Memorii: Caragiale – tatăl şi fiul -de Mihai Zamfir
Fiul natural şi primogenit al lui I.L. Caragiale, Mateiu I. Caragiale, a rămas în literatura noastră un scriitor izolat, oarecum rătăcit în epoca sa, o pată intensă de culoare în literatura română interbelică. Autor al unei singure cărţi importante, la care a lucrat sau s-a făcut că lucrează ani de zile, a adoptat postura prozatorului misterios, însoţit încă din timpul vieţii de o aură sumbră. Fără a se impune publicului larg, a ajuns rapid preferatul unui mic grup de iniţiaţi care i-au transformat în legendă unicul roman.
Gloria sa – fruct al unicităţii parcursului biografic şi al complexului mediatic pus la cale de admiratori – se mărginea iniţial la un cerc restrîns; a sosit însă cu adevărat doar mulţi ani după moartea autorului, începînd cu anii ’70 ai secolului XX, cînd literatura interbelică, eliberată de interdicţii politice, a început din nou să fie apreciată superlativ. În aceste condiţii, solitarul şi misteriosul prozator a ajuns vedetă. I s-au consacrat exegeze semnate de cîţiva dintre cei mai străluciţi critici, iar aderenţi entuziaşti n-au ezitat să-l aşeze pe acelaşi plan valoric cu tatăl său, cu I.L. Caragiale, deşi o asemenea situare este absurdă din capul locului. Din anii ’70 şi pînă astăzi s-a creat în literele noastre o modă Mateiu Caragiale; deşi a scăzut oarecum în intensitate, ea continuă să marcheze decisiv contactul cu singulara lui operă.
Puţinele pagini scrise de prozator descind direct din propria lui biografie. Autorul s-a dovedit curînd incapabil de invenţie şi de „romanţare”: îi lipsea, probabil, trăsătura esenţială a prozatorului înnăscut, plăcerea fabulării. De la prima sa scriere, nuvela Remember (relatare fantasmatică a unui episod berlinez de tinereţe) şi pînă la ultima, Sub pecetea tainei (relatare mai degrabă pedestră a unui fragment din existenţa sa bucureşteană, după căsătorie, la începutul anilor ’30), paralela dintre viaţă şi proză poate fi urmărită în detaliu. Cît priveşte unica scriere semnificativă, romanul Craii de Curtea-Veche (1929), biografia rămîne şi aici omniprezentă cu toate că arta reuşeşte, pentru o singură dată, să o transfigureze semnificativ.
Lipsa imaginaţiei, privilegierea faptului trăit dobîndesc, în cazul lui Mateiu Caragiale, şi altă semnificaţie: prozatorul a rămas nu doar autorul unei singure cărţi, ci şi prozatorul care nu ar fi putut scrie decît o singură carte. Acest roman redactat la persoana I singular e opera unei vieţi, unică operă posibilă a vieţii în cauză. Scriind fără grabă, timp de peste 15 ani, un roman de aproximativ 150 de pagini – orice s-ar putea spune despre Mateiu Caragiale, dar nu că ar fi fost un autor profesionist; a rămas un amator, prozator ce şi-a tratat propria artă în regim hedonist, redactînd doar din cînd în cînd şi pentru propria-i plăcere. S-a jucat, compunînd o scriere căreia îi destinase, probabil, o funcţie mai degrabă mondenă, de scandal, decît una estetică. Ecoul apariţiei Crailor... şi aprecierile făcute asupra lor de cele mai autorizate condeie ale epocii trebuie să-l fi mirat pe autorul însuşi.
