C. G. Jung Psihanaliza fenomenelor religioase

stiţiile care nu-i ocolesc pe indivizii care nu s-au ridicat pînă la subtilităţile crezului, sau ale metafizicii clasice. Superstiţiile evocă şi ele religiozitatea, dacă avem în vedere că aceasta din urmă nu se limitează la religia creştină, la monoteism, etc. (N. Tr.)

mai puternică şi mai primejdioasă tendinţa compensatoare a conţinuturi lor inconştiente care încearcă să restabilească egali­tatea, în final rezultă o disociere: pe de o parte conştiinţa indi viduală încearcă convulsiv să-şi scuture bine adversarul invizibi' (atunci cînd nu ajunge pînă acolo încît să gîndească că vecii.J. său este diavolul), pe de altă parte ea sucombă din ce în ce mai mult voinţei tiranice a unei guvernări contrare interioare, care prezintă toate caracteristicile unei sub-umanităţi şi ale unei su-pra-umanităţi demonice .

Atunci cînd parvin la această stare milioane de oameni, r? zultă o situaţie de ansamblu pe care o cunoaştem graţie specta­colului plin de învăţăminte care ni se oferă de vreo zece ani în­coace. Aceste evenimente contemporane, chiar şi în singulari­tatea lor, îşi revelează culisele psihologice. Distrugerile şi devas­tările demente sînt reacţia de îndepărtare a conştiinţei în raport cu poziţia de echilibru. De fapt, există un echilibru între eu şi non-eul psihic, o religio, adică "'o luare în considerare scrupu­loasă"⁵⁰ a prezenţei "puterilor'" inconştiente, care nu poate fi neglijată fără primejdie. Această turnantă s-a pregătit cu mai multe secole în urmă, în urma unei schimbări a situaţiei con­ştiente. Oare, s-au adaptat Bisericile la această evoluţie seculară? Desigur că adevărul lor se poate proclama "etern" cu o legiti­mitate de netăgăduit, dar haina sa temporală trebuie să plătească tributul, ca tot ceea ce se trece: ea trebuie să ţină cont de schim­barea psihică. Adevărul etern are nevoie de limbajul uman care se schimbă odată cu spiritul timpului. Imaginile primordiale sînt susceptibile de transformări infinite; ele rămîn totuşi aceleaşi, numai că nu pot fi înţelese din nou decît sub o formă nouă. Ele

* Ambele împrumută din natura refulatului de sorginte creştină: lumea bi­ologică, animală, cu instinctele agresive şi sexuale şi voinţa de putere. (N. Tr.)

solicită fără încetare o interpretare nouă dacă nu vrem să rămînă mai prejos, pe măsură ce se accentuează caracterul perimat al conceptului care le exprimă, în faţa transformărilor fără şir ale celui pe care alchimiştii l-au botezat: "fugax iile Mercurius"^5], Am lăsa astfel să ne scape un duşman foarte utiL chiar dacă este şi primejdios. Oare, ce s-a făcut cu "vinul nou din butoaiele vechi"? Unde sînt răspunsurile la mizeria şi disperarea unei noi epoci? Oare, cine a sesizat măcar problemele spirituale stîrnite de dezvoltarea conştiinţei moderne? Niciodată, odinioară, nu s-a mai văzut un asemenea hybris al voinţei şi al puterii care să se impună adevărului "etern".

Fără îndoială că există aici, în afară de motive de ordin per­sonal, raţiuni profunde care fac ca cea mai mare parte a Furopei să sucombe "neo-păgînismului", adică anti-creştinistnr.'ui, şi să instaureze un ideal religios de putere terestră in opoziţie cu idealul de iubire care se baza pe un fundament metafizic. Dar re­fuzul de a adera la o Biserică nu înseamnă întotdeauna o atitu­dine anti-creştină; e posibil ca el să traducă tocmai inversul, adică o redescoperire a împărăţiei lui Dumnezeu în inima omu­lui, acolo unde s-a împlinit "in interioribus ac superioribus suiş" (k\ părţile interioare şi superioare), după cuvintele lui Augustin, "misterul pascal"'². în realitate, această idee veche, caducă de multă vreme, a omului-microcosmos, constituie un mare adevăr psihologic care rămîne încă de descoperit. Odinioară ea era proiectată în corp, aşa cum şi alchimia proiecta psihicul in­conştient în substanţa chimică. Dar altfel stau lucrurile dacă cu-vîntul microcosmos desemnează lumea şi această natură interi­oară care ni se dezvăluie în inconştient. Un presentiment al acestui adevăr se găseşte şi în cuvintele lui Origene: "înţelege că şi tu eşti o lume în miniatură, şi că există în tine soarele, luna şi stelele"^. Şi tot aşa cum lumea nu constă numai dintr-o multi-

plicitate de elemente incoerente, ci se sprijină integral pe unitate în sînul lui Dumnezeu, tot aşa omul nu trebuie să se dizolve în multiplicitatea contradictorie a posibilităţilor şi tendinţelor pe care i le prezintă inconştientul, ci trebuie să devină, dimpotrivă, unitatea care îmbrăţişează această diversitate . Origene spune minunat: "Tu vezi cum cel care pare să fie unu nu este unu. dimpotrivă se pare că există în el tot atîtea persoane cît şi feluri de a fi"⁵⁴, A fi posedat de către inconştient înseamnă a fi îm-bucâţit într-un număr mare de fiinţe şi lucruri, aceasta este o "disjuncţie". lată de ce idealul creştin este, după Origene, de ^ima deveni un om interior unificat*^⁵. Desigur că punînd accentul în chip unilateral pe apartenenţa la comunitatea religioasă exterioa­ră nu atingem acest scop, ci oferim dezintegrării interioare un vas exterior, mai precis această comunitate eciezială. tară a transforma disjuncţia interioară într-o conjuncţie¹".

