Buletinul Clubului Român din Chattanooga

Puritanismul Elizabetan – Unii protestanţi însă au fost de părere că separarea de Biserica din Roma nu era de ajuns. Trebuiau eliminate toate reminiscenţele romano-catolicismului. Întrucât aceştia voiau să purifice închinarea bisericii, au fost numiţi puritani. Altii dintre ei considerau că episcopii nu erau necesari şi că fiecare congregaţie trebuia să se conducă singură, separat de biserica naţională. Cei din urma devenind in timp puritani separatisti.

 Puritanii au aparut în perioada elisabetană. Îmbrăcămintea lejeră (care de multe ori nu diferea de ce a laicilor) a unor clerici a deranjat-o pe suverană, motiv pentru care în 1564 regina i-a poruncit arhiepiscopului de Canterbury să le impună o eticheta vestimentara. Prevăzând o revenire la veşmintele catolice, puritanii au refuzat să se supună. Au apărut şi mai multe controverse, de data aceasta privitor la scara ierarhică a episcopilor şi arhiepiscopilor. Elisabeta a păstrat rangul de episcop şi le-a cerut acestora să-i jure credinţă în calitate de cap al bisericii. Exact aici au inceput marile probleme.

 Puritanismul  Iacobin.  Dupa moartea Elisabetei, în 1603, Iacob I succede ca rege al Angliei si Scotiei. Iacob I exercită mari presiuni asupra separatiştilor să se supună autorităţii regale. În 1608, congregaţia separatistă din oraşul Scrooby se refugiaza în Olanda pentru a se bucura de toleranta religioasa garantată de acea ţară. Cu timpul însă, toleranţa olandezilor faţă de alte religii şi faţă de moravurile uşoare, devine mult “prea mare” si îi face pe separatişti să se simtă şi mai deranjaţi decât în Anglia. Se hotărăsc aşadar să părăsească Europa şi să se îndrepte spre America de Nord, unde să poată începe o viaţă nouă. Datorită dorinţei lor de a călători departe de casă de dragul convingerilor lor, aceşti oameni au ajuns în cele din urmă să fie numiţi pelerini.

 Pelerinii, printre care mulţi puritani separatisti, au obţinut permisiunea de a se stabili în colonia britanică Virginia. În luna septembrie a anului 1620, grupul, alcătuit din aproximativ 100 de adulţi şi copii, s-a îmbarcat pe un vas numit Mayflower şi a călătorit în nordul Oceanului Atlantic spre America de Nord. După două luni furtunoase petrecute pe mare, au ajuns la Capul Cod, situat la 800 km nord de Virginia. Aici, ei au adoptat Convenţia Mayflower (The Mayflower Compact), un document prin care-şi afirmau dorinţa de a înfiinţa o comunitate şi de a se supune legilor ei. S-au stabilit în apropiata colonie Plymouth, la 21 decembrie 1620.

 Principiile centrale care caracterizează mișcarea Puritana, sunt următoarele:

1. 
   Aderarea la teologia calvinista, care subliniaza absoluta suveranitate a lui Dumnezeu.
   
2. 
   Recunoasterea autoritatii supreme a Bibliei.
   
3. 
   Crezul in importanta predicarii Cuvântului, ca mijloc de aducere a oamenilor la Hristos.
   
4. 
   O atitudine militanta pentru obtinerea si pastrarea puritatii Bisericii.
   
5. 
   O moralitate stricta si dominatoare.
   
6. 
   O sustinere ferventa a libertatii civile.
   

Memorii: Amintiri despre G. Calinescu - Autor: Viorel Alecu (memoria.ro)

Dupa inceperea activitatii de conferentiar universitar Calinescu a difuzat ideea infiintarii unei societati literare care sa scoata Iasul din lancezeala caracteristica vietii provinciale romanesti si cu deosebire a celei din Moldova, continuand traditiile Junimii, fapt pentru care asociatia a fost numita Noua Junime. Prima sedinta a Noii Junimi a avut loc pe ziua de 10 mai 1938, in redactia ziarului Iasul. Pe langa G. Calinescu participau profesorii universitari I. M. Marinescu, Iorgu Iordan, Octav Botez, Andrei Otetea, scriitorii Eusebiu Camilar, Magda Isanos, Nicolae Tatomir, profesori de liceu si studenti, iar din partea redactiei, Mircea Barsan si G. Ivascu.

