Cap. III identificarea criminalistică

Secţiunea 9. Sistemul serviciilor şi expertizelor criminalistice în România

Înainte de a trece la examinarea urmelor, a caracteristicilor şi rezultatelor pe care le pot oferi, credem necesar să facem o scurtă oprire asupra sistemului de servicii şi laboratoare specializate în activitatea de Criminalistică din ţara noastră .

Iată care ar fi acestea, pentru Ministerul de interne şi cel al Justiţiei.

1. În sistemul Ministerului de Interne

La unităţile de poliţie – orase => există ofiţeri criminalişti care realizează cercetarea la locului faptei şi unele examinări şi constatări tehnico-ştiinţifice.

La municipii şi judeţe => servicii de criminalistică cu dotare mai complexă => şi specialişti criminalişti (ofiţeri, subofiţeri), de asemenea, pentru constatări tehnico-ştiinţifice.

- realizează lucrări de dactiloscopie, traseologie, examinare grafică, tehnica actelor, balistică, portrete robot (identificare, computer) ş.a.

La nivel naţional => Institutul de Criminalistică al I.G.P. => îndrituit să realizeze expertize criminalistice => are încadraţi experţi criminalisti => lucrări din domeniul dactiloscopiei, traseologiei (mai rar grafică), tehnicii actelor, balisticii, portretului robot, analizelor chimice (droguri ş.a.), bancnotelor, monedelor, sigiliilor.

2. În sistemul Ministerului Justiţiei există Institutul Naţional de Expertize Criminalistice, cu sediul la Bucureşti, care are în subordine => Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Cluj, L.I.E.C. Timişoara şi L.I.E.C. Iaşi, cele două din urmă fiind înfiinţate doar din 1998, respectiv 1999 cu razele lor de competenţă teritorială. Până la acea dată existau doar laboratorul central (devenit în 1998 I.N.E.C.) şi laboratoarele interjudeţene de la Bucureşti şi Cluj.

Se realizează lucrări de expertiză criminalistică în domeniile: traseologie, dactiloscopie, examinare grafică, tehnica actelor, balistica judiciară, expertiza chimică, examinarea bancnotelor, a monedelor, sigilografie, expertiza imaginilor fotografice şi înregistrărilor audio, expertiza vocii şi vorbirii.

I.N.E.C. realizează expertize lărgite pentru lucrările realizate în prima fază de: Cluj, Bucuresti, Iaşi, Timişoara. De asemenea, realizează expertize în explozii, incendii, expertiza accidentelor auto, a înregistrărilor audio, video.

Alături de aceste expertize criminalistice propriu-zise se mai pot realiza – deşi mai rar uzitate – expertize complexe medico-legale şi criminalistice (exemplu mecanism traumatic => heteropropulsie, accident auto).

Nu există un raport strict determinat de ierarhie între constatările tehnico-ştiinţifice şi expertiza criminalistică decât în sensul competenţei. Termenul ,,contraexpertiză” este eronat d.p. d.v. terminologic, pentru că, de fapt, se efectuează ,,o nouă expertiză”¹⁴, cu alţi experţi şi în număr de opt persoane: 3 experţi şi respectiv consiliul celor patru şefi ai Laboratoarelor plus un director al I.N.E.C.

Secţiunea 10. Consideraţii asupra limitelor subordonării expertului criminalist desemnat în vederea efectuării expertizei

În cadrul sistemului procesual penal român activitatea de expertiză criminalistică se realizează prin intermediul laboratoarelor de expertiză criminalistică, experţii fiind desemnaţi de către şefii laboratoarelor să realizeze o anumită lucrare. ,,Împrejurarea că expertiza criminalistică constituie o examinare de laborator, nu atribuie laboratorului de criminalistică calitatea de expert.”¹⁵

Din punct de vedere procedural, expertul criminalist este persoana fizică ce posedă cunoştiinţele de specialitate specifice unui anumit domeniu, este angajat al unui anumit laborator criminalistic şi a fost desemnat ca atare pentru realizarea unei lucrări de expertiză criminalistică de către şeful laboratorului.

