Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 42(patruzeci şi doi) Aprilie 2015

Articolul lunii: Despre neajunsul de a scuipa în sus- de Gabriel Liiceanu

www.contributors.ro martie 12, 2015

Greșesc cei care își închipuie că filozofia se ocupă (doar) de „lucruri înalte”. Fiind „interpretare a vieții”, nimic din ce ține de viață nu-i poate fi străin. Platon s-a simțit obligat să dea socoteală până și de firul de praf, întrebându-se dacă există o Idee și pentru el. Pe scurt, filozofia nu e străină de trivialitatea vieții. Un gânditor român, școlit la cele mai înalte curți ale fenomenologiei contemporane, Alexandru Dragomir, își făcuse o specialitate din a fi preocupat de „crase banalități metafizice”. Medita despre „darea în vileag”, despre trezitul de dimineață, despre uzură, despre „ținutul urâtului-scârbosului” (pentru care folosea sigla U-S) – „Noi, spunea, ne lovim la tot pasul de U-S, ba chiar îl creăm zi de zi, uzăm, murdărim și ne murdărim, mergem la closet, facem gunoi, poluăm, ne schimonosim, facem lucruri repugnante etc. etc.” –, despre uniforme și grade, despre scobitul în nas, despre serviciile secrete, despre ce înseamnă a gândi băbește etc. etc. La un momen dat, a dublat „ținutul urâtului-scârbosului” cu cel al „lucrurilor-câh”. „Lucrul-câh” devenise, la el, un concept.

M-am gândit, zilele trecute, cu ce voluptate ar fi disertat Dragomir despre două feluri de a scuipa: „scuipatul împotriva vântului” și „scuipatul în sus”. (Introducerea ar fi făcut-o, desigur, pornind de la specia cea mai răspândită de scuipat, scuipatul de sus în jos.) Perorând pe marginea celui de al doilea fel de a scuipa, și-ar fi intitulat neîndoielnic disertația, cu trimitere parodică la Cioran, Despre neajunsul de a scuipa în sus.

Plictisindu-mă azi de dimineață și mânat de un irepresibil imbold ludic, m-am gândit să dezvolt un mic discurs dragomirian despre dezavantajele scuipatului în sus. Sper că cititorul îmi va ierta această pornire futilă. Însă, spre deosebire de orice gânditor autentic, care își tăinuiește cu grijă culisele gândirii și faptul intuitiv de la care a pornit –  cel care i-a prilejuit gândul înalt și care l-a pus în mișcare, făcându-l să iasă la rampă înveșmântat doar cu haine speculative, adică exhibând doar gândul pur și mișcarea abstractă a gândirii până la atingerea rezultatului final –, eu nu vă voi ascunde, disertând pe o temă trivială, cazul trivial de la care am pornit.

Ei bine, am pornit, mărturisesc, de la lectura câtorva texte pe care un prieten preocupat de lumea din jur, mi le-a indicat ca pe o obligativitate de lectură. „Ca să știi și tu pe ce lume te afli”, mi-a spus, cerându-mi apoi, ca să se convingă că am citit, o discuție pe marginea bibliografiei indicate de el. Textele erau dintr-o revistă online care purta straniul nume O-revistă-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu.

Citind textele, plec de la constatarea – și acum ajung la disertația mea propriu-zisă cu iz dragomirian – că produsele specifice Revistei-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu sunt rezultatul scuipatului în sus.

Dar ce este scuipatul în sus?

Spre deosebire de scuipatul în jos care are ceva suveran în el – cel care scuipă e instalat întotdeauna pe o colină virtuală, fapt care dă scuipatului lui măreție și distincție, iar celui scuipat, aflat la poalele colinei,  nu îi conferă decât nimicnicie (fapt care stârnește în noi, spectatorii, simultan milă și dispreț) –, așadar spre deosebire de acest scuipat, care are mai totdeauna șanse să-și întâlneasă ținta, fără ca emitentul să riște să cadă victima lui, scuipatul în sus are toate dezavantajele pe care nu le are scuipatul în jos, dar nici una dintre calitățile sale.

Aș observa în primul rând că scuipatul în sus se naște dintr-o disperare neputincioasă. Ba chiar, putem spune, asta și e definiția lui: Scuipatul în sus este forma extremă a unei disperări neputincioase, născută din exasperare și furie extremă, care, negăsind nici un mijloc de domolire, alege o cale dezavantajoasă de exprimare a ei. Altfel spus, disperatul neputincios, incapabil să găsească o deșarjă adecvată, preferă ca, decât să nu se exprime, să o facă într-un mod total dezavantajos pentru el. Ținta deșarjei neputincioase rămâne neatinsă, în timp ce disperatul neputincios preia asupra sa rezultatul actului care viza obiectul furiei disperate și al disperării neputincioase. Pe scurt, el termină prin a se scuipa în cap.

