|
ieşirea din barul de pe moscovei nu-i o ieşire:
nu faci bine doi paşi şi iar se aştern pânzele pe ochi
precum noilor născuţi,
pielea intră-n carne ca o pojghiţă de plastic topit,
inima, mereu cu două feţe,
prinde să-ţi roadă hămesită pieptul.
zdrenţe pe dinăuntru,
te-agăţi cu groază şi cutremurare de braţul ei.totu-n tăcere, ca-ntr-un film mut,
ninsoarea cu zvârcolirile ei de aur alb
închipuind cu migală rafalele de puncte
de pe vechile pelicule.
şi, sprijinit de gard să-mi trag sufletul,
îl văd venind pe vancu,
agăţat de camelia ca o molie de lâna ei australiană,
frumuseţea lor îmi face părul măciucă
şi ne privim în ochi cu ură,
viaţa lor trăită pe faţă şi moartea mea trăită pe faţă.
de fapt, ca de obicei, nu se întâmplă nimic:
ne întâlnim ca două armate inamice
studiindu-se strategic înainte de măcel.
şi, deşi trec prin mine, pierzându-se în noaptea de celuloid zgâriat,
frumuseţea lor şi puterea mea nu s-au ciocnit cu adevărat.
rămân aşteptându-le, ca moartea în tainiţă, întoarcerea,
pentru că din barul de pe moscovei, unde vodca e doi lei suta,
nici nu există de fapt vreo ieşire.
Articolul lunii: Cioran après Cioran – de Ioan F. Pop
www.contributors.ro august 2, 2015
E. Cioran – un apostol bonom al nimicului, un profet à rebours, un cozeur de extracţie mistică, un decadent al extazelor finale. Pe scurt – a iubit lumea cu cinismul cel mai rafinat, unindu-i apocaliptic naşterea cu mormîntul. Inutilitatea lui Cioran merita încununată cu un doctorat. Căci nimeni nu a ştiut cum să nu facă nimic cum a ştiut el. Să te realizezi fără să faci nimic. Să fii prin tot ceea ce alţii refuză. Decăzut cu extaze de mistic, mîntuit cu apostrofări şi anateme, încununînd totul cu un celest sictir. Viaţa ca resemnare a faptului că nu şi-a putut lua la timp zilele – sublimul metafizic al unui eşec.
Lumea nu există decît în capul nostru. Pentru a ajunge la această banală aserţiune nu trebuie decît să închidem puţin ochii, să ne decuplăm de la curgerea sa. Ne-ar trebui mai multe vieţi ca să ne putem găsi cu adevărat un drum în viaţă. Prin ceilalţi putem ajunge doar la tristeţea de a fi. Prin noi înşine ajungem direct la tristeţea lumii. Să fii muritor şi să doreşti să fii înţelept – iată un paradox de neînţeles. Cioran se gîndea intens la faptul de a nu mai gîndi. Credea, probabil, că e inutil să mai gîndeşti o lume care ştie să dispară şi singură, fără idei ajutătoare. Înţelepciunea de a refuza înţelepciunea – proiect utopic cioranian (deşi el ura utopia). Cioran – un tiran al sofismului şi enormităţii stilistice, un despot al rafinamentului şi lucidităţii. Cel mai „inocupat” om al vremii sale, un „pierde-vară” al fiecărei clipe, un exilat în propriile tabieturi. Un sceptic mîntuit de tihna neîmplinirilor, de tentaţia eşecurilor fecunde. O luciditate năucitoare, un nihilism suprauman, o sfidare a Creaţiei de natură mistică. Pentru a înţelege omul a destrămat lumea, zeităţile, orice idealitate. Nici chiar nimicul nu a scăpat întreg. Meditînd prea mult pe marginea sinuciderii, Cioran a banalizat-o, e redus-o la un gest frivol, a umplut-o de lirism. Nu poţi să te sinucizi vorbind atît de frumos despre sinucidere. Nu poţi să te sinucizi cu o figură de stil. Ambiţia de a nu face nimic, de a nu lăsa urme, de a nu forţa un destin, de a nu încărca istoria cu un non-sens în plus – ambiţie de tip cioranian. Ambiţie ratată din cauza talentului, stilului inconfundabil şi a sclipirilor geniale, a delirului bine organizat. În definitiv, el a fost ceea ce a disimulat toată viaţa: un poet. Nu şi-a asumat poezia pe faţă, ci a mascat-o în tot felul de efuziuni stilistice şi distopice de un nonconformism şocant. A lucrat pe cuvînt, pe imagini în care şi-a îngropat debordantele idei filosofice. Cioran trebuia să primească un Premiu pentru Întreaga Inactivitate. Numai că acest premiu nu i-l putea da decît Dumnezeu.