Ii aud vocea modulata ce trecea de la rostirea cea mai obisnuita la tonalitatea cea mai inalta, expunand principiile ce vor sta la baza Noii Junimi: Se infiinteaza la Iasi o asociatie literara sub numele de Noua Junime, scopul ei fiind promovarea literaturii, artelor si a ideilor generale cu inlaturarea oricaror preocupari de ordin politic. Membrii nu se aleg ci se propun singuri fara sa li se ceara altceva decat supunerea la spiritul general". Calinescu continua patetic vorbind despre lipsa de necesitate a statutelor, a evidentei activitatii, de traditiile culturale care au determinat stabilirea sediului asociatiei in acest oras si de obligatiile membrilor etc. Se faceau referiri la artistii plastici care vor face parte din asociatie. Acestia vor expune in una din salile ce le vor sta la dispozitie cateva din operele lor, indeosebi un autoportret si un portret al unuia din membri, in scopul crearii unei pinacoteci documentare.
Cu asemenea principii, himeric si livresc, Calinescu dorea sa transforme Iasul intr-o metropola cu radacinile culturii infipte in adancul secolelor, intr-o Bologne medievala sau Florenta a Renasterii ce isi perpetueaza traditiile pana in zilele noastre. Era insa prea personal, prea vulcanic pentru a deveni sef de scoala literara. Pentru aceasta i se cerea tactul lui Eugen Lovinescu care accepta cu prudenta si respingea cu delicatete. Initiatorul Noii Junimi era dominat de propria sa personalitate, fapt ce ii frana initiativa indreptata spre formarea tinerei generatii de scriitori.
In urmatoarele sedinte ale Noii Junimi au fost citite poezii de Magda Isanos si Mircea Pavelescu, fragmente din proza lui Eusebiu Camilar. Magda Isanos, sotia lui Eusebiu Camilar, femeie de o rara distinctie. Curand, scriitorii consacrati si-au epuizat rezerva creatiilor si a venit randul incercarilor studentesti. Cu o productie atat de anemica Noua Junime nu a putut supravietui sfarsitului anului universitar. Astfel, in iunie 1938, activitatea sa era incheiata. Grandioasele proiecte calinesciene ramasesera visuri admirabile ale unui intelectual trait in solitudinea bibliotecii. Fire dinamica, neobosita, gandire inflacarata in care proiectele germinau, Calinescu nu putea renunta la orice legatura cu tineretul, cu intelectualii ieseni. Lipsa unei productii abundente de literatura artistica putea fi inlocuita prin pregatirea serioasa de specialitate a unora dintre colegii sai de la facultate, dar mai ales prin entuziasmul studentilor ieseni. Astfel, la 1 ianuarie 1939 aparu Jurnalul literar. Deceptia cauzata de esecul Noii Junimi il facu sa precizeze in Cuvant pentru inceput, din fruntea primului numar, ca prefera o revista de critica generala unui magazin de literatura indoielnica.
Doua evenimente sunt demne de consemnat in legatura cu aceasta publicatie. Primul este confruntarea de idei dintre G. Calinescu si Al. Piru cu privire la opera lui Topirceanu. In vara torida a acelui an Calinescu era plecat la mare, iar G. Ivascu, secretarul de redactie al publicatiei, lipsea si el din Iasi, inlocuit in aceasta munca de Al. Piru. Acesta, ambitios si in juvenil avant creator, a ocupat pagina a doua a saptamanalului de critica si informatie literara", pe care maestrul si-o rezerva de obicei siesi, cu studiul sau, G. Topirceanu (nr. 33 din 13 august 1939). Piru, atasat valorilor autentice ale literaturii romane, era uneori inclement, tinand cu orice pret sa-si exercite un spirit critic exagerat, fapt pentru care isi alegea, pentru recenziile sale, scriitori minori ca sa aiba in cine trage". Astfel, poetul Baladelor vesele si triste era caracterizat ca: instabil, superficial, obisnuit sa ia totul a rebours*)". reintors din concediu, Calinescu reia tema numai dupa cateva saptamani (nr. 36 din 3 septembrie 1939). Aratandu-se mai echilibrat decat discipolul sau, directorul Jurnalului literar concluzioneaza lapidar si definitiv Neintelegerea in privinta lui Topirceanu vine dar de aici: ca amandoua tezele pot fi sustinute cu dreptate. El nu-i niciodata asa de liric incat sa fie mare, niciodata asa de facil incat sa nu fie poet", formulare care a intrat cuvant cu cuvant in Istoria literaturii romane din 1941 (p. 747). Piru, iritabil si infatuat, s-a suparat si a inceput sa-si evite maestrul. Imi amintesc scena in care Calinescu trecand cu pasi grabiti pe culoarul facultatii, in timp ce studentii il salutau respectuos, l-a apostrofat pe Piru care statea intors cu spatele ignorandu-l: Nu stii sa dai buna ziua..." si a urmat un epitet deloc magulitor. Dar timpul care asterne uitarea peste tot ce-i omenesc a sters si acest mic incident si, dupa o scurta perioada de raceala, colaborarea a continuat ca mai inainte, pana la sfarsitul lui Calinescu.
