Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 17 (şaptesprezece) Martie 2013

Istorie bucureşteană (11): Strada Batiştei

Valeria Sitaru, Bucureşti (fragment din volumul Pentru cine bat străzile, Editura Litera 2011)

Pe vremea lui Basarab, pe la 1630, în locul unde se află acum Ambasada SUA, era un ocol de vite. Pe lângă gardul de mărăcini se prelingea un pârâu numit Bucureştoaia. Acesta izvora din grădina lui Breslea. Femeile veneau de-a lungul malurilor să spele pânzele pe care le ţeseau în timpul iernii. Apoi le storceau si le băteau cu maiul. Acest loc se numea “batişte”. Pânzele străluceau puse la uscat, în vântul de primăvară. Pârâul curgea încet spre mahalaua Scaune, unde măcelarii tăiau animalele, le curăţau, le sortau, iar resturile le aruncau în acelaşi pârâu. Pământul bătătorit de oameni şi de vite a luat forma unei poteci. Cu timpul, pârâul a secat. Poteca a devenit uliţă, iar uliţa stradă boierească.

O latură a hotelului Intercontinental îşi lasă umbra grea peste asfaltul Batiştei.

Ambasada Statelor Unite ale Americii şi ARLUS respiră în ritmuri diferite.

Pe Batişte, colţ cu Praporgescu, este înălţată Biserica Batiştei. Iniţial, în acest loc era doar o bisericuţă din lemn, care a ars. Mavrocordat a construit alta, din zid.

Aceasta a fost restaurată de Manciu – vătaf de măcelari. Biserica a fost pictată de un pictor necunoscut.

Deasupra uşii de la intrare este o icoană în frescă a Sfintei Ana. În curtea bisericii se află un dud tăiat, îmbrăcat în ciment. Se povesteşte că acest dud era, acum câteva sute de ani, uriaş. Constantin Brâncoveanu a trecut odată pe acolo cu soţia şi s-a oprit la umbra dudului bătrân. În dud se hârjoneau doi puşti care aruncau cu dude dulci în suita domnească. Domnul s-a enervat. Pe loc a dat poruncă să fie tăiat copacul. “N-ai să trăieşti Domnia Ta cât o să trăiască dudul ăsta”, i-a strigat unul dintre puşti. Soţia lui Brâncoveanu, cuprinsă de frisonii povestirii, l-a calmat pe domnitor şi i-a dat copilului un galben.

O altă poveste: vizavi de Biserica Batiştei era un anticariat. Ghisela Popper, zisă “madam Batişte” sau “baba din Batişte”, locuia şi făcea negoţ în aceeaşi încăpere. O perdea groasă de culoarea mierii împărţea camera în două. Elevii din toate colţurile Bucureştiului veneau la ea să cumpere cărţi, timbre, pocnitori, praf de strănutat, de râs, de scărpinat, fondante umplute cu usturoi, etc.

Aceste lucruri de nepreţuit erau amestecate printre dantele, nasturi, funde, bluziţe “cu jabo”, mobiluţe vechi, etc. Plăcerea tinerilor era să se tocmească cu ea.

Baba purta perucă pentru că era cheală, avea un picior mai gros şi înjura cu foc. Unii spuneau că fusese o femeie foarte frumoasă. La gât avea un lanţ de aur de care atârna un ceas încrustat cu diamante. A fost jefuită şi asasinată.

Dintre magazinele de astăzi, ne atrage atenţia unul cu pantofi, deasupra căruia atârnă o firmă fără legătură cu ce zăreşte ochiul prin vitrină: “Asociaţia victimelor mineriadei din 1990-1991 din România”. Pantofii au modele diferite, pentru toate gusturile.

Pe Batiştei se află Curtea Supremă de Justiţie. O secretară tânără se uită dusă pe gânduri prin unul dintre geamurile supreme.

Rubrica gastronomică:

Spânzurăfoame: De-ale gurii în Mărţişor

Mihai Creangă (Bucureşti)

La vremea mâţişorilor de salcie şi al firului alb al nevinovăţiei, răsucit cu firul roşu al aprinsei iubiri, trăiam şi eu - năpârstoc - prin marginea Bucovinei, lângă Darabani, unde obiceiul este ca fetele şi femeile să dea mărţişoare băieţilor sau bărbaţilor şi nu cum se face în alte ţinuturi româneşti. N-am înţeles de ce, după cum n-am înţeles ce anume mă făcea s-o ascult pe Gena, verişoara mea, când îmi poruncea să închid ochii şi să deschid gura…mult puf de păpădie am înghiţit astfel! Tot Gena, care mergea la şcoală, mi-a spus poveşti care m-au nedumerit: în scornelile alea, plăcintele păreau să fie tot ce e mai rău pe pământ. Într-una se făcea că un mişel ajunge mare boier trimiţând tăvi cu plăcinte unui rege mâncăcios, într-alta împăratul îşi mustra feciorii cei mari cu zicala: “la plăcinte înainte, la război tot înapoi”. După ştiinţa mea, trecută bine de genunchiul broaştei, plăcintelor li se făcea o mare nedreptate. Şi-mi amintesc dimineţile din casa Buniţei (mama bunicii mele), când un abur cald şi aromat mă scotea blând din lumea viselor: tot Gena era aceea care mă trezea plimbându-mi pe sub nas o umflată şi rumenă plăcintă “poale-n brâu”, încât îmi părea că razele de soare, căzute pieziş pe ochii-mi lipiţi de somn, miroseau a grâu curat şi a scorţişoară. Am aflat mai târziu secretul acelor “poale-n brâu”, deşi n-am desluşit niciodată de ce s-au stricat atâtea vorbe rele pe seama lor.

