12 martie 2015 , ziarul AdevărulAdaugă un articol, blog, video sau o galerie foto în "Arhiva mea" folosind opțiunea “Citesc mai târziu”.
23 februarie 2015. Ion Iliescu e aplaudat de studenţii Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, la intrarea în amfiteatrul Nicolae Iorga, unde urmează să ţină o prelegere exhaustivă despre „destinul unui om de stânga“. Ironia aceasta candidă, însă revoltătoare, ar trebui studiată în facultăţi. În alte facultăţi. Pare o glumă nesărată, dar nu e.
Poate că Facultatea de Istorie ar trebui să-şi trimită profesorii acasă în urma unui astfel de moment. Să stingă lumina şi să plece. Eşec în educaţie: tineri care s-au născut în anii ’90 îşi aplaudă bunicuţa retrogradă pe holurile unei instituţii care trebuia să o fi dezbrăcat deja de mituri şi s-o arate în toată goliciunea ei meschină. Chiar şi pentru aceşti studenţi de anul I, care abia au trecut de prima sesiune de examene.
În Universitatea din Bucureşti încă predau profesori care, în iunie ’90, erau alergaţi de mineri prin Piaţa Universităţii. Amfiteatrele astea care, în generozitatea lor cinică, fac compromisuri de imagine pentru a intermedia legătura dintre studenţi şi istoria recentă, amfiteatrele astea încă poartă semnele hoardelor de sălbatici de acum 25 de ani. Şi sunt prea multe dramele care s-au născut în acest loc acum un sfert de veac.
Nu insist, dar un lucru pare imposibil de ignorat: în locurile acestea, câţiva oameni, vulnerabili prin idealismul lor, au fost brutalizaţi doar pentru că aveau alte convingeri faţă de cele oficiale. Au murit oameni la Mineriada din iunie 1990. E necesară această repetiţie: evenimentele din 13-15 iunie 1990 au presupus o operaţiune premeditată, instrumentată şi condusă la nivel naţional, iar printre responsabilii pentru violenţele din acele zile sunt liderii de la cel mai înalt nivel.
Ar fi putut fi o oportunitate aparte pentru studenţii de la Istorie să asiste la dialogul între Ion Iliescu şi Adrian Cioroianu, organizat cu profesionalism de Asociaţia Română de Istorie Socială. Să pună întrebări, să fie circumspecţi, să încerce să-l descopere singuri pe unul dintre oamenii care au marcat istoria recentă a României. Viitorii istorici au ratat, însă, cu o nonşalanţă ingenuă această oportunitate. N-au trecut examenul.
Dar nu e doar atât. Mai deunăzi, un realizator al unui important post de televiziune îl întreba pe Marian Munteanu, liderul „golanilor“ din anii ’90, dacă a fost bătut la Mineriadă. Ca să nu mai amintesc de momentul în care, abia ieşit de la o recepţie desfăşurată la Cotrocenii Vechi, Virgil Măgureanu era întrebat, după câteva replici de atmosferă, care este numele său şi în ce calitate le vorbeşte jurnaliştilor. Ori de legătura strânsă dintre tătucul Ion Iliescu şi ministrul Culturii, Ionuţ Vulpescu, un intelectual care aproape că face paradă cu proximitatea şi susţinerea fostului preşedinte.
Se pare că Ion Iliescu şi-a câştigat recursul la memorie. A reuşit să supravieţuiască într-o Românie prea amnezică şi prea nepăsătoare pentru a-i cenzura apariţiile revoltătoare şi zâmbetul acela ipocrit. A sfidat justiţia şi pe români.
În urmă cu câteva zile, magistraţii au decis redeschiderea dosarului Mineriadei din 13-15 iunie 1990. Procurorii pot începe cercetările în cazul violenţelor de-acum 25 de ani, iar pe lista celor care ar putea fi urmăriţi penal se află, fireşte, nu neapărat ultimul pe listă, preşedintele României din acea vreme.
Ion Iliescu va avea multe răspunsuri de dat. Trebuie doar să i se pună întrebările potrivite. Dar mai e cineva pregătit pentru asta?