Activitatea publicistica era un complement al celei de la catedra. G. Calinescu a fost un profesor extraordinar, unic. Il deosebea de ceilalti universitari, ale caror cursuri le-am audiat, modul direct, deschis, fara introduceri academice si menajamente, de abordare a problemelor. Astfel, prelegerea despre Ionel Teodoreanu incepea in felul urmator: Lui Ionel Teodoreanu i s-a imputat ca face abuz de metafore. Nu este adevarat, el nu face abuz de metafore, ci uz nepermis de metafore. Metaforele nu au ce cauta in roman". In legatura cu aceasta afirmatie are loc al doilea eveniment din timpul scurtei perioade de aparitie a Jurnalului literar. Autorul Medelenilor a publicat in Universul literar articolul intitulat Jim fecundatorul si Noul Junimism, indreptat aparent impotriva scenelor erotice extravagante din finalul romanului Cartea nuntii, de fapt sensibilizat de raspunsul elevului Henry Popp (la ancheta initiata de directorul Jurnalului literar) care, prin contributia sa din numarul al 4- lea, respingea literatura lui Ionel Teodoreanu. In concluzia la ancheta Calinescu pastreaza un echilibru perfect, desolidarizandu-se de parerile mult prea tanarului sau colaborator, afirmand categoric: Henry Pop (...) nu accepta deloc pe Bratescu-Voinesti (si am zis ca exagereaza). Respinge pe Radu Rosetti, Cezar Petrescu, Delafantanele, Ionel Teodoreanu, Bors. Si aici, desigur, exagereaza punand scriitori de un merit incontestabil ca Ionel Teodoreanu si Cezar Petrescu alaturi de publicisti mai mult sau mai putin obscuri" (Epilog la ancheta noastra, nr. 7 din 12 februarie 1939, pag. a 2-a). AdevAratul Calinescu, scanteietor de verva, inedit in conceptie si savuros in expresie, putea fi gasit in salile de cursuri si amfiteatrele Facultatii de litere si filozofie. Prelegerile sale nu erau numai lectii de literatura, ci si exemple de viata, de patriotism. Nori negri se aratau la orizont. Incepuse cea de-a doua conflagratie mondiala. Intr-o ora de curs, Calinescu avu una din acele manifestari vibrante pentru care epitetul de geniu nu este catusi de putin exagerat. Profesorul intra in sala, se plimba de cateva ori in fata mesei, isi aranja nervos suvitele rebele de par dupa urechi, arunca o privire fascinanta studentilor si incepu brusc pe un ton iritat si violent, a carui intensitate crestea cu cat oratorul inainta in expunere: Zilele trecute m- am intalnit cu un profesor, adica cu un intelectual, pe care l-am intrebat de ce nu scrie. El mi-a spus ca se margineste la ocupatia mai modesta de a citi ce scriu altii. Eroare profunda, ba nu, imbecilitate completa! Sa ne gandim la vremurile tulburi prin care trecem. Maine poate nu vom mai exista ca stat independent si va trebui sa ne luam traista in spate ca Gheorghe Sincai, sa aratam ca poporul roman exista, ca exista Eminescu si Creanga, Hasdeu si Bolintineanu, Slavici, Cosbuc si Rebreanu. Dar care e rolul femeii? Ea nu trebuie dupa ce isi ia o pacatoasa de licenta sa se marite cu un ofiter, adica cu un neintelectual, ea trebuie sa fie madame Victor Hugo, madame Dostoievski, sa ajute omului de geniu in creatia sa! (...)". Alaturi de ceilalti studenti eram zguduit pana in adancul sufletului. Calinescu facuse sa vibreze o coarda cu rezonante adanci in constiinta mea.
La fel de exploziv era si in intalnirile redactionale ale Jurnalului literar care aveau loc joi seara, la locuinta sa din Iasi, strada Ionescu nr. 4, nu departe de scoala unde urmase primele doua clase primare. Venind vorba despre Dostoievski, Calinescu roti ochii cuprinzand intr-o privire pe toti cei de fata, apoi intreba pe un ton care stimula curiozitatea:
- Cum spunem acum cand vin armatele bolsevice?
Si dupa o pauza in care nimeni nu indrazni sa raspunda, relua imperativ: - Vin hoardele! Un salbatic de-acestia cu pana in mana e Dostoievski!
S-a afirmat despre Calinescu ca era un histrion, un cabotin, dand adesea un aspect neserios cursurilor sale. Nefiind un orator de tinuta maioresciana, care pastreaza in permanenta o egala distanta, de netrecut, intre conferentiar si public, Calinescu cauta sa se apropie de ascultatori prin coborarea, in anumite momente, la nivelul acestora pentru a-i putea ridica apoi la nivelul sau. In acest sens facea glume care sa poata fi gustate de majoritatea studentilor. Astfel, vorbind despre influenta slava asupra limbii romane, aratand ca vocabularul slav, in anumite aspecte ale sale, exprima raportul dintre stapan si sclav, conferentiarul aseza cuvintele intr-o anumita ordine, culminand cu un final hilar: Caci stapanul te dojeneste, te cazneste, te munceste, te obijduieste, te prigoneste, te huleste, te prapadeste, te sminteste, te beleste". Si facand o pirueta de gratioasa balerina, fluturand in mana dreapta foile dupa care se orientase in expunere, parasea amfiteatrul intr-un ropot de aplauze.
Alteori, afirmatiile categorice, ultimative, sub impulsul unei puternice stari sufletesti, luau aspecte amuzante, umoristice, Calinescu neezitand sa recunoasca ca a gresit, isi atribuia pana la urma epitetul inflamant ce fusese initial adresat adversarului. Profesorul isi organizase programul universitar astfel: luni 8-10 seminar, marti 16-17 si miercuri 17-18 cursuri. Dintr-un capriciu al spiritului sau fecund, dar contradictoriu, joia tinea loc de duminica, fiind, in economia activitatii calinesciene, zi de odihna, dupa care efortul continua inversunat, stimulat de ambitia lui nepotolita si de constiinta misiunii pe care o are de indeplinit. Era intr-o marti, la orele obisnuite de curs. Amfiteatrul, ca de obicei, plin pana la refuz. Sfertul academic trecuse si Calinescu nu-si facuse inca aparitia. Studentii devenisera nerabdatori. Mihai Codreanu, care se afla printre cei din sala, isi misca nervos bastonul privind din cand in cand spre usa. La orele 16,30, impacienta crescuse. Nu ne gandeam sa parasim sala, dar o solutie trebuia gasita. Cunoscandu-ne profesorul, am presupus ca in febrilitatea scrisului uitase ca are ora de curs. Unul dintre noi s-a dus sa-i aminteasca. La orele 17, Calinescu a intrat nervos, a facut cativa pasi in dreapta si in stanga catedrei, incepand: Dintr-o imbecilitate a secretariatului mi s-a schimbat ora de curs". Apoi a intrat direct in expunerea prelegerii. A doua zi, in fata aceluiasi auditoriu (Calinescu avea credinciosii lui care nu l-au tradat niciodata, cel putin cat a fost in viata), desigur in urma unei discutii cu personalul secretariatului, a revenit asupra intarzierii lui din ajun afirmand: Imbecilitatea n-a fost a secretariatului, a fost a mea". Dupa aceasta a trecut fara vreun alt comentariu la scriitorul de opera caruia urma sa se ocupe.
Calinescu a fost un dusman neimpacat al totalitarismului, al dictaturii fasciste. Intr-o ora de curs la inceputul lui decembrie 1940, curand dupa asasinarea lui N. Iorga de catre legionari, vorbind despre Miron Costin maestrul a facut urmatoarea digresiune: Lui Miron Costin i s-a taiat capul, dupa cum zilele trecute unui alt mare cronicar i s-a taiat capul, ba nu, a fost impuscat. Dar daca despre aceasta mai mult vom vorbi, gloantele vor vajai" si nimeni n-a indraznit sa se atinga de profesorul care clama viforos. La intalnirea obisnuita din locuinta lui ne-am exprimat admiratia pentru curajul de care a dat dovada:
- Se tem de mine. Ei stiu ca sunt groaznic, ca sunt inspaimantator.
Zambeam indulgent. In fata fortei dezlantuite, n-ar fi opus cea mai mica rezistenta, si-ar fi plecat capul fara sa protesteze ca fostul sau profesor N. Iorga. Dar in Iasul patriarhal unde Calinescu se bucura de un imens prestigiu, temperamentul lui ardent s-a impus brutelor care nu s-au atins de el.