Vă îndemn să încercaţi şi dumneavoastră astfel: luaţi “o nucă” de drojdie proaspătă, o cană de lapte călduţ şi două linguriţe de zahăr, amestecaţi-le şi puneţi-le în vasul mare care a înlocuit covata de lemn de altădată. Tot amestecând, turnaţi “ploaie” două linguri de făină de grâu din cea albă, cum e Calea Robilor în nopţile de August, căci aşa era făina de Botşeni (Botoşani) “cinci nule”! Lăsaţi să crească maiaua, ş-apoi faceţi aluatul, mai adăugând din acea făină cam o jumătate de chil, două ouă, puţină sare, două linguri de untdelemn şi o lingură de untură topită.

Frământaţi cu dragoste, dar fără milă. Când se desprinde de pe palme, acoperiţi aluatul cu un ştergar gros şi lăsaţi-l să se dospească la loc călduţ şi ferit de curent. Când îi vine vremea, aşterneţi-l pe planşetă într-o foaie nu mai groasă de degetul unei copile aflată la vârsta când mai ştie să ţină la spate o păpădie şi să spună suav: “închide ochii şi deschide gura”. Tăiaţi aluatul în pătrate cât palma aceleiaşi domnişoare. Separat, cam o litră de brânză de vaci (farmer’s cheese) o amestecaţi cu două gălbenuşuri frecate cu zahăr, cu o lingură de unt topit şi un praf de sare. Puneţi în mijlocul fiecărui pătra de aluat câte o linguriţădin acest amestec. Închideţi-le în formă de plic. Lăsaţi-le un timp în tava pentru cuptor, ungeţi-le cu albuş bătut şi coaceţi-le la un foc nici prea prea, nici foarte foarte. În sfârşit, pudrate cu zahăr sau mânjite cu smântână, sunt gata să li se încerce gustul. Şi să-mi spuneţi de-nţelegeţi de ce-au scornit românii atâtea basme pe seama plăcintelor. Ştiti? Că nu ştiţi!

Al dumneavoastră,

Spânzurăfoame

Meniul lui Bourqueney

Matei Pleşu, Bucureşti (fragment din volumul Amintiri din bucătăria lumii. Mică antologie de gusturi, stări şi gustări, Humanitas 2012)

Pe 11 Aprilie 1855, într-o zi de miercuri, baronul François-Adoplhe de Bourqueney, ambasadorul Franţei la Viena, oferea un dineu diplomatic pentru 48 de persoane, servit à la russe, par quatre (câte două perechi de feluri, aduse concomitent la masă), sub conducerea unui maitre d’hôtel pe nume Clavel, cu următorul meniu:

Supă de verdeaţă cu găluşte – Piuré de potârniche vânătoresc.

Somon în aspic la cuptor – Sos genovez (sos cu unt, morcovi, ceapă, pătrunjel, extras de somon şi vin roşu)

Spinare de miel, Piuré de anghinare – Cap de vită cu sos Tortue (sos din zeamă de vită, ierburi aromatice, piper, ciuperci tocate, trufe, vin de Porto, roşii, pastă de anşoa)

Crutoane umplute à la Toulouse – Fileuri de potârniche cu trufe – Paté de iepure glazurat – Sufleuri cu parmezan

Fazan cu trufe – Pui à la Reine

Anghinare à la lyonnaise (cu sos de ceapă şi vin alb) – Ciuperci umplute

Jeleu cu şampanie – Croquembouche cu ciocolată (profiteroluri crocante montate în formă de turn)

Şarlotă cu fistic

Tot in primăvara lui 1855, înainte sau după un dineu similar, baronul de Bourqueney avea să aducă pentru prima oară în discuţie, cu prilejul Conferinţei de la Viena, problema unirii Principatelor Române într-un singur stat, sub conducerea unui prinţ străin dintr-o dinastie europeană. În meniul de mai sus se regăsesc, dealtfel, o bună parte din elementele discuţiei: Muntenia – iepurele şi potârnichea de câmpie, Moldova – capul de vită, şi regalitatea – puiul à la Reine. Bucate pe măsura ideilor.

