Boris Pasternak

— În aşteptarea oaspeţilor dragi, îi spuse Pamfil, explicându-i cu ce se ocupă. Pentru soţie, pentru copilaşi, cortul e prea scund. Şi intră ploaia prin el. Vreau să sprijin acoperişul cu nişte prăjini. Pentru prăjini am tăiat mestecenii.

— Pamfil, degeaba îţi închipui că familiei tale o să i se permită să stea la tine în cort. Unde s-a mai văzut ca nişte civili, femei şi copii, să aibă voie să locuiască în interiorul unei tabere militare? Or să stea undeva la margine, în căruţele lor. Nu cred că o să-i lase în cort. Dar nu despre asta-i vorba. Mi s-a spus că slăbeşti, că nu bei şi nu mănânci, că nu poţi să dormi. Aşa-i? Deşi arăţi destul de bine. Doar că ar trebui să te tunzi.

Pamfâl Palâh era o namilă de om, cu părul negru vâlvoi, cu barbă, cu o frunte noduroasă de părea dublă din pricina grosimii osului frontal, care, ca un inel sau un cerc de aramă, îi strângea tâmplele. Din această pricină Pamfâl avea înfăţişarea morocănoasă şi sinistră de om care se uită pieziş, pe sub sprâncene.

La începutul revoluţiei, când, ţinând cont de experienţa anului 1905, existase temerea că şi de această dată revoluţia nu va fi decât un eveniment de scurtă durată petrecut în istoria păturii culte a societăţii, fără să atingă straturile de jos şi fără să se consolideze în ele, se depuseseră toate eforturile pentru influenţarea prin propagandă a poporului, care fusese revoluţionarizat, panicat, tulburat şi zădărât.

În acele prime zile oameni ca soldatul Pamfâl Palâh, care, fără nici un fel de agitaţie, îi urau sălbatic, neomeneşte pe intelectuali, domni şi ofiţeri, li se păreau entuziaştilor intelectuali de stânga păsări rare şi erau deosebit de preţuiţi. Neomenia lor apărea ca o minune a conştiinţei de clasă, barbaria lor – un model de tărie proletară şi de consolidare în jurul propriei persoane. Era bine văzut de către căpeteniile de partizani şi liderii de partid.

Lui Iuri Andreevici această namilă morocănoasă şi nesociabilă i se părea a fi un degenerat nu tocmai normal, impresie lăsată de cruzimea lui vizibilă, de uniformitatea şi nimicnicia lucrurilor care îi erau dragi şi-l puteau preocupa.

— Poftim în cort, îl invită Pamfâl.

— Nu, n-are rost. E mai plăcut la aer.

— Bine. Fie cum vrei tu. Chiar că-i un bârlog. O să vorbim pe retezături (aşa le spunea el copacilor clădiţi în lungime).

Se aşezară amândoi pe copacii care umblau şi se clătinau sub ei.

— Zice-se că-i uşor de spus, dară mai greu e de făcut. Dară şi ce am eu de spus nu se zice uşor. Ar dura trei ani ca să-ţi spun povestea mea. Nici nu ştiu cu ce să încep.

Bine, oi începe eu cumva. Am trăit cu nevastă-mea. Eram tineri. Ea-mi ţinea gospodăria. Nu m-am plâns, pământul îl lucram eu. Copiii. M-au luat pe front. M-au mânat ca ostaş de flanc la război. Da' ce război. N-are rost să-ţi mai povestesc. Şi tu l-ai văzut, tovarăşe doctor. Pe urmă – revoluţia. M-am luminat. S-au deschis ochii soldatului. Nu acela-i neamţ care-i germanul, adică nu străinu-i rău, ci neamţu-i chiar al tău. Soldaţi ai revoluţiei mondiale, baionetele-n pământ, acasă, asupra burjuilor! Şi aşa asemenea. Ştiţi şi singur, tovarăşe medic militar. Şi aşa mai departe. Războiul civil. Nimeresc la partizani. Acuma sar peste multe, că altfel nu mai termin. De-acuma acu-i acu', ce văd eu în momentul de faţă? El, parazitul, de pe frontul rus a adus regimentul unu şi doi de la Stavropol, a adus şi regimentul unu de cazaci de la Orenburg. Crezi că-s ţânc şi nu pricep? Ce, n-am făcut armata? E rău de noi, tovarăşe doctor militar, ne-a luat naiba. Căci ticălosul ce vrea? Vrea să se năpustească asupra noastră cu toată mulţimea de armată. Vrea să ne încercuiască.

