Boris Pasternak

Doctorul îşi mută privirea. În mijlocul încăperii stătea Strelnikov, care abia îşi făcuse apariţia cu paşi decişi, repezi.

Cum putuse el, doctorul, printre atâtea cunoştinţe terne, să nu întâlnească până acum o natură atât de bine definită, ca a acestui om? Cum de nu i-a pus viaţa faţă în faţă? Cum de nu li s-au încrucişat drumurile?

Dintr-un motiv necunoscut, devenise imediat clar că acest om este manifestarea finală a voinţei. Până într-o măsură atât de mare era ceea ce voise el să fie, încât toate, şi hainele, şi el însuşi, păreau exemplare. Şi capul lui bine proporţionat şi frumos, şi repeziciunea paşilor lui, şi picioarele lungi, în cizmele înalte, şi tunica din postav cenuşiu care, poate, era şifonată, dar părea bine călcată, din stofă bună.

Acesta era efectul produs de talentul firesc, neforţat, care se simte mai presus de orice situaţie a existenţei sale pământeşti.

Acest om trebuia să aibă un har anume, nu în mod obligatoriu particular. Harul acesta, vizibil în toate mişcările sale, putea fi darul imitaţiei. Pe-atunci toţi imitau pe câte cineva. Pe glorioşii eroi ai istoriei. Figurile văzute pe front sau în timpul luptelor de stradă de prin oraşe, care puteau fi impresionante. Pe cele mai prestigioase autorităţi. Pe tovarăşii ajunşi în primele rânduri. Pur şi simplu, unul pe altul.

Din politeţe, Strelnikov nu dădu delocja înţelege că prezenţa unui străin îl uimeşte sau îl deranjează. Dimpotrivă, li se adresă tuturor, ca şi cum doctorul ar fi fost unul de-ai lor. Spuse:

— Felicitări. I-am alungat. Toate acestea par un joc de-a războiul doar pentru că ceilalţi sunt şi ei ruşi ca şi noi, dar le-a intrat în cap prostia, la care nu vor să renunţe, şi de aceea suntem nevoiţi să le-o scoatem cu forţa. Comandantul lor mi-a fost prieten. Are o origine mai proletară decât a mea. Am crescut în aceeaşi curte. A făcut multe în viaţă pentru mine şi am obligaţii faţă de el. Însă mă bucur că l-am alungat dincolo de fluviu şi, poate, chiar mai departe. Pune mai iute la punct legătura, Gurian. Nu ne putem baza numai pe curieri şi pe telegraf. Aţi văzut ce mare căldură e? Totuşi, am dormit vreun ceas şi jumătate. Ah, da. îşi aminti el şi se întoarse spre doctor. Acesta era motivul pentru care fusese trezit. Un fleac, pentru care cel reţinut fusese adus aici, iar el nu-şi putuse continua somnul.

„Asta? se gândi Strelnikov, măsurându-l pe doctor din cap până-n picioare. Nu seamănă nici pe departe. Proştii!” Izbucni în râs şi-i spuse lui Iuri Andreevici:

— Iertaţi-mă, tovarăşe. V-au confundat cu altcineva. Santinelele mele au făcut boacăna. Sunteţi liber. Unde e cartea de muncă a tovarăşului? Aha, astea-s documentele dumneavoastră. Scuzaţi-mi indiscreţia, dar aş vrea să-mi arunc o privire. Jivago. Jivago. Doctorul Jivago. Parcă-mi aminteşte de Moscova. Ştiţi ce, haideţi totuşi pentru o clipă în cabinetul meu. Aici este secretariatul, iar vagonul meu e alături. Poftiţi. Nu vă reţin mult.

Totuşi, cine era acest om? Era uimitor că ajunsese şi se menţinuse în asemenea funcţii un nemembru de partid, pe care nu-l cunoştea nimeni. Inexplicabilul consta şi în faptul că acesta era din Moscova, că, după absolvirea universităţii, plecase ca profesor în provincie, iar de pe front nimerise în prizonierat, lipsise mult timp şi se credea că a murit.