În anumite situaţii, cum sunt cele de realizare a unei noi expertize criminalistice – numită impropriu ,,contraexpertiză” – sau pentru cazurile unde numărul pieselor ce se cer a fi examinate este extrem de mare, se pot forma colective de experţi numite şi ,,comisii de expertiză”. Cu toate că experţii îşi desfăşoară în aceste situaţii activitatea în colectiv, răspunderea pentru calitatea şi obiectivitatea ştiinţifică a examinărilor continuă să fie personală. Dacă, în baza cunoştinţelor şi convingerilor profesionale proprii, membrii comisiei de expertiză criminalistică ajung la opinii divergente, fiecare expert va putea formula în cadrul raportului opinii proprii şi va răspunde pentru acestea.

De vreme ce răspunderea expertului pentru corectitudinea, obiectivitatea şi precizia concluziilor formulate este personală, iar pentru realizarea unei anumite expertize el este desemnat de către şeful laboratorului, se pune problema dacă şi în ce limite activitatea sa va putea fi supusă controlului şi respectiv cenzurii din partea şefului unităţii de expertiză criminalistică.

Este neîndoios că problema va trebui aici analizată sub două aspecte. Primul este cel legat de existenţa unei îndrumări şi a unui control al şefului laboratorului ce se extind la alegerea celor mai adecvate tehnici şi metode de examinare, ca şi asupra respectării metodologiilor de lucru, manipulare şi păstrare a materialelor supuse examinării specifice. Acesta se întemeiază pe prezumţia existenţei unei mai bogate pregătiri şi experinţe profesionale a şefului laboratorului, îzvorând în acelaşi timp şi din regulile interne de organizare şi ierarhie ale unităţii. Celălalt aspect priveşte dreptul şefului laboratorului de a cenzura concluziile expertului criminalist. Care este întinderea acestui drept? Este el absolut sau comportă unele limite? Care este motivaţia?

Asupra acestei probleme, în literatura de specialitate din ţara noastră s-au conturat două puncte de vedere. Conform unei opinii, dreptul de control ar privi doar condiţiile de formă ale raportului de expertiză, în sensul de a se urmări respectarea obiectivelor stabilite de organul judiciar. Controlul însă nu s-ar putea extinde şi asupra chestiunilor de fond: concluziile la care a ajuns expertul, întrucât aceasta ar încălca obiectivitatea şi ar putea conduce la influenţarea din afară a expertului. Sigur că este necesară o supraveghere a realizării expertizelor în conformitate cu conţinutul actului procedural prin care au fost dispuse. Dar, aceasta nu este o cenzură, credem noi, ci face parte din dreptul de îndrumare la care ne-am referit mai sus.

Conform punctului de vedere opus, ,,conducătorul instituţiei poate şi trebuie să-şi exercite controlul asupra chestiunilor de fond ale raportului de expertiză, verificând concluziile sub aspectul fundamentării lor ştiinţifice”.¹⁶ Apreciem că atunci când se constată formularea unor concluzii greşite sub aspect metodologic şi profesional, erori de formulare, sau alegerea unor demonstraţii insuficient fundamentate, şeful laboratorului poate atrage atenţia asupra acestor aspecte, recomandând expertului revizuirea şi chiar refacerea lucrării.

Achiesăm acestei idei, întrucât acestea nu constituie, în opinia noastră, intruziuni de natură a influenţa expertul, având doar rolul de a împiedica trimiterea la organul judiciar a unor concluzii eronate, ce pot genera orientarea greşită a cercetărilor. Desigur că există posibilitatea corectării lor printr-o expertiză nouă, dar restituirea raportului pentru completare sau refacere va permite evitarea unor lucrări suplimentare şi inutile. Oricum, răspunderea expertului pentru concluziile sale este personală, motiv pentru care acesta şi semnează singur raportul de expertiză (sau alături de ceilalţi experţi în cazul comisiei). Admiterea posibilităţii ca expertul să fie influenţat din exterior pentru concluziile sale, l-ar putea transforma într-un simplu executant docil, cunoştiinţele sale de specialitate trecând în plan secund, după relaţiile de subordonare.