Acuma, în prezent, am nevastă, copilaşi. Dacă acuma el ne răzbeşte, cum or să scape de el? Parcă el o să vrea să priceapă că nevasta şi copiii n-au nici o vină, că au stat deoparte? N-o să-şi bată el capul cu asta. Pentru mine, nevesti-mi or să-i ardă mâinile, or s-o schingiuiască, pentru mine o să-mi chinuie nevasta şi copiii, or să le sfâşie carnea de pe ei, or să le frângă oasele. Aşa că mai dormi şi mai mănâncă dacă poţi. De fier să fii şi tot înnebuneşti, o iei razna.

— Eşti un sucit, Pamfil. Nu te înţeleg. Atâţia ani ai trăit fără nevastă şi copii, n-ai vrut să ştii de ei, nu ţi-a păsat. Iar acum, când azi-mâine te vezi cu ei, în loc să te bucuri, te-ai apucat să le cânţi ca de înmormântare.

— Ce-a fost a fost, iar între ce-a fost şi ce-i acum e mare deosebire. Ne răzbeşte canalia cu galoane albe. Şi nu-i vorba de mine. Eu mi-s mort de pe-acuma. Se vede că m-aşteaptă mormântul. Dar vezi că pe nevastă-mea, pe copilaşi nu-i pot lua pe lumea cealaltă. Or să ajungă în labele afurisitului. O să scoată sângele din ei, picătură cu picătură.

— Şi din pricina asta ai alergăreţi? Se zice că ai nu ştiu ce alergăreţi.

— Bine, doctore. Nu ţi-am zis tot. Nu ţi-am zis ce era mai important. Aşa că ascultă adevărul meu sfâşietor, dar să nu te superi pe mine că ţi-o zic de la obraz.

La mulţi de-alde tine le-am făcut capătul, mult sânge am vărsat de ofiţeri sau de domni, dar n-am avut nici pe naiba. Le-am uitat şi numărul şi numele şi totul s-a dus ca apa la vale. Dară un ţângău nu-mi iese din minte, un ţângău pe care l-am omorât şi nu-l pot uita. De ce l-am miruit pe puştan? M-a făcut să râd, asta-i. L-am împuşcat în râs, din prostie. Degeaba.

Era pe vremea revoluţiei din februarie. Sub Kerenski. Ne răsculasem. Ne-au trimis un băieţandru ca agitator, să-şi pună limba la treabă şi să ne facă să atacăm. Ca să luptăm până la victoria finală. A venit un cadet ca să ne potolească. Era tare pipernicit. Avea el lozinca cu victoria finală. Cu lozinca asta a sărit pe un butoi de pompieri, care era într-o gară. Adică s-a căţărat pe butoi ca, de sus, să ne îndemne la luptă. Şi deodată capacul i s-a răsucit sub picioare şi-a căzut în apă. Călcase greşit. Oh, ce-am mai râs! Plesneam de râs. Credeam că mor. Ce mai caraghioslâc! Şi-aveam puşca în mână. Râdeam şi nu mă mai puteam opri, parcă m-ar fi gâdilat. Aşa că am pus mâna pe armă şi l-am omorât pe loc. Nici eu nu pricep cum de-a ieşit aşa. Parcă m-ar fi împins cineva.

Aşa că ăştia-s alergăreţii mei. Noaptea, visez gara aceea. Atunci îmi venea să râd, dar acum îmi pare rău.

— Era în oraşul Meliuzeevo, la gara Biriuci?

— Am uitat.

— V-aţi răsculat împreună cu locuitorii din Zâbuşino?

— Am uitat.

— Ce front era? Care front a fost? Cel de vest?

— Parcă cel de vest. Se prea poate să fi fost. Nu mai ţin minte.

Partea a XII-a.

SCORU? E ÎN ZAHĂR.

Familiile partizanilor, în căruţe, cu copiii şi tot calabalâcul, veneau de mult în urma soldaţilor. În urma convoiului de refugiaţi erau mânate cirezi de vite, mai ales vaci, vreo câteva mii de capete.