El a bătut Coasta Boacii, apoi a colindat Parisul cu bicicleta. După care l-a cercetat şi la limbaj, la angoase. Pentru ca, în final, să devină profesorul universal de disperare şi non-sens. Cazul lui Cioran, care nu a evoluat în scris, nu e bun de luat ca exemplu. Pe el îl scuză genialitatea lui. În scris, el s-a născut gata evoluat. Avea de evoluat doar în disperare şi angoasă. Trebuia doar să-şi perfecţioneze scepticismul atavic. Să scrie ca şi cum ar strînge pe cineva de gît. Să scrie cu peniţa înmuiată în pulberea şi cenuşa acestei lumi. După ce a placat din limba română, s-a întors să moară în ea un pic. Ironie tipic cioraniană. Destinul lui Cioran, cu tot farmecul lui suicidar, pare totuşi a unui amator în comparaţie cu cel al lui Kierkegaard, Wittgenstein sau Kafka. După cum lui Nietzsche îi datorează cam tot ceea ce îi reproşează. „Scepticul de serviciu” şi-a ucis în avans orice potenţial discipol tocmai prin faptul că şi-a prelungit „neajunsul” de a se fi născut dincolo de propria-i existenţă. A secătuit total o neîmplinire… A epuizat total cîteva disperări. Autoflagelarea lui stilistică a fost chiar mîntuirea lui. Pentru asta şi-a amînat pînă şi sinuciderea… Gloria de a nu avea glorie – asta cred că a dorit el. Ce paradox: să refuzi gloria şi să cazi totuşi în ea. Nu există, de la un anumit nivel, lectură mai tonică decît savuroasele lui disperări. (Regret că la Sorbona, „anchetat” fiind de o doamnă, care se ocupa de profesori şi doctoranzi străini, nu am întrebat-o nimic despre Cioran. Cred că ea ar fi putut şti cîte ceva în legătură cu cel care l-a dibuit că frecventa clandestin cantina. După cum m-am învîrtit aproape o după-amiază prin Jardin du Luxembourg, pentru a-mi închipui plimbările lui. Am vrut să întîlnesc o clipă locurile pe unde şi-a plimbat paşii, norii pe care îi urmărea în hîrjoneala lor ludică. Am vrut să văd o clipă lumea prin absenţa lui).
Ar trebui să ne privim mai cu luare aminte, cu un grad sporit de nostalgie, pentru că, pînă la urmă, vom fi – cum zicea el – „colegi de putrefacţie”. Vom împărtăşi acelaşi neant, ne vom dizolva în magma aceleiaşi uitări. Noi nu putem cădea nici în timp, nici din timp – cum susţinea acesta -, pentru simplul fapt că am cădea în gol. Apoi, pentru că nu am urcat niciodată în el. Nu am călătorit împreună nici măcar o clipă. Timpul este ceva doar cînd noi nu ştim că există. Cu noi sau fără noi, el îşi vede de eterna lui in-existenţă. După cum lenea nu e „scepticism al cărnii”, cu o afirmaţie care îi aparţine. Lenea e luciditatea dinaintea oricărei senzaţii, cel mai preţios aliat auxiliar al gîndirii. Munca ar trebui înlocuită cu privitul. Ar trebui să privim cerul pînă ce acesta se destramă, după care ni se aşterne tandru la picioare. Lipsit de impulsuri vaticinare, realul pre-vesteşte totuşi irealitatea, nimicul de după nimic. Noi nu facem, după cum preciza tot el, decît un interminabil „proces verbal de constatare a irealităţii”, o dare de seamă asupra zădărniciei. Semnăm zilnic condica inutilităţii. „Schiţe de rătăcire” – superbe naivităţi cioraniene. Pentru a ne rătăci nu avem nevoie de nici o „schiţă”, de nici o propedeutică – ne naştem gata rătăciţi. Viaţa e doar preludiul unei rătăciri cu final anunţat. Apucaţi de elanul nedesăvîrşirii, nu ne lăsăm pînă nu facem din noi un coşmar. Dacă, cioranian vorbind, am putea face din moarte un extaz ne-am buluci la poarta cimitirelor, am profita de prima beţie a corpului. Viaţa ar fi doar pretextul de a ne scufunda în primul extaz, şansa de a ne arunca în agonia ei devoratoare. Preferăm totuşi golul acestei lumi plinătăţii celei de apoi, după cum aderăm la nimicul celei dintîi în defavoarea totalităţii celei din urmă. Dăm eternitatea pe o clipă, neantul pe un suspin. Tristeţea de a nu putea fi Dumnezeu se poate consola cu neputinţa de a nu putea fi nici oameni. Sîntem doar biete încercări ale umanului. Aprehendăm vag umanitatea cu propriile-i imposibilităţi. Defrişăm cerul pentru a-l putea găsi pe Dumnezeu. Devastăm pămîntul pentru a-l putea întîlni pe om…
