Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 42(patruzeci şi doi) Aprilie 2015

Mult ne-a mai trebuit sa gasim masura neputintei

sângele meu continuă să curgă
la fel de ignorant
ca în secolul şaisprezece.
tăcerea ta lasă internetul scrum.
mult ne-a mai trebuit să găsim măsura neputinţei!

toamna vine dinspre abator

ca un măcelar
ştergându-se de frunze

încă
încă

încă-
încă o bătaie de inimă.

Biografie Paul Vinicius

Paul Vinicius (n. 24 ianuarie 1953, Craiova) este un poet român, membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Absolvent al Facultății de Mecanică, Politehnica București, 1982. Membru fondator al cenaclului Universitas. Din 1990 renunță la cariera politehnistă și lucrează ca jurnalist. În prezent este redactor la Editura Muzeului Național al Literaturii Române.

Poezie: Drumul pînă la ospiciu și reîntoarcerea pe jumătate, Ed. Crater, 1998;
Eclipsa, Ed. Crater, 1999;
Studiu de bărbat; Ed. M.N.L.R., 2003;
Un poem pentru Ioan Flora, Red Pagoda Press, S.U.A., 2005.

Teatru: Și noi am fost în America, Ed. Palimpsest, 2004;
Colonia Graffiti, Ed. M.N.L.R., 2005

Premii: Premiul pentru debut al U.S.R., 1998;
Premiul A.S.P.R.O. 1998.

cetățeanul sardele și-a trădat țara mai multe nopți la rând (în cârdășie cu o contabilă mai blondă decât regia albastră a huilei și mai lihnită decât lignitul însuși
numele: sardele. părul: înspicat. născut
pe undeva printre lanuri de porumb și
subversive colonii de maci la prag de seară

ocupația: poet (și mai precis: ratat).

semne distinctive: un combinat (un combinat
al fricii crescut peste copilăria lui
ca o rană

ca un sanatoriu al bunei-cuviințe al

cuvintelor fără ocol, al gesturilor suple
dansate în alcool cu care - în definitiv
și la urma urmei - a reformat
acest sfârșit de secol abstract.)

cât despre ea: contabila, complicea (și de ce nu?);

femeia acelor amintiri cu spumă roșie la gură;
cea care (de altfel) ținea aritmetica acelor nopți ploioase
în vastele ghețării ale speranței
în lungile nopți ale remușcării, bolboroseala lor de carbid,
nu știm dar nu știm aproape nimic
căci încă de acum vreo douăzeci de ani
am dat-o în urmărire capitală.

mai multe întâmplări dau buzna din imediata apropiere, hrănindu-se științific (mai precis: cu sânge)


minunată lume: cum ne mai învață ea (punct cu punct)
cei șase ani de acasă:
adio mamă servus bătrâne
dis-de-dimineață m-am înrolat pe galeră
cu eșarfa fluturându-mi albastră (harap alb
prin pădurea de piatră).

cât rafinament cadențat până prinzi mișcarea cu capul -

până când pe zid se formează acea vânătaie
(un zâmbet de înger)

nu-i așa bunicuțo că și (aley-hop!) elefantul

mai pitic pare astăzi în praful arenei?
și doar ziua începuse bine (aley-hop!)
netezindu-și fusta boțită
dimineața începuse bine - ce mai încoace și pe dincolo -
ca să zic așa (scufița roșie printre legendare chiaguri
de sânge).
deja către seară îngenuncheatul în grădina cu nuci
este o adoua natură
deja plimbcatul cu barca prin întunericul curții
nu mai este - nici pe departe - o aventură

și noi am privit (de-cu-zori) dimineața

o doamne.
dar nu am insistat
și evlavioși (cum ne știi)
am mai bătut câteva piroane în fereastră.


