Buletinul asociaţiei balint din românia
Yüklə 273,99 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Autorii sunt rugaţi să se conformeze regulilor de redactare a articolelor.
- ASPECTE PSIHOSOMATICE ALE DIABETULUI ZAHARAT TIP 1 LA ADOLESCENT
- Deprivatia si modelul “BizoniC” al relatiei Medic-Bolnav
- Deprivarea ca factor de risc
- Carcteristici %
- Ce inseamnă să fii bolnav şi deprivat în momentul actual
- Deprivare Sistem sanitar
- Contra deprivării Pentru sănătate
- Să invăţăm să facem deosebiri!
- Câteva întrebări în legătură cu persoanele deprivate
- EVOLUŢIE BIOLOGICĂ ŞI CULTURALĂ
- Ordinea celor patru B-uri şi a prelucrării conflictelor
- CONSIDERAŢII ASUPRA UNOR CONDIŢII CARE DEFAVORIZEAZĂ SAU CARE POT FAVORIZA RELAŢIA MEDIC- PACIENT* dr. psiholog Petrescu Monica, Bucureşti Rezumat
- Implicarea Eului personal alături de Eul profesional
- Sensibilitatea personală, apropierea mai mare de pacient
- Problema gestionării stresului emoţional propriu dar şi al pacienţilor
- „inteligenţa emoţională ” .
- Etapa II
- RĂbdarea de a asculta pacientul - factor important În stabilirea dignosticului pozitiv
- Profesorul Edouard Zarifian: “Les médecins ne parlent pas assez” «Medicii nu vorbesc suficient »*
- Medicul vindecă de asemenea ascultând "
- Psihologie: Ce numiţi voi: "forţă de vindecare"
- Cum să obţinem forţa de vindecare din partea bolnavului
- În tratamentul maladiilor mintale, cuvântul este o entitate privilegiată. Dar cum să intervenim pe lângă persoanele atinse
- Puterea vorbei este magică
ANUNŢURI IMPORTANTE:Prin bunăvoinţa colegului nostru balintian, DAN FRANCISC IOSIF Asociaţia Balint are un site. Adresa: www.balint.xhost.roÎncepând din 01.01.2007 creditele pentru întâlnirile Balint se vor acorda fracţionat, în funcţie de numărul grupurilor la care s-a participat cu ocazia evenimentului creditat. Autorii sunt rugaţi să se conformeze regulilor de redactare a articolelor. Între 28 decembrie 2007-2 ianuarie 2008 plănuim organizarea unui Revelion Balint. Rog pe cei care ar opta pentru participare să-mi anunţe în scris opţiunea până la data de 31 mai 2007. Rog pe cei care nu au deja promisiuni pentru virarea a 2% din venitul lor cu titlu de sponsorizare să o facă pentru Fund. CRY FOR HELP completând formularul 230 (se poate solicita de la locul de muncă atunci când veţi primi fişa F-1 care atestă venitul pe anul 2006). VĂ MULŢUMESC ANTICIPAT TUTUROR CARE VEŢI DONA! REFERATE
Mariana Andreica¹, Bianca Andreica², Claudia Bolba¹, Simona Căinap¹, Nicolae Miu¹ 1 Clinica Pediatrie II, Cluj-Napoca 2 Clinica Psihiatrie Pediatrica, Cluj-Napoca Rezumat: Medicina psihosomatică este ştiinţa care se ocupă cu relaţia dintre factorii psihologici, fiziologici şi sociali, în cauzarea şi întreţinerea stărilor de boală, având ca şi corolar diagnostic şi terapeutic abordarea holistică a bolnavului. Cercetările medicinii psihosomatice s-au concentrat în principal asupra bolilor gastrointestinale, tulburări alimentare, boli cardiovasculare, tulburări respiratorii, boli metabolice şi endocrine, boli psihocutanate, etc. Diabetul zaharat este o boală cronică metabolică, cauzată de deficienţa absolută sau relativă de insulină. Insulina este un hormon anabolizant, produs de celulele β pancreatice ale insulelor Langerhans din pancreas, iar absenţa, distrucţia, sau pierderea celulelor determină tipul 1 de diabet. Majoritatea copiilor cu diabet au diabet de tipul 1şi sunt dependenţi de insulina exogenă. Cei mai mulţi cercetători au găsit următoarele variabile psihosociale ca fiind implicate în apectele psihosomatice ale diabetului (2) :1) depresia, anxietatea, frica de hipoglicemie, fobia de injecţie, sînge, 2) deficitul cognitiv, 3) stresul, evenimente stresante de viaţă, 4) mecanisme de coping, 5) percepţia personală asupra bolii, 6) trăsături de personalitate, 7) suport social, incluzând familia, 8) calitatea relaţiei medic-pacient, 9)variabile socio-demografice, venit, educaţia, dizabilităţile date de diabet. Beneficiind de metode mai exacte de control a glicemiei, cu posibilitatea autocontrolului la domiciliu, echipa medicală din Clinica Pediatrie II din Cluj-Napoca şi-a propus să identifice factorii care au determinat obţinerea unor rezultate nu cu mult superioare celor de la Centrul de Diabet Cluj, unde pacienţii erau evaluaţi lunar, obiectiv ce constituie tema lucrării de faţă. Cuvinte cheie: psihosomatică, diabet zaharat tip1, factori psihosociali Summary: Psychosomatic medicine is the science that studies the relationships between psychological, physiological and social factors that are responsible to cause and maintain illness states, having as a diagnostic and therapeutic corollary a holistic approach of the patient. Generally, the psychosomatic medicine has been mostly focused towards studying functional gastrointestinal disorders, eating disorders, cardiovascular diseases, endocrine metabolic or psycho-cutaneous disorders. Diabetes mellitus is a chronic metabolic disorder caused by an absolute or relative deficiency of insulin, which is an anabolic hormone. Insulin is produced by the beta cells of the islets of Langerhans located in the pancreas, and the absence, destruction, or loss of these cells will have as a result the onset of type 1 diabetes. Most children with diabetes have IDDM and a lifetime dependence on exogenous insulin. The psychosocial variables that are regarded as being the most important in diabetes mellitus are the following: 1) depression, anxiety, fear of hypoglycemia, blood phobia, 2) cognitive impairment, 3) stress, stressful life events, 4) coping mechanisms, 5) personal model of the disease, 6) personality traits, 7) social support, including that of family, 8) the quality of patient – health care provider communication, 9) socio-demographic variables, level of income, level of education, diabetes-related disability. Although a more accurate and advanced system for desease monitoring with the posibility of self-monitoring at home was developed at the 2-nd Pediatric Clinic from Cluj-Napoca, no major glycaemic control achievements were observed compared to those at the Diabetes Centre, where patients were evaluated monthly. The aim of this study was to identify the factors responsible for this observation. Key words: psychosomatics, diabetes mellitus type 1, psychosocial factors Medicina psihosomatică este ştiinţa care se ocupă cu relaţia dintre factorii psihologici, fiziologici şi sociali, în cauzarea şi întreţinerea stărilor de boală, având ca şi corolar diagnostic şi terapeutic abordarea holistică a bolnavului. Au existat în permanenţa confruntări legate de apartenenţa medicinii psihosomatice: este apanajul medicinii somatice sau a psihiatriei? Şi în prezent sunt dezacorduri privind componenţa şi descrierea