Muncitorul feroviar Tiverzin, în casa căruia Strelnikov locuise când era mic, îl recomandase şi garantase pentru el. Fusese crezut de oamenii de care depindeau numirile pe atunci. În acele zile de patos dezlănţuit şi de păreri extreme, spiritul revoluţionar al lui Strelnikov, care nici el nu se dădea în lături de la nimic, se remarca prin autenticitatea, prin fanatismul lui, neimitat, personal, care nu era întâmplător, ci rezultase din întreaga lui trecere prin viaţă.

Strelnikov justificase încrederea acordată.

Statele lui de serviciu din ultima vreme conţineau represaliile de la Ust-Nemda şi Nijni-Kelmes, răscoala ţăranilor din Gubasovo, care se ridicaseră cu arma în mână împotriva unui detaşament de rechiziţii, precum şi rezolvarea dosarului privitor la regimentul 14 de infanterie, care jefuise un convoi cu alimente în staţia Lunca Ursului. Se mai ocupase şi de soldaţii din regimentul „Razin”, care se răsculaseră în oraşul Turkatui şi trecuseră cu tot cu arme de partea alb-gardiştilor, precum şi de revolta din gara fluvială Cirkin Us, unde fusese ucis comandantul credincios puterii sovietice.

În toate aceste locuri apăruse ca din senin, judecase, condamnase, executase sentinţele repede, sever, ferm.

Datorită curselor trenului lui, se pusese capăt dezertărilor în masă din ţinut. Revizia organizaţiilor de recrutare schimbase totul în bine. Armata Roşie îşi întărea rândurile prin noi înrolări. Comisiile începuseră se lucreze febril.

În sfârşit, în ultimul timp, când albii începuseră să facă presiuni din nord şi situaţia fusese declarată drept periculoasă, lui Strelnikov i se încredinţaseră şi alte misiuni, de data aceasta în mod nemijlocit militare, strategice şi operaţionale. Rezultatele implicării lui nu întârziară să apară.

Strelnikov ştia că fusese poreclit Rasstrelnikov1, dar trecu calm peste acest amănunt, deoarece nu se temea de nimic.

Era din Moscova, fiul unui muncitor care participase, în nouă sute cinci, la revoluţie şi avusese de suferit din această pricină. Pe atunci, prea mic fiind, rămăsese departe de mişcarea revoluţionară, ca şi mai târziu, când învăţa la universitate, pentru că tinerii din familiile sărace, când ajung studenţi, ţin mai mult la educaţia superioară şi învaţă mai bine decât cei din familiile bogate. Agitaţia studenţimii înstărite nu-l putuse atrage. Din universitate ieşise cu un volum uriaş de cunoştinţe. Specializarea istorico-filologică şi-o completase, prin eforturi proprii, cu o solidă pregătire de matematician.

Conform legii, nu era obligat să meargă la armată, însă se înrolase voluntar cu gradul de sublocotenent, fusese luat prizonier şi la sfârşitul anului nouă sute şaptesprezece evadase şi se întorsese în patrie, aflând că în Rusia este revoluţie.

Se remarca prin două trăsături, prin două pasiuni.

Gândea extraordinar de clar şi de corect. Şi era înzestrat cu o rară puritate morală şi cu un deosebit simţ al dreptăţii. Sentimentele îi erau înflăcărate şi nobile.

Însă, pentru activitatea de savant, care deschide noi căi de cunoaştere, intelectului lui îi lipsea harul neprevăzutului, îi lipsea acea forţă care, prin descoperiri surprinzătoare, distruge stearpa înlănţuire logică a previziunii goale de conţinut.

Iar pentru a face bine, principialitatea lui ar fi avut nevoie de lipsa de principii a inimii, care nu cunoaşte cazuri generale, ci doar particulare, a inimii care e măreaţă datorită faptului că face lucruri mici.

Din copilărie Strelnikov năzuise spre culmile cele mai înalte şi mai luminoase. Considera că viaţa e o arenă pe care se respectă scrupulos regulile, pe care oamenii se întrec în atingerea perfecţiunii.

Când a descoperit că lucrurile sunt altfel, nu i-a trecut prin minte că nu are dreptate simplificând ordinea lumii, înghiţindu-şi pentru mult timp obida, a început să viseze că va deveni cândva judecător între viaţă şi principiile tenebroase care o denaturează, că va apăra viaţa şi o va răzbuna.