O dată cu soţiile partizanilor, în tabără îşi făcuse apariţia o figură nouă, soţia unui soldat, Zlâdarika sau Kubariha, tămăduitoare de vite, adică veterinară, mai fiind în taină şi vrăjitoare.

Umbla într-o pălărie ca o clătită, împinsă pe-o ureche, într-o manta de culoarea mazării, din dotarea puşcaşilor imperiali scoţieni, din cele pe care englezii le livraseră ca ajutor Comandantului Suprem. Femeia asigura pe toată lumea că în această îmbrăcăminte intrase de-a dreptul din boneta şi halatul de deţinută, că fusese eliberată de către roşii din închisoarea din Kejemsk, unde Kolceak o băgase fără vină.

Între timp partizanii se opriseră într-alt loc. Se presupunea că popasul va fi de scurtă durată, până se va efectua recunoaşterea împrejurimilor şi se va găsi un loc pentru iernat mai lung şi mai stabil. Însă circumstanţele luară altă turnură şi-i siliră pe partizani să-şi petreacă iarna acolo.

Această nouă tabără nu semăna deloc cu Ostrovul Vulpii, părăsit de curând. Pădurea de aici era compactă, de netrecut, precum taigaua. Într-o parte, dincolo de şosea şi de tabără, pădurea părea să nu aibă sfârşit. În primele zile, în timp ce oştirea alcătuia noul bivuac şi se organiza pentru a locui aici, Iuri Andreevici avea mai mult timp liber. Se afundase în pădure, o explorase în mai multe direcţii şi se convinsese că nu era greu să te rătăceşti în ea. Două locuri i-au atras atenţia şi i-au rămas în memorie încă de la prima excursie.

La ieşirea din tabără şi din pădure, care acum era tomnatică şi golaşă şi se putea vedea prin ea ca printr-o poartă deschisă, creştea un scoruş singuratic, frumos, care numai el dintre toţi copacii îşi păstrase frunzişul ruginit, cărămiziu. Se înălţa pe o măgură, deasupra unei viroage mlăştinoase şi pline de muşuroaie, întinzând spre cerul plumburiu, ce prevestea viscolele de peste iarnă, micile scuturi ale poamelor lui tari, rărite. Păsărele mici de iarnă, cu penetul strălucitor ca zorii cu ger, botgroşi şi piţigoi coborau din zbor pe scoruş, ciuguleau încet bobiţele mari, alegându-le cu grijă, şi le înghiţeau cu greu, întinzându-şi gâturile şi dându-şi ciocurile pe spate.

Între păsări şi arbust exista un fel de simbioză vie. Parcă scoruşul vedea totul, se împotrivea îndelung, pentru ca apoi să i se facă milă de păsări şi să le cedeze, îşi desfăcea cămaşa şi le dădea să sugă, aşa cum face o mamă cu pruncul ei. „Bine, n-am ce vă face. Na, mâncaţi, mâncaţi-mă. Hrăniţi-vă.” Şi râdea.

Celălalt loc era şi mai frumos.

Era pe o înălţime. Înălţimea aceasta, un fel de deal curmat brusc, se termina cu o prăpastie. S-ar fi putut crede că jos, la rădăcina prăvălişului, ar fi trebuit să fie altceva decât sus, un pârâu, o văgăună sau o luncă întinsă, năpădită de iarba necosită. Totuşi, peisajul de sub deal îl repeta pe cel de sus, numai că se desfăşura la o adâncime ameţitoare, la alt nivel, astfel încât vârfurile copacilor de acolo îţi ajungeau până sub picioare. Probabil aici avusese loc cândva o alunecare de teren.

S-ar fi zis că această pădure posacă, semeaţă, urieşească s-a poticnit şi, aşa cum era, a zburat în jos şi ar fi trebuit să se prăbuşească în străfundurile pământului, dar, în momentul decisiv, a reuşit ca prin minune să se menţină la suprafaţă şi iat-o acum, teafără şi nevătămată, clătinându-se în vale.

