Boris Pasternak

Însă, în primul rând, ideile perfecţiunii sociale, aşa cum au fost înţelese începând cu octombrie, nu mă entuziasmează deloc. În al doilea rând, acestea sunt încă departe de realizare şi simpla lor punere în discuţie a fost deja plătită cu un asemenea ocean de sânge încât scopul nu mai scuză mijloacele. În al treilea rând, ceea ce e mai important, când aud de transformarea vieţii, îmi pierd controlul şi mă cuprinde disperarea.

Transformarea vieţii! Astfel pot vorbi numai oamenii care, chiar dacă au trecut prin multe, nu au înţeles niciodată ce e viaţa, nu i-au simţit spiritul, sufletul. Pentru ei, existenţa e un cocoloş grosolan de material neînnobilat de atingerea lor, care trebuie prelucrat. Însă viaţa nu este niciodată material, substanţă. Ea însăşi, dacă vreţi să ştiţi, e un principiu care se înnoieşte continuu, care se transformă continuu, ea se modelează şi recreează, e mai presus de teoriile inepte ale unuia ca mine sau ca dumneavoastră.

— Şi totuşi, frecventarea şedinţelor şi discuţiile cu minunaţii noştri oameni v-ar fi ajutat, îndrăznesc să vă atrag atenţia, să vă îmbunătăţiţi starea de spirit. Nu v-aţi mai lăsa pradă melancoliei. Ştiu de unde provine. Vă marchează faptul că sunteţi bătuţi şi nu credeţi că vor veni şi zile senine. Dar, amice, niciodată nu trebuie să vă lăsaţi învins de panică. Ştiu lucruri mult mai îngrozitoare, care mă privesc direct – uneori n-am voie să le divulg – dar nu mă pierd cu firea. Ghinioanele noastre sunt doar temporare. Kolceak n-are scăpare. Luaţi aminte la ce vă spun. Veţi vedea. Vom învinge. Aşa că sus capul!

„Nu, aşa ceva este imposibil! se gândi doctoral. Cât infantilism! Ce miopie! Îi repet mereu că avem păreri diametral opuse, că m-a capturat cu sila şi mă ţine aici cu forţa, iar el îşi închipuie că ghinioanele lui mă indispun, că planurile şi speranţele lui îmi insuflă curaj. Ce orbire de sine! Pentru el interesele revoluţiei şi existenţa sistemului solar sunt totuna.”

Iuri Andreevici se cutremură. Nu-i răspunse nimic, strânse doar din umeri, neascunzând deloc că naivitatea lui Liveri depăşeşte orice limită a răbdării şi că face eforturi ca să se abţină. Lui Liveri nu-i scăpă lucrul acesta.

— Jupiter, te superi, deci nu ai dreptate, spuse el.

— Înţelegeţi, înţelegeţi odată că toate astea nu-s pentru mine „Jupiter”, „să nu cădem în panică”, „cine a spus a, trebuie să zică b”, „Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece” – toate aceste vulgarităţi, toate aceste expresii nu sunt pentru mine. Eu voi spune a, dar b nu voi spune, chiar de-ar fi să crăpaţi. Admit că sunteţi lumina călăuzitoare şi eliberatorii Rusiei, că fără voi ea ar fi pierit cufundată în mizerie şi ignoranţă, şi totuşi n-aveţi decât să vă duceţi la dracu'!

Stăpânitorilor gândurilor voastre le plac proverbele, dar l-au uitat pe cel mai important, care spune că dragoste cu sila nu se face, şi se încăpăţânează în obiceiul de a-i elibera şi ferici pe cei care nu cer lucrul acesta. Vă închipuţi, probabil, că pentru mine nu există loc mai potrivit pe lume decât tabăra şi compania dumneavoastră. Poate vreţi să vă mulţumesc pentru captivitate, pentru că m-aţi eliberat de familie, de fiu, de casă, de treburi, de tot ce mi-e drag şi face ca viaţa mea să merite a fi trăită.

A ajuns până la noi vestea că Varâkinul a fost invadat de o unitate necunoscută, nerusă. Se spune că satul a fost distrus şi prădat. Kamennodvorski nu neagă acest lucru. S-ar părea că ai mei au reuşit să fugă. Se zice că au fost nişte războinici mitologici, cu ochii piezişi, cu pufoaice şi cuşme, care au trecut Rânva pe gheaţă, într-o zi cu ger înspăimântător şi, fiară să spună nimănui o vorbă urâtă, au împuşcat tot ce era viu în localitate, după care s-au mistuit la fel de misterios cum apăruseră. Ce ştiţi de asta? E adevărat?