Decepţia îl încrâncenase. Revoluţia îl înarmase.

— Jivago, Jivago, repeta în continuare Strelnikov la el în vagon. Ceva de negustor. Sau de aristocrat. Sigur că da: doctor din Moscova. Merge la Varâkino. Din Moscova de-a dreptul într-un loc uitat de lume.

— Chiar ăsta-i scopul. Căutăm liniştea. În pustietate, în necunoscut.

— Ah, ce poezie. Varâkino? Cunosc locurile de pe-aici. Fostele uzine ale lui Krueger. Nu cumva sunteţi rude? Moştenitori?

— La ce bun tonul acesta ironic? Ce rost au „moştenitorii”? Deşi soţia mea e, într-adevăr.

— Aha, asta-i! Vi s-a făcut dor de albi? O să vă dezamăgesc. Aţi întârziat. Ţinutul e curăţat.

— De ce continuaţi să vă bateţi joc de mine?

— Şi, în plus, sunteţi doctor. Militar. Şi suntem în plin război. Asta-i deja de competenţa mea. Sunteţi dezertor. Şi verzii se izolează în păduri. Caută liniştea. Ce motive aveţi?

— Am fost de două ori rănit şi reformat ca invalid.

— Ştiu că o să-mi prezentaţi o adeverinţă de la Comisariatul Poporului pentru învăţământ sau de la Comisariatul Poporului pentru sănătate, care vă recomandă ca pe „un om cât se poate de sovietic”, „simpatizant” şi „loial”. Acum, dragă domnule, e Judecata de Apoi pe pământ, cutreieră făpturi de Apocalipsă cu săbii şi balauri înaripaţi, nu doctori întru totul simpatizanţi şi loiali. Totuşi, v-am spus că sunteţi liber şi n-o să-mi iau cuvântul înapoi. Dar numai de data asta. Presimt că ne vom mai întâlni, feriţi-vă, discuţia va fi cu totul alta.

Ameninţarea şi provocarea nu-l făcură pe Iuri Andreevici să-şi piardă cumpătul. Spuse:

— Ştiu ce credeţi despre mine. Din punctul dumneavoastră de vedere, aveţi dreptate. Dar polemica în care vreţi să mă atrageţi am purtat-o toată viaţa cu un acuzator imaginar şi, probabil, am avut tot timpul să ajung la o concluzie. Nu v-o pot spune în două cuvinte. Permiteţi-mi să mă îndepărtez fără explicaţii, dacă sunt într-adevăr liber, iar dacă nu – faceţi ce vreţi cu mine.

Nu am de ce să mă justific faţă de dumneavoastră.

Fură întrerupţi de ţârâitul telefonului. Legătura fusese restabilită.

— Mulţumesc, Gurian, spuse Strelnikov, după ce ridică receptorul şi suflă de câteva ori în el. Trimite-mi, amice, pe cineva ca să-l conducă pe tovarăşul Jivago. Nu cumva să se mai întâmple ceva. Şi dă-mi, te rog, răţuşca din Razvilie, adică direcţia Cekăi feroviare.

Rămânând singur, Strelnikov telefonă la gară.

— A fost adus un băiat, îşi tot înfundă şapca pe urechi, iar capul îi e bandajat. Nu se poate. Da. Să i se dea ajutor medical, dacă e nevoie. Da, ca de lumina ochilor răspundeţi faţă de mine. Daţi-i şi-o raţie de mâncare, dacă-i flămând. Aşa. Acum să trecem la treburile noastre. Vorbesc, n-am terminat. Ah, la naiba, se bagă cineva pe fir. Gurian! Gurian! S-a întrerupt legătura.

„Poate o fi dintre elevii mei”, se gândi el, renunţând pentru o clipă la încercarea de a continua convorbirea cu gara. „A crescut şi luptă împotriva noastră.” Strelnikov număra în gând anii cât fusese profesor, cât luptase pe front şi cât fusese prizonier ca să vadă dacă acest total se potriveşte cu vârsta băiatului. Apoi, privind pe fereastra vagonului, începu să caute cu ochii zona oraşului situată la ieşirea din Iuriatin, unde era casa lor. Mare lucru ca soţia şi fetiţa să mai fie acolo? Tare s-ar mai duce până la ele! Chiar acum, în clipa asta! Dar e posibil aşa ceva? Făceau parte din altă viaţă. Trebuie mai întâi s-o sfârşească pe cea nouă, înainte de a se întoarce la vechea viaţă, întreruptă. Se va întâmplă cândva, cândva. Da, dar când, când?