entităţilor nosologice de care se ocupa medicina psihosomatică. Cercetările medicinii psihosomatice s-au concentrat în principal asupra bolilor gastrointestinale, tulburări alimentare, boli cardiovasculare, tulburări respiratorii, boli metabolice şi endocrine, boli psiho-cutanate, etc. Importanţa abordării psihosomatice a acestor boli rezidă în faptul că, dincolo de tratamentul somatic al bolii, este necesară integrarea semnificaţiei individuale şi tranzacţionale, în scopul unei schimbări, care, doar ea, ar putea preveni agravarea şi recăderea, şi ar produce creşterea calităţii vieţii. Diabetul zaharat este o boală cronică metabolică, cauzată de deficienţa absolută sau relativă de insulină. Insulina este un hormon anabolizant, produs de celulele β pancreatice ale insulelor Langerhans din pancreas, iar absenţa, distrucţia, sau pierderea celulelor determină tipul 1 de diabet. Majoritatea copiilor cu diabet au diabet de tipul 1 şi sunt dependenţi de insulina exogenă. DZ1 este o boală autoimună, în care celulele β pancreatice sunt distruse de sistemul imun al organismului. Tendinţa de a dezvolta răspuns imun este moştenită, dar doar 50% din gemenii monozigoţi sunt concordanţi pentru DZ1, ceea ce presupune că şi alţi factori, ca cei de mediu sunt implicaţi şi ei în patogeneza bolii. Cei mai mulţi cercetători - Wasserman, L (1) - au găsit următoarele variabile psihosociale ca fiind implicate în apectele psihosomatice ale diabetului :
Incidenţa diabetului zaharat 1(DZ1) în SUA este de 15 la 100.000 persoane, şi probabil în creştere, şi aproximativ 3 copii din 1000 dezvolta diabet înainte de a împlini 20 de ani. Incidenţa anuala a DZ1variază geografic, de la 0,61/100.000 cazuri în China, la 41,4/100.000 în Finlanda. Variaţii substanţiale există între ţări vecine, dar cu stiluri de viaţă diferite, de exemplu Estonia şi Finlanda, şi între populaţii genetic similare, cum sunt Islanda şi Norvegia. Diferenţe surprinzătoare sunt şi între Italia continentală (8,4/100.000) şi Sardinia (36,9/100.000). Aceste variaţii subliniază importanţa factorilor de mediu în dezvoltarea DZ 1. Majoritatea ţărilor au raportat dublarea incidenţei DZ1 în ultimii 20 de ani. Aşa cum a arătat W. Lamb (2), se pare că incidenţa creşte cu distanţa de la ecuator. În România se înregistreazã anual aproximativ 50.000 de noi persoane cu diabet zaharat, care se adaugã celor aproape o jumãtate de milion deja cunoscute. Se ştie cã încã o jumãtate de milion au diabet, dar nu sunt diagnosticati.( N. Hâncu, Ziua Mondială a Diabetului, 14.11.2006). O multitudine de studii - Delamater(3), Jacobson (4), de Groot (5), Polonsky(6) - au demonstrat că nu ne putem aştepta la o îmbunataţire a calitaţii vieţii a persoanelor cu DZ fără a avea în vedere toate dimensiunile funcţionale ale omului: fizică, socială si psihologică. Beneficiind de metode mai exacte de control a glicemiei, cu posibilitatea autocontrolului la domiciliu, echipa medicală din Clinica Pediatrie II din Cluj-Napoca şi-a propus să identifice factorii care au determinat obtinerea unor rezultate nu cu mult superioare celor de la Centrul de Diabet Cluj, unde pacienţii erau evaluaţi lunar. Echipa medicală este formată din: - medic pediatru, specialist diabetolog, managerul de caz – care a urmărit prin controale periodice, programate: profilul glicemic, glicozuria, corpi cetonici, hemoglobina glicozilata, o dată pe an viteza de conducere nervoasă periferică, screeningul retinopatic o dată pe an la pacienţii cu DZ după 5 ani de la debut, tensiunea arterială, uree, creatinină, urocultură, microalbumiurie - asistentă medicală - psiholog – care a însoţit familia si pacientul pe parcursul întregului proces de acceptare a bolii - dietetician – care urmareaşte stabilirea unei diete sănătoase, echilibrate, bogată în carbohidraţi şi fibre, şi săracă in lipide - asistentă socială – care a demarat un program de ajutor social Este esenţial să se stabilească o alianţă între echipa medicală şi familie. Se încearcă implicarea familiei în oferirea suportului emoţional de care are nevoie copilul, şi pentru aceasta, părinţii sunt susţinuţi în lupta cu propriile anxietăţi legate de boala copilului. Mulţi adolescenţi cu DZ nou diagnosticat trec prin stadiile tipice de doliu: negare, protest, disperare, acceptare. Negarea este stadiul în care sunt surprinşi cei mai mulţi adolescenţi; “ luna de miere” asociată cu DZ1 precoce poate să întărească negarea. Protestul se caracterizează prin suferinţă, frică, mânie. Sentimente uşoare de depresie sunt normale, ca parte integrantă a procesului de adaptare. Dacă depresia se prelungeşte, este severă, sau interferează cu managementul DZ, se impune introducerea tratamentului psihiatric. Indivizii ajung să atingă diferite grade de acceptare şi pace interioară. Unii necesită experimentarea de mai multe ori a stadiilor de negare, protest, acceptare, în funcţie de faza vieţii prin care trec, sau în funcţie de evoluţia DZ. Pe unii boala cronica i-a ajutat să se cunoască şi să se înţeleagă mai bine şi să aprecieze mai mult suportul social de care dispun. Stabler si asociaţii au arătat că adolescenţii cu personalitate tip A reacţionează prin hiperglicemie ca răspuns la stress. Un alt studiu a sugerat că pacienţii cu DZ1 cu istoric de boală psihică au un risc crescut de a dezvolta retinopatie diabetică. La pacienţii cu istoric de boală psihică s-a găsit o valoare medie a hemoglobinei glicozilate ridicată. De asemenea s-a identificat un risc crescut de suicid la adolescenţii cu DZ. Obiectivul urmărit de echipa medicală (prin terapie cu insulină, dietă, exerciţii fizice şi autocontrol) a fost o valoare a hemoglobinei glicozilate de cel mult 7,5%, ceea ce arată o glicemie preprandială între 80-120 mg%, glicemii la 2h dupa mâncare şi la culcare de 100-140 mg%, media glicemiilor pe 24h şi pe săptămână prin autocontrol între 120-160%, corpi cetonici negativi. In prezent Societatea Americană de Diabet a emis un ghid al controlului glicemic pentru DZ1, DZ2, prin care se urmareşte obţinerea unei glicemii preprandiale între 90-130mg/dl, o glicemie postprandiala, la 2 h, mai mică de 180mg/dl şi hemoglobina glicozilată mai mică de 7%, valori în care încercăm să ne încadrăm şi noi. Colegiul American de Endocrinologie a propus obţinerea unei glicemii preprandiale mai mici de 110mg/dl, glicemie postprandială, la 2h, mai mică de 140mg/dl şi hemoglobina glicozilată sub 6,5%, valori greu de obţinut la copil datorită labilităţii mari metabolice. Centrul de Diabet din Cluj a avut în evidenţa sa, în anul 2001, 28 de copii, monitorizaţi lunar, 15 permanent, iar 13 sporadic, făcându-se o dublă monitorizare ( şi de către Clinica Pediatrie II). S-a obţinut în 25% din cazuri o valoare bună-foarte bună a hemoglobinei glicozilate, în 75% din cazuri