Secţiunea 11. Realizarea expertizei şi redactarea raportului de expertiză criminalistică

În realizarea expertizei criminalistice activităţile trebuie să se conformeze caracterului de examinare ştiinţifică pe care îl presupune munca criminalistică. Ea se realizează prin etape succesive, cu grade de dificultate şi complexitate consecutive şi înlănţuite în mod riguros şi necesar. Corespunzător metodicii examinării criminalistice, ca în orice proces de identificare, se va face trecerea gradată de la general spre particular prin utilizarea procedeelor logice¹⁷ care constituie temeiul raţional şi operaţional pentru orice demers de identificare: examinarea analitică, iar pe baza rezultatelor acesteia, sinteza datelor şi formularea unor concluzii.

Cu ajutorul acestor fundamentări logice şi conceptuale, procesul de examinare va parcurge următoarele etape¹⁸: analiza problemelor, a materialelor şi tehnicilor disponibile, examinarea comparativă, aprecierea finală şi formularea concluziilor.

Analiza distinctă va permite delimitarea clară a caracteristicilor generale şi particulare ce sunt specifice materialelor supuse examinării (urme papilare, proiectile, scris, semnături, acte de identitate, bancnote, alte urme). Acestea vor fi analizate şi diferenţiate în funcţie de specificul lor şi de corespondenţa cu obiectul expertizei şi cu materialele de comparaţie. Când se cer a fi examinate în cadrul aceleiaşi expertize criminalistice mai multe documente diferite – de exemplu paşapoarte, permise de rezidenţă, vize de şedere ş.a.m.d. – acestea vor fi triate şi repartizate spre examinare pe categorii, având în vedere şi ceea ce se cere a fi examinat la ele. De exemplu, la mai multe permise de şedere şi vize turistice se cere a se stabili provenienţa lor, corespondenţa cu sigiliile autorităţilor emitente, la altele modul de contrafacere sau metoda folosită etc. Pentru identificarea grafică se va avea în vedere, direcţia, tendinţele şi aspectul general al mişcărilor, pentru alte urme tipul şi particulariţăţile lor.

În acestă primă etapă, expertul se va orienta asupra stabilirii caracteristicilor (de exemplu, la un act contestat aspectul general: hârtia, imprimarea, elementele de securitate, conţinutul, cernelurile folosite, integritatea actului etc.) pentru a putea pune în evidenţă ceea ce este esenţial, individualizant şi specific documentului examinat, dar care în acelaşi timp îl face să fie concordant cu cerinţele generale ale clasei de documente din care face parte. Se vor sorta de asemenea şi materialele de comparaţie în funcţie de provenienţă, stabilindu-se corelaţii generale pe tipuri de documente şi elemente de securitate, impresiuni de siguranţă, reţete şi probe de hârtie, cerneluri, toner.

Atunci când printre problemele ce se cer a fi rezolvate se află şi identificarea unui anumit aparat: imprimantă, copiator, telefax care a produs un anumit document se vor realiza materiale de comaparaţie cu modelele de copiator, imprimantă sau aparat telefax incluse pe lista celor suspectate. Pentru identificări balistice se vor efectua trageri experimentale de recoltare a proiectilelor sau tuburilor. Acestea vor fi apoi examinate în scopul de a determina ceea ce le este specific, erori de imprimare, defecte de funcţionare, aspectele macroscopice, ca şi micro-urmele şi urmele latente produse de părţile componente ale mecanismelor de preluare şi transport pentru hârtie, tonerul; la arme de ghinturile ţevii pe proiectil, iar la tubul carţuş de partea frontală a închizătorului, de percutor, de opritor etc. În acest fel se obţine o primă sistematizare şi o imagine generală a datelor deţinute şi cu care se va opera în etapa următoare: examinarea comparativă.