Partea a VIII-a.

SOSIREA.

Trenul, care adusese familia Jivago până la locul acesta, încă mai stătea pe liniile din spate ale staţiei, mascat de alte garnituri, însă se simţea că, în dimineaţa aceea, se sfârşise legătura cu Moscova, care îi însoţise de-a lungul drumului.

Începând de aici se deschidea altă zonă teritorială, o altă lume, a provinciei, care tindea spre alt centru de gravitaţie, numai al ei.

Localnicii se cunoşteau mult mai bine între ei decât locuitorii capitalelor. Deşi zona feroviară Iuriatin-Razvilie fusese evacuată de persoanele străine şi încercuită de trupe ale Armatei Roşii, pasagerii din suburbiile apropiate, într-un mod inexplicabil, pătrundeau până la liniile ferate, „se infiltrau”, cum s-ar spune în zilele noastre. Ticsiseră deja vagonul, umpluseră deja spaţiul uşilor, mergeau pe linie de-a lungul trenului şi stăteau pe terasament în dreptul uşilor de la vagoanele lor.

Toţi aceşti oameni se cunoşteau între ei, intrau în vorbă unii cu alţii de la distanţă, se salutau atunci când se nimereau alături. Erau puţin altfel îmbrăcaţi şi vorbeau cumva deosebit de cei din capitale, nu mâncau aceleaşi lucruri şi aveau alte deprinderi. Ar fi fost interesant de ştiut cu ce trăiau, cu ce rezerve morale şi materiale se hrăneau, cum luptau cu greutăţile, cum evitau legile.

Răspunsul nu întârzie şi apăru în forma cea mai vie cu putinţă.

Însoţit de santinela care-şi târa arma pe pământ şi se sprijinea în ea, doctorul se întorcea în vagonul său.

Era zăduf. Soarele înfierbânta şinele şi acoperişurile vagoanelor. Pământul, înnegrit de petrol, ardea cu reflexe gălbui, ca de aur.

Santinela brăzda praful cu patul armei, lăsând o dâră în urma lui pe nisip. Arma se lovea cu zgomot de traverse. Santinela îi spuse:

— S-a limpezit timpul. Ar trebui semănate grânele, grâul arnăut sau, să zicem, meiul, fiindcă-i vremea cea mai potrivită. Dară pentru hrişcă îi prea devreme. Hrişcă se seamănă la noi pe Akulina. Suntem din Morşank, din gubernia Tambov, străini de locurile astea. Eh, tovarăşe doctor! Dacă n-ar fi acum hidra asta de război civil, contrarevoluţia mondială, crezi c-aş sta eu prin locuri străine cu mâinile-n sân? Războiul ăsta a trecut printre noi ca pisica neagră a luptei de clasă şi uite ce face!

— Mulţumesc. Mă descurc singur, refuză îuri Andreevici ajutorul propus. Din vagon, oamenii se aplecau spre el, îi întindeau mâinile ca să-l ajute să urce. Se îndreptă din şale, urcă în vagon dintr-un salt, se ridică în picioare şi se îmbrăţişă cu soţia.

— În sfârşit. Ei, slavă Domnului că s-a sfârşit totul cu bine! spuse Antonina Aleksandrovna. De altfel, pentru noi nu-i o noutate că ai avut noroc.

— Gum nu-i o noutate?

— Ştiam tot.

— De unde?

— Santinelele ne-au spus. Crezi că am fi suportat aşteptarea fără să ştim nimic? Şi-aşa aproape că ne-am ieşit din minţi şi eu, şi tata. Doarme şi nu-l poţi trezi. S-a prăvălit ca un buştean din pricina emoţiilor şi-acum nu mai poate fi urnit din loc. Au apărut pasageri noi. Acuşi o să-ţi fac cunoştinţă cu cineva. Dar mai întâi ascultă ce se vorbeşte împrejurul tău. Tot vagonul te felicită pentru că ai scăpat cu bine. Ia uitaţi-vă cum arată! exclamă ea, schimbând discuţia brusc şi, întorcându-şi capul, i-l recomandă pe soţul ei unuia dintre pasagerii urcaţi de curând, care şedea în profunzimea vagonului, înghesuit de ceilalţi oameni.