Din istoria Americii (3): John Adams şi Olanda

Wilhelmina Lipan, MD (Amsterdam, Olanda)

John Adams ( 30 Octombrie 1735 – 4 Iulie 1826), cel care a fost primul Vicepreşedinte american şi al doilea Preşedinte (între anii 1875-1788), unul dintre cei mai importanţi Părinţi Fondatori, coautor al Declaraţiei de Independenţă şi al Constituţiei, membru al celor două Congrese Continentale şi părtaş activ la revoluţia Americană, a jucat un rol important şi în politica externă a tânărului stat american.

Între anii 1778-1780 a fost reprezentantul Statelor Unite la Paris, de unde a încercat – fără succes – să convingă împeriul Britanic să înceapă negocierile de pace cu statul american. Din Franţa s-a mutat în Olanda în anul 1781, când a fost numit ambasador, stabilindu-se la Amsterdam. A locuit, împreună cu fiul său, într-o pensiune ţinuta de Madame La Veuve du Henry Schorn, pe Achterburgwal, aproape de Hoogstraat. Între sarcinile ambasadorului american era şi aceea de a obţine un împrumut de la bancherii olandezi (pentru o suma de zece milioane de dolari), căci situaţia financiară a guvernului american era precară şi costul războiului care continua de mulţi ani era ridicat. Olandezii s-au lăsat convinşi cu greutate să facă pasul în acordarea împrumutului. Părerea lui John Adams despre olandezi nu apare prea măgulitoare din notele făcute în acei ani: Ţara asta este foarte ciudată, iar poporul ei greu de înţeles…[fiecare decizie este precedată de nesfârşite discuţii şi consultări] şi consiliile acestui popor sunt dintre cele mai greu de înţeles din câte am văzut.

Un eveniment neaşteptat a creat mari conflicte diplomatice şi noi dificultăţi. În anul 1780, flota engleză a capturat, în largul Atlanticului, o corabie americană cu care călătorea Henry Laurens, delegat al Congresului American, care aducea mesaje lui Adams. Înainte de ajungerea pe vas a englezilor, Laurens a aruncat documentele peste bord, dar ele au plutit pe apă şi marinarii englezi au putut pescui cele mai multe din ele. Din aceste fragmente, guvernul englez a aflat de intenţiile olandezilor de a ajuta Statele Unite şi au pus mâna chiar pe un proiect de tratat între cele două guverne. Ca urmare, Anglia a interpretat actul ca un “casus belli” şi a declarat război Olandei.

Negocierile lui John Adams nu făceau mari progrese şi ambasadorul american a mai şi aflat despre comentariile nefavorabile făcute de olandezi despre el, printre care şi unele remarci dispreţuitoare despre faptul că locuia într-o pensiune modestă. Drept care, în vara anului 1781, Adams a închiriat o casă cu mai multe etaje, de pe strada Keizersgracht Nr. 529, casă care există şi astăzi.

Dar eforturile lui Adams au avut – în cele din urmă – succes: în Octombrie 1782, s-a semnat convenţia de prietenie şi comerţ între Olanda si USA şi s-a acordat împrumutul de cinci milioane de guldeni. După Franţa, Olanda a fost cel de al doilea stat care a stabilit relaţii de prietenie cu noul stat american. Anul următor, Adams a devenit ambasador al USA la Londra, având ca misiune şi relaţiile cu Olanda. S-a reîntors în State în 1788 şi – după alegerile din 1789 - a devenit Vicepreşedinte pentru opt ani, sub preşidenţia lui Washington. Când el însuşi a devenit preşedinte, în anul 1797, l-a numit Vicepreşedinte pe Thomas Jefferson.

Olanda a înfiinţat Institutul John Adams la Amsterdam, în anul 1987, cu scopul de a susţine şi dezvolta colaborarea dintre cele două ţări.



Institutul John Adams din Amsterdam

La acest institut au loc conferinţe, concerte şi spectacole de teatru şi actori, muzicieni, artişti plastici, scriitori, istorici şi politicieni americani au şansa de a se adresa direct publicului olandez.

Expresia lunii: A merge pană în pânzele albe.

Şi aceasta este o expresie des folosită, cu sensul că cineva face un efort mare şi susţinut, sau are de gând să o facă, indiferent de durată şi dificultăţi, fără să renunţe pe drum, până când ţelul acţiunii este atins.

Ca şi alte expresii de uz curent şi pentru aceasta nu am găsit o singură explicaţie a originii, ci mai multe.

1. 
   Unii găsesc în pânzele albe simbolul unui efort foarte istovitor: în vremurile vechi, spălarea si înălbirea pânzelor cerea multe ore de spălare, clătire, frecare, batere cu maiul sau piatră, albire cu leşie. Nu se ajungea nici uşor şi nici repede la pânzele albe. În această explicaţie, sensul major al expresiei este dificultatea.
   
2. 
   Alţii cred că explicaţia vine de la varianta a urmări pe cineva până în pânzele albe, a te ţine de cineva până în pânzele albe şi aceasta vine de la culoarea albă a linţoliului mortuar, în care sfârşeşte cel hăituit până la final. Din acest punct de vedere, expresia indică tenacitatea.
   
