Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 42(patruzeci şi doi) Aprilie 2015

Buletinul Clubului Român din Chattanooga

Numărul 42(patruzeci şi doi) Aprilie 2015



Cuvinte şi expresii româneşti greşite sau rău folosite: Noua limbă a românilor. Lingvista Rodica Zafiu explică, la Interviurile Gândul, cum am ajuns să vorbim şi să înjurăm „ROMGLISH”

Interview luat de Andreea OFIŢERU Publicat la: 01.03.2015 în ziarul Gândul

Bottom of Form

Dacă în urmă cu o sută de ani limba română era invadată de cuvinte împrumutate din limba franceză, acum „englezismele” sunt la mare modă. Ce spune un lingvist despre împrumutul şi folosirea cuvintelor din limba engleză?

„Pe mine, de pildă, nu mă supără atât de mult  purele împrumuturi din engleză - care se adaptează până la urmă, cât acele calcuri - imitări de structuri din engleză, care intervin chiar acolo unde n-ar fi nevoie de ele şi care modifică structurile limbii, combinaţiile de cuvinte. De exemplu, formularea „probleme adresate”. În sine, şi probleme şi adresat existau în română, dar această combinaţie e o imitare a unei structuri din engleză. Or, sunt probleme tratate, discutate, probleme urmărite”, explică Rodica Zafiu.

Doamnă profesoară Rodica Zafiu, dumneavoastră, ca lingvist, cum vedeţi evoluţia limbii române? Este limba mai săracă în momentul acesta, cu toate că vorbim mai mult?

Nu cred asta, pentru că în evoluţia unei limbi - dacă este, ca limba română, o limbă de cultură, cu ştiinţe, arte, tehnologii pe care le poate foarte bine acoperi prin limbaj-, într-un asemenea caz, nu putem vorbi de pierdere. Depinde la ce ne uităm. În fond, dacă vedem doar tabloidele sau pe anumite pagini de internet e una, dar sunt publicaţii culturale, reviste de specialitate, sunt cărţi de un nivel intelectual foarte ridicat - tot concetăţenii noştri le scriu şi pe acestea şi le scriu foarte bine. Limba are în continuare multe posibilităţi, pentru că sunt cuvinte care au ieşit din uz, arhaisme, regionalisme, pe care multă lume nu le mai cunoaşte, dar surpriza este că ele nu sunt de tot pierdute, revin în uz. Lumea poate oricând să le găsească şi să le refolosească.

Sunt foarte multe cuvinte în limba română care provin din limba engleză, aşa numitele „englezisme”. Vă supără „englezismele” astăzi?

Sigur că unele mă supără. Orice element nou în limbă, mai ales când e folosit inutil în locul unuia care exista deja e supărător. Se întâmplă însă că, după o vreme, ne mai obişnuim cu unele dintre ele. Pe mine, de pildă, nu mă supără atât de mult purele împrumuturi din engleză - care se adaptează până la urmă -, cât acele calcuri - imitări de structuri din engleză - care intervin chiar acolo unde n-ar fi nevoie de ele şi care modifică structurile existente ale limbii, combinaţiile de cuvinte. Un exemplu e formularea “probleme adresate”. În sine, şi “problemă”, şi “adresat” existau în română, dar această combinaţie e o imitare a unei structuri din engleză. Or, este vorba de probleme “tratate”, “discutate”, de “probleme urmărite”. Erau multe alte feluri de a spune acelaşi lucru, lăsându-l pe “a adresa” să însemne ceea ce însemna până de curând. M-a supărat foarte tare, la început, în vorbirea tinerilor, folosirea lui “patetic”. Pentru că “patetic” era un cuvânt literar cult, care avea prin franceză în română un anumit sens (“plin de patos, emoţionant”) potrivit cu teatrul, cu literatura, cu stilul, şi care a ajuns să însemne “jalnic”, prin simpla preluare din engleză. Acum m-am obişnuit cu asta şi când un tânăr spune „eşti patetic”, nu mă mai şochează.

Tinerii nu numai că adoptă frazele şi formulările din engleză, dar adoptă şi folosesc şi înjurăturile din engleză. Cum le vedeţi? Cum înjurăm astăzi faţă de alte timpuri?

E un fenomen destul de normal, înjurătura într-o limbă străină e uşor eufemizată, sună mai blând decât înjurătura “tradiţională”, populară, românească. Deci tinerii, în momentul în care preiau o înjurătură din engleză, ştiu foarte bine ce înseamnă, dar intervine totuşi un filtru, nu li se mai pare expresia atât de violentă. Dacă folosesc şi cuvintele tradiţionale româneşti, acolo e deja o altă sensibilitate, un alt nivel de violenţă. Nu ăsta mi se pare neapărat lucrul cel mai rău, mai ales că poate sunt unii care nu ştiu ce spun când înjură în englezeşte. Grav e că, poate şi după modelul slang-ului, cuvinte vulgare ajung să fie folosite ca simple clişee. Pentru că una e ca expresia vulgară să fie folosită chiar ca înjurătură şi alta să devină un fel de semn de punctuaţie, rostit după fiecare cuvânt. Asta într-adevăr este tot o modă juvenilă care a prins.

Pe lângă reality show-uri, cum vi se pare limbajul în presă?