nivelul fiind satisfăcător-insuficient. Media hemoglobinei glicozilate a fost de 8,8% în Centrul de Diabet, şi de 8,95% în Clinica Pediatrie II. Din anul 2005, prin Programul Naţional 2.4. s-au asigurat tuturor copiilor cu DZ1 glucometre pentru monitorizerea glicemiei la domiciliu. In anul 2005 în evidenţa Clinicii Pediatrie II au fost 27 de copii-adolescenţi, din care 34% au obţinut o valoare bună-foarte bună a hemoglobinei glicozilate, 66% având o valoare satisfăcătoare-insuficientă. Media hemoblobinei glicozilate a fost de 8,56%. In anul 2006 au fost monitorizaţi 15 copii, 40% având valori bune-foarte bune ale hemoglobinei glicozilate, cu o valoare medie a ei de 8,2%. Care au fost cauzele implicate în obţinerea unei atât de mici diferenţe, deşi cei mai mulţi adolescenţi aveau 2-3 glucometre? ( prin Programul Naţional, donaţie Lion Club, achiziţie proprie) - dizarmonie intrafamilială, trecere printr-un divorţ, refacerea familiei, apariţia unei surori vitrege, pedepsirea părinţilor prin injectarea insulinei prin blugi - părinţi foarte ocupaţi, carierişti, copilul este neglijat, nesupravegheat - injectare incorectă, doar în picior, pentru că braţele se văd la spectacolele de dans modern - regim de internat la şcoala teologică, cu program şi posibilităţi de tratament incompatibile - la vârsta de 13 ani, cu vechimea de 4 ani de boală, mama nu-i acordă independenţa pe care şi-o doreşte, şi dintr-o competiţie pentru control, o şantajează pe mamă să-i facă injecţii doar în locul arătat de bolnavă, ajungându-se la lipodistrofie - posibilităţi materiale precare ( mamă cu 4 copii), cu imposibilitatea asigurării unei diete corespunzătoare, cu frecvente hipoglicemii şi “zahăr” din abundenţă, cu instalarea Sindromului Noubecurt - traumatism cranian, mutilat, cu cecitate, cu instalarea depresiei, nu-l mai interesează regimul, tratamentul - adolescentă, cu debutul bolii de 1 an, nu-şi face injecţia timp de săptămâni, falsifică analizele, intră în comă de două ori - prezenţa a doi bolnavi cu diabet zaharat tip 1 în casă (băiat, tată); se încurajează reciproc în nerespectarea dietei - mamă singură, în vârstă, operată de abces cerebral stâng cu hemipareză dreaptă,cu posibilitatea injectării insulinei doar cu mâna stângă; fetiţa cu DZ1, cu tulburări comportamentale: fuga de acasă, stres permanent în familie. - plecat o luna în Italia să lucreze, revine după 3 luni cu hemoglobina glicozilată de12%, litiază renală, hematurie macroscopică, apoi falsă hematurie (sânge din deget) – nu vroia să plece din spital - face insulina frecvent ca să poată mânca cât mai mult - se plictiseşte să se înţepe, are 9 ani de evoluţie a DZ - adolescentă 17 ani refuză să accepte că are DZ, o boală care nu se vindecă, că nu va putea avea o familie, „ cine o s-o iubească”, dezvoltă sindrom posttraumatic acut - adolescentă, a ajuns să cunoască foarte bine boala, dar nu ca să o poată controla ci ca să falsifice rezultatul analizelor Impactul bolii cronice şi a spitalizării prelungite sau repetate asupra copilului depinde de: 1) natura bolii, 2) vârsta la care se instalează boala, 3) experinţa spitalizării, 4) contextul sociocultural, 5) abilităţile adaptative ale părinţilor, 6) capacitatea copilului de a face faţă bolii. Preşcolarul, şcolarul are nevoie să fie asigurat că figura primară de ataşament este disponibilă pentru a-l susţine. În perioada pubertară se produce conversia formei internalizate a ataşamentului în exterior, spre celălat. Pentru adolescent este important să nu piardă prea mult din obiectivele academice şi să-şi menţină relaţiile cu grupul de prieteni. Există numeroase controverse asupra existenţei unor trăsături de personalitate care predispun la instalarea diabetului, sau asupra unor modificări a personalităţii care apar după desfăşurarea în timp a bolii. Numeroase studii susţin ambele ipoteze. Bleuler a observat la diabeticii cu debut juvenil trăsături de personalitate la limita caracteristicilor schizoide. Rudolf, citat de Luban-Plozza (7) a sistematizat conceptele psihosomatice asupra DZ astfel : 1) conflicte şi nevoi orale satisfăcute prin mâncat 2) identificarea hranei cu dragostea, retragerea afecţiunii produce experienţa emoţională a foamei 3) spaimele inconştiente determină o reacţie de luptă-fugă, însoţită de hiperglicemie. O dată cu evoluţia bolii, adolescenţii pot dezvolta dorinţe puternice de a fi protejaţi şi atitudini ce favorizeză dependenţa. Mulţi dintre ei au tendinţe ambivalente între nelinişte, grabă, anxietate pe de-o parte, şi dorinţă de linişte şi securitate, pe de altă parte. Erikson a considerat adolescenţa ca o etapă de „ identitate contra difuziune”, bazată pe un proces de identificare, de încredere a adolescentului în forţele proprii, de obţinerea autonomiei şi iniţiativei. Pentru adolescent, întâlnirea cu diabetul este un paradox: - adolescentul aspiră la libertatea sa, iar diabetul e perceput ca un obstacol - adolescenţa este o schimbare, iar diabetul este ireversibil - adolescenţa este trecătoare, iar diabetul este constant - adolescenţa este confruntată cu reguli sociale şi parentale, iar diabetul înseamna reguli ce nu pot fi schimbate. - adolescenţa este o perioadă de criză, iar diabetul reprezintă un continuu - diabetul este perceput ca un “corp străin”, iar tratamentul este o ameninţare. Un alt moment care afecteaza evoluţia diabetului este transferul adolescentului de la pediatrul-diabetolog, la diabetolog. Aproximativ 1/4 dintre diabetologi îşi efectuează prima consultaţie fără informaţii de la pediatru, şi doar 1/2 dintre pediatri sunt informaţi de către diabetolog după acest prim consult, 3/4 dintre pediatric şi diabetologi nu au decât rareori sau niciodată relaţii de muncă între ei. 80% dintre pediatri şi diabetologi estimează că transferul adolescenţilor trebuie să beneficieze de o organizare particulară pentru atenuarea efectelor psihologice. În cadrul acestui transfer, pediatrii necesită să simtă că munca lor este validată, iar diabetologii să câştige încrederea părinţilor pentru a evita ruptura. Urmarirea riguroasă a pacientului de întreaga echipa terapeutică, monitorizarea activă, introducerea la timp a tratamentului psihotrop în cazul apariţiei complicaţiilor psihice (depresie, anxietate), pot face ca adolescentul cu diabet zaharat să se dezvolte armonios, şi o dată cu dobândirea autocunoaşterii să devină un bun manager al bolii. Bibliografie
