Buletinul asociaţiei balint din românia

Camarazi !

Am să încep cu vechiul “Ich bin Ben“ şi sunt abstinent de un an şi opt săptămîni . Pe 14 aug. a.c. am trecut în clasa a II-a sau în anul al II-lea de cînd am început o nouă viaţă.

Totuşi în primul rînd îmi cer scuze pentru că o perioadă aşa de lungă (martie şi pînă în prezent) nu am dat nici un semn de viaţă. Nu am motive decât poate indolenţa cu care mă mai confrunt încă.

Am să vă povestesc “ce“ şi “cum” am făcut de la plecarea mea din aşezămînt şi pînă în prezent .

M-am angajat la o firmă de încălţăminte a foştilor mei angajaţi, şi timp de trei luni am lucrat cîte 10-12 ore pe zi ca şi necalificat, cu o retribuţie de 50.000 lei pe zi. Măturam, făceam cafele, spălam baia şi W.C., aprovizionarea locală cu piele şi tălpi mai ieftine decît în fabrică, avînd cunoştiinţe de cînd eram patron. În restul timpului executam 2-3 modele noi de încalţăminte - lunar - şi urmăream toată S.D.V.-istica lor ( şabloane –execuţie – finisare )

Vă explic toate acestea pentru a sublinia cît de mult mi-au folosit cele învăţate în aşezămînt. Mă refer la rezistenţa la frustrare, la gîndirea pozitivă şi terminînd cu pericolul “beţiei uscate“

În fiecare zi mă lupt să fiu mai bun, mai conciliant, mai întelegător cu alţii şi lucru greu de crezut m-am împăcat cu mine însumi.

În privinţa alcoolului să vedeţi cum am procedat. În secţia de încălţăminte se bea masiv, toată lumea – acum realizez – consuma alcool.

Nu pot să spun că pe căldurile din vara asta nu mi-ar fi surîs o bere rece – aburită pe exteriorul paharului, la o terasă plină cu fete cu fustă scurtă. Dar în fiecare dimineaţă mi-am spus: “Azi nu beau!” şi mulţumesc lui D-zeu că nu am băut . Poate că uitându-mă în urmă mă sperie gîndul de a o lua de la capăt.

Am mai intrat şi în bodegile unde beam de la 5 dimineaţa. Am simţit pentru ceilalţi poate milă, m-am plictisit foarte repede, preţ de o cafea şi mi-am amintit sfaturile stimatului dl. dr. Lux că nu e bine să ne jucăm cu focul şi am realizat că voi merge toată viaţa mea pe un pod de ghiaţă.

Cînd spun că m-am înpăcat cu mine mă refer la faptul ca alcoolismul meu îl consider ca o boală, în acelaşi sistem de referinţă ca cineva bolnav de diabet şi pt. care zahărul este otravă.

Dacă mai reţine dl. doctor, la şedinţe îi cam dădeam grămadă cu infirmitatea de a fi privat de un pahar de vin chiar şi la nunta fiicei mele.

Răspunsul este NU! Nu există consum controlat.

Totodată m-am lăudat la toate cunoştiinţele că nu mai beau. Nu ştiu dacă e bine dar mie mi-a folosit să fiu lăudat pentru că nu mai beau.

De 2 luni lucrez acasă pe balcon la icoane ferecate în alamă, le dau patină de vechi şi am început să câştig nesperat de bine 6-7 milioane lunar. Dar găurile sunt aşa de mari (datorii şi acareturi) plus traiul este foarte scump dar mă îmbărbătez cu „tehnica paşilor mărunţi“ cu ajutorul în „Cel De Sus“ şi cred – sunt convins – că există şi pentru mine un loc în această lume.

Cu soţia, familia, mama, şi Andra relaţiile sunt relativ bune aş putea spune mai degrabă conciliante. Atunci cînd sunt tensiuni mi-aduc aminte de T. (inginerul din Sibiu) şi mai ales de prima discuţie cu dl. dr. Lux din maşină cănd m-a întrebat: “Dar dacă după ce pleci din aşezămînt şi nu o să te împaci cu soţia ce-o să faci?”

Atunci nu ştiam, dar acum realizez că n-ar fi un capăt de ţară şi că cel mai bun prieten al meu tot eu însumi sunt.

Mi-aş permite un sfat pentru camarazii din aşezămînt: încercaţi sa luaţi în serios tot ce vi se explică, chiar si rutina cîntecului de la începutul şedinţei, chiar şi pe Roja (nu ştiu cum se scrie corect) încercaţi să vă rugaţi lui Dumnezeu pentru că toate au un rost bine gîndit şi răsplata merită. Veţi fi mai liberi, mai fericiţi, mai împăcaţi cu voi înşivă. Deşi nu credeam şi uneori luam în derîdere, alteori mă supăram sau nu vedeam rostul, acum realizez cît de mult au însemnat cele 5 luni pentru mine. Fără a exagera pot spune cu mîna pe inimă că pentru mine a fost o geneză m-am născut din nou. Sunt altfel. Mai bun, mai conciliant, mai matur, mai liber, mai împăcat cu mine însumi.