3. 
   O a treia explicaţie, care ne duce în trecut la mitologia greacă, este cea legată de povestea sfârşitului tragic al regelui Aegeas. În ultima variantă, expresia se adresează unui sfârşit fericit, care este umbrit de un sacrificiu cu atât mai trist cu cât a fost generat de o neînţelegere.
   

Aegeas a luat de mireasă pe Aethrea, fata regelui Pittheus. Aceasta, după împreunarea cu Aegeas, a intrat în apele mării şi l-a avut partener şi pe zeul Poseidon (zeul mărilor). Fiul ei Theseus, erou în clasificarea grecească (jumătate om, jumătate zeitate) a fost cel care a unificat întreaga Attică sub conducerea Atenei. Theseus este faimos pentru multe fapte de vitejie şi eroism, printre care uciderea Minotaurului. Minotaurul (taurul lui Minos) era o fiinţă cu corp de om şi cap şi coadă de taur şi trăia în insula Creta. El rezultase din unirea soţiei lui Minos, regina Pasiphae, cu taurul alb Asterius cel strălucitor, primit în dar de Minos de la Poseidon. Îndrăgostită de acest taur, Pasiphae, ajutată de Dedal, s-a ascuns în corpul unei vaci de lemn, acoperită cu piele de cornută, ca să se poată împreuna cu Asterius. Când a crescut, Minotaurul a devenit o fiară feroce, care omora oamenii. Pentru a-l ţine ferit, Minos a ordonat lui Dedal să construiască labirintul, în care l-a ascuns pe Minotaur.

Auzind de crimele Minotaurului, Theseus i-a spus tatălui său că pleacă să-l găsească şi să se lupte cu el, pentru a scăpa oamenii de pericol. Aegeas, foarte îngrijorat de pericolele prin care urma să treacă fiul lui, i-a cerut ca la întoarcere, dacă este victorios şi sănătos, să arboreze de departe pânzele albe la corabie, în locul celor negre. Regele, pândind pe ţărm întoarcerea corabiei, avea să afle mai devreme veştile despre fiul său.

Theseus s-a dus în Creta, unde a fost ajutat de Ariadna să-şi găsească drumul în labirint (firul Ariadnei), a descoperit pe Minotaur şi l-a ucis. La întoarcere, Theseus şi echipajul lui au uitat să schimbe pânzele de la corabie. Aegeas, care aştepta în fiecare zi la Cap Sounion să vadă apărând corabia fiului său, a fost disperat la vederea pânzelor negre şi s-a sinucis, aruncându-se în mare. Marea s-a numit de atunci Marea Aegee.

Pânzele albe din aceasătă legendă ar fi semnalat sfârşitul fericit şi izbânda, după o expediţie grea şi periculoasă. Dar nu a fost aşa şi regele Aegeas şi-a luat viaţa, înşelat de codul culorii velelor, pe care fiul său nu şi-l amintise.

Istorie prezidenţială americană(4): “Preşedinţii americani” dinaintea lui George Washington.

În diverse articole şi cărţi recente, scrise de autori care mai mult vor să fie istorici decât sunt, se vehiculează ideea că este un fals faptul că George Washington a fost şi este numit primul preşedinte american. Alţii l-au precedat, susţin scriitoraşii pomeniţi mai sus, care fac mare caz de cum restabilesc ei “adevărurile istorice”.

Preşedinţii pre-Washington au fost oameni politici, cărora Congresul American le-a încredinţat, pentru diverse termene, deobicei scurte, sarcina de a fi oficialii instituţiei legislative, nu preşedinţii naţiunii. Ei nu au fost votaţi public. Mulţi au îndeplinit numai funcţii formale, de protocol, sau au semnat documente legislative. Istoria îi împarte în trei grupuri:

• 
  Preşedinţi ai Primului Congres Continental (1774): Peyton Randolph (Virginia) şi Henry Middleton (Carolina de Sud)
  
• 
  Preşedinţi ai celui de al doilea Congres Continental (1775-1781): Peyton Randolph (Virginia), John Hancock ((Massachussetts), Charles Thomas (Pennsylvania), Henry Laurens (Carolina de Sud), John Lay (New York) şi Samuel Huntington (Connecticut)
  
• 
  Preşedinţi ai Congresului Statelor Unite sub Articolele de Confederare (1781-1789): Samel Huntington (Connecticut), Thomas McKean (Delaware), John Hanson (Maryland), Elias Boudinot (Pennsylvania), Thomas Mifflin (Pennsylvania), Richard Henry Lee (Virginia), John Hancock (Massachussetts), Nathaniel Gorham (Massachussetts), Arthur StClair (Pennsylvania) şi Cyrus Griffin (Virginia).
  

În perioada 1774-1789, guvernul american a trecut prin multe transformări, maturizându-se într-un proces care a fost paralel cu Războiul de Independenţă (1776-1783), crearea instituţiilor statului, a armatei, scrierea principalelor documente ale naţiunii şi definitivarea Constituţiei Americane.