Considerată de specialişti ca fiind munca propriu-zisă de expertiză, aceasta este într-adevăr etapa cea mai încărcată de conţinut specializat, care poate da măsura priceperii şi preciziei muncii expertului. Ea presupune ca, în raport cu natura materialelor şi a elementelor ce sunt supuse cercetării, să se folosescă ,,cele mai adecvate procedee şi mijloace tehnico-ştiinţifice de comparare a însuşirilor caracteristice, în vederea stabilirii coincidenţelor sau a divergenţelor”¹⁹. Odată atins acest punct, plecând de la constatările făcute, urmează ca expertul, prin intermediul procesului de sinteză şi evaluare globală, dar în acelaşi timp sintetică a informaţiilor obţinute pe calea observaţiei directe, ca şi pe cale instrumentală să realizeze explicarea, demonstrarea şi ilustrarea constatărilor sale. Aceasta este etapa proceselor de apreciere multilaterală care precede formularea concluziilor şi din conţinutul căreia se alcătuieşte acea parte a unei expertize criminalistice privind constatările expertului.

Deşi denumirea este limitativă în aparenţă, ea constituie corpul principal al conţinutului expertizei criminalistice, în care, aşa cum am arătat, pe lângă observaţii şi rezultate ale unor măsurători, experimente etc., se vor face, în măsura în care sunt necesaare, deducţii logice şi demonstraţii. În unele sisteme juridice (britanic şi american) actul cu rol de expertiză criminalistică depus la dosar conţine doar obiectivele, numele sau codul expertului şi concluziile, elementele de examinare şi demonstraţia fiind prezentate de specialişti în cadrul procesului, în cursul etapei de ,,Cross-examining”.²⁰

Demonstraţia trebuie să fie fundamentată temeinic pe date şi observaţii cu caracter ştiinţific. Deducţiile şi demonstraţiile se întemeiază pe acele date, teze şi principii ale ştiinţei criminalistice, ale logicii formale şi simbolice care rezultă ca reguli generale de apreciere şi explicare. Când în cadrul demonstraţiilor se face apel la datele altor ştiinţe (chimie, fizică, electronică, electreomecanică, informatică etc.) vor putea fi expuse calcule, rezultate de analize, grafice de absorbţe a radiaţei UV, cromatograme, pot fi explicate moduri de funcţionare ale unor aparate, programe, moduri de producere ale unor procese, fenomene, accidente etc. Credem că trebuie însă evitate formulările inutil preţioase şi tehnicizarea excesivă a explicaţiei, promovând o formulare cât mai concisă şi accesibilă. Nu trebuie căutate expresii care nu vor putea fi înţelese de nespecialişti. Trebuie oare să mai amintim că rostul expertizei este şi acela să ofere organelor judiciare clarificări asupra unor aspecte de mai mare tehnicitate şi specializare? Ori exprimarea prea tehnicistă şi preţioasă nu face uneori decât să amplifice confuzia? În principiu, organul judiciar trebuie să obţină din partea de constatări a expertizei criminalistice exact acele informaţii care să-i uşureze munca. Concluziile nu sunt totdeauna suficiente, ele fiind uneori lapidare. Acestea trebuie însoţite şi precedate de clarificări. Spre exemplu, cu privire la modul de contrafacere al unui document expertul apreciază că tehnologiile şi aparatele folosite impun activitatera unei/unor persoane cu pregătire de specialitate (tipografi, informaticieni etc.) sau cu privire la pericolul pe care îl poate prezenta chiar pentru trăgător o armă defectă. Caracterul complet şi convingător al examinărilor şi al constatărilor depinde de modul de analizare, demonstrare şi ilustrare.

Secţiunea 12. Concluziile expertului criminalist

Momentul final al realizării expertizei, alături de redactarea raportului de expertiză criminalistică, este cel al formulării concluziilor. Trebuie evitate însă exprimările echivoce, care lasă loc de interpretări. Este adevărat că în cele din urmă organul judiciar va decide, dar, alături de celelate probe din dosar, expertiza trebuie să asigure o imagine exactă (ştiinţifică) asupra anumitor împrejurări şi nu imagini alternative (subiective deci) asupra faptei.

Prin formularea concluziilor, expertul trebuie să răspundă la obiectivele stabilite, pe baza datelor rezultate din investigarea criminalistică, vizuală şi instrumentală sau analitică, cât şi a părerii sale de specialist, în baza cunoştinţelor şi experienţei profesionale personale. În măsura în care din constatări se desprind elemente suplimentare, utile şi necesare pentru soluţionarea cauzei, în virtutea rolului său activ, expertul îşi va extinde cercetarea şi asupra acestora pentru o examinare completă. Se evită astfel ordonarea unor suplimente de expertiză.