Din păcate, există o tendinţă de simplificare. Nu e o simplificare a limbii române în general. Există încă destule zone în care se vorbeşte nuanţat, argumentat. Dar presa, într-o bună măsură, optează pentru această reducere la minimal. Mă gândesc la cazurile extreme: mi se pare tulburător că există ziare tipărite sau pagini de internet care au devenit aproape exclusiv interjecţionale: „ia uite!”, „uite cum...!”, „şoc şi groază, un tramvai a trecut pe lângă un biciclist”, „ia uite ce pantofi poartă cutare...”. Mi se pare aproape o caricaturizare a limbajului de la colţ de stradă. Sunt convinsă că limbajul de la colţ de stradă e mult mai subtil decât cel la care s-a ajuns acum în presă, imaginându-se un public submediocru, care nu e totdeauna chiar aşa.

Ce ne puteţi spune despre limbajul politicienilor?

Ei reprezintă de fapt diversele categorii sociale care i-au ales. Mi se pare totuşi că situaţia lor e un bun exemplu pentru ideea că limbajul fiecăruia trebuie să fie cât mai îngrijit. Unii se miră că un politician cunoscut face dezacorduri, îl foloseşte pe “care” fără „pe” şi aşa mai  departe. Dar până la urmă lumea vede asta, li se reproşează limbajul folosit. Sigur, poţi pentru o vreme să stai în lumina reflectoarelor făcând dezacorduri, poţi pentru o vreme să ai o avere foarte mare şi nejustificată şi să ţi se pară că totul e în regulă. Dar aşa cum justiţia acţionează până la urmă, aşa şi judecata publicului asupra acelei persoane în funcţie de cum vorbeşte acţionează. Politicienii şi-au stricat adesea imaginea prin felul lor de exprimare, a rămas o etichetă pusă pe felul lor de a vorbi.

Scrisul pe Internet a adus şi renunţarea la diacritice. Cât de importante sunt diacriticele?

Sigur că un mesaj rapid trimis între doi prieteni se poate lipsi de diacritice şi nimeni nu poate interveni să reglementeze asemenea situaţii. Ar trebui să intervenim însă în cazul comunicării publice şi mai ales oficiale. Şi ar trebui ca toţi să înţeleagă că ceea ce e mesaj public trebuie să respecte nişte reguli (şi aici mă refer la politicieni şi la instituţii). Dar nu există o situaţie ideală, în care toată lumea să vorbească perfect. Există şi greşeli inevitabile, din neatenţie, bâlbâială, nu poţi cere întotdeauna o limbă impecabilă în orice situaţie, însă e bine să existe tot timpul un control asupra comunicării publice.

Cum ar arăta limba română fără diacritice?

Posibilitatea există, ortografia e o convenţie. Ar fi mai imprevizibilă pronunţia şi s-ar produce confuzii, pentru că în foarte multe cazuri, dacă n-am avea contextul, n-am şti despre ce cuvinte e vorba. Româna ar fi o limbă în care codul scris ar depinde foarte mult de context, de interpretare. Dar nici nu se pune problema să se renunţe la diacritice. Nu numai pentru că se poate confunda un cuvânt cu altul, ci pur şi simplu pentru că asta este tradiţia limbii române, aşa s-au scris de peste un secol operele pe care în continuare le citim şi nu avem niciun motiv să o pierdem.

Limba e şi factor de diferenţiere culturală, e şi factor de prestigiu, care acordă oamenilor un anumit statut. La noi oamenii au devenit foarte sensibili la codul vestimentar, li se pare foarte important să se îmbrace cu haine “de firmă” sau să aibă anumite semne de recunoaştere a valorii hainelor lor. E cam acelaşi lucru cu limbajul. Numai că nu întotdeauna cine se îmbracă ca să arate că face parte dintr-o anumită categorie socială e capabil să şi vorbească astfel încât să facă parte dintr-o categorie prestigioasă.

Dar până la urmă asta e situaţia: noi, prin modul în care vorbim, transmitem informaţii despre lumea exterioară, dar transmitem şi ceva despre statutul nostru social şi cultural. Dacă la telefon aud o voce politicoasă, cu o intonaţie nuanţată, atunci e un semn bun, ştiu că e cineva cu care o să pot vorbi. Dacă un student îmi trimite un mesaj care începe cu „bună!” şi în care face trei greşeli de ortografie în două rânduri, deja ştiu cu cine am de-a face.

De aceea avem multe cazuri de plagiat. Ce spune despre noi?

Cineva poate plagia din lene şi din lipsă de respect pentru munca altora sau din şmecherie. Dar cred că sunt foarte multe cazuri în care tinerii nici nu sunt conştienţi că plagiază, pur şi simplu nu mai ştiu să facă fraze altfel decât din fragmentele altora. Nu mai au curajul de a scrie, convingerea că ei ar putea să exprime o idee coerent, matur. Şi apelează disperaţi la tot felul de alte surse. Aici cred că ar trebui să intervenim.

Dacă aţi fi ministru al Educaţiei, ce măsuri aţi lua pentru limba română?

Probabil că m-aş ocupa foarte mult de formarea profesorilor, de stimularea lor. Profesorii ar trebui să fie mai mult conştienţi de importanţa lor, să fie puşi mai mult în situaţia de actualizare a cunoştinţelor, să-şi caute nişte formule cât mai vii de captare a interesului pentru lectură a tinerilor. Cred că asta contează cel mai mult. S-a văzut că putem face clădiri moderne, putem aduce calculatoare peste tot, dar atâta timp cât omul care le mânuieşte nu are suficient discernământ ca să ştie ce să-i înveţe pe copii, ce să le spună că e mai important - sălile moderne şi tehnologia nu schimbă foarte multe lucruri. În primul rând, m-aş gândi la calitatea profesorilor.

Poetul lunii: Paul Vinicius