Trivia: Yankee
Înţelesul acestui cuvânt diferă când e folosit de locuitorii Americii, faţă de sensul pe care îl ia în gura celor din alte ţări. Pentru aceştia din urmă, înseamnă “americani”, pur şi simplu, în timp ce pentru locuitorii Statelor Unite el este numele dat celor care trăiesc în Noua Anglie (Vermont, Maine, Massachussetts, New Haven, Connecticut) şi se trag din primii colonişti de origine britanică.
Vă amintiţi cred demonstraţiile antiamericane din Europa şi Asia, în care vedeam frecvent manifestanţi cu pancarde pe care scria “Go home, Yankees!”
Originea cuvântului este nesigură şi cea mai veche scriere în care apare acest cuvânt este o scrisoare a generalului englez James Wolfe, care, în anul 1758, se referea –oarecum dispreţuitor - la unităţile militare formate din localnici ca “trupe de yankees”, pe care le considera inferioare unităţilor cu militari britanici.
Porecla a fost preluată de locuitorii Americii, care au folosit-o intens şi cu mândrie în anii Războiului de Independenţă (1776-1783) şi au creat chiar un personaj, un fel de flăcău nărozel, dar patriot, îmbrăcat în culorile naţionale şi care simboliza pe cei care i-au bătut pe englezii încrezuţi. Lui i s-a dedicat şi cântecul “Yankee Doodle”, devenit un imn neoficial al Americii revoluţionare.
Mai sunt câteva versiuni ale originii termenului yankee. Una din ele crede că limba olandeză este sursa. Numele olandeze de Jan şi Kees, care adesea era pronunţate împreună, Jankees, ar fi fost un fel de sinonim al emigrantului de origine olandeză, care erau în număr mare în zona statului New York (iniţial denumit New Amsterdam)..
Popularitatea cuvântului a crescut după 1899, când Mark Twain a publicat nuvela Un yankeu din Connecticut la curtea regelui Artur.
Preşedinţii Calvin Coolidge şi John Fitzgerald Fennedy au fost yankees şi discursurile înregistrate ale ultimului din ei rămân dovezi clare ale accentului inconfundabil de Noua Anglie. (MSM)
(MSM)
Geopolitică în cheie minoră : O Armată Unică, Europeană, Socială - de Dragoş Paul Aligică
Revista 22 din 12.03.2015
Aflăm din mass-media că, recent, președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a afirmat că Uniunea Europeană are nevoie de o armată proprie pentru a face față cu succes provocărilor... etc. etc. etc.
Așadar, iar vor ăștia să facă o Armată Unică Europeană. Fac ce fac și gata, nu se mai poate, până aici: facem o armată, unică, europeană. Ceva super-tare, afirmative-action și peace-building, reconstruction and humanitarian, ce nu s-a văzut. Ultima dată voiau s-o facă împotriva americanului, această adevărată nenorocire globală care sufoca, strivea, emascula, cu așa-numita sa hegemonie, aspirațiile noastre comune, pacifiste, europene. Acum, cu mai puțin avânt - că nu e chiar așa presant - o fac să se apere de ruși. Probabil. Că nu e clar niciodată ce e în capul lor, dacă e ceva.
Când îi vezi așa hotărâți, de fiecare dată, îți zici: băi, fii atent aici, că ăștia o fac. Acum o fac. Gata. E groasă, să știi. De data asta e ca și făcută. Nu se termină Eurovisionul și e gata aliniată, pregătită pentru organizarea următorului concurs.
Ceea ce ne aduce aminte de ce românii sunt un fel de europeni și de ce și europenii sunt - la rândul lor - tot un fel de români. Vezi Rădulescu-Motru: „Se apucă românul cu greu de câte ceva, dar de lăsat se lasă ușor, zice proverbul. Mai exact ar fi însă să se zică: sub influența mulțimii, românul se apucă de orice, dar când este să execute prin faptă individuală lucrul de care s-a apucat, atunci se lasă de el foarte ușor. Nu este inițiativă pe care să nu o ia românul în grup! Să facem o școală? Să facem și două. Să facem o societate cu scopul acesta și acesta? Să facem și mai multe! Să contribuim pentru a asigura mersul acestei și acestei instituții? De ce nu? Să contribuim.