Sînt totuşi voci îmbufnat-critice, unele chiar cu o notorietate mai mare decît umbra lor, care simt brusc nevoia să-i tragă un perdaf lui Cioran, considerîndu-l un stilist fără adîncime ideatică, un farsor calofil, un filosof cabotin, de nu aproape un impostor. E oarecum firesc ca un gînditor şi moralist strălucit de talia lui Cioran să (mai) nască neînţelegeri, controverse şi idiosincrasii. Poate să nu-ţi placă autorul „silogismelor amărăciunii”, dar, dacă te încumeţi să emiţi aprecieri critice, pentru aceasta trebuie să mobilizezi argumente, nu mofturi, judecăţi axiologice, nu simple reacţii de gust. Nu poţi combate în mod convingător, cu o scriitură plată, de o ternă orizontalitate, fără orizont filosofico-metafizic, stilul genial al lui Cioran, ciupind inept cîte ceva din opera lui. Strălucirea scrisului cioranian nu poate fi umbrită de cîţiva norişori critici de ocazie, de cîteva încrîncenări pasagere. Soarele lui, chiar dacă pare întunecat, continuă să strălucească, indiferent la stelele căzătoare care se mai strîmbă la el. Pe de altă parte, Cioran nu are nevoie de adulatori exaltaţi, ci de cîrtitori empatici, de un contra cinism bine dozat. După cum nu-i foloseşte la nimic apologetica pornită din patosul superficialităţii, hermeneutica ad libitum declanşată de irelevanţa unor poante sau biografeme.
Români în lume: Gastarbeiter – de Mihai Buzea
Am convingerea că exodul este abia la început. Mă refer la exodul forţei de muncă, pentru că cel al creierelor a început de prin 1971 – după Tezele din Iulie – şi de atunci nu s-a oprit, practic, niciodată. Am dobîndit această convingere ca muncitor sezonier (Gastarbeiter) în Marea Britanie, timp de doi ani consecutivi (2014 şi 2015), iar rostul acestui text este de a-mi argumenta punctul de vedere.
Esenţialul este că angajatorii din România nu pot oferi salarii la fel de mari ca acelea din Europa de Vest (fapt obiectiv), iar muncitorii români consideră că „sînt proşti“ dacă nu pleacă în Vest (fapt subiectiv). Chestia cu prostia nu este ceva recent, dar a căpătat dimensiunile unei adevărate psihoze din 2007 încoace, pe care criza din 2009 n-a făcut decît s-o agraveze. Am fost şi sînt parte a acestei psihoze, aşa c-am să descriu, aproape la întîmplare, mici felii din experienţa unui Gastarbeiter (las pe alţii mai deştepţi să tragă concluziile!).
Contractul. Majoritatea celor pe care i-am cunoscut au venit „la sigur“, adică fiindu-le promis un job, sezonier sau permanent, chiar dacă pentru cîţiva promisiunea a rămas vorbă goală şi-au trebuit să îşi caute la faţa locului, rugîndu-şi colegii de cameră să întrebe „de muncă“ pe şantierele unde lucrau, căutînd la rubrica „Anunţuri“ de pe site-ul http://romani.co.uk, ducîndu-se duminica la biserică şi recomandîndu-se altor români, sau chiar venind seara cu noi la fotbal, nechemaţi (şi fără loc în echipă), în speranţa că cineva din vreo altă echipă de români ar putea avea nevoie de un om, indiferent pentru ce lucrare, indiferent pe ce termen. Pentru cei interesaţi, românii joacă fotbal în fiecare sîmbătă seara, la Salisbury Hall Blades Playing Fields. Probabil şi în multe alte locuri, pe care nu le ştiu. În ceea ce mă priveşte, am avut de ambele dăţi cîte un contract de două luni, fără probleme.