Dar culmea de deal împădurită nu doar din această pricină era demnă de atenţie. Toată marginea ei era îngrădită de stane de granit, verticale. Semănau cu nişte lespezi plate, cioplite, ale unor dolmene preistorice. Când ajunse pentru prima dată pe această platformă, Iuri Andreevici era în stare să jure că pietrele nu sunt creaţia naturii, ci poartă amprenta mâinii omului. Aici ar fi putut exista în vechime un templu păgân, în care nişte necunoscuţi adoratori de idoli se închinau şi aduceau jertfe.

Aici, într-o dimineaţă rece şi înnourată, fusese executată sentinţa de condamnare la moarte a celor unsprezece complotişti şi a celor doi sanitari vinovaţi de fabricarea şi vinderea rachiului.

Vreo douăzeci de partizani dintre cei mai devotaţi revoluţiei, al căror nucleu îl forma garda personală a comandantului, îi aduseră aici pe condamnaţi. Escorta se aşezase în semicerc în jurul condamnaţilor şi, cu armele în cumpănire, îi împinsese iute, îi mânase în colţul stâncos al platformei, de unde nu mai puteau scăpa decât sărind în prăpastie.

Interogatoriile, detenţia prelungită şi înjosirile prin care trecuseră şterseseră orice trăsătură omenească de pe chipul celor duşi la moarte. Păroşi, murdari, erau sleiţi de puteri şi înfricoşători, ca nişte stafii.

Fuseseră dezarmaţi chiar de la începutul anchetei. Nimănui nu-i trecuse prin cap să-i mai percheziţioneze o dată înainte de execuţie. Aşa ceva ar fi părut o ticăloşie de prisos, o bătaie de joc faţă de nişte oameni care trebuiau să moară din clipă în clipă.

Deodată, Rjaniţki, care păşea alături de Vdovicenko şi care, ca şi prietenul său, era un vechi anarhist în idei, trase trei focuri de revolver spre escortă, ţintind în Sivobliui. Rjaniţki era un excelent trăgător, dar rată ţinta, pentru că mâna îi tremura de emoţie. Iarăşi aceeaşi delicateţe şi milă faţă de foştii tovarăşi nu le permiseră partizanilor să se repeadă la Rjaniţki sau să răspundă, la atentatul acestuia, cu o salvă prematură, trasă fără a primi comanda. Rjaniţki mai avea trei cartuşe, dar, tulburat, poate uitând de ele şi enervându-se din pricină că nu nimerise ţinta, trânti browningul de pietre. Din pricina izbiturii, browningul se descărcă a patra oară, rănindu-l în picior pe Pacikolia, unul dintre condamnaţi.

Sanitarul Pacikolia ţipă, se apucă de picior şi căzu, urlând de durere. Pafnutkin şi Gorazdâh, care erau mai aproape de el, îl apucară de subsuori şi-l târâră, pentru ca în talmeş-balmeşul iscat să nu fie călcat în picioare de tovarăşii lor, care îşi pierduseră capul şi nu mai ştiau ce fac. Pacikolia merse spre marginea stâncoasă, spre care erau mânaţi condamnaţii la moarte, sărind, şchiopătând, ţipând de durere, ori de câte ori piciorul rănit îi atingea pământul. Urletele neomeneşti îi contaminară şi pe ceilalţi. Ca la un semn, toţi îşi pierdură controlul. A început ceva de nedescris. Au prins să curgă înjurături, rugăminţi, blesteme.

Adolescentul Galuzin, scoţându-şi de pe cap şapca de licean, pe care încă o mai purta, se lăsă în genunchi şi se târî, cu spatele printre ceilalţi, spre stâncile acelea cumplite. Le făcea gardienilor plecăciuni dese până la pământ, plângea cu sughiţuri şi-i implora cu voce cântată, aproape inconştient de ceea ce spune:

— Sunt vinovat, fraţilor, înduraţi-vă de mine, n-o să mai fac. Nu mă omorâţi. Lăsaţi-mă să trăiesc. N-am apucat să trăiesc un pic, s-o mai văd măcar o dată pe mama. Iertare, fraţilor, înduraţi-vă de mine. Am să vă sărut picioarele. Am să vă car apă-n spinare. Oh, oh, m-am prăpădit, mamă, mamă!