Dar când vine rândul fiecăruia să puna în execuție hotărârea luată în grup, atunci fiecare amână pe mâine sau se face nevăzut. Când se adună din nou grupul, atunci încep recriminările și noile hotărâri. Este rușine, domnilor, trebuie să începem o dată! Patria își are ochii îndreptați asupra noastră! Ne privesc străinii, râd străinii. Să ne punem pe lucru. A doua zi, aceeași indiferență. În grup și ca grup, fiecare se judecă sever, foarte sever; în parte, individual, fiecare se judecă foarte indulgent. Lasă să înceapă ceilalți, ca să nu rămân eu singurul păcălit! Apoi, ce sunt eu ca să îndrept lumea! Iată ultima ratio care împiedică activitatea fiecăruia“.
De ce are nevoie acum Europa mai mult și mai mult? De un Rădulescu-Motru.
Să facem o Armată Unică Europeană? Să facem și două.
Să facem o forță de intervenție unică cu scopul acesta și acesta? Să facem și mai multe!
Acum, sigur, am văzut că sunt oameni serioși care iau chestiunea în serios și fac analize serioase: ce și cum, oportunități și provocări, probleme și scenarii. Ei sunt bine intenționați, dar ce uită este că deja suntem de mult trecuți în registrul comic. Dar poate că ne înșelăm noi. Să revenim, așadar, la sentimentul serios și să contribuim și noi la zestrea analitică europeană pe această temă. Că nu vrem să rămânem între intelectualii șovăielnici și neconstructivi, când se va trage linie și se vor acorda Premiile Europene pentru Contribuții Europene la Politica de Apărare Socială Comună Europeană.
Așadar: ce avantaje ar avea o Armată Unică Europeană? Multe avantaje, nici nu știu de ce mai întrebăm asta. Dar acum, că am întrebat, nu mai puteam da înapoi: lăsăm cine știe ce impresii greșite, antieuropene, antisociale.
În primul rând, va fi o forță masivă care va ajuta la organizarea Eurovision, principalul eveniment european al anului, punctul culminant al politicii comune europene într-o Europă nouă, unită, modernă, socială.
Doi: va fi o armată socială. Să ne gândim: politica de coeziune – fiecare stat va fi reprezentat în mod egal și va avea un vot în Marele Stat Major (Franța va avea două, că se pune aici și francofonia – nu întrebați cum, nimeni nu poate să explice rațional, dar așa va fi). În plus, aceste masive noi forțe armate europene vor crea noi locuri de muncă: vor fi o forță a progresului în lupta cu șomajul, acest fenomen total antieuropean și antisocial, un flagel, ce mai. De la soldat la general va exista un nomenclator european – toate pozițiile ocupabile pe bază de concurs -, plus un Comitet de Audit Economic, un Comitet de Audit Social și un Comitet de Audit Antidiscriminare. Plus Comitelul European de Audit al comitetelor de audit. (Care nu trebuie confundat cu Comitetul de Audit European, care e altceva, ăla e la Strasbourg, să nu amestecăm lucrurile.) În fine, ideea e asta: noi locuri de muncă. Lupta împotriva austerității prin crearea de noi locuri de muncă și stimularea cererii agregate prin creșteri salariale (care vor urma imediat după prima grevă a angajaților din sectorul public al Marii Armate Europene).
Apoi: fiecare minoritate, fiecare grup discriminat, fiecare nedreptățit social va fi reprezentat în Noua Armată. Fiecare corp de armată va avea un grup de ofițeri reprezentativi: vârsta, sex, gen, sexualitate, genealogie, naționalitate, etnicitate, fără deosebire și discriminare de sex, gen, origine socială, religie, sex, gen, mă rog, toate atributele relevante: sex, gen etc. Cultural: Corul Armatei Unice Europene. Câte festivaluri, câte concursuri, câte premii, transmisiuni în direct: îți stă imaginația în loc când te gândesti câte posibilități sunt aici. Îi și vezi: Marea Finală, Corul Marii Armate Europene întâlnește Corul Armatei Ruse, după ce în semifinală a dispus după prelungiri de Corul Armatei Americane. Transmisiune directă de la Geneva. În pauză: Tombola Socială Europeană cu Premii Sociale.