Deprivatia si modelul “BizoniC” al relatiei Medic-Bolnav dr. Vadas Gyula, Centrul de Lenologie şi Bizonică, Pécs (Ungaria)*; dr. Veress Albert, Secţia de Psihiatrie, Miercurea Ciuc Sumar: In cabinetul medical omul deprivat se comportă fie in mod agresiv, fie este temător şi timid. Medicul de familie, cu o formaţie clasică nu poate manipula corespunzător acest comportament. Bizonica, ordinea celor 4-B – siguranţă (B-1), încredere (B-2), certitudine (B-3) capacitatea de a demonstra un fapt dat (B-4) - şi capacităţile veridice de bizonică, pot să ajute la înţelegerea situaţiilor deprivate şi la înbunătăţirea efectivă a tratamentului. Bizonica este ştiinţa care studiază ordinea celor 4-B al omului, dezvoltare şi educaţia individului în comunitate, relaţia dintre individ şi comunitate. Ordinea 4-B este unitatea capacităţilor de bază: siguranţa se relaţionează cu percepţia corporală, încrederea cu comportamentul şi emoţiile, certitudinea cu concepţia de viaţă şi nivelul de cultură, iar capacitatea de a demonstra un fapt dat este corelată cu calitatea muncii şi intelectul nostru Cuvinte cheie: relaţia medic-pacient, deprivare, autoajutorare, ordinea celor 4-B, capacităţi de bizonică, bizonică, grup Balint Abstract: Deprived people behave sometimes in consulting-room shyly or aggressively. Family doctor, who has in order a middle-class scale of values, can always not adequately handle such a habit. The four B order of the bizonics, which consists of safety (B1), confidence (B2), certainty (B3), confirmation (B4), and the inventory of actual bizonical capabilities can help him to understand the position of deprived people, and to improve the effectiveness of the treatment. The bizonics as a science studies the four B order of the man, the development, education of the individual in a communal life, the relationship between individual and community. The four B order is the unity of basic capabilities: safety refers to our bodily-perceptional, confidence to our behavioural-emotional, certainty to our ideological-eruditional, and confirmation refers to our achievemental-intelligental quality. Keywords: relationship between physician and patient, deprivation, self-help, four B order, actual bizonical capabilities, bizonics, Balint group Introducere Modelul apusean clasic al relaţiei medic-bolnav s-a schimbat încetul cu încetul în urma activităţii lui Mihai Balint (1). Punctul de referinţă în această relaţie este raportul dintre cunoştinţă şi sănătate, lucru valabil pentru începutul secolului XXI, atât pentru lucrătorii din mediul sanitar, cât şi pentru bolnavi (2). În ultimele trei decenii, reglementarea drepturilor juridice ale bolnavilor a luat proporţiile unei veritabile mişcări de masă. În deceniul trecut, dreptul bolnavului, mai general, participarea cetăţeanului la păstrarea propriei sănătăţi, a căpătat un accent tot mai pregnant în democraţie. În Europa acest proces s-a declanşat mai ales sub efectul “Declaraţiei de la Amsterdam”. Asistenţa sanitară trebuie să se bazeze pe o relaţie umană onorabilă. Bolnavul nu este pur şi simplu “un caz” sau un organism bolnav, iar medicul nu este un simplu executant, care oferă servicii şi nici nu poate fi asemuit cu un aparat lipsit de suflet. În urma celor menţionate mai jos, în cadrul serviciilor de sănătate, relaţia medic-bolnav, trebuie să se bucure de o interpretare nouă.
Deprivarea_ca_factor_de_risc'>Deprivarea ca factor de risc Sub noţiune de “deprivare” înţelegem o poziţie socială dezavantajată: şcolarizare redusă, condiţii de locuit necorespunzătoare, mod de viaţă nesănătos, venit mic, şomaj, excludere socială, abuz social. Deprivarea poate afecta individul, atât psihic cât şi fizic. În cercetările noastre am urmărit traiectoria de viaţă şi starea de sănătate a unor bărbaţi deprivaţi, născuţi în: 1948, 1966, 1982, 2004. Dintre aceste persoane 67% sunt pensionari de boală, restul cu mai multe boli diagnosticate. În tabelul nr.1. vedem câteva caracteristici ale deprivării, divizate procentual. (datele provin din 2004) Tabelul nr. 1: Caracteristici ale deprivării în procente
Bărbaţii deprivaţi cronic prezentau afectări ale diferitelor organe. Cele mai frecvente boli erau: afecţiunile cardiace, respiratorii, motorii şi digestive. Din evaluările noastre am dedus, că în afara faptului, că în general respectă recomandările medicale, bolnavii deprivaţi nu întreprind nimic altceva pentru sănătatea lor. Sunt prea puţin informaţi despre etiologia, tratamentul, evoluţia bolii de care suferă. După experienţa noastră, deprivaţii de azi, sunt într-o situaţie dezavantajată în relaţia medic-pacient, tocmai datorită situaţiei lor sociale deprivate. Ce inseamnă să fii bolnav şi deprivat în momentul actual? După schimbare ordinii politice din 1989 a crescut şi numărul populaţiei deprivate. Numărul celor aflaţi în situaţie defavorabilă este de peste trei milioane. Împărţirea venitului în societatea actuală este extrem de nedreaptă. Circa 70% din venituri se concentrează în mâinile unui procent de 30% din populaţie, iar restul de 30% se află în posesia restului de 70%. În clasele sociale sus puse acest venit este de circa 100 de ori mai ridicat decât în pătura socială cu cele mai joase venituri. Starea de sănătate a populaţiei este precară. Cele mai frecvente boli sunt identice cu cele arătate în studiile noastre: înbolnăviri cardiovasculare, motorii, respiratorii. Câteva supoziţii ale cauzelor determinante (tabelul 2):
Ce este de făcut? În general să căutăm în continuare noi principii sănătoase de viaţă, să luptăm impotriva diferenţelor sociale, a nedreptăţii şi necinstei (tabelul 3): Tabelul nr.3
Modelul bizonic şi terapia. Bizonica ca ştiinţă studiază ordinea 4-B al individului, evoluţia lui în societate, relaţia între individ şi societate (3). Modelul constituie de fapt o unitate dată de capacitatea individului de a-şi asigura: a. siguranţa, b. încrederea, c. certitudinea şi d. capacitatea de a demonstra un fapt dat. Siguranţa se relaţionează cu percepţia corporală, încrederea cu comportamentul şi emoţiile, veridicitatea cu concepţia de viaţă şi nivelul de cultură, iar capacitatea de a demonstra un fapt dat este corelată cu calitatea muncii şi intelectul nostru. (tabelul nr.4) În modelul tradiţional al relaţiei medic-bolnav, boala se interpune între medic şi bolnav: Figura nr.1: Modelul tradiþtional al relatiei medic-bolnav În cadrul modelului bizonic (acest model este unul mai dezvoltat al analizei diferenţiale al modelului lui Nossrat Peseschkian), (4), ne concentrăm asupra capacităţiilor reale şi regenerative ale bolnavului. Din acest motiv relaţia medic-bolnav câştigă valenţe noi. Această nouă calitate ar trebui acceptată conştient de medicul de familie. Figura nr.2: Modelul bizonic al relatiei medic-bolnav În modelul bizonic sănătatea nu inseamnă numai lipsa bolii. În acest model, sănătatea este unitatea ordinii 4-B, cea ce înseamnă unitatea nedizolvabilă a siguranţei, încrederii, veridicităţii şi a capacităţii de a demonstra ceva. Acest sistem trebuie să fie în echilibru relativ şi în ordine, pentru ca oriunde în lume, în orice cultură să putem vorbi despre sănătate percepută ca integritate fără conflicte, fără lipsuri în cadrul unei existenţe sociale nobile. Însă, fără conflicte nu există evoluţie, nici în societate, nici în viaţa individuală. Conflictele apar în urma ciocnirilor de interese dintre individ şi societate, dar ele nu sunt identice cu loviturile inevitabile ale sorţii. Ele sunt probleme, pe care trebuie să le rezolvăm. Bizonica face deosebire între comportamentul critic şi capacităţile de soluţionare. Recunoaşterea acestor deosebiri este indispensabilă în funcţionarea corectă a ordinii 4-B. Originea conflictelor, problemelor, disputelor şi a bolilor se află în posibilitatea izbucnirii conflictelor, care se repetă mereu. Acestea considerate ca puncte de plecare pentru evoluţia individului, pot fi descrise atât de individul deprivat, cât şi de medicul de familie.