Rubrica gastronomică:

Zacusca de peşte lipovenescă

după: Reţete culinare româneşti (www.crap.ro) Ce poate fi mai bun iarna, în zilele friguroase, la masa de dimineaţă decât nişte felii de pâine prăjită, unse din belşug cu zacuscă de peşte? Pentru a prepara o delicioasă zacuscă de peşte aveţi nevoie de legume foarte prospete, alese cu grijă şi peşte la fel de proaspăt, de preferinţă peşte gras. Pentru a face provizia de zacuscă necesară unei familii pentru o iarnă (cca 40 borcane de 800g) aveţi nevoie de: 3 kg de peşte, preferabil crap, somn sau şalău. Este bine de ştiut că toamna peştele este mai gras deoarece îşi adună rezerve de grăsime pentru trecerea peste iarnă, acesta este cel mai bun peşte pentru zacuscă. Apoi îţi trebuie 6 kg de roşii, 6 kg de ardei kapia, 3 kg de morcovi, 3 kg de ceapa, 1,5 litri de ulei. Sare, piper, foi de dafin, 5-6 bobiţe de ienibahar, ardei iute, cimbru, busuioc. Ardeii îi coaceţi şi îi curăţaţi (dacă nu ştiaţi, după ce aţi copt ardeii, cum îi luaţi de pe tabla de copt sau de pe grătar şi îi aruncaţi într-o cratiţă cu capac şi puneti sare grunjoasă pe ei. Un strat de ardei, un pumn de sare grunjoasa si imediat puneti capacul, să se înăbuşe. Aşa se desface cel mai bine pieliţa de pe ardei şi se curăţă frumos). După ce i-aţi copt, îi daţi prim maşina de tocat. Tot prin maşina de tocat daţi şi morcovii şi ceapa (separat). Roşiile se dau prin maşina specială de scos sucul de roşii, se păstrează doar sucul. Peştele îl daţi într-un clocot (apă cu oţet, ca să nu se sfărâme peştele), să se desfacă uşor carnea de pe oase, curăţaţi oasele şi apoi îl daţi prin maşina de tocat (sau îl sfărâmaţi în bucăţele mici, cu furculiţa). Pentru pregătire va recomand un tuci mare, din fonta. Puneţi uleiul în tuci şi când s-a încins foarte bine aruncaţi ceapa si morvcovii (tocate) să se prăjească puţin, când s-au prăjit aruncaţi puţină apă deasupra, să le înăbuşiţi. Turnaţi deasupra sucul de roşii şi ardeii tocaţi, câteva foi de dafin, 2-3 ardei iuţi (dupa gust), sare, piper, cimbru, busuioc şi ienibahar dupa gust. Fierbeţi acest amestec până se îngroaşă şi se aduna uleiul la suprafaţă, atunci adăugaţi peştele fiert şi stingeţi focul. Zacusca o puneţi apoi în borcane, cu un polonic, având grijă sa aveţi ulei pentru toate borcanele. Peste iarnă se conservă foarte bine dacă în fiecare borcan este un strat de 2-3 mm de ulei la suprafaţă. Borcanele se inchid se fierb la bain Marie. Toată iarna o să mâncaţi cu plăcere această zacuscă de peşte şi o să mă pomeniţi. Vitali

NE: Zacuska este un cuvânt rus (zakuska/ zakuski) şi înseamnă gustare/gustări. În româneşte, prin zacuscă se înţelege acea pastă de legume bazată pe roşii, ceapă, ardei gras şi morcovi, plus condimente, la care se adaugă ingredientul care dă numele tipului de zacuscă: vinete, dovlecei,ciuperci sau peşte.

Foarte populară şi extrem de gustoasă, zacusca se mănâncă întinsă pe pâine, la începutul mesei, împreună cu alte gustări (brânză, măsline, slănină, cârnaţi, ceapă), însoţită de “o tărie”, ţuică sau vodcă, adusă direct de la congelator. (MSM)

Pamfletul lunii: Cristian Tudor Popescu și femeile

8 Martie 2015 Dan Panaet (www.catavencii.ro)

Legenda spune că, înainte să scrie un editorial despre un subiect oarecare, Cristian Tudor Popescu ia o monedă de 10 bani și o aruncă în aer. Dacă pică stema, e pro. Dacă pica banul, e contra. La fel de vehement, indiferent de rezultatul tragerii la sorți. Cumva, el e un tip fără ideologie, poziția pe care o exprimă nu face parte dintr-un sistem mai vast, dintr-un mod coerent de a privi lumea, din care mai scoate, uneori, seva unui editorial. Ce rămâne constantă e vehemența, de om care-ți dă senzația că știe ce spune, că altfel nu i s-ar umfla venele alea pe tâmplă. Adică trebuie să cunoști foarte bine un subiect dacă, atunci când te pronunți în privința lui, îți ies ochii din orbite și gesticulezi ca un om condamnat pe nedrept la spânzurătoare.