Din grupul condamnaţilor, nu se ştie cine începu să se văicărească:

— Tovarăşi dragi, iubiţilor! Cum se poate? Veniţi-vă în fire. Ne-am vărsat împreună sângele în două războaie. Am luptat cu voi pentru acelaşi lucru. Înduraţi-vă de noi, daţi-ne drumul. Niciodată n-o să uităm binele pe care ni-l faceţi, o să-l merităm, o să vă dovedim prin fapte. Ce, aţi surzit de nu răspundeţi? Nu sunteţi creştini.

Alţii ţipau la Sivobliui:

— Iudă, vânzător de Hristos ce eşti! Ce fel de trădători suntem noi în comparaţie cu tine? Tu, câine, eşti de trei ori trădător, tu trebuieşti spânzurat! Ţarului tău i-ai jurat credinţă, pe ţarul tău l-ai omorât, nouă ne-ai jurat credinţă şi ne-ai trădat. Pupă-te-n bot cu diavolul tău, cu Pădureanul, cât încă nu l-ai trădat. Că o să-l trădezi.

Chiar şi la un pas de mormânt, Vdovicenko nu se dezise de sine însuşi. Ţinându-şi sus capul cu pletele cărunte răsfirate de vânt, i se adresă lui Rjaniţki cu vocea tare, ca de la comunard la comunard, destul de tare ca să-l audă toţi:

— Nu te umili, Bonifacius! Protestul tău n-ajunge la inima lor. Nu te vor înţelege aceşti opricinici1, aceşti călăi ai noilor beciuri de tortură. Dar nu-ţi pierde cumpătul.

Istoria va pune lucrurile la locurile lor. Posteritatea îi va ţintui la stâlpul infamiei pe aceşti bourboni ai comisarocraţiei, dându-le pe faţă faptele lor mârşave. Murim ca martiri ai ideii în zorii revoluţiei mondiale. Trăiască revoluţia spiritului! Trăiască anarhia universală!

O salvă trasă din douăzeci de puşti, provocată de o comandă mută, ştiută doar de trăgători, cosi o jumătate dintre condamnaţi, dintre care cei mai mulţi muriră pe loc. Ceilalţi fură doborâţi de a doua salvă. Cel mai mult se zvârcoli băiatul, Terioşka Galuzin, dar în cele din urmă încremeni şi el în nemişcare.

Nu se renunţase uşor la ideea de a strămuta tabăra în alt loc, mai spre est. Mult timp continuară să cerceteze împrejurimile, organizând expediţii de partea opusă a şleaului, de-a lungul cumpenei apelor Vâtsk-Kejemsk. Liveri părăsea des tabăra şi pleca în taiga, lăsându-l singur pe doctor.

Dar era prea târziu ca să se mute în alt loc şi, de fapt, nici nu aveau unde. Partizanii treceau prin perioada cea mai cruntă de eşecuri. Înaintea propriei lor distrugeri definitive, albii luaseră decizia să termine o dată şi pentru totdeauna, dintr-o singură lovitură, cu detaşamentele neregulate din păduri. Pentru aceasta, cu eforturile comune ale tuturor fronturilor lor, îi înconjuraseră pe partizani din toate părţile. Încercuirea ar fi fost pentru ei o adevărată catastrofă, dacă raza acesteia ar fi fost mai mică. Însă erau salvaţi de lărgimea dispozitivului albilor. În pragul iernii, inamicul nu era în stare să-şi strângă flancurile prin taigaua de nepătruns, infinită şi să înghesuie şi mai mult oştirea de ţărani.

În orice caz, deplasarea nu mai era posibilă în nici o direcţie. Fireşte, dacă ar fi avut un plan de mişcare, care să le ofere anumite avantaje strategice, ar fi putut străpunge printr-o luptă încercuirea, pentru a ajunge la noua poziţie.

Dar nu exista un plan bine gândit. Oamenii ajuseseră la capătul puterilor. Comandanţii cu grade mici, care şi ei îşi cam pierduseră curajul, nu mai aveau nici o autoritate asupra subordonaţilor, Cei mai mari în grad ţineau consiliu în fiecare seară, propunând soluţii care se băteau cap în cap.

