Buletinul clubului Român din Chattanooga Numărul 20 (douăzeci) Iunie 2013 romclub wordpress com

O monografie de politică comparată, rezultat al multor ani de cercetare, care ridică problema marilor diferenţe dintre ţări. Care este explicaţia că o ţară ca Norvegia are o prosperitate stabilă, în timp ce Mali, Sudan şi Senegal rămân subdezvoltate? Cum se explică situaţia economică atât de contrastant diferită a celor două state coreene?

Nu diferenţele culturale, istorice şi georgrafice sunt explicaţia, ci tipul de instituţii politice create de fiecare naţiune. În statele totalitare, instituţiile de tip extractiv sunt vinovate de menţinerea sărăciei, inducând cercul vicios al plutocraţiei, suprimării inovaţiei tehnice şi al progresului economic, al libertăţii individuale. În ţările în care libertăţile şi drepturile individuale sunt garantate, instituţiile care stimulează productivitatea şi creativitatea (instituţii inclusive) iniţiază cercul virtuos al oportunităţilor economice, prosperităţii şi acumulării de bogăţie şi putere, atât de către indivizi, cât şi de către naţiune.

Cartea a avut recenzii superlative, un mare succes la cititori, dar şi articole care au combatut-o. Unul dintre cei care a atacat cel mai puternic volumul lui Acemoglu şi Robinson a fost Bill Gates, pentru care teoria succesului prin prizma instituţiilor politice şi de stat e falsă. Reproducem mai jos fragmente din analiza făcută de Şerban Cioculescu.

De ce eşuează naţiunile?

Șerban Cioculescu 29 aprilie 2013 publicat pe platforma LaPunkt.ro

„De ce eşuează naţiunile? Originile puterii, prosperităţii şi sărăciei” Cu certitudine, avem de-a face cu o carte fundamentală pentru a înţelege succesul şi respectiv insuccesul unor naţiuni, de-a lungul istoriei şi ajungând în prezent. De ce unele naţiuni au ajuns bogate, dezvoltate, fericite la nivel de masă în timp ce altele se zbat neputinicoase în sărăcie şi subdezvoltare? Doi autori prestigioşi de peste Ocean încearcă să ne răspundă credibil într-un volum monumental, de 528 de pagini.

D. Acemoglu este profesor la Departamentul de Ştiinţe Economice de la faimosul Massachussets Institute of Technology iar J. Robinson profesor de Ştiinţe ale guvernării la Universitatea Harvard şi cercetător asociat la Institute for Quantitative Social Science. Sunt doi oameni de ştiinţă prestigioşi, cu opere vaste şi apreciate în spate. Volumul este structurat în cinsprezece capitole, care ne poartă prin orizonturi geografice extrem de variate: Sudul SUA şi Mexic (Arizona, Sonora), Africa, Asia (Coreea de Nord şi de Sud, China), dar şi Europa, iar orizontul temporal ne poartă în Neolitic, în Antichitatea romană, în Evul Mediu, dar şi în secolul XX ajungând până în epoca actuală. Ideea lor fundamentală este că explicaţiile ce pun înapoierea unor naţiuni pe seama climei, geografiei, raselor, culturii sunt simpliste şi scapă aspectul cel mai important. Anume instituţiile pe care diversele societăţi şi le-au format în timp.

Popoarele dotate cu instituţii care respectă dreptul de proprietate şi încurajează munca productivă în folosul indivizilor şi societăţii se dezvoltă spectaculos. Instituţiile inclusive apără drepturile de proprietate pe când cele extractive sunt cele ce permit uneo oligarghii să extragî în mod coercitiv resurse de la societate, menţinând-o în sărăcie şi supunere. Instituţiile politice şi economice inclusive conduc la un cerc virtuos deoarece se perpetuează pe termen lung pe când cele extractive conduc la un crec vicios al sărăciei şi subdezvoltării. Distrugerea creativă şi inovaţia sunt atuurile instituţiilor inclusive, pe lângă indispensabila centralizare a puterii statale, fără de care ar fi anarhie şi nesiguranţă. Autorii resping din start trei tipuri de ipoteze: „ipoteza geografiei” (ţări dezavantajate decisiv de aspectele geografice), „ipoteza culturală” (anumite culturi sunt mai apte să genereze bogăţie decât altele) şi „ipoteza ignoranţei” (popoare ale căror lideri nu ştiu cum să le aducă prosperitatea).