(vezi tabelul 4). Împortant e să ne ocupăm de posibilităţile reale ale oamenilor. După concepţiile bizonicii, ţelul nostru este crearea unui echilibru în ordinea „4 B” a omului. Medicul de familie poate găsi întotdeauna o trăsătură bizonică, pe care se poate baza în actul curativ. Oamenii au nevoie de ajutor în familie, în educţie, în relaţiile de cuplu, la locul de muncă şi chiar în cabinetul medicului. Concepţia bizonică poate deveni fir călăuzitor pentru medic şi pentru bolnav, dar nu rezolvă automat toate problemele. Să invăţăm să facem deosebiri! Deprivarea constituie un factor de risc, împiedică omul deprivat să-şi ghideze viaţa într-un făgaş normal, în cele din urmă îl imbolnăveşte. Medicul de familie trebuie să recunoască lipsa de apărare a omului deprivat. În interesul bolnavului trebuie să acţioneze nu numai ca medic, dar şi ca persoană, care oferă ajutor. Trebuie să întreţină relaţii eficiente cu conducătorii comunităţii căreia îi aparţine pacientul, cât şi cu ceilalţi colegi. Din punctul de vedere al bizonicii, medicul de familie are o relaţie tetradimensională cu mediul (5), (figura 3).
Figura nr 3: Reltaiile medicului de familie Studiind tabelul, medicul de familie poate să-şi pună următoarele întrebări: unde sunt zonele cele mai importante pe care trebuie să-le studieze? Care zone pot să-le dezvolte? Ce persoană sau situaţie îmi crează o stare de tensiune? Câteva întrebări în legătură cu persoanele deprivate: -sunt dispus să ascult cu minuţiozitate bolnavul deprivat? -se poate modifica situaţia bolnavului deprivat? -vrea bolnavul să-şi rezolve problema? -am încercat să găsesc vreo soluţie pentru acest bolnav? -am o vedere de ansamblu realistă asupra situaţiei bolnavului? -sunt în stare să-mi exprim cinstit şi deschis opiniile? -dacă nu suntem în stare să rezolvăm în comun cu bolnavul problemele noastre, căutăm ajutorul unui alt specialist? Rostul grupului Balint: ne ajută să inţelegem mai bine bolnavii deprivaţi.
Toţi trebuie să facem faţă conflictelor legate de bolnavii noştri, de dificultăţile diverse şi de bolile din viaţa noastră. Trebuie să definim scopurile noastre în viaţă. Din acest motiv avem nevoie de concepţii noi în relaţia medic-bolnav, pentru a fi realişti şi eficienţi. Pentru medicul de familie, concepţia bionică asupra bolii şi vieţii asigură o înţelegere mai rapidă a conflictelor pe care pas cu pas putem să le rezolvăm împreună cu bolnavul. O atenţie deosebită trebuie acordată bolnavilor deprivaţi. Din punctul de vedere al bizonicii, nu acel individ e sănătos, care nu are probleme, conflicte sau boli, ci acela, care e capabil să-şi rezolve problemele sau să-şi vindece bolile atunci când acestea apar. Bibliografie: 1. Bálint Mihály: Az orvos, a betege és a betegség. Budapest, 1961, Ed. Academică. 2. Papper, Solomon: Doing Right. Everyday Medical Ethics. Boston, Toronto, 1983, Little, Brown and Company. 3. Vadas, Gyula: Bevezetés a bizonikába. A négy B-s rend. Pécs, 2006, Manuscris. 4. Peseschkian, Nossrat: Psychotherapie des Alltagslebens. Training zu Partnerschaftserziehung und Selbsthilfe. Frankfurt am Main, 1977, Fischer Taschenbuch Verlag. 5. Peseschkian, Nossrat: Wiesbadener Inventar zur Positiven Psychotherapie und Familientherapie – WIPPF. Berlin, Heidelberg, New York, London, Paris, Tokyo, 1988, Springer-Verlag. Traducere din lb. Maghiară: dr. Moldovan Csilla, Mădăraş-Ciuc *Vadas Gyula este doctor în sociologie medicală Tabelul nr. 4: Ordinea 4-B a bizonicii şi dezvoltarea individului în comunitate (după Peseschkian)
EVOLUŢIE BIOLOGICĂ ŞI CULTURALĂ
CONSIDERAŢII ASUPRA UNOR CONDIŢII CARE DEFAVORIZEAZĂ SAU CARE POT FAVORIZA RELAŢIA MEDIC- PACIENT* dr. psiholog Petrescu Monica, Bucureşti Rezumat: Relaţia medic-pacient reprezintă un univers complex, frecvent problematic, întrucât de amble părţi ale relaţiei Eul personal este angajat. Punerea în evidenţă a unor surse de disfuncţionalitate relaţională, precum şi a unor mijloace de prevenţie sau corijare poate fi utilă terapeuţilor medici sau psihologi. Summary: The relation doctor-patient is a very complex one, involving many problems because it supposes an personal-Ego involvement on both sides. It could be of great utility to relieve some sources of dysfunctional relation in doctor-patient interactions, and to present some means to prevent or cure such problems. Privilegierea pacientului şi nu a simptomelor reprezintă orientarea de bază a concepţiei pe care a dezvoltat-o Balint în orientarea sa medicală umanistă. Centrarea pe bolnav reprezintă fără îndoială o pozţie mai avansată dar şi mai dificilă de a practica medicina. Ea presupune un efort de abordare holistică, ceea ce pentru medic ar putea înseamna: 1. o extindere a înţelegerii şi asupra personalităţii bolnavului nu numai a afecţiunii sale somatice; 2. dezvoltarea unei sensibilităţi emoţionale, precum şi creşterea toleranţei la factorii emoţionali activi ai pacientului (1). 3. dezvoltarea unor abilităţi de management a relaţiilor interpersonale; 4. perfecţionarea unor abilităţi psihoterapeutice. Intrucât nu este simplu să se acopere toate aceste exigenţe, interogaţia lui Balint (conf. J.Salinsky & P.Sackin, 2000), (2), ”ce se întâmplă atât de des că, în ciuda eforturilor, relaţia medic-pacient este atât de nesatisfăcătoare sau chiar nefericită?” este actuală şi după o jumătate de secol, continuându-şi drumul de rezolvare şi în prezent. Printre sursele de dificultate pe care le-am întâlnit menţionate în surse bibliografice, pe parcursul propriilor experienţe clinice precum şi în întâlnirile cu grupuri balintiene, amintim câteva:
Funcţionarea Eului profesional în contextul celui personal este un act de normalitate, care asigură prezenţa empatiei, căldurii umane, rezonanţei emoţionale absolut necesare unui act terapeutic de calitate, dar în acelaşi timp expune medicul/psihologul riscului de a rezona cu distresul pacientului prin reactivarea unor ”răni” nevindecate, a unor situaţii neîncheiate din istoria sa personală. O asemenea reactivare se manifestă prin apariţia intempestivă a unor emoţii disruptive care mobilizeză mecanisme de apărare ce blocheză empatia şi pot afecta negativ evoluţia relatiei medic-pacient. Descoperim astfel că Eul profesional este doar o parte specializată a Eului personal, iar Eul personal rămâne vulnerabil la emoţiile trezite pe parcursul activităţii profesionale. În asemenea situaţii întărirea defenselor riscă dezabilitarea noastră profesională, compromiterea bunei relaţii cu pacientul şi perpetuarea conflictelor interne. În cazul în care decidem să ne aplecăm asupra propriilor probleme, ne deschidem şansa de a ne vindeca durerile, rănile depozitate în profundele noastre „straturi geologice”. În acest sens apelul la metoda E.S.P.E.R.E. sau chiar la psihoterapie poate deveni salvatoare. Desigur, nu întotdeauna atingerea emoţională se leagă de aspecte traumatice din istoria noastră.
Desigur, aprecierea distanţei şi momentului între riscul angajării şi retragerea tactică nu este uşoară. E bine să fim conştienţi că dacă stăm prea aproape riscăm pierderea judecăţii obiective şi a intervenţiei eficiente. Pe de altă parte, a nu te poziţiona deloc aproape de pacient, chiar dacă este securizant pentru noi, crează riscul ca, prin neimplicarea Eului personal să devitalizăm relaţia medic-pacient şi să nu sesizăm aspecte psihologice importante implicate în suferinţa bolnavului. Enid Balint descrie in „While I’m Here, Doctor” (3) modul în care este permisă abordarea apropiată de pacient, experimentarea empatică într-o oarecare măsură a emoţionalităţii sale, iar apoi retragerea. Prin o oarecare distanţare avem şansa de a examina trăirile experimentate şi a le evalua semnificaţia, evitând în acelaşi timp riscul de a fi total imersat în emoţiile pacientului.
Dacă coeficientul de inteligenţă (QI) măsoară în principal capacitatea de abstractizare şi flexibilitatea în ceea ce priveşte tratarea informaţiei logice, inteligenţa emoţională se măsoară în funcţie de patru elemente esenţiale:
Aceste patru aptitudini sunt fundamentale în ceea ce priveşte stăpînirea de sine şi reuşita socială. Ele stau la baza cunoaşterii de sine, autocontrolului, compasiunii, cooperării şi capacităţii de a rezolva conflicte. Teza lui Goleman spune că, stăpînirea inteligenţei emoţionale este o mai bună garanţie a succesului în viaţă –în sens larg- decât QI-ul. Conform multor studii, acest gen de reuşită ţine de QI (inteligenţa logică sau abstractă) doar în proporţie de cel mult 20%. O relaţie armonioasă medic-pacient este condiţionată de menţinerea echilibrului dintre reacţiile emoţionale şi răspunsurile raţionale care ne protejează legăturile interpersonale pe termen lung. Starea de armonie dintre creierul emoţional şi cel cognitiv a fost numită de către psihologul american Mihály Csikszentmihályi stare de „flux” (5), echivalentă cu bunăstarea psihică. Creierul are capacitatea înnăscută de a atinge starea de flux; simbolul ei universal este zâmbetul de pe chipul lui Buddha. Spre deosebire de Q.I. care variază foarte puţin în cursul vieţii, inteligenţa emoţională poate fi cultivată la orice vârstă. Prin urmare nu este niciodată prea târziu să învăţăm să ne gestionăm mai bine emoţiile şi relaţiile cu ceilalţi. Prima cheie a inteligenţei emoţionale este metoda de optimizare a ritmului cardiac prin creerea armoniei dintre inimă şi creier. Cu toate că metoda a fost descrisă de puţin timp, numeroase studii au relevat multiple efecte asupra corpului şi stărilor psihice, printre care: scăderea tensiunii arteriale, reducerea anxietăţii şi depresiei, şi chiar încetinirea îmbătrânirii fiziologice. Metoda se întemeiază pe descoperirea faptului că inima are propria sa reţea de zeci de mii de neuroni, care se comportă asemenea unor „mici creiere” în interiorul corpului. Aceste creiere „locale” sunt capabile să aibă propriile lor percepţii, să-şi modifice comportamentul în funcţie de ele şi chiar să se transforme în urma unor experienţe, să-şi formeze, într-un fel, propriile amintiri (6). Pe lângă reţeaua proprie de neuroni semiautonomă, inima mai e şi o mică zonă de hormoni. Ea îşi secretă propria ei rezervă de adrenalină când e nevoită să funcţioneze la capacitate maximă, ANF (factor natriuretic arterial) care reglează tensiunea arterială, sau oxitocina, numită popular şi hormonul dragostei. Toţi aceşti hormoni acţionează direct asupra creierului. În plus, inima poate să afecteze întregul organism prin variaţiile câmpului său electromagnetic, ce poate fi detectat la câţiva metri de corp, dar a cărui semnificaţie rămâne încă un mister (7). Prin urmare, inima percepe şi simte. Şi când se exprimă, influenţează toată fiziologia organismului nostru, începând cu creierul. Mai mult, „creierul mic” al inimii poate să acţioneze direct asupra creierului emoţional prin conexiuni nervoase directe. Iar când inima se dereglează, creierul emoţional este imediat afectat. Inima este o punte spre „eul visceral”, acţionând în numele creierului emoţional. Interacţiunea dintre creierul emoţional şi inimă se reflectă în variabilitatea normală a bătăilor inimii. Dacă în stările de stres, depresie, mânie variabilitea ritmului cardic dintre două bătăi devine neregulată sau „haotică”, în stările de bună dispoziţie, de compasiune sau de recunoştinţă, această variabilitate devine „coerentă”: alternanţa acceleraţiei şi încetinirii ritmului cardiac e regulată. În experienţele de laborator, coerenţa permite creierului să fie mai precis, mai rapid şi mai adaptat la variate situaţii (8). Totodată controlul asupra lumii exterioare devine mai bun, cu un plus de armonie şi un minus de ostilitate. Este, de asemenea o stare în care ne adaptăm mai uşor la tot felul de situaţii neprevăzute, devenim mai receptivi, găsind totodată soluţii în funcţie de nevoile apărute. Reducând haosul fiziologic şi sporind coerenţa la maximum , ne simţim automat mai bine. În acest mod ne îmbunătăţim cu ceilalţi concentrarea şi performanţele. Aceste cercetări deschid perspectiva gestionării stresului, a stărilor disforice ce pot apărea în relaţia noastră cu pacientul, pornind de la controlul interiorului, a fiziologiei noastre. Cum se poate atinge coerenţa cardiacă ? Etapele acestei metode au fost dezvoltate şi testate de Institutul Heartmath din California, centru ce se dedică studierii şi aplicării coerenţei cardiace (9). Pe scurt, acestea presupun:
Dacă la sfârşitul exerciţiului buzele schiţează un zâmbet, înseamnă că, coerenţa s-a instalat. Studiile intreprinse asupra metodei indică efectele benefice ale aplicării acesteia în ceea ce priveşte combaterea efectelor de stres în plan fizic, emoţional şi relaţional. Pentru a ne referi doar la aspectele psihologice ale unor cercetări menţionăm următoarele date obţinute după trei luni de exersare a coerenţei cardiace: scăderea procentului de „anxioşi” de la 33% la 5%, a „nemulţumiţilor” de la 30% la 9%, iar a celor „furioşi” de la 30% la 8%. Participanţii susţin că au dezvoltat o nouă capacitate de a-şi gestiona emoţiile (10). Alături de celelalte măsuri de protejare a terapeuţilor precum şi a relaţiei cu pacientul, la care am făcut deja referinţă, metoda coerenţei cardiace ar putea constitui un mijloc eficient, rapid şi simplu de gestionare a situaţiilor de stres. *Lucrarea a fost prezentată la Weekendul Naţional de Iarnă Balint, 19-21 ianuarie, 2007, Gheorgheni Bibiliografie 1. Moreau, A.,: Formation psychologique en médicine et groupe Balint, Ed. Nauwelaerts, Paris, 1990. 2. Salinsky, J. & Sackin, P.,: What do you are feeling, Doctor ?, Radcliffe Medical Press Ltd.2000 3. Elder,A., Samuel,O.,: “While I’m Here, Doctor”, Ed. Routledge, London, 1987. 4. Goleman, D.: L’Intelligence émotiotionelle, Paris, Robert Laffont, 1997. 5. Csikszentmihályi, M.: The psyhology of Optimal Experience, New York, Harper & Row, 1990. 6. Armour, J.A.: Ed.1991 „Anathomy and function of the intrathoracic neurons regulating the mammalian heart”, Reflex Control of the Circulation, Broca Raton, FL,CRC Press; Gershon, M.D.(1999). „The enteric nervous system: a second brain”, Hospital Practice (Office Edition), vol 34 (7), p.31-2, 35-8, 41-2 passim 7. Stroinik, G.: „Principles of cardiomagnetism” Advances in Biomagnetism, S.J.Williamson et al., New York, Plenum Press, p.47-57.1989 8. Watkins, A.D.: Corporate Training in Heart Rate Variability. 6 weeks and 6 months follow-up studies, Alan Watkins Consulting, Londres, 2002. 9. Mc.Craty,R., M., Science of Heatr: Exploring the role of the hart in human performance, Boulder Creek, CA, Institute of Heartmath, Ed. . Mc.Craty,2001. 10. Servan-Schreiber, D ., „Vindecă stresul, anxietatea şi depresia fără medicamente şi psihanaliză”, E.Francisc Publishing 2004. RĂbdarea de a asculta pacientul - factor important În stabilirea dignosticului pozitiv dr. Tovîrnac Mioara, Iaşi Abstract: Nowadays, time constrains in the dialogue between the doctor and the patient are sometimes a crucial factor for making the right diagnosis. For this matter I would like to share with you my personal experience, which brings forward the importance of the anamnesis for establishing the diagnosis of a disease which is not seen so often. Sumar: În ziua de azi, constrângerile legate de timp, în dialogul dintre doctor şi pacient, reprezintă uneori un factor crucial în stabilirea diagnosticului corect. În această privinţă, aş dori să prezint experienţa personală, ce aduce în prim plan importanţa anamnezei în diagnosticarea unor boli mai rar intâlnite. În luna noiembrie 2006, A.I., de sex masculin, mediu urban, 51 de ani, pensionat militar, s-a prezentat pentru consultaţie, fiind îndrumat de fiica acestuia, medic stagiar în Clinica de Boli Infecţioase Iaşi, unde îmi desfăşor activitatea de peste 30 de ani. În urma consultului clinic şi a anamnezei active (recunosc că eram în criză de timp, fiind de gardă) am concluzionat că pacientul suferă de o afecţiune neurologică la graniţa cu psihiatria, şi chiar aveam intenţia să-l dirijez la un specialist neurolog sau psihiatru. Rezumativ, simptomele erau următoarele: cefalee persistentă, insomnie, fatigabilitate, coşmaruri, senzaţia de înţepături în tegumente, dureri şi palpitaţii precordiale, stare generală de rău în afebrilitate. La examenul clinic nu am găsit nici o modificare patologică evidentă, decât o uşoară hipotensiune (95/60 mmHg în ortostatism). Buletinele de analiză deţinute de pacient (hemoleucograma, probe hepatice, renale, glicemia, radiografia pulmonară) - normale. Investigaţiile paraclinice: radiografie pulmonară, EKG, endoscopie, colonoscopie, coronarografie, examenul oftalmologic, CT, RMN – normale. În timp ce îl consultam, am fost chemată de urgenţă la un caz grav. Am sfătuit pacientul ca până la întoarcerea mea să noteze pe o coală de hârtie toate simptomele care îl deranjează. Şi surpriză! Având timp la dispoziţie, pe care recunosc că nu i l-am oferit anterior, pacientul a completat o mulţime de simptome clinice, care puse cap la cap, au făcut să se contureze un diagnostic pus relativ rar : Boala Lyme. În rezumat, Boala Lyme sau borelioza de căpuşe este o infecţie cu caracter sistemic determinată de Borrelia burgdoferi, o spirochetă transmisă la om de căpuşele Ixodes, caracterizată clinic la început prin manifestări cutanate, urmate apoi de manifestări neurologice, cardiace şi articulare, care evoluează îndelung timp de săptămâni, luni sau ani. Am reluat imediat anamneza, de data aceasta cu foarte multă răbdare, şi am constatat în final că debutul acestei afecţiuni a fost de foarte multă vreme, probabil într-o perioadă când pacientul a locuit şi a activat într-o zonă aflată la marginea pădurii unde existau căpuşe. Din păcate pacientul şi-a amintit că a fost înţepat de căpuşe, dar nu mai ştie dacă înţepăturile au fost urmate de erupţii tegumentare (rush). În consecinţă, de-a lungul timpului, simptomele luate separat au fost tratate în diferite clinici fără o ameliorare a stării generale. Înteresantă este relatarea pacientului că, ori de câte ori urma un tratament cu antibiotice pentru alte infecţii, simptomele se remiteau parţial pentru ca ele să aibă o şi mai mare intensitate după întreruperea tratamentului respectiv. Bazându-mă pe aceste date, întocmind documentaţia necesară, am trimis la Institutul Cantacuzino Bucureşti o probă serologică pentru identificarea presupusului agent patogen. Rezultatul a fost pozitiv IgM pentru Borrelia burgdoferi 1/2000 prin metoda Elisa verificată prin Western Blot. Imediat după confirmarea bolii Lyme am recomandat un tratament etiologic cu antibiotice Ciprofloxacin 2g/zi injectabil I.V, apoi I.M timp de 40 zile, atât cât durează ciclul evolutiv al spirochetei, tratament simptomatic (Magna+B6) etc. Tratamentul a fost însoţit de investigaţiile clinice şi paraclinice de rigoare : C.T. EKG etc. Cu satisfacţie spun că starea generală a pacientului s-a ameliorat evident. Deşi tratamentul Bolii Lyme în această fază este de lungă durată, cu posibile complicaţii şi recăderi, faptul că ştiu agentul etiologic şi cum poate fi el distrus, mă determină să văd optimist viitorul acestui pacient pe care am avut răbdarea să-l ascult. N.B. Din convorbirile ulterioare cu pacientul, rezultă că şi alţi foşti colegi de serviciu din acea perioadă de început a bolii prezintă la ora actuală simptome asemănătoare. Sper ca împreună să determinăm aceste persoane să fie consultate de mine şi dacă sunt elemente justificative în privinţa bolii Lyme, să trimit probe serologice la Institutul Cantacuzino Bucureşti pentru confirmarea etiologică.