Trebuiră să renunţe la căutarea altui loc şi să-şi întărească tabăra pentru a ierna în adâncul pădurii pe care o ocupaseră. Pe timp de iarnă, când zăpada era adâncă, pădurea era un obstacol de netrecut pentru inamicul prost dotat cu schiuri. Trebuiau să sape tranşee şi să adune mari cantităţi de alimente.

Bisiurin, intendentul partizanilor, raporta lipsa acută de făină şi cartofi. Vite erau destule şi Bisiurin era sigur că, peste iarnă, hrana principală vor fi carnea şi laptele.

Nu erau nici suficiente haine groase. Mulţi partizani umblau aproape dezbrăcaţi. Fură omorâţi toţi câinii din tabără. Cei pricepuţi la cojocărie coseau pentru partizani cojoace din blană de câine întoarsă.

Doctorului i se refuzau mijloacele de transport. Căruţele erau acum necesare pentru lucruri mai importante. Pe ultima parte a drumului răniţii fuseseră purtaţi pe tărgi cale de patruzeci de verste.

Singurele medicamente pe care le mai avea Iuri Andreevici erau chinina, iodul şi sărurile Glauber. Iodul, necesar la operaţii şi pansamente, era în cristale, care trebuiau dizolvate în alcool. Acum regretau că puseseră capăt producţiei ilicite de rachiu şi au apelat la sanitarii mai puţin vinovaţi, care scăpaseră în urma procesului, dându-li-se însărcinarea să repare cazanul sau să facă unul nou. Fabricarea rachiului fu astfel reluată, de data aceasta în scopuri medicale. Oamenii din tabără îşi făceau cu ochiul şi clătinau din cap. Beţia izbucni din nou, contribuind la accentuarea dezordinii din rândurile partizanilor.

Reuşiseră să facă rachiu de aproape o sută de grade. Lichidul de această tărie dizolva foarte bine cristalele. Cu acelaşi rachiu, fiert cu scoarţă de chinină, mai târziu, la începutul iernii, Iuri Andreevici trata cazurile de tifos exantematic, care apăruseră din nou o dată cu frigul.

În aceste zile doctorul se ducea să-l viziteze pe Pamfil Palâh. Soţia şi copiii acestuia îşi petrecuseră vara trecută în bejanii pe drumuri prăfoase, sub cerul liber. Erau speriaţi de grozăviile prin care trecuseră şi se aşteptau la altele. Pribegiile îşi puseseră pecetea de neşters pe chipurile lor. Soţia şi cei trei copii ai lui Pamfil, un băiat şi două fetiţe, aveau părul blond, decolorat de soare, şi sprâncenele albe, încruntate, conturate clar pe feţele lor măslinii, bronzate, bătute de vânturi. Copiii erau prea mici ca să mai păstreze şi alte semne ale celor îndurate, însă de pe chipul mamei lor zguduirile şi primejdiile izgoniseră şi ultima scânteie de viaţă, lăsându-i numai regularitatea uscată a trăsăturilor, buzele subţiri ca firul de aţă, imobilitatea încordată a suferinţei, gata oricând să se apere.

Pamfil îi iubea pe toţi, mai ales pe copii, şi, cu o uşurinţă uluitoare pentru doctor, le cioplea, folosind pentru aceasta numai vârful toporului bine ascuţit, jucării din lemn: iepuraşi, ursuleţi, cocoşei.

De când sosiseră, Pamfil era mai vesel, îi mai venise sufletul la loc, începuse să se însănătoşească. Însă curând se răspândi vestea că, având în vedere influenţa negativă pe care prezenţa familiilor o exercita asupra stării de spirit din tabără, partizanii vor fi despărţiţi de musafiri, acest apendice de prisos, nemilitar va fi înlăturat, iar convoiul va fi amplasat pentru iernat într-un loc ceva mai îndepărtat, bineînţeles, asigurându-i-se paza necesară. De fapt, mai mult se vorbea decât se făcea ceva pentru despărţirea refugiaţilor de partizani. Doctorul nu credea că planul poate fi pus în aplicare. Însă Pamfil se posomori şi începu iarăşi să vadă alergăreţi.

În pragul iernii, din mai multe cauze, tabăra trecu printr-o perioadă lungă de nelinişte, incertitudini, situaţii ameninţătoare şi încurcate, de stupidităţi bizare.