Al doilea moment dramatic care survine în marginea scuipatului în sus este faptul autocondamnării la reluarea ad infinitum a gestului. Neputându-se elibera prin scuipatul în sus, dar nedispunând de o altă abordare mai convenabilă de exprimare a furiei, urii și neputinței, scuipătorul în sus e condamnat într-adevăr la reiterarea la nesfârșit a unui gest simultan irepresibil și ineficace. În final, toată energia lui se consumă într-un act ratat, care, ratat fiind, îi sporește furia, neputința și deznădejdea, epuizându-l printr-o solicitare extremă și făcându-l nefericit pentru restul vieții.

Dar de ajuns cu teoria! Să trecem acum la fapte, adică la aplicarea ei la cazul revistei-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu. Voi părăsi acum discursul analitic și voi trece la stilul direct, adresându-mă fetelor și băieților care dau tonul la O revistă-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu.

Dragi prieteni de la O revistă-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu,

Mi-am adus aminte de voi recitind zilele trecute Cum am devenit huligan. Suntem în 1935. Aici, Sebastian (am scris cândva un text despre el, Sebatian mon frère) răspunde atacurilor din presa vremii care urmaseră după apariția, cu un an înainte, a romanului De două mii de ani. Nu știu dacă vă mai amintiți cum se sfârșește cartea: cu un capitol de Anexe, în care Sebastian îi trece în revistă pe semnatarii articolelor. Îi enumăr pe câțiva dintre ei: Toma Vlădescu, Petre Chiricuță, I. Ludo, G. Racoveanu, Nicolae Roșu…

Ați reținut, din lecturile dumneavoastră, vreunul din numele astea? Nici eu. Și totuși, oamenii ăștia îl scuipau pe Sebastian. Știți de ce o făceau? De ce se simțeau îndreptățiți s-o facă? Numai pentru că erau contemporanii lui! Cum să nu-l scuipe dacă-l puteau întâlni pe stradă? Dar el, fiind așezat deasupra și călărind, așa zicând, timpul, iar ei jos, cu picioarele mocirlite în cotidian, când îl scuipau, le cădea în cap. De-asta se spune că nu trebuie să scuipi niciodată în sus. Devii, fără abatere, victima propriului tău act.

Dar de ce se întâmpla așa cu ei? Pentru că Toma Vlădescu, Petre Chiricuță, I. Ludo, G. Racoveanu, Nicolae Roșu & Co. nu erau capabili să facă altceva. Atât puteau. Tot ce făceau în viață cei prezenți în Anexele de la Cum am devenit huligan se rezuma la acest scuipat cotidian. Și, alegându-și ținta în sus, pățeau ce spuneam. O să mă-ntrebați: Și cum, mă rog, ar fi trebuit să facă? Că doar trebuiau și ei să existe cumva! Păi, răspund, să fi produs și ei ceva înainte să scuipe, dar altceva decât scuipături. Ceva, acolo, care să poată fi citit și după ce larma contemporaneității s-ar fi stins. Ceva, un De două mii de ani, o Steaua fără nume, un  Jurnal, ceva. Nu de alta, dar ca să poată, dacă le venea pofta să scuipe, s-o facă de la egal la egal. Ca-n jocurile băieților adolescenți: aliniați frumos în spatele unei linii trase cu creta pe trotuar,  să vadă care din ei scuipă mai departe. Ca să nu le mai cadă în cap.

Și-având eu în minte povestea cu Sebastian, m-am gândit să vă spun și vouă, dragi fete și băieți de la O revistă-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu: înainte să scuipați în sus, cu garanția că veți primi totul înapoi, puneți și voi mâna și scrieți un Jurnalul  de la Păltiniș, o Despre limită sau vreo Ușă interzisă. Sau măcar puneți mâna și traduceți un Sein und Zeit. Sau vreun dialog din Platon. Sau, dacă nu vă plac chestiile astea și nici autorul, scrieți niște Parabolele lui Isus. Sau Despre îngeri sau măcar ceva, acolo, niște Minima moralia. Sau traduceți Plotin. Iar dacă, ocupați din adolescență cu scuipatul,  n-ați avut timp de greaca veche, măcar scrieți ceva cam ca minunea asta de carte: Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertății. Sau Când Socrate nu are dreptate. Și dacă nu vă plac nici astea, luați ca model Omul recent. Sau Ochii Beatricei. Sau Deznodământul modernizării. Traduceți teatrul lui Ionesco! Dați-i o replică Infinitului dinăuntru! Iar voi, tovarășe dragi de la O revistă-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu, scrieți ceva în genul Intimității secolului al XIX-lea. Sau poate un roman: Viața începe vineri. Sau: Viitorul începe luni. Faceți și voi vreo hermeneutică fină a lui Caragiale ca în Lumea ca ziar, că doar ați făcut Filologia…

Vedeți câte opțiuni aveți? E-atât de simplu! După ce veți face unul sau altul din lucrurile astea, puteți scuipa liniștiți. Scuipatul vostru, îmblânzit de cultură, vă garantez, o să traverseze timpul. Până una-alta, tot scuipând în sus, riscați să albiți.