— Prostii. Scorneli. Aiureli necontrolate, împânzite de intriganţi.

— Dacă sunteţi atât de bun şi mărinimos ca în poveţele privitoare la educaţia morală a soldaţilor, daţi-mi drumul. Plec în căutarea alor mei de care nici măcar nu ştiu dacă sunt în viaţă sau nu. Şi dacă nu vreţi să-mi daţi drumul, tăceţi, vă rog, şi lăsaţi-mă în pace, pentru că restul nu mă interesează şi nu sunt responsabil de ceea ce spun. Şi la urma urmei, la naiba, am şi eu dreptul la somn!

Iuri Andreevici se trânti pe pat cu faţa în jos, afundându-şi obrajii în pernă. Încerca din răsputeri să nu-l audă pe Liveri care voia să se justifice, continuând să-l consoleze cu ideea că în primăvară albii vor fi zdrobiţi. Războiul civil va lua sfârşit, va fi libertate, bunăstare şi pace. Atunci nimeni nu-l va mai ţine pe doctor cu forţa, însă până atunci trebuie să rabde. După atâtea suferinţe, jertfe, după asemenea aşteptare, nu mai e mult şi toate se vor limpezi. Însă acum, doctorul nu ar avea unde se duce. Pentru binele lui, nu trebuie acum lăsat să plece nicăieri de unul singur.

„Iar şi-a luat cântecul de la capăt, diavolul! Şi-a pus limba în funcţiune! Cum nu-i e ruşine să clefăie atâţia ani aceeaşi gumă de mestecat? ofta şi în sinea lui, fierbând de furie. Îi place să se audă, gură de aur, drogat mizerabil. Cu el noaptea nu-i noapte, nici nu poţi dormi cu ticălosul, nici nu te lasă să trăieşti. Ah, cum îl urăsc! Dumnezeu mi-e martor că într-o zi am să-l omor.

O, Tonia, sărmana mea fetiţă! Mai trăieşti? Unde eşti? Doamne, păi, trebuia de mult să nască! Cum o fi fost naşterea? Ce avem, băiat sau fată? Dragii mei, ce s-a întâmplat cu voi? Tonia, eşti veşnicul meu reproş şi veşnica mea vină! Lara, mi-e frică să-ţi zic pe nume pentru ca, rostindu-l, să nu-mi slobozesc sufletul din mine. Doamne! Doamne! Iar ăsta tot meliţează, nu se mai potoleşte animalul ăsta urâcios, nesimţit! Oh, odată şi odată n-o să mai rezist şi o să-l omor.”

Vara târzie trecuse. Începuseră zilele senine ale toamnei de aur. În colţul din vest al Ostrovului Vulpii se înălţa turnuleţul de lemn al unei cazemate rămase de pe vremea voluntarilor. Aici Iuri Andreevici îşi dăduse întâlnire cu doctorul Lajos, asistentul său, pentru a discuta nişte probleme comune. La ora stabilită, Iuri Andreevici venise aici. În aşteptarea colegului, se plimba pe marginea tranşeei surpate, se urca în foişor şi privea prin ambrazurile goale ale fostelor cuiburi de mitralieră la depărtările împădurite, care se aşterneau dincolo de râu.

De-acum toamna însemnase clar graniţa dintre lumea coniferă şi cea de foioase. Prima, ca un zid întunecat, aproape negru, se zbârlea în profunzimea cealaltă, ca nişte pete purpurii, lucea în intervale, ca un orăşel antic, cu cetăţuie şi foişoare cu acoperişurile aurite, clădite în mijlocul codrului, cu bârne tăiate tot de aici.

Pământul din şanţ, de sub picioarele doctorului şi din făgaşele drumului de pădure, întărit de gerul dimineţii, era aşternut cu un covor gros de frunze de salcie, uscate, mărunte, parcă tunse, răsucite. Toamna mirosea amar a frunze cafenii, amestecate cu alte arome. Lacom, Liveri Averkievici sorbea parfumul acesta complex, în care se amesteca mirosul de mere macerate şi îngheţate, de vreascuri amare, de umezeală dulceagă şi de abur siniliu al lui septembrie, care aminteau de fumul focurilor stinse cu apă sau al unui incendiu stins de curând.