La ora când tehnicile medicale de vârf ne fascinează, acest psihiatru are îndrăzneala să ne amintească un mare adevăr : a îngriji presupune stabilirea unei legături verbale. Medicul vindecă cu ştiinţa sa tehnică, dar de asemenea cu ascultatul său. Îngrijirea necesită întâlnirea dintre două dorinţe comune: voinţa medicului de a vindeca asociată la dorinţa pacientului de a se vindeca. Astfel acesta a publicat “la Force de guérir”(Forţa de a vindeca), o carte care fără discuţie luptă pentru această idee. "Eu refuz să admit că medicii în numele ştiinţei confiscă cuvântul celor care au misiunea să vindece", declară autorul. Bolnavii refuză să fie reduşi la tăcere, comparaţi cu corpuri care trebuiesc vindecate, operate, reparate. Aceştia vor să fie ascultaţi şi au dreptate. Căci exprienţa o confirmă: nu există vindecare fără mobilizarea energiei interne a bolnavului.
Medicina nu este o profesie oarecare. Pentru a o exersa, trebuie să fii purtat de dorinţa de a alina sau a uşura suferinţa care constituie o forţă reală. Motiv pentru care afirm că medicul trebuie să fie un mic "tămăduitor". Nu numai cu ajutorul tehnicii dar de asemenea făcând apel la acest instrument vechi de când este lumea care este "cuvântul" S-a constatat că dezumanizarea din îngrijirile medicale, cuprinde de asemenea şi psihiatria. Constatarea este de asemenea că bolnavii vor să-şi înţeleagă boala şi de asemenea tratamentul ei. SIDA este exemplul cel mai flagrant: datorită diferitelor organizatii nonguvernamentale, asociaţiile de bolnavi ştiu la fel de mult uneori ca şi medicii competenţi. În societatea noastră, oamenii vor să fie din ce în ce mai responsabili faţă de ei înşişi. Pentru a fi responsabil trebuie să fie informat. Un timp foarte îndelungat medicii au fost secretoşi de frică să nu-şi piardă atuurile. Aceştia trebuie acum să înţeleagă că împărţind ceea ce ştiu cu bolnavii lor nu îi vor pune în pericol, că puterea terapeutică reală nu este completă decât datorită relaţiei dintre ei. Mergem de altfel spre o reformă de învăţare a medicinei cu mai mult loc pentru psihologie: primii doi ani vor fi consacraţi pentru «suferinţa umană».
Această energie care duce la vindecare există în fiecare corp uman. Pentru a o detecta şi a o face eficientă, medicul trebuie să încerce să înţeleagă voinţa particulară a pacientului său, ceea ce face din el o persoană unică diferită de toate celelalte. Îmi amintesc de un tânăr schizofren care se plimba dintr-o secţie în alta. La început mă simţeam sărac în faţa lui. Apoi l-am interogat despre dorinţele sale, capacităţile sale. Acesta mi-a afirmat că ştie să vorbească cailor şi că-l putea struni chiar şi pe cel mai recalcitrant. Astfel i-am găsit un loc într-o fermă de cai, găsindu-i un motiv de a trăi. De atunci nu a mai fost spitalizat.
Un serviciu de pediatrie a început o experienţă cu copii bolnavi de leucemie care făceau chimioterapie. Li s-a cerut să deseneze "celulele bolnave" şi să-şi imagineze că sunt capabili să le distrugă. Acest recurs la psihologie a îmbunătăţit rezultatele. Este o poruncă imperativă să încetăm să divizăm omul: corpul şi psihismul său sunt indisolubile. Ştim că femeile, care fac parte din familii cu un risc genetic de cancer de sân, declanşează boala cu ocazia evenimentelor care le afectează persoana: divorţ sau doliu şi constatăm că, aceste persoane canceroase care beneficiază de un adevărat suport psihologic, se vindecă mai bine decât cele care întâlnesc pe cineva care să le vorbească de "ploaie şi de timp frumos". Forţa de a se vindeca intervine de asemenea în cazul grefelor, sau în cazul arsurilor grave: nici una nu reuşeşte fără un dialog preparatoriu şi o legătură umană puternică. La începutul anilor 60, lucram într-o secţie de arsuri. Am primit pe secţie o balerină a cărei fustă a luat foc pe scenă. Era considerată ca pierdută. Dar, dorinţa ei de a se vindeca era atât de tare, că a determinat toată echipa să creadă în vindecarea ei, echipă care mai apoi a şi susţinut-o. Aceasta a trăit, s-a salvat şi a devenit profesoară de dans. În aceeaşi perioadă am primit trei soldaţi într-o stare mai puţin disperată. Dar transferaţi într-o ţară în care aceştia nu vorbeau limba, înlăturaţi de obiceiurile lor, având un contact limitat cu cei care-i îngrijeau au renunţat la sperantă, la luptă şi au decedat. Puterea vorbei este magică? Aceasta vine ca o magie puternică şi susceptibilă pentru a întări eficacitatea tehnică. Ca probă, o anecdotă relatată într-un jurnal medical. Bolnavii dintr-un serviciu de chirurgie gastro-intestinală care avea printre medici şi un virtuos al actului chirurgical au avut complicaţii post-operatorii. În final psihologul care a fost adus, a remarcat că acest medic nu vorbea cu pacienţii şi nu primea niciodată familiile. Ia recomandat medicului să comunice mai mult cu pacienţii. Ceea ce a şi făcut. Datorită acestui lucru după o perioadă de timp complicaţiile au scăzut ca intensitate şi ca număr. Yüklə 273,99 Kb. Dostları ilə paylaş:
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||