Ca orice fire dinamica, care isi impune o disciplina rigida de munca ducand la o concentrare maxima, la o imobilitate indelungata la masa de scris, Calinescu avea nevoie de o detenta, de o descatusare a energiei acumulate prin nemiscare, de aici exploziile lui temperamentale. Rareori aceste manifestari erau rezultatul unei porniri constante impotriva cuiva, de cele mai multe ori ele serveau drept mijloc de echilibrare psihica, caci dupa trecerea supararii, cel admonestat era tratat ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Varul sau, Nicolae Argeseanu, profesor de muzica, colegul meu de cancelarie la liceul Dinicu Golescu" din Campulung-Muscel, povestea urmatoarea intamplare. Familiile Calinescu si Argeseanu locuiau la Bucuresti in acelasi imobil. Intr-o zi au hotarat sa mearga cu sotiile la modista pentru ca acestea sa-si cumpere palarii. In timp ce doamnele incercau palarie dupa palarie, privindu-se satisfacute in oglinda, Calinescu, nervos, a parasit magazinul trantind usa. Timorati, cei trei s-au intors spre casa asteptandu-se sa fie primiti cu o noua explozie. Surpriza lor n-a fost mica atunci cand Calinescu i-a intampinat radios, cu zambetul pe buze, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, adresandu-li-se cordial: - Bine ati venit, draga