Un exemplu grăitor le ilustrează teoria: oraşul Nogales din Arizona (SUA) are şi o continuare în Mexic, peste graniţă. În timp ce primul e prosper şi liniştit, al doilea e sărac, subdezvoltat şi agitat în plan social. Să fie de vină inegalităţile cauzate de globalizare, lipsa investiţiilor în acea zonă? Sau poate lenevia proverbială a meridionalilor? Răspunsul stă în instituţiile care pot genera reforma politică şi economică. În timp ce SUA e o ţară dinamică, vie, creativă, Mexicul tinde să stagneze în planul reformelor, cu toate că apartenenţa la NAFTA a dus la venirea multor investitori şi la implantarea a sute sau mii de filiale de multinaţionale americane.

Instituţiile economice şi politice „cuprinzătoare” (inclusive) sunt cele care apără drepturile de proprietate, permit investiţiile în noile tehnologii iar în plan politic se bazează pe centralizarea puterii în stat şi pluralism în partajarea puterii.

Un citat este elocvent: “Inclusive economic institutions that enforce property rights, create a level playing field, and encourage investments in new technologies and skills are more conducive to economic growth than extractive economic institutions that are structured to extract resources from the many by the few”.

Un caz extrem de interesant este al Chinei, pe care mulţi strategi amnericani şi europeni o văd ca pe o rivala SUA la hegemonia mondială. Iată că Daron Acemoglu şi James Robinson se declară scepetici că şi în viitor China va continua procesul de dezvoltare şi îmbogăţire, sugerând că ar fi un uriaş cu picioare de lut! Deşi puterea politică e centralizată, creşterea economică are loc sub egida unor “instituţii extractive”, nu “inclusive”, deoarece o minoritate controlează puterea politică şi economică în stat şi exploatează în interes propriu resursele. De aceea nu se va produce fenomenul de “distrugere creatoare” iar rata inovaţiei va declina.

Dar despre România ce ar fi de spus? Profesorul de istorie economică Bogdan Murgescu, în volumul său ” România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)” a analizat în detaliu decalajele structurale care separă ţara noastră de Occident, arătând şi câteva momente în care s-a ratat startul în cursa de urmărire a plutonului fruntaş. Spre deosebire de Danemarca (1885-1914) sau Irlanda (1987-2007), România nu a fost capabilă să obţină “străpungerea pe calea dezvoltării”, adică prinderea din urmă a ţărilor dezvoltate.

Acesta crede că nu e nevoie de politicieni geniali sau mari altruişti, ci de curajul de a aplica reforme dureroase şi de o viziune politică, de instituţii bune şi de muncă serioasă şi bine făcută. Şi mai e nevoie de evitarea polarizării sociale extreme. Tot Murgescu afirma cu ocazia unui seminar economic că “lumea nu este egală, regula este nu convergenţa, ci divergenţa”. Convergenţa este posibilă când conjunctura şi mixul unor politici sunt bune. Acum, pentru România, conjunctura este bună. Austeritatea nu împiedică recuperarea decalajelor, dar te obligă să faci ordine în instituţii, iar funcţionarea instituţiilor este fundamentală pentru succesul economic”.

Din păcate România pare mai degrabă un bun exemplu de societate cu „instituţii extractive”, adică puterea economică şi politică tinde să aparţină unui grup restrâns care nu doreşte să împartă beneficiile cu restul societăţii. Dar în acest fel, energiile creatoare de bogăţii, inovaţiile, spritul antreprenorial sunt sufocate. Inegalitatea economică conduce la polarizare socială şi la declin al societăţii, prin pervertirea politicului, tot mai dominat de oligarhie. România pare dominată tot mai mult de instituţia „baronilor” locali, elitele politice par tot mai preocupate să exploateze în beneficiul propriu resursele naţionale.