Locuinţa. Într-o casă-tip, cu cinci camere, o baie şi o bucătărie, locuiam 16 muncitori români (13 bărbaţi şi două femei – cea de-a treia era proprietăreasa, singura care nu lucra nicăieri şi rămînea acasă peste zi). Drumul pînă la locul de muncă lua cam între două şi patru ore pe zi (dus-întors), aşa că timp pentru socializare nu prea rămînea, iar ce rămînea se consuma cu gătitul mîncării şi spălatul rufelor (fiecare îşi gătea şi spăla separat, ceea ce crea nesfîrşite dificultăţi). Eu stăteam în cameră cu alţi trei colegi, avînd un singur dulăpior pentru hainele tuturor; din acest motiv, „spaţiul personal de depozitare“ al fiecăruia se limita la sub-patul propriu. Ca efect secundar benefic, asta ne obliga să păstrăm camera foarte curată.
Ziua de muncă. Deşteptarea era la cinci şi un sfert, în fiecare zi, cu excepţia duminicii (lucram uneori şi duminica, dar în acord, aşa că ajungeam la muncă atunci cînd voiam noi). Pînă la şase fără un sfert terminam cu micul dejun (pîine poloneză şi orange marmalade egipteană), beam ceaiul sau cafeaua şi plecam spre yard (locul de adunare al celor de la firmă). Primeam job-urile pe ziua respectivă, plecam, iar la şase sau şapte seara eram înapoi. Predam echipamentul şi ajungeam la gazdă în jur de opt. Găteam (în general, tocăniţe), mîncam şi apoi pregăteam sandvişurile pentru a doua zi. Din păcate, bucătăria era permanent inundată seara de fum de ţigară şi de manele (Babi Minune), aşa că ne retrăgeam cît mai repede la somn.
Munca. Meseria pe care am prestat-o la Londra se cheamă „arboristică“, dar, în practică, numai un ochi foarte exersat m-ar fi deosebit de ceea ce noi numim „muncitor la spaţii verzi“. Aş putea explica pe îndelete că nu e aşa, că arboristica e arta producerii şi conducerii arborelui decorativ urban etc., dar sînt convins că nu vă interesează. E suficient să spun că făceam echipă cu doi arborişti foarte bine calificaţi din România (un climber şi un groundsman), iar partea mea de muncă în echipă consta din măturatul străzii de rumeguşul lăsat de drujbe, plus tocatul crengilor cu un utilaj numit chipper. Ambele sînt munci necalificate, dar colegii aveau nevoie de un vorbitor în echipa lor, altfel patronul nu le-ar fi dat nici un job. Nu am senzaţia că am fost ţinut din milă, dar sînt perfect conştient că am încurcat de nenumărate ori bunul mers al lucrărilor, datorită inexperienţei, lipsei de calificare şi celor două mîini stîngi de intelectual.
Banii. Cîştigul zilnic (plata ni se calcula la zi, iar banii îi primeam de două ori pe lună) poate părea mare, privit de pe piaţa muncii din România, dar trebuie ţinut seama că din aceşti bani trebuia să mîncăm, să plătim 75 de lire pe săptămînă la cazare, să ne acoperim costul biletelor de avion şi al echipamentului personal (căşti, mănuşi, pantaloni, bocanci). Această din urmă cheltuială nu-i mică, pentru că echipamentul este produs în Germania: 120 de lire costă pantalonii, 150 de lire bocancii (ambele articole au încorporate elemente de protecţie anti-drujbă, în caz de accident). Apropo de accident, cam toţi muncitorii pun deoparte o sumă destul de mare, pentru cazul în care „strică“ un utilaj de-al patronului, pe care trebuie să-l repare singuri – sau să plătească pentru reparaţie. Majoritatea utilajelor sînt vechi şi uzate, aşa că sus-pomenitul „caz“ se iveşte mai mereu.
Remitenţele. Nici eu şi nici coechipierii mei n-am trimis bani acasă, dat fiind că am rămas la muncă doar două luni, dar toţi muncitorii pe care i-am cunoscut trimit bani lunar sau trimestrial, de obicei prin Western Union. Există şi curse regulate de microbuze care ajung din Londra în toate colţurile României (adică la sate), iar cu aceste curse se trimit acasă o varietate stupefiantă de obiecte, despre care românii consideră că „nu se găsesc“ în ţară. Există şi situaţia penibil de frecventă cînd un muncitor vede în gunoi un obiect, îl recuperează şi îl trimite acasă prin acest sistem, pentru a fi reparat şi folosit. Cîteva exemple: mingi de fotbal dezumflate, cărucioare de copii stricate, încălţăminte, genţi de damă, genţi de voiaj, sticle goale de whisky „cu dop“ (?!), biciclete, cărucioare de supermarket, şepci inscripţionate, căni metalice, lanţuri antifurt. Tot prin acest sistem (care se numeşte „pe maşină“), muncitorilor li se trimit din ţară butoiaşe cu murături, garniţe cu carne în untură, pet-uri cu ţuică.