George Washington a fost primul preşedinte al Statelor Unite ale Americii, ales în anul 1789 prin alegeri generale, într-un proces electoral bazat pe prima constituţie americană, care este şi astăzi aceeaşi cu cea originală. De la el, alegerile prezidenţiale pentru postul de Preşedinte şi Comandant Suprem al Statelor Unite s-au ţinut întotdeauna în acelaşi mod, la intervale de patru ani, fără schimbarea datelor, a regulilor şi a sistemului de vot.

Călătorii în locuri puţin umblate (3) : Belize

Dorin Andreescu, MD (Chattanooga, Tennessee)


 

Belize sună exotic. Auzisem că ar fi o destinaţie populară printe turiştii-scafandrii, situată undeva prin Caraibe, aşa încât asociam locul cu o insulă pe lângă coasta de est a Americii Centrale, ceva mai la sud de Mexic. De fapt este o ţărişoară din America Centrală -180 de mile pe lung şi 70 pe lat -, vecină la nord cu Mexic, la vest cu Guatemala şi la est cu Marea Caraibelor. Populaţia nu e mult mai numeroasă decât cea din Chattanooga plus suburbii şi constă dintr-un melanj rasial. Este singura ţară din America Centrala unde limba oficială este engleza. Belize, care pana în 1973 se numea Hondurasul Britanic, este o fostă colonie engleza şi membră a Commonwelth-ului. În anul 1773, Spania a cedat Angliei drepturile de a exploata forestier regiunea costală, care ar aproxima astăzi Belizele. Coloniştii englezi au importat scavi din Jamaica şi urmaşii lor constituie populaţia Kriola, vorbitoarea unei limbi proprii, un hibrid anglo-african. Kriolii s-au aşezat pe coastă şi în oraşe, in timp ce populaţia rurala este alcătuită în majoritate din localnici metişi, rezultaţi din mixtura maya-spanioli... Emiganţi chinezi, indieni, libanezi, precum şi expatriaţi pensionari americani , contribuie la remarcabila diversitate etno-rasiala. Turistic vorbind, atracţiile pot fi împărţite în: distracţii „ la mare” - scubadiving,snorkeling, plajă - , exploratul junglei şi vizitarea ruinelor Maya. Noi, având la dispoziţie o săptămână, ne-am propus să petrecem câteva zile la o ”cabană ecologică” din junglă şi restul la mare..Aterizând pe aeroportul din Belize City, prima impresie a fost de autogară provincială. În America Centrală starea drumurilor nu pare sa fie principala grijă guvernamentală, aşa că am închiriat un jeep potrivit să înfrunte condiţii adverse şi am pornit spre vest, către graniţa cu Guatemala, o excursie de câteva ore. Drumul trece printr- o junglă pitică şi uscaţivă - era în sezonul secetos al anului -, care este întreruptă de aşezări omeneşti, oarecum similare cu satele mai sărăcăcioase din România. Am poposit la o aşa numita eco-lodge, de fapt o mână de cabine spartane, dar curăţele, ţinute de un domn american expatriat. Ţinta era Tikal, una dintre cele mai mari aşezări urbane din civilizaţia Maya, actualmente în Guatemala. Gazda a încercat să ne convingă să mergem la Tikal cu o excursie organizată, chipurile ar fi fost periculos sa ne aventuram singuri în Guatemala, ţară cu dictatură militară şi modeste facilităţi turistice. În cele din urma am hotarât să ne încredem în opiniile altor turişti-de pe trip advisor- şi să mergem la Tikal pe cont propriu. Guatemala nu s-a împăcat niciodată cu ideea existenţei statului Belize, susţinând că teritoriul belizean ar fi parte din statul mamă guatemalez...iar când Belize şi-a declarat independenţa în 1981, Guatemala nu a recunoscut tânărul stat. Ca atare, relaţiile de vecinătate sunt tensionate, iar formalitaţile la graniţă sunt mai mult decât bizantine. A trebuit să mergem la cel puţin patru ghişee, dar într-o anumită ordine birocratică, platind diferite dări, taxe şi impozite în moneda locală . Nici un oficial nu vorbea o boabă engleza, iar spaniola mea ruginită era limitată la întrebari medicale de tipul „vă doare pieptul?”...Pentru un moment, am crezut că ideea unei excursii organizate nu ar fi fost chiar de lepădat. Salvarea a venit sub forma unui localnic întreprinzător care îşi facuse un buisness din trecerea de gringos prin graniţă. Iniţial am fost cam circumspecţi, căci individul avea un aer şmecheruţ, dar s-a dovedit nemaipomenit de eficient. Fără ajutorul lui, am fi stat în vamă pe vecie. După ce am completat un vraf de formulare, am fost gata de drum, nu înainte de a trece cu maşina prin „fumigaţie”, adică un jet de aburi destinat să omoare germenii din Belize, care aparent nu puteau trece graniţa decât pe maşina noastră. Am aflat că nu departe de graniţă sunt posturi de control militare şi că e indicat să mergi încet şi să opreşti daca ţi se face semn...Pe noi ne-au lăsat în pace.