— Samdeviatov, se auzi de acolo şi, pe deasupra capetelor înghesuite, flutură o pălărie moale. Cel care se prezentase începu să-şi facă loc spre doctor, dând deoparte trupurile care-l strângeau ca într-un cleşte.

„Samdeviatov, se gândea Iuri Andreevici în acest timp. Mă aşteptam la ceva din Rusia Veche, legendară, la o barbă răsfirată, la un om plin de vorbe de duh, cu chimir pe cinste. Însă dumnealui parcă ar face parte dintr-un club al amatorilor de artă, cu buclele încărunţite, cu mustăţi şi barbişon.”

— Ei, v-a băgat Strelnikov în sperieţi? Nu-i aşa?

— Nu, de ce? Am avut o discuţie serioasă. În orice caz, e un om puternic, influent.

— Ba bine că nu. Ştiu câte ceva despre această persoană. Nu-i din locurile noastre. E de-al dumneavoastră, de la Moscova. La fel ca şi toate inovaţiile noastre din ultimul timp. Sunt tot dinspre capitale, de import. Noi n-am fi ajuns la ele cu mintea noastră.

— Iurocika, dumnealui e Anfim Efimovici, un ştie-tot. A auzit de tine, de tatăl tău, îl cunoaşte pe bunicul meu, îi ştie pe toţi. Faceţi cunoştinţă. Şi Antonina Aleksandrovna întrebă ca în treacăt, inexpresiv: O cunoaşteţi cumva şi pe Antipova, care-i profesoară prin partea locului, nu-i aşa?

La această întrebare, Samdeviatov răspunse tot atât de inexpresiv:

— Ce nevoie aveţi de Antipova?

Iuri Andreevici auzi acest schimb de replici, însă nu susţinu discuţia. Antonina Aleksandrovna continuă:

— Anfim Efimovici e bolşevic. Fereşte-te, Iurocika. Fii atent cu el.

— Chiar aşa-i? Nu mi-aş fi închipuit. După înfăţişare, păreţi a proveni dintr-un mediu artistic.

— Tata avea un han. Avea mereu pe drum şapte trăsuri cu câte trei cai. Însă eu am studii superioare. Şi, într-adevăr, sunt social-democrat.

— Iurocika, ascultă ce spune Anfim Efimovici. Apropo, m-aş vrea să vă supăr, dar numele şi patronimicul dumneavoastră mai că nu-mi sclintesc limba. Deci, Iurocika, ascultă ce-ţi zic. Am avut un noroc grozav. Iuriatinul nu pe primeşte. În oraş sunt incendii şi podul este aruncat în aer, aşa că trenul nu poate trece. Va ocoli pe o linie de legătură şi va trece chiar prin staţia noastră, Torfianaia.

Vezi! Nu mai trebuie să schimbăm trenul, să cărăm lucrurile prin tot oraşul, de la o gară la alta. În schimb, o să ne zgâlţâie tare până când vom pleca cu adevărat. Manevrele vor dura multă vreme. Toate astea mi le-a explicat Anfim Efimovici.

Prezicerile Antoninei Aleksandrovna se adeveriră. Recuplându-şi vagoanele şi mai luând câteva, trenul manevra la nesfârşit, înainte şi înapoi, pe liniile aglomerate, pe care se mişcau şi alte garnituri, care mult timp îi barară drumul spre câmpia largă.

O jumătate de oraş se pierdea în depărtare, ascunsă de povârnişuri. Doar uneori apărea deasupra orizontului, arătându-şi acoperişurile clădirilor, vârfurile coşurilor de fabrici, crucile de pe clopotniţe. Ardea o periferie. Fumul incendiului era purtat de vânt şi, ca o coamă vâlvoi de cal, se împânzea pe tot cerul.