Plus politica de vecinătate: să zicem că se întâmplă ceva în Ucraina. Sau Georgia. Ceva inimaginabil de rău. De exemplu: inundații. Presupunând că există o Politică de Bună Vecinatate Europeană (PBVE), atunci, pe baza unui master plan susținut de conceptul de convergență instituțională europeană, Marea Armată Europeană va putea interveni, conform unei strategii comune de intervenție socială, aprobată la Summitul din August 20, la care s-a semnat Declarația Acord pentru intervenții în Spațiul European de Bună Vecinătate Europeană (SEBVE). Deci: pături, apă potabilă, gustări pentru sinistrați (fără grăsimi și E-uri, în conformitate cu directivele europene – mă rog, colesterolul e cel mai rău, dar nu are rost să intrăm aici în această discuție, acolo e deja altă politică europeană, nu aceasta, militară, pe care o analizăm noi acum). Să notăm la acest punct și intervenția Unității Unice de Reacție Rapidă ca să salveze ce mai e de salvat din corpul Armatei a Treia Europene, izolat undeva în sudul Ucrainei de viituri, pe un dâmb într-o pădure, fără pături, apă potabilă, gustări calde... De asta - așa cum discutam mai sus - e bine să avem mai multe forțe unice de intervenție europeană specială, pentru astfel de cazuri.
Dacă tot au fost inundații, atunci este vorba, desigur, și de Încălzirea Globală (sau Schimbare de Climă). Deci, lupta împotriva ei: cea mai dură și crudă și urgentă luptă. Război Total pentru Salvarea Planetei, pe scurt, și ca să nu o mai lungim: nu se iau prizonieri, capitulare necondiționată. Marea Armată Europeană va putea interveni și pe acest front. Nici nu mai contează cum, ideea e că va interveni decisiv: carbon, gaze, poluanți, schimbări climaterice, numai asta să nu fie în calea Marii Armate Europene, echipată cu un master plan aprobat de ONU (fiindcă, să nu uităm, Schimbarea de Climă e un fenomen negativ global și fenomenele negative globale țin de ONU, altă jurisdicție, altă mâncare de pește).
Ce altceva? Paris. Să zicem că „tinerii“ din Paris dau iar foc la mașini și suburbii, așa cum au ei obiceiul. Tradiția locală. Atunci va fi nevoie de o intervenție. Cineva trebuie să ajute administrația publică pariziană la curățirea străzilor de mașini incendiate, măturat, stropit cu furtunul, reamenajat spații verzi etc. Se activează imediat Directiva a Patra a Pactului European pentru Situații Interne de Criză și sub coordonarea Marelui Stat Major Social de la Primărie - sub autoritateta primarului Parisului, învestit cu puteri militare speciale -, Marea Armată Europeană va putea contribui și la rezolvarea acestei probleme.
Nu are rost să continuăm lista. Deja ne-am format o idee. Președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, are în mod indubitabil dreptate: Uniunea Europeană are nevoie de o armată proprie pentru a face față cu succes provocărilor.
Drinkology:Calităţile după care se judecă vinurile
Aroma sau buchetul: calităţile vinului percepute olfactiv.
Butoiul (barrique în franceză): lemnul de butoi poate fi mai poros/permeabil, sau mai omogen, puţin permeabil. În funcţie de aceasta, aroma este mai persistentă în timp, sau se pierde prin învechire.
Puterea: vinurile puternice au mai multe calităţi exprimate puternic: aciditate, tanin, fructul, substanţă (textură).
Corpul: Vinurile cu “corp puternic” au mai multă substanţă, sunt mai puţin lichide.
Respiraţia: La unele vinuri, este preferabil ca, după scoaterea dopului, sticla să fie lăsată deschisă, pentru ca vinul să “respire”. “Respiraţia” reduce din puterea vinului.
Mestecabil: se referă la vinurile cu textură mare.
Închis: un vin care şi-a pierdut aroma (buchetul).
Stătut: prin infecţie cu TCA (trichloroanisole – component al dopului), vinul îşi pierde toată aroma, cele mai multe calităţi şi miorase a ziare ude sau a pivniţă udă şi neaerisită. Se depistează prin mirosirea dopului.
un vin foarte concentrat.
Durată/ lungime: timpul de persistenţă a gustului pe limbă.
Verde: Un vin prelucrat din struguri incomplet copţi.
Greu: vinul cu exces de tanini.
Gol: un vin care nu produce gust, cu excepţie poate a celor câteva secunde de la început (atacul gustului).
Tare: vinul cu exces de alcool (uneori produs prin adăugare de alcool).