Este necesar ca, din conţinutul concluziilor să se desprindă clar asupra cărei urme, document, sigiliu, menţiune etc., poartă concluzia respectivă. În acest scop documentul, impresiunea, actul de identitate etc., vor fi identificate cât mai exact. De exemplu ,,Impresiunea de sigiliu bancar cu menţiunea B.N.R. Fililala Cluj cu nr. 5023” sau ,,Paşaportul cu seria ... eliberat la data de ... ” pentru a nu se confunda cu alte probleme, urme etc., la care s-ar referi celelalte concluzii.

Concluziile ce se formulează de către experţii criminalişti nu au întotdeauna acelaşi grad de certitudine. Există şi situaţii când concluziile ce se vor formula nu pot fi decât cu grad de probabilitate, sau chiar cazuri în care expertul nu poate soluţiona problema supusă spre examinare. Practica expertizei criminalistice de la noi, ca şi literatura de specialitate²¹ disting în modul de concluzionare următoarele categorii de concluzii:

- concluzii categorice sau certe, care pot fi cert-afirmative (de identificare) sau cert-negative (de excludere);

- concluzii de probabilitate (incerte);

- concluzii de imposibilitate a soluţionării problemei supuse expertizării.

Concluziile certe sunt aserţiuni cu caracter categoric. Ele indică faptul că în cursul şi pe temeiul examinărilor făcute expertul a ajuns la identitate (,,Impresiunea de sigiliu de pe contractul de împrumut nr. ... nu a fost creată de sigiliul aparţinând Băncii ... ”; ,,proiectilul cal. 7,62 mm extras din corpul victimei a fost tras cu arma PM nr. AO 0998778) sau la neidentitate (Viza turistică pentru Italia, perioada ..., de la fila nr. ..., din paşaportul nr. … nu a fost eliberată de Consulatul Italiei). Aceste tipuri de concluzii certe sunt expresia unor adevăruri obiective, ele servind la stabilirea validităţii, contrafacerii ori falsificării unui anumit document, la identificarea unui anumit autor, arme, instrument de spargere, tip de pneu etc. Ele au menirea de a înlătura orice îndoială asupra aspectului examinat.

În expertiza criminalistică tehnică a documentelor concluziile certe pot purta şi asupra metodelor, procedeelor ori aparatelor folosite la redactarea, copierea sau contrafacerea unui anumit act. De exemplu: se stabileşte că impresiunile de sigiliu de pe actele unui autovehicol nu au fost create de un sigiliu autentic al organelor în drept, ci au fost contrafăcute cu ajutorul unei imprimante cu jet de cerneală sau bancnotele în litigiu au fost realizate prin tipărire hoch-druck. Indiferent că sunt cert-pozitive sau cert-negative concluziile categorice sunt foarte importante ele putând orienta determinant cercetările ulterioare.

Concluziile de probabilitate sunt produsul situaţiilor în care expertul nu poate formula decât o ipoteză cu privirea la eventualitatea existenţei unui anumit fapt. Când datele (material de comparaţie) accesibile expertului sunt reduse ori datorită unor erori anterioare de ridicare a materialelor de comparaţie, sunt decelabile doar un număr redus de caracteristici particulare ale actului sau procesului suspus examinării. Uneori, acest tip de concluzie este formulat şi în situaţiile în care cantiatea de material în litigu este foarte redusă (de exemplu un grup de cifre, o semnătură simplificată neliterală) ori urma este parţial alterată. Pot apărea, alături de coincidenţe şi elemente neeexplicabile, divergente. Expertul se află deci, în imposibiliatea de a formula o concluzie cu caracter de certitutdine, întrucât elementele constatate de el la nivelul caracteristicilor generale şi individuale nu au suficient potenţial identificator. El va trebui deci să formuleze o apreciere ipotetică, ce poate fi răsturnată de probe noi, contrare, suplimentare etc. ,,Concluzia cu caracter de probabilitate, indiferent de gradul de probabilitate, constituie o ipoteză care însă nu are caracter arbitrar şi nu e lipsită de temei, deoarece expertul îşi fundamentează presupunerile pe elemente obiective şi nu pe impresiile sale subiective.”²²

Concluziile de probabilitate apar în general în forma ,,Probabil DA” în sensul că se apreciază că un anumit aspect est posibil să se fi produs (,,Actul în litigiu a fost probabil rebroşat după introducerea unei noi pagini cu numele şi poza titularului…”; „Semnătura în litigiu a fost probabil executată de numitul S.R.”). Asupra utilităţii acestor concluzii părerile sunt împărţite în literatura de specialitate.