Dacă cele cîteva proze compuse de fiul lui I.L.Caragiale izvorăsc direct din viaţa autorului lor, să observăm că a fost vorba de o viaţă nefericită şi eşuată – eşuată chiar din punctul de vedere al protagonistului. Încă de mic, Mateiu nu şi-a găsit locul în casa tatălui pe care l-a detestat şi cu care a avut mereu relaţii conflictuale; a încercat să urmeze studii universitare, fără să reuşească, rămînînd toată viaţa un autodidact, ca şi tatăl său; a aspirat la o carieră administrativă înaltă, a dorit să fie funcţionar superior, Ambasador al României: tot ce a reuşit a fost doar cîte un biet post subaltern în două ministere – şi asta timp de numai 3 ani în total. A sperat în tinereţe să devină poet, dar experienţa s-a terminat repede prin abandonarea exerciţiului poetic. În rest, n-a făcut absolut nimic, a trăit pînă tîrziu în sărăcie, deseori la marginea mizeriei, chinuit cumplit de frustrări multiple.
Cum a fost totuşi posibil ca un membru al familiei Caragiale, sprijinit de numele tatălui său şi beneficiind în tinereţe de un suport material consistent să eşueze într-o viaţă de boemă? Explicaţia o oferă caracterul ciudat al acestui tînăr extrem de înzestrat: toată viaţa a fost stăpînit de o lene profundă, metafizică. A refuzat să se implice în vreo activitate susţinută, considerînd că lumea înconjurătoare îi este datoare totul. A visat să fie bogat, să fie celebru, să beneficieze de o carieră socialmente strălucită, să domnească în fruntea lumii bune bucureştene, să trăiască în lux sibarit – totul însă fără să mişte nici un deget, fără să schiţeze nici cel mai mic efort. Avea psihologia tînărului născut într-o familie princiară, de aceea a urît pe toată lumea din jur ,pentru că situaţia la care aspira i-a fost refuzată de soartă.
Trăsăturile esenţiale ale caracterului îi ieşiseră la iveală încă din extrema tinereţe: corespondenţa cu prietenul său Nicolae Boicescu, ajunsă pînă la noi, ilustrativă în înalt grad, cuprinde cele mai inspirate pagini scrise vreodată de acest iresponsabil, viitor scriitor. Dar carenţele profunde ale personalităţii sale s-au adîncit, alimentate de seria insucceselor pe diverse planuri. Cel care a fost în stare să-şi ţină mama în condiţie de servitoare în propria lui casă, pînă la moartea femeii, fără să-i dezvăluie nici măcar soţiei sale adevărata identitate a persoanei care îi slujea, merită extrem de puţină indulgenţă; asemenea falii de caracter ale unui scriitor devin relevante doar atunci cînd se insinuează şi se transfigurează în literatura acestuia. Mateiu reprezintă el însuşi exemplul tipic.
Lenea funciară conjugată cu aspiraţiile maladive spre o viaţă „înaltă”, spre o existenţă la vîrful societăţii l-au împins spre psihologia decadentului, aşa cum era ea înţeleasă în România începutului de secol; în viaţa de zi cu zi, viitorul scriitor a adoptat instinctiv stilul unui Des Esseintes în mizerie (existenţă de interior, visări himerice, atitudine hiper-critică faţă de lumea din jur, speranţa într-o lovitură norocoasă care să-i schimbe viaţa). Ca şi din programul eroului lui Huysmans, arta nu putea nici ea lipsi: va lua forma unui roman minuscul, lucrat cu lentoare maniacală timp de aproape două decenii. Posedăm astfel exemplul românesc perfect al unui autor de loisir, care priveşte arta drept simplu complement al unei existenţe stilate, „fine”, cum îi plăcea autorului să spună.
Şi totuşi, în chip surprinzător, o parte din visurile inflamate ale tînărului Caragiale s-au realizat. Căsătoria tardivă cu Marica Sion îi asigură securitatea materială, ba chiar o oarecare bunăstare; iar succesul neaşteptat al romanului Craii de Curtea-Veche îi va crea peste noapte reputaţia de mare scriitor. Pentru Mateiu, toate veneau însă prea tîrziu. Eşecul patent al vieţii sale pe multiple planuri trebuie să-l fi torturat pe măsura trecerii anilor, scurşi fără nici o realizare vizibilă, fară a avea vreo slujbă, fără să-şi fi făcut un nume. Nu încape îndoială că sfîrşitul la doar 50 de ani are o singură explicaţie – contradicţia prea brutală şi prelungită dintre aspiraţiile enorme ale acestui om şi realitatea unei existenţe mai degrabă şterse. Monstrul de orgoliu numit Mateiu Caragiale nu a putut suporta aşa ceva.