 Tikal a fost impresionant, fiind încă în mare parte îngropat în junglă, dar mult mai vast decât Chichen-Iza sau alte oraşe ruine pe care le-am vizitat in Mexic. Civilizaţia Maya, din aşa numita perioadă clasică, a atins apogeul în anii 900, într-o regiune actualmente numită Mezoamerica, care cuprinde Guatemala, Honduras şi Belize.

Oraşe- state, precum Tikal, se aflau într-o stare cronică de beligeranţă cu vecinii. Generaţii de lideri, învingători în bătălii trecute, au celebrat victoriile construind uriaşe piramide-templu în junglă, pentru a lor prin veacuri pomenire.

Următoarea aventură a fost arheologo- speologică, anume peştera Actun Tunichil Muknal, un loc care e musai să fie vizitat, daca o să ajungeţi vreodată în Belize. În peşteră nu se intră decât în grup organizat, cu ghid, ca urmare a eforturilor autorităţilor locale de a împăca încasările turistice cu protecţia unui mediu foarte vulnerabil la distrugerile asociate cu turismul în masă. Aventuros a fost şi drumul până la peşteră, care consta dintr- o lunga colecţie de cratere - să le spun gropi ar fi o nedreptate- prin care vanul nostru a navigat eroic, tremurând din toate şuruburile...Apoi a fost o cărare prin jungla şi după ce am traversat trei rîuri cu piciorul, am ajuns la intrare, o bortă în munte unde rîul ce curge prin peştera carevasazica incetineşte şi formează un lac cu apa rece şi clară, de vezi o mulţime de peştişori...Unicul mod de a intra în peşteră era prin înot, îmbrăcaţi şi cu lămpaşe de mineri pe frunte. Am mers/înotat 2 mile prin peşteră, până când am dat de uscat într-o porţiune mai veche, acum secată. La un moment tavanul coboară la rasul apei şi nu mai există decât o gaură de dimensiunile unui craniu uman, ca singura posibilitate de continuare. Trebuia să te scufunzi până la gat în apă şi încetişor să-ţi treci capul prin orificiul din stanca, ţinând gura închisă, căci apa era mai sus de bărbie...în mod clar, nu un loc preferat al claustrofobilor.

Odată ajunşi pe partea cealaltă, pe uscat, a fost musai să ne descălţăm şi să continuăm turul în ciorapi, spre a nu afecta relicvele Maya. Poteca urca printre bolovani uriaşi spre săli cu stalactitele şi stalagmitele de rigoare, numai că ATM, cum îi spun localnicii nu e o peşteră obişnuită, ci un loc sacru în cultura Maya, unde preoţii dedicau ofrande zeilor . La fiecare pas sunt ciubere din lut ars, care odinioară - cu mai bine de 1000 de ani in urma- erau umplute cu ofrande vegetale spre a îmbuna zeii, când ei erau din ce în ce mai zgârciţi cu ploaia. Luminând anume stalagmite, ghidul nostru a înfăţişat pe pereti siluete mayaşe cu fruntea teşită şi nasul coroiat, fantomele unor ceremonii dedemult. În peşteră sunt patrusprezece schelete umane, probabil rămăşiţele sacrificiilor rituale. Ni s-a spus de către ghid că, pe măsură ce ploaia întârzia să apară, preoţii disperaţi treceau la sacrificii umane, spre a mulţumi zeii neimpresionaţi de vegetalele mai sus amintite...Asă sa fi fost? Traseul se termina într-o săliţa unde se afla „Fecioara de Cristal”, adică scheletul cristalizat -oasele scânteiau în lumina- al unei adolescente, probabil sacrificată din aceleaşi motive meteorologice.

Poze nu am făcut; lăsasem acasă camera mea, care nu era impermeabilă, dar alţi turişti, mai bine echipaţi, au fotografiat totul, deasupra apei şi dedesubtul ei şi ne-au dăruit câteva imagini. La nici o lună după excursia noastră, cineva a scăpat o camera din mână, care a căzut pe un craniu vechi de 1000 de ani, fracturându-l, aşa încât fotografiatul a fost ulterior interzis. Bănuiesc că în curând turismul într-un astfel de loc nu va mai fi permis, aşa că vizitaţi-l cât timp se mai poate.

După excursia în peşteră am schimbat peisajul şi ne-am dus către coasta. Litoralul in Belize e o colecţie de mlaştini sărate şi intreg turismul „la mare” se petrece pe câteva insule în forma de banane, la o ora distanţă de continent, cu vaparaşul taxi . Insulele, denumite ”caye” sunt fâşii de nisip depus pe un schelet de coral. Principala atracţie este reciful Mezoamerican, cel mai mare din lume după Marea Barieră din Australia. Scubadiving şi snorkeling sunt cele mai populare activităţi.

Noi am ales Caye Caulker, o insuliţă mai mică, dar mai aproape de pitorescul specific caraibean, dacă ar fi să credem recomandările de pe Trip Advisor. La promenadă, am traversat insula de la un capăt la altul în mai puţin de o jumătate de oră. Străzile sunt cu nisip pe jos, hotelurile au un etaj sau doua şi sunt colorate intens.