Nu-l observă pe Lajos, care venise din spate.

— Salutare, colega, îi spuse el în germană şi se apucară să discute despre treburile lor.

— Avem trei puncte. Fabricanţii de rachiu, reorganizarea infirmeriei şi a farmaciei şi, cel mai important, tratarea ambulatorie a bolnavilor psihici, în condiţii de campanie. Poate că nu consideraţi că este necesar, dar, după observaţiile mele, ne pierdem minţile, dragă Lajos, şi nebunia se manifestă sub formă de infecţii, de boli contagioase.

— E o chestiune foarte interesantă. Mă întorc imediat la ea. Acum iată despre ce este vorba. În tabără e mare agitaţie. Soarta fabricanţilor de rachiu atrage simpatia majorităţii. Mulţi sunt îngrijoraţi şi de soarta familiilor care fug de albi, părăsindu-şi satele. O parte a partizanilor refuză să părăsească tabăra, deoarece se apropie convoiul cu soţiile, cu copiii şi bătrânii lor.

— Ştiu, va trebui să-l aşteptăm.

— Şi toate acestea se întâmplă înaintea alegerii unui comandant unic, care să fie acelaşi şi pentru celelalte detaşamente, care nu ni se subordonează. Cred că singurul candidat este tovarăşul Liveri. Tineretul îl susţine pe altul, Vdovicenko. În spatele acestuia se ascunde o grupare străină nouă, care face parte din cercul fabricanţilor de rachiu. Sunt feciori de chiaburi şi negustori, dezertori din armata lui Kolceak. Aceştia fac cel mai mare scandal.

— Ce credeţi că o să se întâmple cu sanitarii care au fabricat rachiu şi l-au vândut?

— Cred că vor fi condamnaţi la moarte prin împuşcare, după care sentinţa va fi suspendată.

— Bine, ne-am luat cu vorba. Să ne apucăm de treburile noastre. Reorganizarea infirmeriei. Asta aş vrea s-o discutăm în primul rând.

— Perfect. Dar trebuie să spun că nu mă miră deloc propunerea dumneavoastră cu privire la psihiatria preventivă. Am aceeaşi părere ca şi dumneavoastră. Au apărut şi se răspândesc boli psihice foarte tipice, care poartă însemnele vremurilor, care sunt provocate în mod direct de caracteristicile istorice ale epocii. Avem un soldat din fosta armată ţaristă, un om conştiincios, cu un instinct înnăscut al luptei de clasă. Îl cheamă Pamfil Palâh. Cauza tulburării lui e spaima pentru familie, pentru faptul că, dacă el va fi ucis, aceştia vor cădea în mâinile albilor şi vor trebui să răspundă pentru el. E o structură mintală foarte complexă. Mi se pare că ai lui sunt în convoiul de refugiaţi, care e gata să ne ajungă din urmă. Nu ştiu suficient de bine limba, ca să-l pot examina cum trebuie. Întrebaţi-i de el pe Angelar sau pe Kamennodvorski. Ar trebui consultat.

— Îl cunosc foarte bine pe Palâh. Cum să nu-l ştiu! Un timp m-am întâlnit cu el la consiliul militar. E un tip negru, crud, cu fruntea îngustă. Nu înţeleg ce-aţi găsit la el. Întotdeauna este adeptul măsurilor extreme, cere pedepse, execuţii. De asta m-a dezgustat întotdeauna. Bine. Mă voi ocupa de el.

Era o zi senină şi însorită. Ca şi săptămâna trecută, vremea era blândă şi uscată.

Din profunzimea taberei se rostogolea rumoarea activităţii în comun a acelei mulţimi de oameni care trăiau pe un spaţiu restrâns. Rumoarea semăna cu murmurul îndepărtat al unei mări. Se auzeau paşii celor care umblau prin pădure, voci, bocănit de topoare, zornăitul unei nicovale, nechezat de cal, hămăituri de câine, cântece de cocoşi. Prin pădure rătăceau gloate de oameni bronzaţi, zâmbitori, cu dinţii albi. Unii îl cunoşteau pe doctor şi îl salutau, alţii, pentru care era un străin, treceau fără să-i acorde nici o atenţie.