În anii ’90, a publicat în Adevărul literar și artistic un text intitulat sugestiv ”Femeia nu e om”. De 8 martie, l-a scos de la naftalină și l-a publicat în Gândul, cu mențiunea că a rămas la părerea de atunci și că n-ar modifica nici un cuvânt.

Dacă n-ar fi scris în româna modernă, ai zice că textul e o cronică pitorească de pe la 1600, în care un învățat al vremii a expus părerea epocii despre femei. Pare că datează dintr-o vreme în care holera nu fusese eradicată, iar oamenii foloseau gâsca drept monedă de schimb.

Însă CTP nu e un urechist superficial, care emite sentințe ciudate ca să zică pe urmă că a glumit. E un tip cu o gândire precisă, de inginer, de om care a scris science-fiction și care, la o adică, se folosește în argumentație de recuzita viitorului:

”Cu atât mai mult cu cât femeile, de fapt, nu gândesc. Cu excepţiile de rigoare, la fel de dese ca pinguinii albaştri, ele mimează gândirea omenească. Aidoma acelor „alien” din filmele SF-horror, ele împrumuta cu rapiditate din jur expresii, fraze, prefabricate întregi de „gândire”, pe care le asamblează şi le debitează cu însufleţire, făra a avea cea mai mica aderenţă psihică la ceea ce spun.”

E perfect verosimilă însă și o diatribă a lui CTP împotriva sexismului. De fapt, poți compune o critică a misoginismului chiar cu instrumentarul paragrafului de mai sus, luat din ”Femeia nu e om”. E doar o întâmplare că CTP a ales să scrie împotriva femeilor. La fel de vehement ar fi polemizat și cu misoginii.

În textul lui din anii ’90, CTP are aerul că a văzut niște caracteristici neschimbătoare ale lumii. Ca bărbat intelectual, care a citit niște cărți la viața lui și nu și-a pierdut vremea prin saloane frivole de coafură, ne anunță cum e de fapt femeia, fără să-și dea seama cât de ușor lucrurile pot sta altfel.

CTP e încă la vârsta aia când băieții de școală generală se uită triumfător în istorie și constată că n-au fost prea multe femei scriitor, filosof sau inventator. Dar pentru mulți vine pe urmă clasa a șaptea, a opta, când lecturile noi te fac să-ți dai seama că până pe la 1800 nici românii n-au prea avut oameni de știință și filosofi. Și asta nu pentru că românii n-ar fi oameni, ci pentru că nu i-a dat nimeni la școală, cel puțin nu la aia care trebuie.

Parcă văd un text de CTP plin de metafore corosive, în care mătură pe jos cu sexiștii care le rezervă femeilor un rol marginal de creaturi emoționale. În textul ăla, i-ar compara pe misogini cu niște roboți defecți sau cu niște zombie inerți, cărora li s-a scurs creierul pe obraji ca o mâzgă și au devenit incapabili să mai gândească. Păcat, ar fi ieșit un text mișto, pitoresc, de un kitsch agreabil. Trebuia să mai dea o dată cu banul.

Din istoria comunismului românesc: Alexandru Drăghici – de Laurenţiu Ungureanu

(reprodus după ziarul Adevărul)

Criminalul enigmatic Alexandru Drăghici. Desen de Vali Ivan

Alexandru Drăghici a controlat represiunea comunistă de inspiraţie sovietică din 1952 până în 1964. A fost cel mai longeviv ministru de Interne şi patronul absolut al violenţei discreţionare. A sfârşit ca victimă a capriciilor ceauşiste, iar locul său în structuri a fost ocupat de promiţătorul Ion Iliescu.

27 mai 1952. Alexandru Drăghici, comunist habotnic, maniac al stalinismului românesc şi al disciplinei de partid, fanatic îndârjit, acest Alexandru Drăghici este numit în fruntea Ministerului de Interne. Alexandru Drăghici are doar patru clase primare şi patru clase de şcoală profesională. De meserie, spune că e lăcătuş-mecanic. Experienţa profesională îi va servi pentru un singur scop: va închide orice manifestări democratice, orice libertăţi, cu lacătul funest al ideologiei de partid. Va controla cea mai puternică şi criminală structură a puterii, Securitatea, şi cu aerul său de maistru-muncitor, va stăpâni braţul armat al partidului timp de 15 ani. Cel mai longeviv ministru de Interne.