Plaja, de altfel modestă, nu părea o atracţie majoră, mai toată lumea vizita reciful tocmind localnici –ghizi. Noi am ales un individ ce părea prietenos, dar când să platim am ajuns la concluzia trista că eram lefteri şi cum maşina de citit cărţi de credit era defectă, ne-am înţeles cu altă barcă, unde am plătit cu plastic, pentru o excursie la rezervatia marina Hol-Chan, un loc faimos printre amatorii scuba şi snorkel. Reciful se întinde paralel cu coasta pe sute de mile şi ajunge foarte aproape de suprafaţa apei, aşa că toate vietaţile marine ceva mai mari de un peştişor tropical trebuie să găsească breşe în zidul de coral, dacă vor să treacă dintr-o parte în alta, consecinţa fiind o aglomeraţie remarcabilă de peşti şi mamifere de mare la locurile de trecere. Spectacolul era fascinant, ca să nu mai vorbesc de coralii multicolori.

Spre o astfel de strâmtoare ne-am îndreptat şi noi, împreună cu o flotilă de bărci pline de turişti. Vremea era frumoasă, dar batea un vânt intens.

Dupa instructajul de rigoare, am intrat în apă. Lopătând cu labele de scafandru, de obicei turistul aquatic înaintează viguros, dar de data aceea nu aveam spor de loc. Pasemi-te curentul era foarte puternic , suficient de tare ca să tragă spre recif un grup mai îndrăzneţ, care se apropiase prea tare de corali. Cu acea ocazie am aflat ca fâlfâitul de mâini deasupra capului este semnalul că turistului din apa nu îi merge prea bine...Ghidul nostru, până atunci întruchiparea vieţii tropicale fără griji, a intrat într-o agitaţie intensă şi ne-a urcat mintenaş în barcă.Unii nu au înţeles ce se petrecea şi erau vag indignaţi că au venit de peste mari şi ţări, să vada peşti tropicali, ca să fie scoşi din apa după cinci minute... Din grupul tras de curent spre recif, toţi - în afara de două persoane norocoase - au fost pescuiţi de paza de coastă. O turistă a fost gasită plutind cu faţa în jos chiar de ghidul cu care trebuia să facem iniţial excursia. Deşi avea o barca plină , a primit ordin de la oficiali să meargă cu corpul fără viaţă la spital, drum de o jumătate de zi...

O excursie la `”Aleea cu Rechini”, un loc ce colcăie de rechini-nursă învăţaţi la maruntaiele aruncate de pescarii locali, a încheiat o zi memorabilă în mai multe sensuri ale cuvantului.

La întoarcere, insuliţa era patrulată în lung- nu prea exista lat- de câteva jeepuri militare cu soldati echipaţi de luptă, veniţi din ţara mamă. Am aflat că un localnic juvenil reuşise să împuşte un poliţist, dupa ce îi smulsese pistolul şi acum poterele scotoceau insula. Lângă sediul poliţiei un afiş cu litere de-o şchioapă, care reamintea turiştilor despre consumul ilegal de marijuana, care părea să fie o activitate mai degrabă populară...

Aleea rechinilor

Dragobete.

Odată cu venirea primăverii, în anumite regiuni ale ţării, se aniversează la data de 24 Februarie o sărbătoare populară, legată de Dragobete (uneori numit Dragomir), fiul Dochiei. Puţine lucruri exacte se cunosc în subiect, înafară de referirile la acest personaj ca un mediator/încurajator al dragostei între tineri. Mai recent, presa a vehiculat tot felul de ipoteze, puţin fondate, ca Dragobetele Românesc ar fi echivalentul lui Eros, sau al Zilei Sfântului Valentin.

Reproducem articolul Prof. Dr. Rodica Zafiu, care prezintă anumite aspecte etimologice ale acestui nume şi mai calmează entuziasmul amatoristic al “folcloriştilor” după ureche.