Doctorul şi Samdeviatov şedeau în uşă, cu picioarele atârnate în afară. Tot timpul Samdeviatov îi explica ceva lui Iuri Andreevici, îi arăta în depărtare cu mâna. Din când în când vuietul roţilor îi acoperea glasul şi vorbele nu i se mai auzeau. Iuri Andreevici îl întreba din nou, ca să se lămurească. Anfim Efimovici îşi apropia faţa de a doctorului şi, strigând cât putea de tare, îi repeta ce spusese mai înainte.

— A fost incendiat cinematograful „Gigantul”. Acolo s-au cuibărit iuncherii. Dar s-au predat mai devreme, când luptele încă nu se sfârşiseră. Ia uitaţi-vă la punctele negre de pe clopotniţă. Sunt ai noştri. Îi alungă pe cehi.

— Nu văd nimic. Cum de puteţi să distingeţi totul de la asemenea distanţă?

— Acolo arde periferia meseriaşilor, Hohriki. Iar Kolodeevo, unde-s prăvăliile, e mai încolo. Asta mă interesează pentru că în Kolodeevo e şi prăvălia noastră. Dar incendiul nu-i prea mare. Centrul încă nu e atins.

— Repetaţi. Nu aud.

— Zic de centru, de centrul oraşului. De catedrală, bibliotecă. Numele nostru de familie, Samdeviatov, e un nume străin, San Donato, care a fost rusificat. Se zice că ne tragem din neamul Demidov.

— Iar n-am înţeles nimic.

— Spun că Samdeviatov e San Donato, schimbat. Se zice că ne tragem din neamul Demidov. Cnejii Demidov San Donato. Poate c-or fi şi minciuni. O legendă de familie. Iar satul acesta se numeşte Spirkin niz1. Vile, locuri de plimbări distractive. Nu-i aşa că denumirea e ciudată?

În faţa lor se aşternea câmpia, tăiată în diferite direcţii de liniile de cale ferată. Peste câmpie, cu paşi de câte şapte mile, pierzându-se după orizont, înaintau stâlpii de telegraf. O şosea pietruită, lată, care şerpuia ca o panglică, se întrecea în frumuseţe cu drumul de şine. Se ascundea după orizont, apoi, pentru o clipă, îşi scotea la iveală arcuirea câte unei curbe. După care dispărea din nou.

— E şleaul nostru celebru. Trece prin toată Siberia. E cântat de ocnaşi. Acum e câmpul de operaţii al partizanilor. De fapt, e bine la noi. O să vă deprindeţi aici, o să vă obişnuiţi. O să îndrăgiţi nostimadele oraşului. Cişmelele noastre. Sunt la intersecţii. Ele sunt cluburi feminine hibernale sub cerul liber.

— Nu ne stabilim în oraş. La Varâkino.

— Ştiu. Mi-a spus soţia dumneavoastră. E totuna. Veţi veni la oraş cu treburi. Din prima clipă mi-am dat seama cine este. Ochii. Nasul. Fruntea. E leită Krueger. Seamănă cu bunicul ei. Prin locurile astea aproape toţi şi-l amintesc pe Krueger.

La marginea câmpiei se vedeau rezervoare de ţiţei, roşii, rotunde, înalte. Panouri de reclamă se zăreau sus, cocoţate pe stâlpi înalţi. Unul dintre acestea, care nimeri de două ori sub ochii doctorului, conţinea cuvintele: „Moreau şi Vetcinkin. Semănători. Batoze”.

— A fost o firmă serioasă. Producea unelte agricole excelente.

— Nu aud. Ce-aţi spus?

— De firmă vă zic. De firmă. Făcea unelte agricole. Era o societate în comandită. Tata era acţionar.

— Şi-mi spuneaţi de-un han.

— Hanul ca hanul. Firma şi hanul nu se încurcau reciproc. Iar tata nu era prost, îşi investea banii în cele mai bune întreprinderi. Investise şi în cinematograful „Gigantul”.

— Mi se pare mie sau vă mândriţi cu asta?

— Cu abilitatea lui tata? Sigur că da!

— Şi cum rămâne cu social-democraţia dumneavoastră?

— Ce legătură are ea cu asta? Unde scrie că un om care gândeşte în spirit marxist trebuie să fie un papă-lapte, care se smiorcăie tot timpul? Marxismul e o ştiinţă pozitivă, o teorie asupra realităţii, o filosofie a situaţiei istorice.