În parametrii dictaturii lui Gheorghiu-Dej, căruia îi demonstrase obedienţă absolută, Alexandru Drăghici îşi va instaura propria dictatură. „Jur să urăsc din adâncul fiinţei mele pe toţi duşmanii Patriei şi ai poporului muncitor“, acesta era jurământul militar ce trebuia depus în momentul încadrării în Securitate începând cu 25 martie 1953.

Alexandru Drăghici a fost patronul absolut al violenţei discreţionare. La doar câteva luni de la numirea sa la Interne, e numit şef al nou-creatului Minister al Securităţii Statului. La 14 noiembrie 1952, îşi instruieşte angajaţii să nu dea socoteală nimănui. Într-o şedinţă cu directorii regiunilor de Securitate şi Miliţie, spune: „Trebuie să fie clar organelor de Securitate că ele se bazează pe principii centrale, că au de dat socoteală numai în faţa ministrului Securităţii Statului, răspund de munca operativă, de toate ordinele numai în faţa ministrului Securităţii Statului, nu răspund în faţa organelor de partid din regiune sau raion, ci numai în faţa ministrului Securităţii Statului“, arată istoricul Cristian Troncotă în volumul „Istoria Securităţii regimului comunist din România“. Drăghici s-a supus mereu partidului şi conducerii sale, însă securiştii de judeţ aveau nevoie să înţeleagă adevărata anvergură a forţei pe care o puteau exercita fără să fie incomodaţi.

Cum e profesionalizată crima în Securitate ?
La conducerea Internelor, Drăghici are principalul obiectiv de a continua treburile neterminate sau amânate de predecesorul său, indezirabilul Teohari Georgescu, la a cărui eliminare din partid contribuise. Accelerează procesul „lotului Pătrăşcanu“, se ocupă de epurarea etnică a structurii pe care o conduce, intră cu forţa în mănăstiri şi le declară război studenţilor şi intelectualilor. Pregăteşte campanii de arestări şi rămâne un artizan al fricii. În acelaşi timp, face eforturi să-şi profesionalizeze angajaţii. Încearcă să le crească nivelul de cultură măcar la şapte-opt clase. Reluăm această ironie scandaloasă: Alexandru Drăghici, lăcătuş-mecanic cu patru clase primare, se preocupă – ba chiar critică vehement! – de educaţia securiştilor.

De fapt, profesionalizarea crimei e impusă de conducătorul său absolut, Gheorghiu-Dej. În septembrie 1952, într-o şedinţă a Biroului Politic, dictatorul reclamă „necesitatea unui ajutor susţinut pentru reorganizarea şcolilor proprii ale Ministerului Securităţii şi Ministerului de Interne“. Planurile erau ambiţioase şi de mare angajament: „Aici este nevoie şi de ingineri pe diferite ramuri pentru a lucra contra sabotajului, trebuie să ajungem acolo încât nici la miliţie să nu primim fără şapte-opt clase de învăţământ“, arată Dej. Declaraţia e citată de istoricul Florian Banu în articolul „Miliţia din RPR şi instaurarea «dictaturii proletariatului»“, publicat în revista „Arhivele Totalitarismului“.

Numai ofiţeri cu studii medii
În 1960, în Securitate este chiar adoptat Statutul Corpului Ofiţeresc care impune angajarea cu grad de ofiţer în toate structurile militarizate din România numai a absolvenţilor cu studii medii. O schimbare majoră faţă de condiţiile din urmă cu mai bine de zece ani, care au inspirat tragicomica epigramă a lui Păstorel Teodoreanu: „Din Banat până la Iaşi/ Se resimte lipsa sării/ Fiindcă cei mai mulţi ocnaşi/ Au ajuns la cârma ţării“.