Deşi partizanii nu era de acord să plece din Ostrovul Vulpii până nu-i ajungea din urmă convoiul de căruţe, care le transporta familiile, având în vedere că acesta era de-acum aproape, la numai câteva zile de mers, trupele făceau în pădure pregătirile necesare pentru ridicarea taberei şi pentru mutarea ei mai departe, spre est. Reparau, curăţau, băteau lăzi în cuie, numărau căruţele şi le verificau.

În mijlocul pădurii era un luminiş larg, bătătorit, un fel de movilă sau măgură, care purta denumirea de dâmb. De regulă, aici erau convocate întrunirile. Astăzi, tot aici se stabilise să aibă loc adunarea generală, în care urmau să fie făcute comunicări importante.

În pădure era încă mult frunziş verde, neîngălbenit, în profunzimea peisajului, copacii erau verzi aproape toţi. Soarele după-amiezii, care coborâse treptat, străbătea pădurea cu razele ei. Frunzele filtrau lumina soarelui şi păreau cioburi de sticlă în care licăresc nişte luminiţe verzui.

Pe o pajişte, lângă arhiva lui, comandantul detaşamentului de transmisiuni Kamennodvorski ardea hârtiile vechi rămase de la cancelaria de regiment a lui Kappel. Le răsfoise şi nu mai avea nevoie de ele. În acelaşi timp, punea pe foc şi maldăre din scriptele lui. Focul pâlpâia între doctor şi soare. Soarele răzbătea prin flacăra transparentă ca prin verdeaţa pădurii. Focul nu se vedea şi numai după aerul care tremura de căldură îţi puteai da seama că în locul acela arde şi se mistuie ceva.

Ici şi colo pădurea era împestriţată de poame coapte: brelocuri elegante de râjnică, soc fleşcăit, cărămiziu la culoare, buchete strălucitoare, alb-zmeurii de cătină. Zumzăindu-şi aripioarele ca de sticlă, pluteau prin văzduh libelule bălţate, transparente şi ele ca focul sau ca pădurea.

Lui Iuri Andreevici îi plăcea încă din copilărie pădurea amurgită, prin care pătrundea zariştea asfinţitului, în asemenea clipe se simţea el însuşi străbătut de aceste fascicule de lumină. Simţea că harul duhului viu îi pătrundea în piept, îi traversa toată fiinţa şi, ca o pereche de aripi, îi ieşea afară prin umeri. Acest arhetip infantil, care se formează pentru toată viaţa în fiecare om şi care apoi mereu îl slujeşte şi i se pare chipul său interior, personalitatea sa, se trezi în el în deplinătatea forţei sale primordiale şi sili natura, pădurea, zariştea înserării şi toată priveliştea să se transforme în imaginea la fel de primordială şi de atotcuprinzătoare a unei fetiţe. „Lara”, şopti el, închizând ochii, sau poate doar se adresă întregii sale vieţi, pământului lui Dumnezeu, întregului spaţiu care, străluminat de soare, se aşternea acum în faţa lui.

Dar realitatea cotidiană curentă continua, în Rusia avusese loc revoluţia din octombrie şi el era prizonier la partizani. Şi, absent, se apropie de focul lui Kamennodvorski.

— Ardeţi documentele? Abia acum?

— Da' de unde! Avem multă treabă cu hârţoagele astea.

Cu vârful piciorului, doctorul împinse şi împrăştie un teanc de hârtii. Era corespondenţa prin telegraf a statului-major al albilor. Avu presimţirea vagă că, printre hârtii, va da de numele lui Ranţevici, dar curând îşi dădu seama că se înşelase. Nu erau decât nişte comunicate neinteresante de anul trecut, cu abrevieri ininteligibile, de felul: „omsk cartgensup primului copie Omsk comreg omsk harta 40 verste Enisei nu primit”. Scormoni cu piciorul încă un morman. Erau procesele-verbale ale adunărilor de partizani. Deasupra era o hârtie pe care era scris: „Foarte urgent. Despre permisii. Realegerea membrilor comisiei de revizie. Chestiuni curente. Având în vedere faptul că învinuirile aduse învăţătoarei din satul Ignatodvorţî s-au dovedit neîntemeiate, consiliul armatei propune.”. între timp, Kamennodvorski scoase o hârtie din buzunar şi i-o întinse doctorului, spunându-i:

— Lata programul plutonului dumneavoastră sanitar, în cazul plecării din tabără. Căruţele cu familiile partizanilor sunt deja aproape. Neînţelegerile din tabără vor fi rezolvate astăzi. Din zi în zi ne putem aştepta la evacuare.