Familiile. Se prea poate să fie, dar eu n-am întîlnit „lupi singuratici“ la Londra. Fiecare a lăsat acasă o nevastă (sau două), un copil sau mai mulţi, minimum o iubită. Am cunoscut şi un om care n-avea în ţară decît un frate, căruia-i trimitea tot ce cîştiga: cu banii, fratele construia două case, una lîngă alta, urmînd ca Gastarbeiter-ului, odată întors acasă şi instalat într-una dintre ele, să i se găsească o nevastă, de către soţia fratelui. Situaţia mi s-a părut exotică, dar se pare că aşa e tradiţia în zona respectivă (Vaslui), anume ca bărbatul să „aibă casă“ pentru a putea găsi o nevastă „bună“, dintr-un „neam bun“ (am citat exact cum mi s-a povestit). Mulţi dintre cei tineri (sub 25 de ani) au preferat altă formulă, în locul locuitului la gazdă: s-au asociat în grupuri de patru sau cinci, au închiriat singuri o casă, apoi şi-au adus iubitele din ţară şi le-au băgat în „aclimatizare“. E puţin probabil că aceştia se mai gîndesc, pe termen lung, la repatriere: după ce la Londra li se vor naşte primii copii, legăturile cu ţara vor slăbi treptat. Întocmai după proverbul rusesc: „Omul pleacă repede de la sat la oraş, dar de la oraş niciodată înapoi la sat“. Revenind la cei cu două neveste în România, e vorba de bărbaţii divorţaţi şi recăsătoriţi (care trimit bani şi „fostei“), sau de cei care-şi împart farmecele între nevastă şi amantă. Am fost surprins să întîlnesc atîţia Don Juani printre muncitorii din construcţii, dar faptele sînt fapte.
Prostituatele. Deşi se lăudau ca nişte copii de grădiniţă, foarte rar se îndurau românii noştri să apeleze la amorul plătit (e vorba de micile întreprinderi stradale care sînt saloane de cosmetică în timpul zilei şi îşi schimbă destinaţia după căderea nopţii). Poate şi tarifele să-i fi descurajat – distracţia costa cît plata a două zile de muncă grea pe şantier –, dar cred că bariera de limbă era principalul obstacol psihologic: neputînd comunica decît prin semne cu fetele, muncitorii erau lipsiţi de micul moment de grandomanie al „bărbatului care îşi permite să plătească“ şi care le-ar mai fi alinat frustrările adunate.
Britanicii. Principalul izvor de frustrare era comportamentul britanicilor, deşi ei se purtau foarte corect, în esenţă. Dar cînd interlocutorul român nu înţelegea absolut nimic din ce i se spunea, britanicul îşi pierdea „coaja“ de civilizaţie şi-i spunea în faţă ce crede el despre esticii primitivi care vin la o ţară de-a gata, în loc să stea acasă şi să şi-o construiască pe-a lor. Din nefericire, a trebuit să aud şi să traduc în repetate rînduri acest speech. Nu mi-a făcut plăcere.
Mă opresc aici cu „decupajele“, pentru că mi se termină spaţiul, dar nu înainte de a repeta ideea de la început (şi singura a articolului): au plecat din ţară foarte mulţi muncitori şi vor pleca încă şi mai mulţi. Cu excepţia (izbitoare) a domeniului IT, în România sînt job-uri puţine şi prost plătite; angajatorii nu pot mări salariile, dar se plîng din răsputeri că „nu găsesc oameni“ (?!). Eu nu pot să-i ajut. Sînt prea ocupat cu toţi cei care mă abordează pe Facebook („Mihai, învaţă-mă şi pe mine cum să plec la muncă afară!“). Nu sînt de acord cu „afară“ (zagraniţa, cum spun ruşii, unul dintre cele mai urîte şi umilitoare cuvinte din limba lor), dar îi învăţ. Cineva trebuie s-o facă şi pe formatorul de Gastarbeiter!
Mihai Buzea este jurnalist la Caţavencii
|