Cerul gurii: un vin bun produce gust în toate cele trei etape: atac, mijlociu, sfârşit. Degustătorii numesc vinurile cu legătură între cele trei etape vinuri de palat.
Gură plină: un vin foarte bun, care oferă toate senzaţiile plăcute, îţi umple gura cu textură, fruct, tanini, aciditate, calităţi în doze potrivite, echilibrate.
Vin de nas: vinurile la care calitatea principală este aroma.
Oxidat: vinul care s-a deteriorat prin prezenţa a prea mult oxigen în vasul de păstrare (butoi, damigeană, sticlă).
Bogat: calităţi olfactive şi gustative multiple şi deosebite.
Rotund: un vin echilibrat, plăcut la băut.
Moale: vinul cu textură, tanin şi alcool reduse.
Lacrimi: picăturile care se scurg pe pahar, după turnarea vinului excesiv de vâscos.
Texturi: după felul componentei nelichide, vinurile pot fi cremos, neted, subţire sau aspru.
Strâns: vinul incomplet format, la care taninii şi aciditatea sunt încă prea ridicate şi reduc gustul şi aroma.
MSM - După The ultimate wine companion , Kevin Zraly editor, Sterling, NY and London 2010
Pictorul lunii: Constantin Găvenea (1911-1995)
Peisaj dunărean
Pe Dunăre
Tulcea
 Cârciumărese
În lumea artiştilor plastici din România, Constantin Găvenea este considerat unul dintre cei mai mari acuarelişti. El a fost deasemeni şi un autodidact în pictură, dar a fost un mare profesor al tinerilor din Tulcea, unde şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii.
S-a născut în 28 mai 1911, în satul Sf. Vasile, comuna Chioara, judeţul Ialomiţa. A urmat şcoala normala de învăţători din Bucureşti (1921-1929). A făcut studii libere de artă, la Bucureşti sub îndrumarea benevolă a pictorilor şi profesorilor Camil Ressu şi Costin Petrescu (1927-1930).
A pictat biserica din comuna Sarichioi, în perioada când funcţiona la şcoala din comună şi a fost preşedintele comitetului de construcţie a bisericii, sfinţit în 9 mai 1935. Biserica din Sarichioi deţine şi alte icoane, mobile, donate de pictor: "Astazi 8 noiembrie 1988 am daruit Sfintei Biserici cu hramul Sf. Neculai, pictată în întregime de mine, din com. Sarichioi, jud. Tulcea, cele doua icoane ce reprezintă pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, ca mulţumire şi slavă aduse lui Dumnezeu, pentru darul ce mi l-a dat, întru pomenirea mea şi a familiei mele. C. Gavenea".
Intre 1950-1960 a lucrat în Delta şi la Tulcea cu Lucian Grigorescu, Paul Miracovici, Eugen Ispir, Gheorghe Ivancenco, Nutzi Acontz. Membru UAP Tulcea şi preşedintele Filialei UAP Tulcea între anii 1972-1975. S-a stins din viaţă la 15 ianuarie 1995, la Tulcea şi este inhumat in Cimitirul Eternitatea al oraşului.
A fost declarat Cetăţean de onoare al municipiului Tulcea în anul 2007.
7. 
Peisaj de iarnă
Bazarul din Tulcea
Citatele lunii: Încrederea şi Curajul (fragment din cronica la cartea Nicolae Steinhard: Dăruind vei dobândi - de Cristian Pătrăşconiu) www.Lapunkt.ro
Dintre multele predici care sînt adunate în această carte, voi semnala aici doar (despre) două dintre ele– ca un fel invitaţie de a le descoperi în integralitatea lor şi, alături de ele, pe toate celelalte. Voi „ciupi” doar cîteva idei despre aceste două teme: curajul şi încrederea.
Curajul. Aceasta este una dintre virtuţiile majore ale creştinismului căreia, într-un fel, Parintele Nicolae îi face dreptate în acest text – „este o prea rareori şi totuşi esenţială însuşire creştină”, spune acesta, în chiar pasajul prim al predicii. Şi adaugă: „Poate că, îndată după virtuţiile teologale, ocupă locul de frunte. Fără de curaj, existenţa Bisericii n-ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul Întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi”. Virtuţile teologale, cum ştim, sînt cele trei pentru creştini: credinţa, nădejdea şi dragostea. Comparaţia cu „un miel blînd şi lipsit de glas” care se face cu privire la Isus e, crede Părintele Nicolae, justă, „îndreptăţită şi înduioşătoare”. „Nu mai puţin este aceea ce adoptă drept cuvînt-imagine un leu viteaz. Cine s-ar fi urcat pe cruce, primind de bună-voie una dintre morţile cele mai cumplite din cîte se pot închipui, de nu un viteaz cu inimă de leu?”