Doctorul îşi aruncă privirea pe hârtie şi protestă:

— E mai puţin decât mi-aţi dat ultima dată. Şi acum răniţii sunt mult mai numeroşi! Cei răniţi uşor sau numai bandajaţi vor merge pe jos. Dar aceştia sunt foarte puţini. Pe cei grav răniţi cu ce o să-i transport? Dar medicamentele, paturile, echipamentul?

— Va trebui să vă înghesuiţi! Trebuie să vă adaptaţi împrejurărilor. Acum altă problemă. O rugăminte a noastră, a tuturor. Avem un tovarăş, călit, verificat, devotat cauzei, un soldat excelent. Ceva nu e în regulă cu el.

— Palâh? Mi-a spus Lajos.

— Da. Mergeţi să-l vedeţi. Examinaţi-l.

— E ceva psihic?

— Aşa cred. Un fel de alergăreţi, după cum zice el. Probabil, are halucinaţii! Nu doarme. Îl doare capul.

— Bine. Mă duc chiar acum. Am puţin timp liber. Când începe şedinţa?

— Cred că lumea a început să se adune. Dar ce să faceţi dumneavoastră la şedinţă? Vedeţi că nici eu nu m-am dus. Se descurcă ei şi fără noi.

— Atunci mă duc să-l văd pe Pamfil. Deşi mor de somn, de-abia mă mai ţin pe picioare. Lui Li veri Averkievici îi place să filosofeze noaptea, m-a bătut la cap. Cum să ajung la Pamfil? Unde îl găsesc?

— Ştiţi unde e mestecănişul dindărătul gropii cu maluri de piatră? E un hăţiş din mladă de mesteacăn.

— Îl găsesc eu.

— Acolo, în poiană, sunt corturile comandanţilor. I-am pus lui Pamfil unul la dispoziţie. Pentru că îşi aşteaptă familia. În convoi vine nevastă-sa cu copiii. Deci e într-un cort de-al comandanţilor. E comandant de batalion. Pentru meritele lui revoluţionare.

În drum spre Pamfil, doctorul simţi că picioarele nu mai sunt în stare să-l poarte. Era mort de oboseală. Nu-şi putea învinge somnul, acumulat în cele câteva nopţi de când nu dormise suficient. Ar fi putut să se întoarcă şi să se culce în blindaj. Dar se temea să facă acest lucru. În fiecare clipă putea să apară Liveri şi să-l deranjeze.

Se culcă în pădure, într-unul dintre puţinele locuri pe care nu le năpădise tufărişul, pe iarba presărată cu frunze aurii, scuturate din copacii care mărgineau mica pajişte. Covorul de frunze părea ţesut în carouri. La fel, în carouri, cădeau razele de soare. Ochii i se împăienjeneau din pricina acestor carouri duble, care se încrucişau.

Doctorul se întinse pe frunzele care foşneau ca mătasea, punându-şi drept pernă mâna aşezată pe muşchiul care acoperea cu moviliţele lui rădăcinile copacului. Aţipi într-o clipă. Razele pestriţe ale soarelui care îl făcuseră să adoarmă îi acopereau cu broderia lor în carouri trupul întins pe pământ şi îl făceau invizibil, în caleidoscopul de raze şi frunze, ca şi cum şi-ar fi pus pe cap căciula fermecată, datorită căreia nimeni nu putea să-l vadă.

Foarte curând dorinţa lui excesivă de a dormi şi nevoia exagerată de somn îl treziră. Cauzele directe acţionează numai în limitele anumitor proporţii. Devierile de la normă provoacă efectul contrar. Conştiinţa care nu-şi găsea odihna, neamorţită, funcţiona febril în gol. Crâmpeie de gânduri se vânturau şi se învârtejeau, aproape ţăcănind, ca o maşinărie stricată. Această învălmăşeală sufletească îl chinuia şi îl supăra pe doctor. „Porcul de Liveri! se enervă el. Nu îi e de-ajuns că acum există pe lume sute de motive în stare să-l înnebunească pe bietul om. Cu prizonieratul, cu prietenia şi cu flecăreala lui idioată poate face un nevrotic dintr-un om sănătos. Odată şi-odată o să-l omor.”

