între timp colţul de est al bibliotecii. Acum lumina prin fereastra dinspre sud, orbindu-i pe cei aflaţi în bătaia lui şi deranjându-i la citit.

Bibliotecara răcită coborî de pe postamentul îngrădit şi se duse la ferestre. Acestea erau prevăzute cu perdele albe, în falduri, care filtrau plăcut lumina. Bibliotecara coborî perdelele la toate ferestrele, cu excepţia uneia. Ultima fereastră din capătul sălii, în care nu bătea lumina, femeia o lăsă descoperită. Trăgând de un şnur, deschise oberlihtul şi strănută.

După ce strănută a zecea sau a douăsprezecea oară, Iuri Andreevici îşi dădu seama că aceasta este cumnata lui Mikuliţân, una dintre domnişoarele Tunţev, despre care îi povestise Samdeviatov. Împreună cu alţi cititori, Iuri Andreevici îşi îndreptă privirea spre ea.

Abia atunci observă mica schimbare produsă în sală. În capătul celălalt se instalase o nouă cititoare. Iuri Andreevici o recunoscu de îndată pe Antipova. Şedea cu spatele la mesele din faţă, între care avea locul doctorul şi, cu jumătate de glas, discuta cu bibliotecara răcită, care stătea aplecată spre Larisa Fiodorovna şi îi răspundea tot în şoaptă. Se pare că discuţia avea o influenţă binefăcătoare asupra bibliotecarei. Se lecuise într-o clipă nu numai de guturaiul regretabil, ci şi de circumspecţia nervoasă. Aruncându-i Antipovei o privire caldă, recunoscătoare, îşi luă de la gură batista pe care şi-o ţinuse tot timpul lipită de buze şi, punând-o în buzunar, se întoarse în nişa ei fericită, sigură pe sine şi zâmbitoare.

Această scenă, măruntă, dar impresionantă, nu scăpă câtorva dintre cei prezenţi. Din multe colţuri ale sălii oamenii o priveau cu simpatie pe Antipova, zâmbind şi ei. După aceste semne abia vizibile, Iuri Andreevici îşi dădu seama că Antipova este cunoscută şi iubită în oraş.

Prima pornire a lui Iuri Andreevici a fost să se ridice şi să se îndrepte spre Larisa Fiodorovna. Apoi însă birui lipsa de naturaleţe şi simplitate care i se formase faţă de ea, deşi erau străine firii lui. Se decise să n-o deranjeze şi să nu-şi întrerupă lucrul. Pentru a se apăra de ispita de a privi înspre ea, îşi puse scaunul în capul mesei, întorcându-se aproape cu spatele spre vecinii lui, după care se adânci în cărţi, ţinând una desfăcută în dreptul ochilor şi încă una pe genunchi.

Totuşi, gândurile îi hălăduiau departe, peste nouă mări şi nouă ţări, neîntâlnindu-se defel cu obiectul studiilor sale. Fără nici un fel de legătură cu acestea, doctorul înţelese că vocea pe care o visase cândva, într-o noapte de iarnă, la Varâkino, era vocea Antipovei. Îl ului această descoperire şi, atrăgând atenţia celor din jur, el puse brusc scaunul în vechea poziţie, astfel încât s-o poată vedea pe Antipova, şi n-o mai scăpă din ochi.

O vedea din semiprofil, aproape din spate. Era îmbrăcată într-o bluză albă în carouri, strânsă într-un cordon, şi citea cu pasiune, uitând de toate, precum copiii, aplecându-şi puţin capul spre umărul stâng. Câteodată, cădea pe gânduri, se uita în tavan sau, mijindu-şi ochii, privea undeva înainte, după care îşi punea iar coatele pe masă, îşi sprijinea capul în palmă şi, cu mişcări largi şi rapide, îşi făcea note într-un caiet.

Iuri Andreevici îşi verifica şi îşi confirma vechile impresii de la Meliuzeevo. „Nu vrea să placă, se gândi el, nu vrea să fie frumoasă, atrăgătoare. Dispreţuieşte această latură a esenţei feminine şi parcă are mustrări de conştiinţă pentru că-i atât de frumoasă. Şi această orgolioasă adversitate faţă de sine o face de zece ori mai fatală.

Ce frumos e tot ce face ea. Citeşte, de parcă cititul nu e activitatea superioară a omului, ci ceva simplu, la îndemâna animalelor. Parcă ar căra apă sau ar curăţa cartofi.”

Aceste meditaţii îl calmară pe doctor. Îşi simţi inima cuprinsă de un val de linişte. Gândurile încetară a-i mai alerga care încotro, de la un obiect la altul. Zâmbi fără să vrea. Prezenţa Antipovei avusese asupra lui acelaşi efect ca şi asupra bibliotecarei nervoase.

Fără să se mai îngrijească de poziţia scaunului, nemaitemându-se de piedici şi de distragerea atenţiei, lucră şi mai asiduu, şi mai concentrat decât înainte de sosirea Antipovei. Răscoli muntele de cărţi înălţat înaintea lui, selectă lucrurile cele mai necesare şi chiar izbuti între timp să înghită două articole esenţiale întâlnite în paginile lor. Hotărând să se mulţumească cu ce făcuse, îşi strânse cărţile ca să le predea la masa bibliotecarelor. Îl părăsiseră orice prejudecăţi, care îi încărcau conştiinţa. Cu inima curată şi fară nici un fel de intenţii ascunse, se gândi că, după lecţia făcută cum trebuie, are dreptul să se întâlnească cu o bună şi veche cunoştinţă, neexistând nici o bază legală ca să-şi refuze această bucurie. Dar după ce se ridică şi îşi plimbă privirea prin sală, descoperi că Antipova nu mai era la locul ei, că dispăruse cu desăvârşire.