Moştenirea literară a prozatorului se rezumă, esenţial, la romanul Craii de Curtea-Veche. Nuvela Remember, ca şi Sub pecetea tainei, par mai degrabă exerciţii, pregătire şi prelungire ale romanului. Poeziile de tinereţe erau însă interesante şi dovedeau sensibilitate lingvistică neobişnuită, pusă în slujba unei imaginaţii medievale, de roman negru; din nefericire, Mateiu nu a perseverat în această direcţie. Astăzi, cele vreo 20 de poeme grupate în volumul postum Pajere au aerul unor curiozităţi literare, mărturie tradusă în versuri a unei viziuni personale asupra Evului Mediu românesc şi asupra boierimii naţionale.
Unica lui operă desăvîrşită, romanul continuă să sclipească din toate focurile. Dacă l-am definit pe prozatorul Mateiu Caragiale drept autor incapabil de invenţie, faptul se verifică şi în Craii de Curtea-Veche. Asistăm aici la un tur de forţă romanesc inedit în literatura noastră: cele patru personaje principale ale naraţiunii reprezintă faţete ale aceluiaşi unic personaj divizat în patru, tetrafacies, să zicem. Visele eşuate ale lui Mateiu iau forma a patru întruchipări caractereologice diferite, proiecţii fantasmatice ale dorinţelor profunde ce l-au muncit pe omul Mateiu Caragiale toată viaţa. Ar fi vrut să fie aristocrat, erudit, enciclopedie de cunoştinţe, înrudit cu marile familii boiereşti române, produs ultim şi decăzut al unei genealogii ilustre: a luat astfel naştere Paşadia. Năzuia la o existenţă luxoasă, claustrat precum Des Esseintes într-un interior ascuns şi somptuos, se vedea imens de bogat, călător prin toată lumea: în consecinţă, s-a născut Pantazi. Părea tentat de perversiuni ciudate, să se cufunde în abjecţie şi să trăiască, la nivel fiziologic, toate senzaţiile posibile: l-a creat compensatoriu pe Pirgu. Acestora li se adaugă al patrulea „crai”, modestul scrib al evenimentelor, Naratorul, în ipostaza lui de tînăr boem, sărac, avid de cît mai variate experienţe, aşa cum fusese autorul însuşi în calitate de student in spe, la Bucureşti, în preajma Primului Război.
Cea mai verosimilă dintre figurările visurilor mateine rămîne fără îndoială Pirgu, personajul aparent detestat, însoţit de-a lungul întregului roman de vituperările Naratorului: Mateiu simţea instinctiv că are acces real doar la lumea lui Pirgu; ştia că nu va fi vreodată aristocrat de viţă, autor de tomuri savante, milionar globe-trotter ; îi erau mult mai aproape beţia, crailîcul, jocurile de noroc, desfrîul, fiziologia de zonă joasă. Nu întîmplător în ultimele pagini ale cărţii scriitorul îl vede pe Pirgu bogat, căsătorit cu o moştenitoare aristocrată, diplomat român în misiune la Geneva, posesor al unui castel istoric – fals familial – în Ardeal, depozitar adică al tuturor aspiraţiilor tînărului Mateiu Caragiale, corespondentul lui Nicolae Boicescu. În acest roman crepuscular şi pesimist victoria aparţine celui mai cinic şi mai antipatic dintre personaje.
