Camelia stan

1. Unitatea formală şi distribuţia sintactică a grupării ca (...) să
1.1. În general, în gramaticile vechi şi premoderne¹, statutul grupării ca (...) să nu este precizat explicit.

În prima gramatică românească, alcătuită, la jumătatea secolului al XVIII-lea, de Dimitrie Eustatievici², ca să este inclusă între conjuncţiile (sau „împreunătoarele”) care cer conjunctivul, alături de să, precum să. Putem deduce, astfel, din enumerare, că autorul considera conjuncţia ca să ca fiind distinctă de să. Autorul nu a formulat reguli sintactice, privind tipul de propoziţii subordonate faţă de regent prin conjuncţia ca să. Exemplul citat cuprinde propoziţii necircumstanţiale:

Mare lucru este trufia, că nici nu poate ca să lăcuiască pre pământ cu oamenii [completivă directă], nici să zboare cu îngerii la ceri, deci i să cade ca să rămâie în văpaia focului celui nestins [subiectivă].

Ca... să, cu elementele disociate, nu este menţionat în explicaţiile autorului, dar apare într-un exemplu, neclar sub aspectul organizării sintactice:

Om înţelept şi de minte odihnită ca pre alţii neştiind pre sine să cunoască.

Cu unele detalii suplimentare, este tratată conjuncţia ca să în prima gramatică modernă a limbii române, elaborată, la începutul secolului al XIX-lea, de Ion Heliade Rădulescu³. Autorul a menţionat conjuncţiile ca, să, ca să, arătând, cu referire la aceasta din urmă, că elementul ca trebuie să fie urmat totdeauna de să (şi de modul conjunctiv), direct alăturat sau despărţit prin alte cuvinte. Descrierea nu este suficient de explicită şi nu sugerează neechivoc inerpretarea unitară a grupării conjuncţionale.

Ca să apare ca o conjuncţie de sine stătătoare, distinctă de componentele sale, în gramatici mai târzii, de la sfârşitul perioadei moderne (sfârşitul secolului al XIX-lea), cum este cea a lui Alexandru Philippide⁴.
1.2. Cele mai multe lucrări contemporane⁵ sunt explicite în ce priveşte statutul de cuvânt compus nesudat al conjuncţiei/conjuncţiilor subordonatoare ca (...) să, precizându-se uneori că formanţii sunt conjuncţii simple. Această interpretare este formulată în lucrări fundamentale, cu caracter oficial, precum: Gramatica Academiei (ediţia a II-a), DOOM, tratatul academic de Formarea cuvintelor⁶, dar şi în lucrări de autor, inclusiv recente⁷.

În descrierile cu caracter normativ, se precizează că, în limba literară contemporană, conjuncţia ca... să (disociată) introduce propoziţii subordonate necircumstanţiale; conjuncţia ca să (nedisociată) introduce propoziţii subordonate circumstanţiale, mai ales finale, iar dintre consecutive, numai pe cele care au în regentă un corelativ de tipul prea⁸:

Nu e destul ca o naţie să-şi aibă loc pe harta lumii – GLR, I, p. 398 [subiectivă].

Singurul drept ce se dă ţăranului rob era ca stăpânul lui să nu-i poată răpi după voinţă banii, vitele şi instrumentele de arătură – GLR, I, ib. [predicativă].

L-a făcut ca totuşi să înţeleagă – Avram (1997), p. 425 [predicativă suplimentară, exemplu adaptat].

Teama ca liniştea ce domnea în cuibul nostru să nu fi fost câtuşi de puţin tulburată – Pană Dindelegan (2003), p. 235 [atributivă].

Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs – GLR, I, loc. cit. [completivă directă].

M-aş fi temut ca nu cumva aci, la intrare, vreun judecător aspru...să mă întrebe – GLR, I, ib. [completivă indirectă].

Jupânul, ca să-l îmbărbăteze, i-a dat un pumn în ceafă – GLR, II, p. 303 [circumstanţială finală].

Această stranie povestire... era prea neaşteptată, ca să-mi pot da bine seama de ce simţeam în momentul acela – GLR, II, p. 316 [circumstanţială consecutivă].

De asemenea, este discutată tendinţa neliterară (mai ales a limbii vorbite) de extindere a conjuncţiei nedisociate ca să, în construcţiile necircumstanţiale, în locul lui să. Fenomenul a fost explicat prin slăbirea valorii conjuncţionale a lui să, specializat ca marcă a conjunctivului:

Vreau ca să adaug, pentru Vreau să adaug⁹.

Ca (...) să intră în alcătuirea unor grupări conjuncţionale, cum sunt: fără ca (...) să, în loc ca... să, pentru ca (...) să etc.¹⁰

1.3. Elementele ca... să au fost, de asemenea, interpretate ca formând o unitate lexico-gramaticală, dar nu compusă, ci locuţională¹¹.
1.4. Un punct de vedere diferit a formulat Timotei Cipariu, în prima gramatică academică a limbii române: elementul ca este interpretat de autor ca fiind o conjuncţie subordonatoare simplă, de sine stătătoare, folosită singură şi construită numai cu conjunctivul¹². După cum se ştie, conjuncţia ca este probabil continuatoarea conjuncţiei plurifuncţionale lat. qu[i]a¹³. Interpretarea lui Cipariu se bazează, desigur, pe originea termenului: ca păstrează în română un statut conjuncţional.

Acelaşi punct de vedere este adoptat de H. Tiktin¹⁴. Autorul arată, de asemenea, că, acolo unde conjunctivul este plasat la iniţiala propoziţiei subordonate, nu se mai pune ca; precizarea vizează explicit propoziţiile subiective şi completive:

Te rog să-mi telegrafiezi [să] sau Te rog ca îndată ce vei sosi să-mi telegrafiezi cum stau lucrurile [ca... să, în completivă directă] – Tiktin (1893–1895), II, p. 136–137.

În exemplele de propoziţii finale sau consecutive, conjuncţia ca este urmată direct de conjunctiv (ca să):

Bate şaua ca să priceapă iapa – Tiktin (1893–1895), II, p. 154 [circumstanţială finală].

Ştirile sunt prea favorabile ca să la putem crede – Tiktin (1893–1895), II, p. 153 [circumstanţială consecutivă].

Succesiunea ca să apare şi în exemplele prin care Tiktin ilustrează tipuri particulare de propoziţii necircumstanţiale, cum sunt cele din vorbirea indirectă:

Biblia prescrie ca să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine – Tiktin (1893–1895), II, p.137.

1.5. Noua Gramatică a Academiei se apropie mai mult de interpretarea susţinută anterior de lingvişti precum Cipariu şi Tiktin. Ca... să este considerată a fi o conjuncţie analizabila, nesudată; în gruparea conjuncţională ca să, ca tinde să funcţioneze drept conjuncţie propriu-zisă (conector sintactic), iar să, exclusiv ca marcă de conjunctiv¹⁵