În paralel cu şcolarizarea cozilor de topor din Securitate, Drăghici accelerează ancheta în cazul Pătrăşcanu, condamnat la moarte şi executat în 1954. Lucreţiu Pătrăşcanu, fost tovarăş, comunist de salon, fusese arestat la 28 aprilie 1948, din ordinul lui Dej. Iniţial, fusese anchetat de o comisie de partid compusă din Teohari Georgescu, Iosif Rangheţ (născut József Rangecz), Drăghici şi chiar Dej însuşi, arată Raportul Tismăneanu. În vara anului 1952, e însă format un comitet special pentru finalizarea investigaţiilor care durau deja de mai bine de patru ani. Noul comitet e îndrumat de Drăghici. „Echipa de investigatori era condusă de colonelul de Securitate Ioan Şoltuţiu, care fusese la Praga în timpul pregătirilor pentru procesul-spectacol regizat lui Rudolf Slánský pentru a studia cum se obţin confesiunile. Şoltuţiu a schimbat stilul interogatoriilor: începând din septembrie 1952, au fost folosite tortura şi presiunile morale pentru a-i «convinge» pe cei arestaţi să mărturisească crimele lor şi ale celorlalţi din grup“, arată Raportul Tismăneanu.

Război cu partizanii!
Drăghici face curăţenie pe unde e pus să facă. Din ’53, pune accentul pe prinderea partizanilor din munţi, care sperau de prea multă vreme că vor fi liberi. Înfiinţează un serviciu distinct numit „Bande“ (n.r. – bande de „duşmani ai poporului“) în cadrul Direcţiei a III-a a Securităţii şi-şi trimite agenţii în munţi, la defrişat partizani. „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“, avea să scrie Ion Gavrilă Ogoranu, cel mai longeviv partizan.

În acelaşi timp, opreşte însă cel mai sinistru experiment comunist de origine sovietică, fenomenul Piteşti, şi organizează un simulacru de proces al celor vinovaţi de atrocităţile petrecute în coloniile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Asasinii din „Grupul Z“
Represiunea nu se opreşte însă în interiorul graniţelor României. În martie 1954, Drăghici aprobă o circulară adresată tuturor direcţiilor regionale ale MAI: se ordona scrierea unui nomenclator al tuturor românilor din diaspora. În februarie 1955, începe indexarea. De fapt, măsura este doar un răspuns care trădează teama comuniştilor, pentru că în zilele de 14 şi 15 februarie avusese loc un atentat la Legaţia română de la Berna, Elveţia. Aşadar, Direcţia de Informaţii Externe pune la cale elaborarea unui catalog cât mai cuprinzător al duşmanilor poporului de peste hotare. În nu mai puţin de cinci ani, dicţionarul e gata: 590 de pagini, format mare, cu 2.354 de nume. Şi, pentru ca securiştii să fie cât mai operativi, e organizat şi un aşa-numit „grup Z“, cu ofiţeri specializaţi în operaţiuni de „pedepsire“. Istoricul Marius Oprea spune că litera Z simbolizează anihilarea celor aflaţi sub lupa Securităţii.

Evenimentul lunii: Un sfert de veac de la adoptarea Proclamației de la Timișoara

de România liberă online (fragmente) 12 martie 2015

Astăzi se împlinesc 25 de ani de la adoptarea Proclamaţiei de la Timişoara, redactată în urma unei manifestaţii populare din Piaţa Operei începută cu o zi înainte. George Şerban, iniţiatorul Proclamaţiei şi al declarării zilei de 16 decembrie ca zi naţională de luptă împotriva totalitarismului, a fost inspirat în demersul său de colaboratoarea sa, Alexandra Indrieş.

Cea mai cunoscută dintre cele 13 puncte ale Proclamaţiei este punctul 8, care cerea ca nici un fost membru al nomenclaturii comuniste sau al Securităţii să nu aibă dreptul de a lucra în funcţii publice pe o perioadă de 10 ani sau trei legislaturi consecutive, punând accent mai ales pe funcţia de preşedinte.

8. Ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foştilor activişti comunişti, candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un Preşedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcţii, după modelul multor ţări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Preşedinte al României ar putea candida şi personalităţi marcante ale vieţii culturale şi ştiinţifice, fără o experienţă politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituţiilor democratice şi clarificării poziţiei ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoştinţa de cauză, cu cărţile pe faţă.