În proza noastră interbelică, apariţia Crailor... a produs o surpriză generală. Dincolo de atmosferă şi de personaje, ea s-a datorat formulei narative bizare propuse de autor: se ivea un roman minimalist, cum nu mai fusese încă scris la noi, concentrat, finisat atent pînă la ultimul cuvînt. Surprizele continuau: un roman în care nu se întîmplă aproape nimic, în care acţiunea este redusă la minimum; contextul social – element definitoriu al romanului clasic – lipsea cu desăvîrşire, ca şi mesajul inclus; autorul nu avea ambiţii de sociolog sau de economist. În faţa ochilor se desfăşura o naraţiune sumbră, nocturnă, cu cîteva personaje ciudate care fugeau de lumina zilei ca de ceva malefic.
Aproape toate romanele româneşti de pînă atunci trăiseră din obsesia actualităţii, încercînd explicarea literară a lumii din jur. Craii... întorceau programatic spatele actualităţii imediate, ignorînd-o deliberat. Ei se interesau doar de ultimele exemplare ale aristocraţiei decăzute, arătau cum sfirşeşte o familie, o mentalitate şi un stil de viaţă, descriau a doua jumătate a secolului al XIX-lea drept o epocă de decadenţă evidentă, superioară totuşi epocii care va urma, adică secolului XX. Secolul al XVIII-lea, „cel mai strălucit între toate”, se prezenta drept preferatul autorului de-a lungul întregii cărţi, punct de referinţă absolut.
Dincolo de snobismul manifest şi amuzant al personajului Mateiu Caragiale, există la acest autor o instinctivă mişcare regresivă, o întoarcere obsesivă spre trecut: inactualitatea scrisului său e programatică. Scriitorul vorbeşte doar despre ceea ce s-a întîmplat cîndva, demult. În Remember, se actualiza o amintire veche de şapte ani; în Sub pecetea tainei, redactat în anii ‘30 ai secolului XX, se coboară adînc în secolul al XIX-lea, într-o perioadă arhaică nedefinită. „Înapoi spre trecut” pare a fi deviza scrisului matein. Istoria recentă a însemnat pentru Mateiu Caragiale o neîntreruptă decadenţă spengleriană a valorilor occidentale. Secolul al XVIII-lea, culme a civilizaţiei, se sfîrşeşte în sînge, continuat cu liberalismul şi politicianismul secolului al XIX-lea, pentru a atinge ultima treaptă de decădere în perioada contemporană scriitorului. Acesta s-a perceput pe el însuşi decăzînd o dată cu Europa.
Încă din poeziile de tinereţe Mateiu excelase în surprinderea, înduioşată şi caricaturală, a unor exemplare tipice de urmaşi nedemni ai marii boierimi române. Contemporanii săi, lipsiţi de vitalitate, se mulţumeau cu mîndria de a fi ultimii dintr-un lung şir cîndva ilustru (Paşadia şi Pantazi personifică astfel de descendenţă). Chiar şi momentul redactării romanului, adică primul deceniu de după Marele Război, îi apare melancolicului autor drept întruchiparea pulverizării lumii în care se mişcaseră Paşadia şi Pantazi. Ultimele pagini ale cărţii, înfăţişînd victoria lui Pirgu asupra tuturor, ne arată că momentul în care romanul era aşternut pe hîrtie materializa el-însuşi dispariţia unui mod de existenţă.
Structura narativă a Crailor de Curtea-Veche rezervă o altă surpriză: acesta se construieşte în jurul cîtorva poeme în proză – două sunt uriaşe, altele de dimensiuni mai reduse –, iar naraţiunea nu face altceva decît să asigure liantul între „punctele forte” ale textului reprezentate de poeme; prozatorul vedea în paginile poematice invenţia sa fundamentală.
„Ca în puterea unei vrăji, cu dînsul am făcut în închipuire lungi călătorii, călătorii cum nu-mi fusese dat nici să visez... omul vorbea. Înaintea ochilor mei, aievea, se desfăşura fermecătoare trîmba de vedenii.