Totuşi Acemoglu şi Robinson păcătuiesc oarecum prin simplificare: a explica succesul sau eşecul unor întregi societăţi umane de-a lungul a sute sau mii de ani de istorie doar prin instituţii politico-economice, diminuând factorii de mediu, climă, cei biopolitici, geografici şi evenimentele istorice de tip accidental, nu conduce mereu către cele mai corecte rezultate. Biologul şi ecologistul american Jared Diamond le reproşează mai ales diminuarea importanţei factorilor geografici, a celor legaţă de resursele naturale şi de sedentarizarea prin agricultură. E ca şi cum instituţiile ar fi apărut “în mod aleatoriu”, prin fericite înlănţuiri de evenimente.

De fapt, Acemoglu şi Robinson dau dovadă de radicalism şi occidento-centrism, negând capacitatea unui stat autocratic în plan politic dar cu economie de piaţă foarte performantă de a se reforma din interior, progresiv, organic. Pariul lor privind decăderea fatală a unei Chine care ar continua pe calea actuală este un fel de strategie win-win: dacă se va dovedi că este aşa, vor spune că au fost printre puţinii care au anticipat corect, dacă din contră, China va continua să prospere e de presupus că vor afirma că încă nu a venit momentul decadenţei sau că elitele chineze de fapt au acceptat subtil să schimbe instituţiile.

Editorialistul Gideon Rachman de la Financial Times reproşează celor doi autori, al căror studiu e comparat de unii experţi chiar cu “Bogăţia naţiunilor”, cartea clasică a lui Adam Smith, scrisă acum peste 200 de ani, că afişează un optimism exagerat în modelul occidental de democraţie şi în valorile asociate libertăţii, în dauna egalităţii şi solidarităţiiu sociale. O privire atent aruncată spre UE indică dificultăţile foarte mari pe care multe ţări democratice şi aparent prospere le au în a lupta cu şomajul şi spre a atrage investiţii, în ciuda existenţei unor instituţii pe care cei doi autori le-ar numi fără ezitare “inclusive”. Negarea şanselor pe termen lung ale Chinei, crede Rachman, face parte din tendinţa multor universitari americani de a considera că finalmente ţara lor va câştiga competiţia cu rivalul care e oricum mai înapoiat şi mai represiv politic. Aşadar fără libertate politică, centralizarea puterii statale nu pare a fi suficientă pentru a garanta succesul naţiunii pe termen lung. Rachman crede că elitele politice chineze au o doză bună de pragmatism şi că oricum Occidentul nu are vreo superioritate intrinsecă, bazată doar pe valorile sale.

În concluzie, avem de-a face cu o carte fundamentală, una din cele mai influente scrise peste Ocean în ultimii zece ani, redactată dintr-o perspectivă occidentală de tip liberal, care, deşi criticabilă din unele puncte de vedere, deschide ferestre largi de observaţie şi înţelegere.

Luna Iunie

Luna Iunie este una dintre cele patru luni gregoriene cu durată de 30 de zile. La 1 Iunie este începutul verii meteorologice în emisfera nordică şi al iernii în cea sudică, unde luna Iunie echivalează – ca temperatură şi evenimente meteorologice – cu luna Decembrie. Numele are două posibile explicaţii. Prima leagă numele lunii de zeiţa romană Juno (gr- Hera), soţia lui Jupiter şi protectoarea căsătoriilor şi a femeilor măritate. A doua este dată de poetul Ovidiu, care, în lucrarea sa Fasti, afirmă că Iunie vine de la juniores (tineri), în timp ce Mai este luna celor în vârstă (majores).

În calendarul românesc folcloric, Iunie este luna lui Cireşar.