Arhivă Top of Form Bottom of Form

Păcatele Limbii: Dragobete de Rodica Zafiu (Articol apărut în România Literară, Nr.7 Din 2004) De cîţiva ani, în paralel cu preluarea comercial-publicitară a „Zilei Îndrăgostiţilor” şi cu invocarea patronului ei, Sfântul Valentin, circulă tot mai intens şi propunerea – publicitar-naţionalistă - a „echivalentului local” al sărbătorii, sub numele de Dragobete. Discursul orgoliului naţional a instituit chiar o competiţie între două personaje simbolice care îşi dispută aceeaşi funcţie: occidentalul Valentin şi autohtonul Dragobete (“Dragobete: iubiţi-vă româneşte!”, VIP 8, 2003, 16-17). Pentru unii, punerea în circulaţie a acestui nume propriu constituie de la sine un argument suficient de convingător al existenţei unui personaj de mitologie populară românească. Cu multă imaginaţie şi aplomb, Dragobete e prezentat ca un „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă (...), patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti”; „D. este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă” (Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an – Dicţionar, EFCR, 1997; s.n.). Comicul involuntar al acestei descrieri sporeşte prin fixarea doctă, aparent foarte riguroasă, a familiei mitologice a personajului: numitul Dragobete ar fi „fiu al Babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică” (id.ib., s.n.). Punînd pe al doilea plan denumirea sărbătorii (Dragobete este şi „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu acelaşi nume”, id. ib., s.n.), dicţionarul citat prezintă ipoteze neverificabile ca şi când ar fi adevăruri absolute. În Mitologia română (din 1985) a lui Romulus Vulcănescu, voinţa de a constitui un „panteon autohton” exista deja, dar discursul rămînea mai ponderat: Dragobete, „făptură mitică”, fiind în primul rînd „tînăr, voinic, frumos şi bun”. Mai puţin entuziasm mitologic găsim în cercetările vechi de folclor; în ciuda tonului nu întru totul ştiinţific, acestea ne apar ca mai puţin atinse de ideologii naţionale şi comandamente politice, mai dispuse să se păstreze, cu prudenţă, în limitele faptului atestat local. Simeon Florea Marian, în Sărbătorile la români (1898-1901, reeditare din 1994), arată că „în mai multe comune din Muntenia” şi mai ales în Oltenia, sărbătoarea creştină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 24 februarie) „se numeşte Dragobete”; „Dragobetele în aceste părţi este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieţii şi fetele au deci credinţă nestrămutată că în această zi trebuie ca şi ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiţi în tot timpul anului”. E amintită, în treacăt, o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia”. Ca cititor nespecialist, care nu are acces decît la o mică parte din materialul documentar adunat de folclorişti, mărturisesc că mi se pare mult mai credibilă descrierea din Sim. Fl. Marian, care nu urmăreşte cu orice chip ca tradiţia autohtonă să o concureze pe cea greco-romană şi nici să fie cît mai precreştină. Numele propriu Dragobete are nevoie de explicaţii etimologice. Forma actuală trimite fără îndoială la slavă şi la familia lexicală din care fac parte drag, dragoste: identificarea rădăcinii lexicale induce dealtfel atribuirea unor semnificaţii erotice. Dincolo de numele sărbătorii, cuvîntul are însă şi alte sensuri (sau poate omonime): există ca nume de familie (N.A. Constantinescu, în Dicţionar onomastic românesc, 1963, îl tratează la articolul drag, cu temă slavă) şi ca substantiv comun (absent din DEX, dar înregistrat în Micul dicţionar academic – MDA, II, D-H, 2002), desemnînd o insectă, cunoscută şi sub numele de tîrtăriţă sau repede (Cicindela campestris): „gîndăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cu puncte albe pe fiecare elitră”. În Dicţionarul etimologic al limbii române, Al. Ciorănescu propune ca etimon, cu rezerve, cuvîntul sîrb drugobrat „cumnat”. Cea mai credibilă explicaţie rămîne cea a Dicţionarului academic (MDA), care înregistrează la cuvîntul-titlu dragobete (cu prima atestare la 1774) variantele regionale bragobete, bragovete, drăgobete, gabrovete. Instabilitatea formei pare legată de adaptarea dificilă în vorbirea populară a denumirii din slava veche a sărbătorii religioase din 24 februarie, Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul: glavobreatenie. E foarte posibil ca la forma actuală să se fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin apropierea compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui drag şi prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană; în acest caz, „zeul” s-a născut pornind de la un nume. E şi mai probabil ca în obiceiurile legate de această zi să se fi amestecat mai multe tradiţii precreştine, legate de începutul primăverii (de unde şi alte denumiri populare ale sărbătorii: Cap de primăvară, Cap de vară); chiar datele de celebrare variază (poate urmînd rituri mai vechi, dar poate şi din cauza diferenţelor dintre calendarul „pe stil vechi” şi cel gregorian). Nu putem să nu observăm şi faptul că forma Dragobete are o terminaţie în care se recunoaşte sufixul -ete, tipic zonei în care a fost atestată cel mai mult sărbătoarea: Oltenia şi vestul Munteniei. Sufixul regional şi popular apare în substantive masculine comune - boblete, carcalete, copilete, dovlete, jarcalete, juvete („peşte mărunt”; „epitet dat oltenilor”), oblete, puiete, purcelete, săculete, trupete, vrăbete (brabete), în nume de familie şi porecle: Rogobete (probabil legat de Dragobete), Chelete, Juvete - şi, desigur, Moromete... Sufixul are o anume afinitate cu termenii peiorativi - nătăflete, motoflete, tontolete – şi unele derivate care îl cuprind au fost preluate de limbajul familiar-argotic: juvete (definit în dicţionarul de argou Volceanov & Volceanov ca „om naiv, credul”), ciumete ş.a. Mi se pare că – dincolo de faptul că e nejustificată transformarea în personaj mitologic bine individualizat a unor tradiţii vagi, locale, variabile – numele Dragobete e pîndit de ridicolul sufixului ironic-depreciativ din porecle – care îi minează lingvistic statutul de prezumtiv „zeu al dragostei”.