După unii autori²³, concluziile de probabilitate nu ar contribui la soluţionarea cauzei, generând chiar confuzie. Pe de altă parte, organul judiciar nu are nevoie de noi ipoteze, ci de certitudini, motiv pentru care el dispune expertiza. Formularea unor concluzii de probabilitate fac să se menţină nejustificat bănuielile cu privire la anumite aspecte, întârziind mersul cercetărilor. Credem însă, în mod contrar acestor opinii că a găsi cu orice preţ un autor ori a-l exclude în mod absolut, atunci când există şi unele dubii este periculos şi chiar contrar rolului expertizei în înfăturirea actului de justiţie. Majoritatea autorilor sunt însă de acord cu formularea concluziilor probabile considerându-le utile şi pertinente.²⁴ Expertul nu este infailibil, iar datele ce i-au fost puse la dispoziţie pot fi insuficiente. Pe de altă parte, concluziile de probabilitate pot oferi organelor judiciare versiuni altenative spre care să-şi îndrepte cercetările, deschizând uneori perspective noi, remarcând laturi considerate până la acel moment ca neimportante. De exemplu, în cazul unor vize false, existenţa unor eventuali complici peste hotare. Concluziile de probabilitate trebuie însă temeinic fundamentate, inclusiv cu privire la alegerea acestei soluţii şi nu a uneia certe sau de imposibilitate a soluţionării chestiunii supuse examinării.

Concluziile de imposibilitate a soluţionării problemelor supuse examinării apar ca urmare a unor factori având în general un caracter obiectiv. Unul dintre aceştia este starea materialelor supuse spre examinare – acte distruse, arse, corodate, uzate, porţiuni prea mici din cămăşile unor proiectile, urme ,,contaminate”, urme papilare îmbâcsite cu substanţă de evidenţiere – ale căror caracteristici generale nu mai sunt exploatabile. Insuficienţa materialelor de comparaţie – ca în cazurile actelor de peste 40-50 de ani, când nu se găsesc totdeauna în arhive impresiuni de sigiliu cu garanţii de autenticitate emanând de la organul competent, diplome, acte oficiale asemănătoare etc. Alteori, ajungerea la o soluţie de imposibilitate se datorează întinderii foarte reduse a urmelor litigioase. Când au rămas vizibile doar foarte mici şi disparate porţiuni de traseu din urma în litigiu (un text răzuit sau radiat privind suprafeţe de teren, sume de bani, ani de emitere, nume titular etc), este extrem de dificil a stabili ce a fost scris anterior, iar a formula o concluzie ,,pe ghicite” este cel puţin lipsit de seriozitate sub aspect profesional, în lipsa posibilităţii de demonstrare şi ilustrare.

Nu în ultimul rând, concluzia de imposibilitate poate fi generată şi de limitele cunoaşterii şi experienţei, pentru un moment şi domeniu dat, de lipsa unor metode şi proceduri cu caracter ştiinţific, precum şi a unor dotări tehnice adecvate complexităţii şi chiar de lipsa pregătirii, competenţei sau de superificialitatea muncii expertului. Aplicarea defectuoasă a unor tehnici de examinare sau alegerea greşită a metodelor de lucru, pot şi ele conduce la concluzii de imposibilitate a soluţionării problemei.

Concluziile de imposibilitate a soluţionării problemelor stabilite ca obiective ale expertizei pot fi formulate astfel: ,,NU se poate stabili care au fost menţiunile cifrice radiate de pe cecul cu seria…” sau ,,Datorită lipsei unor materiale de comparaţie corespunzătoare nu se poate stabili dacă impresiunea de sigiliu de pe actul în litigiu provine din anul … sau a fost realizată ulterior”.