Străjuiau pe înălţimi ruine semeţe în falduri de iederă, zăceau cotropite de veninoasă verdeaţă surpături de cetăţi. Palate părăsite aţipeau în paragina grădinilor unde zeităţi de piatră, în veşmînt de muşchi, privesc zîmbind cum vîntul toamnei spulberă troiene ruginii de frunze, grădinile cu fîntîni unde apele nu mai joacă. Beteala lunii pline se revărsa peste vechi orăşele adormite; pîlpîiau pe mlaştini văpăi zglobii. Puhoiul de lumini poleia noroiul metropolelor uriaşe aprinzînd deasupra-le ceaţa cu un pojar. De funinginea şi de mucegaiul lor fugeam însă repede; la zare neaua piscurilor sîngera în amurg. [...] Dar curînd începea să viscolească şi să geruie şi coboram către miazăzi, în ţinuturile cu dulci nume unde toamna lîncezeşte pînă în primăvară, unde totul, suferinţa moartea chiar înveşmîntă chipul voluptăţii. Mireasma florilor de oleandru se aşternea amară deasupra lacurilor triste ce oglindă albe turle între funebri chiparoşi. Peregrini cucernici mergeam să ne închinăm Frumosului în cetăţile liniştii şi ale uitării, le cutreieram uliţele în clină şi pieţele ierboase, veneram în vechi palate şi biserici capodopere auguste, ne pătrundeam de suflul Trecutului contemplîndu-i vestigiile sublime” (Partea a II-a).
Fragmentul transcris posedă o independenţă evidentă faţă de naraţiunea în care se încadrează şi are toate trăsăturile poemului în proză simbolist: descripţie întinsă dominată de melancolie, chiar dacă realizată sub forma descrierii dinamice a unui tablou în mişcare; redactare la imperfectul indicativului, la aşa-numitul imperfect iterativ, timp întretăiat rareori de alte forme ale trecutului; prezenţă obligatorie a unui epitet pe lîngă fiecare nume, epitete de obicei incluse în personificări şi în alte construcţii metaforice care saturează textul; fraze bazate pe ritm susţinut, de natură sintactică, fonetică şi lexicală, ce transformă paragrafele în versete.
Prozatorul aspiră la compunerea unei imagini totalizante a Europei, în latura ei nobilă şi culturală. În ciuda lexicului ales, de o mare varietate şi nuanţare, tabloul rămîne abstract, nelocalizabil, fixat pe detalii care simbolizează specificul continentului (palate aulice, metropole, parcuri de castel, ruine istorice, vegetaţie bogată). Frumosul şi Trecutul, zeităţile cărora le este închinat poemul, semnalate cu majusculă, sunt eroii acestui fragment.
În aceeaşi parte a romanului, la distanţă de cîteva pagini, urmează alt lung poem în proză conceput într-o manieră asemănătoare („Eram trei odrasle de dinaşti cu nume slăvite, tustrei cavaleri-călugări din tagma Sfîntului loan de la Ierusalim”), apologie excesiv de livrescă a secolului iubit, al XVIII-lea, episod încheiat tragic, în flăcările Revoluţiei franceze, eveniment în care cei trei văd un fel de sfîrşit de lume („ne acopeream feţele şi pieream pentru totdeauna”).
Nu ar fi exclus ca celebrul apologet al artei pentru artă să-i fi indus lui Mateiu Caragiale, prin cunoscutele sale consideraţii din Decăderea minciunii, preferinţa pentru forma restrînsă a poemului în proză, destinat să surprindă în cuvinte un tablou, o realitate de natură plastică. Multe dintre paginile Crailor... plutesc în atmosfera lui Oscar Wilde. Ce-i drept însă, literatura română oferea ea însăşi la acea dată suficiente exemple extraordinare de poeme în proză care aspirau să echivaleze, prin fraze, operele picturale şi muzicale. (România Literară Nr.8/2015)