Aşa cum îşi propuseseră, albii încheiaseră încercuirea rebelilor. Operaţiunea fusese condusă de generalii Viţân, Kvardi şi Basalâgo, celebri prin duritatea şi fermitatea lor neîndurătoare. Numele lor le băgau în sperieţi pe soţiile rebelilor din lagăr şi îngrozeau populaţia paşnică, rămasă încă la locurile ei de baştină, în satele situate dincolo de încercuirea inamică.

Aşa cum s-a spus, duşmanul nu avea nici o modalitate de a strânge cercul. În privinţa asta, partizanii puteau fi liniştiţi. Totuşi, nici nu puteau rămâne indiferenţi la încercuire. Acceptarea situaţiei întărea moralul inamicului. Din capcană, chiar dacă nu era primejdioasă, trebuiau să încerce o ieşire, fie şi numai demonstrativă.

Pentru aceasta, câteva detaşamente puternice de partizani au fost concentrate la vestul încercuirii. După mai multe zile de lupte grele, partizanii au învins inamicul şi, spărgând în acest loc o breşă, au ieşit în spatele liniilor acestuia.

Breşa deschisese o cale de acces spre rebelii din taiga, pe care începu să se scurgă un şuvoi întreg de noi refugiaţi. Şuvoiul nu era alcătuit numai de rudele partizanilor, îngroziţi de măsurile de represalii luate de albi, toţi ţăranii din împrejurimi s-au pus în mişcare, părăsindu-şi vetrele şi năzuind, fireşte, spre oştirea ţărănească din pădure, pe care o considerau protectoarea lor.

Dar în lagăr se străduiau să se descotorosească de propriii lor chiriaşi. Partizanii n-aveau nevoie de alţii noi. Grupele de fugari erau întâmpinate de emisari, care le opreau şi le dirijau într-altă direcţie, spre moara de pe o pârloagă defrişată pe malul pârâului Cilimka. Cătunul, format pe clinul acela de pământ ca urmare a înmulţirii acareturilor dimprejurul morii, se numea Dovorî. Aici se intenţiona să se asigure iernatul pentru refugiaţi, după ce se va fi alcătuit pentru ei un depozit de alimente.

Însă, în timp ce aceste măsuri erau analizate, evenimentele îşi urmau cursul lor şi comenduirea tabărei nu le putea face faţă.

Victoria asupra inamicului se complicase. Lăsând să treacă gruparea de partizani care îi atacase, albii închiseseră încercuirea la loc. Detaşamentul ajuns în spatele liniilor inamice nu se mai putea întoarce la tabăra din taiga.

Nu era a bine nici cu femeile refugiate. În hăţişul pădurii era uşor să nu dai peste cine cauţi. Emisarii adeseori nu dădeau de urma grupelor cărora le ieşiră în întâmpinare şi se întorceau în tabără, iar femeile înaintau potop în profunzimea taigalei, dovedind în marş minuni de inventivitate, doborând copaci, clădind poduri şi podeţe, tăindu-şi drumuri.

Însă toate acestea erau în contradicţie cu intenţiile statului-major din pădure şi răsturnau cu josul în sus planurile şi dispoziţiile lui Liveri.

Tocmai din această pricină făcea el scandal, stând împreună cu Svirid în apropierea şleaului care trecea, pe o porţiune mică, prin taiga. În drum se adunaseră câţiva comandanţi şi se certau dacă să taie sau nu firele care se întindeau de-a lungul drumului, susţinute de stâlpii de telegraf. Ultimul cuvânt, cel decisiv, trebuia să-i aparţină lui Liveri, însă acesta intrase în discuţie cu vânătorul hoinar. Liveri le făcu semn comandanţilor să-l aştepte, pentru că vine imediat.

Mult timp, Svirid fusese şocat de judecarea şi împuşcarea lui Vdovicenko, care nu avea altă vină decât că influenţa lui rivaliza cu autoritatea lui Liveri, producând disensiuni în tabără. Svirid voise să părăsească rândurile partizanilor ca să trăiască iar singur, după cum îl tăia capul, ca altădată. Dar tocmai aici era buba. Se înrolase, se vânduse şi l-ar fi aşteptat soarta celor împuşcaţi dacă ar fi părăsit frăţia din pădure.