Ca un petic multicolor, care se împăturea şi se despăturea, trecu un fluture stropit cu picăţele cărămizii, venind dinspre partea însorită. Cu ochi somnoroşi, doctorul îi urmări zborul. Fluturele se aşeză pe ceea ce semăna cel mai mult cu propriile lui culori, adică pe coaja cu picăţele cafenii a unui pin, cu care se contopi perfect şi nu mai putea fi descoperit. Fluturele dispăruse pe coaja pinului, aşa cum şi Iuri Andreevici nu putea fi observat sub reţeaua de raze şi umbre care se încrucişau pe trupul lui.

Mintea i se cufundă în cercul lui obişnuit de idei, tratate în multe lucrări de medicină pe care le scrisese până atunci. Era vorba despre libertate şi oportunitate, ca urmări ale adaptării. Despre mimetism, despre culoarea imitativă şi protectoare. Despre supravieţuirea celor mai bine adaptaţi, despre faptul că, poate, calea trasată de selecţia naturală este însăşi calea creării şi naşterii conştiinţei. Ce este subiectul? Ce este obiectul? Cum să le defineşti identitatea? În reflecţiile doctorului, Darwin se întâlnea cu Schelling, iar fluturele care trecuse în zbor se întâlnea cu pictura contemporană, cu arta impresionistă. Se gândea la creaţie, creaturi, creativitate şi ipocrizie.

Aţipi din nou, însă se trezi aproape imediat, auzind în apropiere o conversaţie înăbuşită, purtată aproape în şoaptă. Au fost suficiente cele câteva cuvinte ajunse până la el pentru ca Iuri Andreevici să înţeleagă că era martorul unui plan secret criminal. Desigur, complotiştii nu-l văzuseră, nu bănuiau că este atât de aproape. Dacă acum s-ar fi mişcat şi şi-ar fi trădat prezenţa, asta l-ar fi costat viaţa. Iuri Andreevici încremeni şi începu să tragă cu urechea.

Recunoscu câteva voci. Aparţineau ciurucurilor, drojdiei partizanilor, adică băieţandrilor Sanka Pafnutkin, Goşka Riabâh, Koska Nehvalenâh şi lui Terenti Galuzin, care se ţinea cu aceştia. Ei erau pricina tuturor pacostelor şi infamiilor. Cu ei era şi Zahar Gorazdâh, un tip şi mai sinistru, amestecat în afacerea cu rachiul, dar care nu fusese temporar implicat în judecată, pentru că-i trădase pe principalii vinovaţi. Pe Iuri Andreevici îl miră prezenţa unui partizan din „compania de argint”, Sivobliui, care făcea parte din garda personală a comandantului. Conform tradiţiei, moştenite de la Razin şi Pugaciov, acest favorit, datorită încrederii acordate de Liveri, era numit „urechea hatmanului”. Deci şi el făcea parte din conspiraţie.

Complotiştii duceau tratative cu trimişi din poziţiile avansate ale inamicului. Parlamentarii nu se auzeau deloc, întrucât nu vorbeau decât în şoaptă cu trădătorii şi numai după intervalele de linişte care surveneau în discuţia celor cunoscuţi, Iuri Andreevici îşi dădea seama că luaseră cuvântul reprezentanţii inamicului.

Cel mai mult vorbea, înjurând de mama focului, beţivul de Zahar Gorazdâh. Vocea îi era groasă, întretăiată. Probabil că el era principalul instigator.