NE: O-revistă-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu este Observator Cultural (Redactor şef: Carmen Muşat; redactor-şef adjunct: Ovidiu Şimonca). Într-un număr recent al revistei, Carmen Muşat a publicat un articol, Ţara ca o pradă, pastişă a Apelului către lichele, în care îi acuză pe intelectualii care l-au susţinut pe Traian Băsescu de – nici mai mult nici mai puţin decât- corupţia din lumea politică din România şi prădarea naţiunii, care a rezultat din ea (!).

Umor: Baba se dă soldatului – de Mircea Dinescu

www.caţavencii.ro 10 March 2015

Aidoma puilor golași, înfipți cu fermitate în tija unui proțap, ne pîrpălim și noi de ani buni la flacăra unei himere geopolitice de anvergură transcontinentală, pe neasemuita axă București-Washington.

Oiștea trecea, pînă mai ieri, prin bumbureața Londrei, numai că Iohannis i-a schimbat direcția, cu șublerul, către mama-marea sa din Berlin, lăsîndu-i pe englezi cu ochii în soare.

În vreme ce restul țărilor est-europene se complac, ca proastele, într-o flască dezaxare, noi stăm încoțopeniți în axa București-Berlin-Washington, loviți de un priapism istoric ce ne duce cu gîndul la o nevertebrată care ar simți furnicături într-o ipotetică șiră a spinării, căci, condamnați să călătorim alături de frații bulgari pe o băncuță de lemn într-un vagon de clasa a treia, interzis în Spațiul Schengen, nu ne putem ascunde mîndria că purtăm la pamblica pălăriei biletul de clasa întîi la Orient Express-ul în care benchetuiesc americanii și nemții, pe o linie paralelă, cu care ne vom întîlni, cu siguranță, în infinit.

Aș încerca să decriptez, pentru neștiutori, o frază pe care am văzut-o scrijelită cu creta pe ușa unei dughene din Mangalia, prin anii ’80: „Nu mai avem ovizi și nici lighene de prins bulgari!”

Ei bine, turiștii amatori de suveniruri erau anunțați că bibelourile din ghips cu chipul poetului exilat la Pontul Euxin s-au epuizat odată cu celebrele ligheane de aluminiu care, ușor meșterite, se transformau în antene de prins televiziunea bulgară.

Stau acum și mă întreb: în afara ligheanului uriaș de la Deveselu și a cîtorva avioane fantomatice americane, cumpărate de la portughezi la mîna a doua, ce alte ligheane de prins muscali posedăm noi de am devenit, peste noapte, ăl mai belicos popor din Europa?

Nu mai departe de săptămîna trecută, cîțiva generali ieșiți la pensie, alături de un fost șef de servicii secrete, au tras la o televiziune pîrțuri de avertizare despre iminența unui război cu rușii la gurile Dunării.

În perspectiva unei asemenea dandanale, de ce să ne mirăm că înșiși americanii de la Chevron și-au pus coada pe spinare, lăsîndu-se de scurmat plaiurile mioritice și dîndu-ne de înțeles că gazele generalilor sînt mai nocive decît gazele de șist ale brontozaurilor de odinioară?

Revenind la mitul gurilor Dunării, alea rămase știrbe de sturioni și cu gingiile curentate, seară de seară, de braconierii noștri ecologiști, pare că aici chiar am aplicat, cu asupra de măsură, tehnica pîrjolirii în calea năvălitorilor. Ce să ne mai ia rușii astăzi? Boii de la bicicletă? Căci în afara unui vas de croazieră care putrezește în port la Giurgiu, românii și-au băut nu doar flota Mării Negre, ci și flotila Dunării.

Știu oare domniile voastre că la sfîrșitul primului război mondial, după ce am capturat toate vasele de război austro-ungare, România avea cea mai mare flotă de apă dulce din lume? Și cine poseda atunci gurile Dunării dicta și prețul grîului la bursa din New York. Ce să mai dictăm acum la Bursă? Prețul babuștii și al ochilor de gingirică, vînduți ca icre negre pe podul de la Giurgeni?

Ca să ne vindecăm de spaima de ruși, Petre Țuțea visa ca toate babele din Carpați să mulgă vaca cu mitraliera în poală și cu privirea ațintită către malurile Prutului.

Se vede treaba că generalii noștri iar au confundat filmul Balada soldatului cu Baba se dă soldatului.

Actualitatea românească: Ion Iliescu a câştigat deja – de Laurenţiu Ungureanu

Adaugă această persoană în comunitatea ta

și fii la curent cu activitatea sa din site.