Acest conflict dureros care începe cu nigredo sau tenebroşi-tas este descris de alchimişti sub diverse forme: separarea sau divizarea elementelor, dizolvare, calcinare, incinerare, dezmem­brarea corpului uman, sacrificarea animalelor, a-i tăia mîmile mamei, a smulge ghiarele leului, dispariţia logodnicului în cor­pul logodnicei în care se dizolvă în părticele infime, etc^⁶. în

în psihoze avem întotdeauna de-a face cu o scindare a personalităţii umane (este vorba, desigur, de personalitatea psihică) în aşa fel încît anumite componente legitime ale întregului sînl îndepărtate şi privite ca străine euiui subiectului. Unificarea personalităţii sub patronajul aceluiaşi eu, adică asu­marea conştientă a totalităţii umane (care include conjuncţia conştient-in-conştient) este ceea ce propune pe bună dreptate Jung. (N. Tr.)

Conflictele interioare se pot transfera în conflicte exterioare, ca în cazul disputelor sectaie. O idee surprinzător de asemănătoare găsim în taoismul lui Zhuang Zi unde citim că dacă tao-ul dinăuntrul nostru este scindat, întreaga noastră eficacitate se risipeşte inutil în dispute exterioare (Zhuang Zi, Tao în ■jfo'lsrr.e, AROPA, ! W l). (N. Tr.)

142

cursul acestei extreme disjuncţii se produce o transformare a acestei fiinţe, substanţe sau spirit, care se revelează mereu a fi listeriosul Mercur, adică el produce pas cu pas, forme animale monstmoase, o res simplex, care este desigur unul şi acelaşi lu­cru, dar care se compune totuşi dintr-o dualitate ("natura dublă unificată" a lui Goethe). Prin procedee şi sub forme variate şi nenumărate, alchimistul încearcă să depăşească acest paradox sau această antinomie şi să-1 obţină pe Unul din doi. Dar mul­ţimea simbolurilor şi a practicilor sale simbolice dovedeşte că rezultatul este îndoielnic. în realitate, sînt rare simbolurile sco^ pului de atins a căror natură dublă să nu fie imediat evidentă. Fiul filozofilor, Piatra, homunculul sînt hermafrodiţi. Aurul al­chimic se spune "ne vulgar'", Piatra este corp şi spirit, tinctura este un "sînge spiritual" Prin urmare, este de înţeles că nunta chimică, căsătoria regească, ocupă un loc central în alchimie ca simbol al unirii supreme şi ultime: în fond, în această imagine rezidă vraja magică a analogiei, care va duce opera la împlinirea ei finală, şi va uni prin dragoste principiile inamice, căci "iubirea este mai puternică decît moartea".

Alchimia descrie adeseori cu detalii surprinzătoare fenome­nologia psihică pe care o poate observa medicul în cursul con­fruntării cu inconştientul. Unitatea aparentă a persoanei care zice cu insistenţă: "ew vreau, eu gîndesc...", etc, se dezintegrază sub efectul şocului întîlnirii cu inconştientul. Dacă pacientul ar putea să creadă că un altul (de pildă tatăl sau mama sa) este responsa­bil de dificultăţile sale, el si-ar putea salva în proprii săi ochi aparenţa unităţii sale {putatw unus esse: el crede că este unu). Dar cînd îşi dă seama că el însuşi posedă o umbră, că îşi poartă vrăjmaşul la sîn, atunci începe conflictul. Unul devine doi, iar, ..îtrucît şi celălalt este o dualitate, ba chiar o pluralitate făcută

din cupluri de contrarii, curînd eul nu mai este altceva decît o jucărie în voia tuturor acestor "voinţe particulare" (mores). Este ceea produce la pacient o "întunecare a luminii", adică o pier­dere a puterii conştientului şi o dezorientare privind sensul şi în­tinderea personalităţii. Situaţia este atît de confuză încît pacien­tul trebuie să se cramponeze de medicul său ca de o ultimă rea­litate, în asemenea condiţii medicul se aseamănă cu alchimistul care nu mai ştie dacă el este cel care amestecă misterioasa sub­stanţă în creuzet, sau arde el însuşi în foc sub forma salaman­drei. Inevitabila inducţie psihică face ca ambii să fie atinşi şi transformaţi ca şi cum ar fi compus un al treilea, în timp ce nu­mai ştiinţa medicului mai luminează, ca o lampă pîlpîitoare, tenebrele profunde ale procesului*. Nimic nu traduce mai bine situaţia morală în care se află alchimistul decît despărţirea în două părţi a odăii în care îşi desfăşoară activitatea: "laboratorul" în care lucrează cu creuzete şi retorte şi "oratoriul" unde îi im­ploră iui Dumnezeu indispensabila iluminare. "Horridas nostrae mentis purga tenebros"⁵⁹ (purifică-ne mintea de tenebrele oribile), după cuvîntul citat de cel care a alcătuit Aurora.