— Acum, voi ceilalţi, ascultaţi. Important e s-o facem pe furiş, în taină. Dacă vreunul piscuie sau trădează, vedeţi cuţitul? Cu el îi scot maţele afară. Aţi priceput? De-acum nu mai avem scăpare nici la deal, nici la vale, ne aşteaptă spânzurătoarea. Trebuie să ne câştigăm iertarea. Trebuie să facem o şmecherie cum nu s-a mai văzut. Ei îl vor viu, legat fedeleş. Se zice că acum de pădurile astea se apropie şeful lor, Gulevoi. (îi spuseră cum e corect, dar el nu auzi bine şi rosti iarăşi pocit numele lui Galiullin: „generalul Galeev”.) Altă ocazie nu mai apucăm. Ei or să vă zică tot. Ei zic că nesmintit trebuie să-l predăm legat, viu. Întrebaţi-i şi singuri pe tovarăşi. Acum, voi ăştilalţi, spune-ţi-le şi voi. Spuneţi-le ceva, fraţilor.

Începură să vorbească cei străini, trimişii. Iuri Andreevici nu putu prinde nici o vorbă. După lungimea pauzei, îşi putu închipui că explicaţia fusese amănunţită. Iarăşi luă cuvântul Gorazdâh:

— Aţi auzit, fraţilor? Acum vedeţi şi voi cu cine avem de-a face. Aur, nu altceva. Pentru unul ca el s-o păţim noi? Oare ăsta-i om? E-un stricat, un neisprăvit, un smintit, un fel de schimnic. Nu mai rânji, Terioşka! Ce-ţi sticleşti dinţii, sodomistule? Nu tu ar trebui să râzi. Da. Cică ar fi un fel de schimnic din tinereţe. Tu i te încredinţezi, iar el te călugăreşte, te scopeşte. Ce vă tot spune? Să eliminăm din societate, jos înjurăturile, lupta cu beţia, comportarea faţă de femeie. Oare se poate trăi aşa? Deci uite hotărârea. Astă seară, la vad, unde-s puse pietre. Îl momesc eu, zic că o să împuşcăm un cerb. Sărim toţi grămadă asupra lui. Parcă-i mare lucru să-l punem cu botul pe labe? Nici pâs n-o s-apuce să zică. Dar care-i şmecheria? Ei îl vor viu. O să-l legăm. Şi dacă o să văd că nu iese cum vrem noi, mă descurc şi singur, îl sugrum cu mâinile mele. Ăştia o să-şi trimită şi ei oamenii, ca să ne ajute.

Vorbitorul dezvoltă planul complotului, dar împreună cu ceilalţi începuse să se îndepărteze şi doctorul nu-l mai auzi. „Ticăloşii, pe Liveri vor să-l extermine! se gândi doctorul cu groază şi indignare, uitând de câte ori el însuşi îl blestemase pe călăul lui şi-i dorise moartea. Nemernicii vor să-l predea albilor sau să-l omoare. Cum să împiedic complotul? Mă voi apropia de foc ca din întâmplare şi, fără să divulg nici un nume, îl voi pune la curent pe Kamennodvorski. Şi pe Liveri trebuie să-l previn cumva asupra pericolului care-l paşte.

Kamennodvorski nu mai era la locul unde-l lăsase. Focul era aproape stins, păzit de ajutorul lui Kamennodvorski, care avea grijă să nu se extindă.

Dar atentatul nu mai avu loc, fu curmat din faşă. Conspiraţia era cunoscută. În ziua aceea fusese dezvăluit complet, iar complotiştii fuseseră arestaţi. Sivobliui jucase rolul dublu de copoi şi provocator. Doctorul se simţi şi mai dezgustat.

Se află că refugiatele şi copiii s-au apropiat la două zile de mers. Pe Ostrovul Vulpii se făceau pregătiri în vederea întâlnirii cu familiile şi pentru ridicarea taberei, prevăzută a avea loc imediat după aceea. Iuri Andreevici se duse să-l vadă pe Pamfil Palâh.

Îl găsi la intrarea în cortul său, cu toporul în mână. În faţa lui era o stivă înaltă de mesteceni tineri, din care avea de gând să facă prăjini. Pamfil încă nu apucase să-i cureţe de crengi. Unii dintre mesteceni fuseseră doborâţi chiar acolo şi, prăbuşindu-se cu toată greutatea lor, îşi înfipseseră în pământ frânturile de crengi. Pe alţii îi adusese din apropiere şi-i clădise deasupra. Tremurând şi balansându-se pe crengile elastice, mestecenii nu stăteau nici pe pământ, dar nici strâns lipiţi unul de altul. Crengile lor păreau nişte braţe care îl îmbrânceau pe Pamfil şi, ca o pădure verde şi vie, îi îngrădeau intrarea în cort.