La ghişeu, unde doctorul îşi duse volumele şi broşurile, mai erau încă, nepuse la locul lor, cărţile înapoiate de Antipova. Toate erau îndreptare şi îndrumare de marxism. Probabil că Lara, ca fostă profesoară, reîncadrată în muncă, îşi făcea acasă, cu propriile ei forţe, pregătirea politică.

În cărţulii erau şi buletinele de cerere înaintate de Larisa Fiodorovna în sala cataloagelor. Fâşiile de hârtie aveau capetele ieşite în afară. Conţineau şi adresa Larisei Fiodorovna, care putea fi citită cu uşurinţă. Iuri Andreevici şi-o copie, mirându-se de ciudăţenia denumirii: „Strada Negustorilor, în faţa clădirii cu statui”. Informându-se pe loc, Iuri Andreevici află că expresia „clădirea cu statui” în Iuriatin e la fel de folosită ca denumirea circumscripţiilor în funcţie de parohii la Moscova sau ca denumirea „la cinci colţuri” în Petersburg.

Aceasta era denumirea unei case de culoare cenuşiu-închis ca oţelul, cu cariatide şi statui ale muzelor antice, având dairale, lire şi măşti în mâini, clădire pe care, în secolul trecut, un negustor amator de teatru o construise pentru un teatru la domiciliu. Urmaşii negustorului vânduseră casa Consiliului Negustorilor, care, la rândul său, dăduse această denumire străzii, al cărei colţ îl ocupa clădirea. Aceeaşi denumire se extinde asupra zonei învecinate. Acum, în casa cu statui funcţiona Comitetul orăşenesc de partid şi, pe zidul pieziş de fundaţie, care se îngusta din pricina pantei, unde altădată erau lipite afişe de teatru şi circ, spânzurau acum decrete şi hotărâri guvernamentale.

Era o zi rece, cu vânt, prea urâtă pentru începutul lui mai. Umblând cu treburi prin oraş şi intrând pentru o clipă în bibliotecă, pe neaşteptate Iuri Andreevici îşi schimbă toate planurile şi se duse s-o caute pe Antipova.

Vântul îl oprea adeseori în drum, barându-i calea cu nori de praf şi nisip. Doctorul se întorcea cu spatele, îşi mijea ochii, îşi lăsa capul în jos şi aştepta ca vârtejul de praf să treacă, după care îşi continua drumul.

Antipova locuia la colţul străzii Negustorilor cu stradela Novosvalocinâi, vizavi de casa cu statui, întunecată, aproape vineţie, pe care acum doctorul o vedea pentru prima oară. Într-adevăr, casa se potrivea cu porecla şi îţi lăsa o impresie ciudată, îngrijorătoare.

Toată partea de sus era înconjurată cu un brâu de cariatide feminine, mitologice, înalte de-un stat şi jumătate de om. Între două rafale ale vântului, care ascundeau faţada, doctorului i se năzări pentru o clipă că toate femeile din casă ieşiseră pe balcon şi, aplecându-se peste balustradă, privesc spre el şi spre strada Negustorilor care se aşternea în faţa lor.

La Antipova se putea ajunge pe două intrări: prin cea din faţă, dinspre stradă, şi prin curte, dinspre stradelă. Necunoscând prima intrare, doctorul o alesese pe cea de-a doua. Când intră pe poarta dinspre stradelă, pământul învârteji spre cer ţărână şi gunoaie, astfel că doctorul nu mai putu să vadă curtea. Îndărătul acestei perdele negre, nişte găini săriră cotcodăcind de sub picioarele lui, salvându-se prin fugă de cocoşul care le urmărea.

După ce norul de praf se împrăştie, doctorul o văzu pe Antipova lângă fântână. Vârtejul o surprinsese cu amândouă găleţile pline şi cu cobiliţa pe umărul stâng. Avea pe cap o basma pusă în grabă, ca să-şi ferească părul de praf. Basmaua era legată cu un nod pe frunte, legătura „cuculeanca”, după cum se spune. Femeia îşi strângea între genunchi poalele capotului umflat de vânt, ca să nu se pomenească cu ele ridicate. Dăduse s-o pornească cu apa spre casă, însă o oprise o nouă rafală de vânt, care îi smulsese basmaua de pe cap, îi ciufulise părul, iar basmaua i-o purtase până la colţul gardului, unde găinile tot mai cotcodăceau.

Iuri Andreevici dădu fuga după basma şi, lângă fântână, i-o înmână Antipovei, care rămăsese cu gura căscată. În virtutea naturaleţei ei fireşti, aceasta nu-şi trădă nici printr-o exclamaţie uimirea şi surprinderea. Nu spuse decât:

— Jivago!

— Larisa Fiodorovna!

— Prin ce minune? Ce vânt vă aduce?

— Lăsaţi găleţile jos. Le duc eu.

— Niciodată nu mă întorc de la jumătatea drumului şi nu renunţ la ceea ce am început să fac. Dacă aţi venit la mine, să mergem.

— Păi, la cine să fi venit?

— Nu pot să ştiu.

— Totuşi, permiteţi-mi să mut cobiliţa pe umărul meu. Nu pot sta cu mâinile încrucişate, când dumneavoastră munciţi.