Pictorul lunii: Mihail Lujanschi

Mihail Lujanschi este un artist complex, exprimându-se prin pictură sau sculptură. Cele mai recente creaţii ale sale sunt în tehnica pastelului, pictând astfel în plein-air peisaje cu dealuri sau oraşe înconjurate de ape. Aproape de suflet îi sunt naturile statice cu flori şi portretele prietenilor.

Delta si penelul

“Reflexul unui sentimental impresionist”

Casa Americii Latine gazduieste expozitia tanarului pictor Mihail Lujanschi. Sunt expuse30 lucrari, in majoritate pasteluri. Criticul de arta Ilie Rosianu a remarcat la vernisaj talentul, perseverenta, devotiunea pentru profesiunea aleasa, originalitatea acestui artist provenit din zona Deltei Dunarii.

Tablourile expuse de Mihail Lujanschi releva o sensibilitate netrucata, reflexul unui sentimental-impresionist. El a compus si colorat imaginile ca o oglindire a unei trairi intense a realitatii, cu prioritate din spatiul meleagurilor sale natale.

Artistul si-a inaugurat cea de-a patra expozitie personala la putine zile dupa implinirea varstei de 38 de ani. Absolvent al Institutului de Arte Frumoase ,, Nicolae Grigorescu “, clasa profesorului Saru, Mihail Lujanschi a devenit in 1986 membru al Uniunii Artistilor Plastici. In scurta, dar promitatoarea sa cariera artistica, a participat intre anii 1979 si 1991 la 9 expozitii de grup. Prima expozitie personala de pictura si desene, intitulata ,, Eroica-Sacrificii “, a fost deschisa in 1990 la Galeriile Galateea din Capitala. Ea a fost urmata, in 1992, de o expozitie sub genericul ,, Portret “, la Muzeul de Arta din orasul natal, Tulcea. Iubitorii de frumos, au avut ocazia sa vizioneze, de asemenea, anul trecut, in ospitaliera cladire a Bancii Hanover din Bucuresti, expozitia personala ,, Peisaje “.

Tablourile expuse la Casa Americii Latine atesta un moment insemnat al creatiei lui Mihail Lujanschi pe un drum ascendent. Desi limitata ca numar de imagini si desfasurare tematica, expozitia denota o evidenta capacitate de acaparare a privitorului, prin flux afectiv si, ca urmare, are calitatile unei invitatii la contemplare. DUMITRU MIHAIL    Septembrie 1993

MIHAIL LUJANSCHI - ,,Un nume care va deveni renume”

 

Un artist harnic, in plina desfasurare a potentialului sau creator, care s-a oprit in ultimul timp asupra unei tehnici pretentioase, deosebit de expresive, pastelul, in care obtine rezultate notabile, dovedind simt artistic, patrundere in psihologia umana, in cazul portretisticii, adevarata piatra de incercare a maiestriei. Are sentimentul naturii, pe care o poetizeaza, uneori monumentalizand-o, intelegandu-i in profunzime acel duh al locului.

Vegetalul si acvaticul, se ingemaneaza organic, colocvial, intr-un spatiu cosmic, umanizat prin prezenta artistului, care-si dezvaluie cu sensibilitate,  personalitatea puternica.  Peisaje ample, viguroase, cu o  stapanire a desenului- ca osatura a imagisticii.  

  Lujanschi – un nume care va deveni renume

Marin Mihalache  Mai 1999

Stradă din Tulcea

Poetul lunii: Adrian Suciu

O rană surîzînd în faţa ferestrei

Dacă faci rug, fă-l din cuiburi de pasăre,

să poarte focul amintirea pămînturilor de jos!

 Conştiinţa de sine e cea mai cumplită boală.

Diagnosticată la timp şi tratată, ea se

transformă într-o rană care nu se pierde

decît într-o o rană mai mare,

pînă totul devine o rană vie surîzînd

în lacrimi în faţa ferestrei.

Spitalul de-apoi

Doamne, trimite tu îngerul Tău să ne dea cheia!

Şi dacă are multe de lucrat îngerul Tău

şi-i e peste poate să ajungă la noi la masă,

trimite Tu unul de-al Tău să ne dea cheia!

Şi dacă toţi ai Tăi ară şi seamănă şi treieră

şi nu pot veni la noi la masă,

trimite Tu cîinele Tău să ne dea cheia!

 

Ne vom împrieteni cu el şi-l vom ospăta şi