Domnule Doctor Lux si dl. Şoaită, vă mulţumesc pentru tot ceea ce aţi făcut pentru mine.

Camarazi!!! fruntea sus! Se poate şi merită.
Cu drag, stimă si consideratie, B. R.
P.S. Regret că nu am putut veni la Ziua Aşezământului, dar pentru mine 200.000 lei reprezintă mîncarea pe o săptămînă. (ÎNCĂ)
În continuare vreau să comentez care sunt pentru mine figurile (pentru a folosi un termen din Gestalt-terapie) care se detaşează de pe fondul acestei scrisori.

Recunosc în primul rând că această scrisoare mi-a dat o stare de satisfacţie. Realizez că nu-mi este indiferentă evoluţia unui pacient după părăsirea comunităţii terapeutice. De aceea există şi o ofertă din partea noastră de a păstra legătura cu foştii pacienţi prin scrisori, telefon, internet, prin vizite (dacă este posibil împreună cu familia) şi prin participarea la serbarea anuală de care pomeneşte şi Ben în post scriptum. Îmi dau seama că şi eu, ca terapeut, şi colegii mei trebuie să ne satisfacem nevoia de a fi utili. Şi pentru aceasta avem nevoie de o proporţie rezonabilă de “reuşite” ale pacienţilor noştri pentru a ne menţine motivaţia. Pot să spun că pentru mine acest feedback pozitiv există.

Observ că Ben se adresează atât mie şi colegului psiholog (Vasile Şoaită) cât şi “camarazilor”, adică pacienţilor internaţi în momentul în care a compus scrisoarea, deşi era deja o altă generaţie de pacienţi. Eu o văd ca manifestare a unui spirit de solidaritate a celor care au trecut prin aceeaşi suferinţă (“boală”). El este conştient că prin experienţa sa în reabilitarea din dependenţa de alcool are ceva valoros de oferit actualilor pacienţi. De fapt în anii următori a mai motivat şi alte persoane dependente de alcool din anturajul său să-şi facă terapia la noi.

Remarc umorul folosit de Ben în mai multe rânduri, începând cu “Ich bin Ben” (probabil singurele cuvinte care le ştia în germană”), “am trecut în clasa a II-a”, “o bere rece – aburită pe exteriorul paharului, la o terasă plină cu fete cu fustă scurtă”. Consider că umorul este un element important în comunitatea noastră terapeutică. Unii pacienţi spun că de mult nu au mai râs atât de mult ca în timpul terapiei.

Mă impresionează nivelul de toleranţă la frustrare la care a ajuns Ben în timpul terapiei şi care a fost pusă la grea încercare imediat după externare, prin angajarea ca „femeie se servici“ la o firmă a unor foşti angajaţi ai săi. Creşterea toleranţei la frustrare printr-o maturizare afectiv-emoţională este într-adevăr unul din obiectivele terapeutice principale.

Prin “beţie uscată”, un termen preluat de la alcoolicii anonimi, se înţelege lipsa de modificare a comportamentului celui dependent, chiar şi după renunţarea la băutură. Este considerată ca un semnal de alarmă pentru apropierea unei “beţii umede”, adică reluarea consumului. Semne ale acestei atitudini pot fi grandomania, o judecată rigidă (“prefabricată”), nerăbdare şi exagerare, uneori perfecţionism, precum şi faptul că persoana în cauză se simte foarte repede ofensată.

Ben este conştient că se află în continuare într-un proces: “În fiecare zi mă lupt să fiu mai bun, mai conciliant, mai înţelegător …”. Foarte important este că şi-a găsit un echilibru afectiv: “... m-am împăcat cu mine însumi”.

De-abia după terapie Ben devine conştient că “în secţia de încălţăminte se bea masiv …”. Câtă vreme era patron şi el însuşi consuma din greu, având subalterni care nu-l scoteau din “să trăiţi, şefu”, “nu vă faceţi griji, şefu, treaba merge”, dar care după spusele lui pe la spate îl furau până ce firma a intrat în faliment, nu avea cum sa ajungă la această stare de awareness (lărgire şi aprofundare a conştiinţei).

Pasajul “Nu pot să spun că pe căldurile din vara asta nu mi-ar fi surăs o bere rece …” arată că Ben este conştient că dependenţa psihică (“memoria drogului”) încă nu a dispărut complet. Dar are instrumente suficient de puternice pentru a face faţă acestor “valuri” ale poftei şi ale tentaţiilor din exterior. Nu şi-a uitat istoria. Şi astfel nu este condamnat să o repete. Aş spune că este în awareness faţă de situaţiile cu risc de recidivă şi ştie să le evite sau să le înfrunte, după caz. Are reprezentări mentale noi despre fenomenul dependenţei şi noul stil de viaţă, bazat pe abstinenţă: “...am realizat că voi merge toată viaţa pe un pod de ghiaţă”. E o imagine preluată dintr-o revistă americană care vrea să amintească că la un fost dependent toata viaţa există un risc de recidivă, de parcă s-ar deplasa pe un lac ingheţat, dar depinde în mare măsură de el dacă rămâne pe gheaţa groasă, sigură, de pe marginea lacului, sau dacă se aventurează pe gheaţa subţire care se poate sparge sub greutatea sa.