— Marxismul şi ştiinţa? N-ar fi fost bine să polemizeze cu acest om, prea puţin cunoscut. Însă totuşi. Marxismul e prea nestăpânit ca să fie ştiinţă. Ştiinţele sunt mai echilibrate. Marxismul şi obiectivitatea? Nu ştiu vreun curent care să se fi izolat mai mult în sine şi să fie mai departe de fapte ca marxismul. Fiecare nu are altă grijă decât să se verifice pe sine în practică, iar oamenii puterii, de dragul poveştii propriei lor infailibilităţi, se întorc cu spatele la adevăr. Politica nu-mi spune nimic. Nu-mi plac oamenii indiferenţi la adevăr.

Samdeviatov consideră cuvintele doctorului nişte extravaganţe ale unui om ciudat, amator de vorbe de duh. Râse şi nu-l contrazise.

Între timp trenul manevra. De fiecare dată când ajungea la macazul de lângă semaforul de la ieşirea din staţie, o femeie-acar, vârstnică, având agăţat la brâu un bidon de lapte, îşi trecea andrelele şi împletitura dintr-o mână în alta şi, aplecându-se, răsturna discul macazului, făcând ca trenul să poată să revină cu spatele. În timp ce acesta trecea încet, femeia se îndrepta din şale şi ameninţa garnitura cu pumnul.

Samdeviatov se gândi că gestul îi era adresat lui. „Cui i-o fi făcând semn? se gândi el. Mi se pare cunoscută. N-o fi Tunţeva? Parcă ea ar fi. Ce-o fi cu mine? E prea puţin probabil. E prea bătrână pentru a fi Glasa. Şi ce legătură să aibă cu mine? în maica Rusie sunt lovituri de stat, pe căile ferate e-o harababură îngrozitoare, sărmanei îi e greu, iar eu sunt vinovat şi de-aceea îmi arată pumnul. Ducă-se naibii, mi-am găsit cu ce să-mi bat capul!”

În sfârşit, fluturându-şi steagul şi strigându-i ceva mecanicului, femeia-acar lăsa trenul să depăşească semaforul, la drum lung. Când vagonul numărul paisprezece trecu prin dreptul ei, scoase limba la cei doi flecari care şedeau cu picioarele spânzurate, parcă anume ca s-o enerveze. Şi din nou Samdeviatov căzu pe gânduri.

După ce suburbiile oraşului incendiat, rezervoarele de ţiţei, stâlpii de telegraf şi reclamele comerciale rămaseră în urmă şi dispărură din vedere, apărând alte peisaje, crânguri, dâmburi printre care adeseori se zăreau şerpuirile şleaului, Samdeviatov spuse:

— Acum o să ne ridicăm în picioare şi o să ne despărţim. Trebuie să cobor imediat. De fapt, şi dumneavoastră trebuie să coborâţi la staţia următoare. Aveţi grijă să nu uitaţi.

— Cunoaşteţi bine locurile de aici, nu-i aşa?

— Îngrozitor de bine. Cale de-o sută de verste de jur împrejur. Sunt jurist. Am douăzeci de ani de practică. Afaceri. Mereu sunt pe drumuri.

— Şi acum tot cu asta vă ocupaţi?

— Sigur că da.

— Ce afaceri se mai pot încheia acum?

— De care doriţi. Afaceri vechi neîncheiate, operaţiuni, obligaţii neduse la îndeplinire, într-un cuvânt, am de lucru până peste cap, mi-e şi groază, zău aşa.

— Păi, relaţiile de felul acesta n-au fost anulate?

— Legal, da. Însă în realitate se pretind simultan chestiuni care se exclud reciproc. Şi naţionalizarea întreprinderilor, şi combustibil pentru sovietul orăşenesc, şi atelaje pentru sovietul economic al guberniei. Şi pe deasupra toţi vor să trăiască. Acestea sunt particularităţile etapei de tranziţie, când teoria nu se potriveşte cu practica. De aceea este nevoie de oameni descurcăreţi, abili, cu un caracter ca al meu. Mujicu-i bucuros când mâncă şi nu muncă, iau bani groşi pe ochi frumoşi. Câteodată nu-i tot, că mai iau şi peste bot, cum zicea tata.