Încrederea. „Nu-i de ajuns să credem în Dumnezeu şi în dumnezeirea Sa. Ni se cere şi simţămîntul mai omenesc, mai puţin teologal, mai direct şi mai cald, mai apropiat de o relaţie de tip eu – tu (Martin Buber), de la persoană la persoană (Dumitru Stăniloaie), al încrederii de fiecare clipă, în toate diversele (măruntele ori decisivele) vicisitudini ale vieţii”. & „dacă, strîns cu uşa, ar trebui să definesc cu precizie deosebirea dintre încredere şi credinţă, m-aş încumeta să enunţ – referindu-mă la Holderlin şi Heidegger – că încrederea se înfăţişează îndeosebi ca putere poetică a spiritului omenesc, în vreme ce credinţa este facultatea sa pneumatică”.
Istorie prezidenţială americană: Începuturile Casei Albe
Prima capitală a Statelor Unite a fost Philadelphia, din statul Pennsylvania. Faptul că unul din state deţinea şi capitala uniunii a stârnit multe controverse, al căror rezultat final a fost decizia să se construiască un nou oraş-capitală, situat pe râul Potomac, în partea de nord vest a statului Virginia, pe un teritoriu donat acestui scop, denumit Districtul Columbia. Primul preşedinte ales, George Washington, a servit două termene (1789-1797). El a locuit într-un conac din Philadelphia, situat la adresa 524-530 Market Street, foarte aproape de Independece Hall, sediul primului congres şi de Liberty Bell. 
Tot acolo a locuit, pentru cea mai mare parte a mandatului său, cel de al doilea preşedinte, John Adams.
În anul 1790 a început construcţia noii capitale, în cea mai mare parte concepută de arhitectul francez Pierre Charles L’Enfant. Tot el a elaborat şi planurile reşedinţei prezidenţiale, care a fost numită la început, simplu, President’s House. De la început, construcţia a fost vopsită în exterior cu var, cu intenţia de a astupa porozităţile pietrei de construcţie şi a face astfel o izolare termică. În anul 1898, congresmanul Abijah Bigelow a folosit pentru prima dată numele de Casa Albă. Porecla a prins şi a devenit, din anul 1901, prin decretul preşedintelui Theodore Roosevelt, numele oficial al reşedinţei prezidenţiale americane.
Casa a fost gata la începutul anului 1800. John Adams s-a mutat primul în ea, apoi a chemat-o pe soţia lui Abigail de la Philadelphia. Aceasta a călătorit cu trăsura, dar vizitiul a greşit drumul şi călătorii au rătăcit ore întregi prin pădurile de la nordul Washington-ului. Abigail Adams i-a istorisit printr-o scrisoare unei prietene că singura locuinţă de care au dat în pădurile virginiene a fost o baracă acoperită cu paie, în care locuia o familie de negri. Proprietarul s-a oferit să le arate drumul, a încălecat pe un catâr şi i-a condus până la punctul de unde a fost sigur că vor fi pe calea cea bună. În aceeaşi scrisoare, Abigail Adams s-a plâns de cât de rece e casa prezidenţială, abia de curând terminată şi încă umedă. Nici climatul nu i-a plăcut Primei Doamne, care a descris cum au fost siliţi să întindă rufele la uscat în camerele încă goale ale noii reşedinţe.
Soţii Adams au locuit la Washington numai cinci luni. La alegerile următoare Adams a pierdut şi noul preşedinte, Thomas Jefferson s-a mutat în locul lor.
În anul 1814, ca urmare a înfrângerii lui Napoleon Bonaparte, Anglia a dispus de trupe pe care le-a mutat în America, unde a reînceput războiul cu foştii colonişti. Armata britanică a cucerit Washingtonul şi a incendiat Capitoliul şi Casa Prezidenţială. 
Dostları ilə paylaş: |