Ben şi-a acceptat dependenţa de alcool ca pe o boală. Nu se mai culpabilizează pentru faptul ca devenise alcoolic. Şi nici nu se mai victimizează ca înainte (“... îi cam dădeam grămadă cu infirmitatea de a fi privat de un pahar chiar şi la nunta fiicei mele…”). S-a împăcat cu ideea că pentru el “nu mai există consum controlat”.

Demn de remarcat este şi faptul că Ben a ştiut să-şi asigure suportul moral al unor persoane din anturaj prin faptul că “m-am lăudat la toate cunoştinţele că nu mai beau… mie mi-a folosit sa fiu lăudat pentru că nu mai beau”.

Faptul că după câteva luni în care a acceptat şi muncile cele mai de jos (“măturam, făceam cafele, spălam baia şi W.C.”) Ben, care este de fapt de profesie subinginer metalurgist, a început să-şi folosească talentul meşteşugăresc şi artistic pentru a-şi asigura un nivel de trai mai bun (“lucrez acasă pe balcon la icoane ferecate în alamă…”), l-aş folosi ca exemplu pentru ajustarea creativă.

Ben a fost reprimit de fosta soţie şi s-a restabilit un oarecare echilibru în relaţia lor (“relaţiile sunt relativ bune, aş spune mai degrabă conciliante”). El a ajuns la concluzia că “cel mai bun prieten al meu tot eu însumi sunt.” Nu se mai agaţă de un “salvator”. Într-adevăr, i-am pus de la prima noastră discuţie întrebarea ce va face dacă nu se va împăca cu fosta soţie, pentru a-l încuraja să nu meargă pe o singură variantă, care la un moment s-ar putea dovedi o iluzie. Ulterior am avut ocazia să acord consilere şi fostei soţii care s-a arătat deschisă şi cooperantă pentru a depăşi la rândul ei vechea atitudine co-dependentă (oscilarea între „salvator“ şi „persecutor“).

În încheiere Ben exprimă încă odată satisfacţia pentru schimbarea în bine a vieţii sale („pentru mine a fost o geneză“), adresează încurajări „camarazilor“ („Se poate şi merită.“) şi nu în ultimul rând exprimă nişte mulţumiri faţă de echipa terapeutică.

Între timp Ben ne-a mai vizitat şi ne-a mai sunat. Avem în continuare veşti bune de la el. Şi-a dezvoltat din nou afacerile şi a reuşit să-şi doteze un atelier de produse artizanale cu maşini de ultimă generaţie. Astfel putem considera şi reintegrarea socio-profesională ca reuşită.

Dacă privesc din perspectiva teoriei câmpului întregul proces descris aş spune că Ben a găsit in cadrul comunităţii terapeutice un câmp exterior (relaţional) care i-a permis să-şi reaşeze unele elemente cheie în câmpul său intrapsihic cu privire la reprezentările sale despre alcool, despre dependenţă şi abstinenţă, despre comunicare şi relaţii, să-şi dezvolte nişte abilităţi necesare în procesul de reintegrare socială. Prin trimiterea scrisorii sale, Ben şi-a adus o parte din câmpul său intrapsihic din nou în câmpul comunităţii terapeutice – chiar dacă el ca persoană nu era prezent fizic. Prin intermediul scrisorii sale, gândurile, emoţiile, experienţele sale au devenit o parte a câmpului exterior pentru actualii pacienţi, şi un posibil model pentru ei. Lectura acestei scrisori s-a reflectat într-un mod sau altul în câmpul intrapsihic al fiecărui cititor sau ascultător, inclusiv bineînţeles şi în câmpul meu intrapsihic ca terapeut. Alegând să includ această scrisoare în articolul meu, devine din nou o parte a câmpului exterior, adresat unui nou cerc de potenţiali cititori, urmând să influenţeze într-o anumită măsură şi un anumit mod – de la caz la caz – şi câmpul lor intrapsihic.

Doresc să închei cu cuvintele lui Bruno-Paul de Roeck, Gestalt-terapeut olandez, care a fost timp de şaptesprezece ani călugăr într-un ordin contemplativ:
„Devenirea nu cunoaşte sfârşit

Fluviul curge mai departe

Fiecare clipă este nouă

Durerea creşterii:

Merită”
Bibliografie:

1. Anne Caïn: Psihodrama-Balint, Editura Trei, Bucureşti, 1996, pg. 23-24

2. S. Ginger: Gestalt Terapia – Arta contactului, Editura Herald, Bucureşti, 2002, pg.72

3. B.P. de Roeck – Grass unter unseren Füssen, Rowohlt Verlag, Reinbek, 2006, pg. 90
Adresa de contact:

Dr. Holger Lux

Str. Charles Darwin nr. 12

550019 Sibiu

[e-mail]

Referat despre Secţia “consultaţie” a Conferinţei Royal Collage of General Practitioners (RCGP) organizat de Consiliul Asociaţiei Balint DIN ANGLIA în 2005 pentru medici de familie*