Cap. III identificarea criminalistică

Secţiunea 3. Fazele procesului de identificare

Prin stabilirea acestora se marchează momentele cheie ale desprinderii caracteristicilor esenţiale ale obiectului scop şi obiectului mijloc. Procesul merge în mod firesc de la general la particular, dar el impune în acelaşi timp minuţiozitate şi rapiditate, precizie şi capacitate de diferenţiere. Aplicarea cerinţei celerităţii nu înseamnă superficialitate, iar prezenţa cât mai multor detalii individualizante este semnul acurateţii cu care a fost îndeplinit procesul de identificare. Identificarea criminalistică se realizează în mod treptat, prin trecerea de la general la particular, trăsăturile specifice ale obiectelor, fiinţelor, fenomenelor sunt selectate prin stabilirea genului, speciei, grupei, subgrupei, modelului etc., încât să se ajungă de la gen, la individ, la obiectul scop.

Proces unic, identificarea criminalistică parcurge două faze succesive în care prima se constituie ca premisă logică a celeilalte. Aceste două faze succesive sunt identificarea generică şi identificarea individuală.

Identificarea generică constă în ,,stabilirea pe baza caracteristicilor generale a ceea ce reprezintă în sine obiectul sau urma sa, adică natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui gen sau specie, subspecie îi aparţine”.⁷

Clasificarea se face pe baza criteriilor care reflectă construcţia, forma, (tipul şi marca armei, tipul şi marca autovehicolului), structura internă, însuşirile anatomice, psihice etc. Atunci când sunt reţinute anumite caracteristici generale, ele constituie baza de definire în măsura în care sunt specifice pentru clasa respectivă, având şi însuşirea constanţei. Deosebirile esenţiale conduc la stabilirea incompatibilităţii, deci la excluderea fenomenului, obiectului, fiinţei din genul respectiv.

Identificarea individuală. ,,A individualiza un obiect concret – cel care a produs urma incriminată – înseamnă a determina şi a găsi caracteristicile proprii prin care el diferă de toate celelate obiecte de acelaşi gen, caracteristici care se reflectă în urmă.”⁸

Pornind de la categoriile de necesitate şi întâmplare, identificarea individuală valorifică legătura complexă dintre acestea. Rezultată din esenţa lucrurilor, necesitatea desemnează temeiul intern. Întâmplarea este semnul unor însuşiri şi raporturi de natură externă. În mod necesar un anumit corp va produce o anumită urmă, în mod întâmplător, intervenţia unui fenomen va putea genera modificarea manifestărilor unui alt fenomen. De exemplu, uzura unui pneu va putea duce la explozia lui în condiţii de rulare cu viteză şi sub sarcină mare.

Secţiunea 4. Metode folosite în identificare

1. Observarea este utilizată în scopul surpinderii caracteristicilor generale şi specifice şi a reflectării lor în obiectul de identificat. Metoda observării serveşte la diferenţierea pe genuri, subgrupe, categorii etc., precum şi la pătrunderea în domeniul specificului, al înţelegerii trăsăturilor ce individualizează un anumit obiect, fenomen, fiinţă.

2. Analizele diverse – pot fi realizate cu diferite instrumente optice (lupă, microscop), pe cale chimică (cromatografie, sinteză, precipitare etc.), prin tehnici biologice (analiza urmelor de sânge), prin examinări traseologice, de balistică ş.a.

Se va avea în vedere, la aprecierea rezultatelor, variabilitatea clarităţii urmelor în funcţie de natura obiectului mijloc. Realitatea există şi evoluează ca o contopire complexă a variabilităţii şi stabilităţii. Foarte adesea – aşa cum se va vedea la examinarea scrisurilor şi în special a semnăturilor – asemănarea până la perfecta suprapunere trebuie privită cu circumspecţie. În sens contrar, prezenţa unor elemente de relativă variabilitate încadrate în firescul scrierii şi în limitele de variabilitate normală vor fi indicii ale identităţii de autor.

3. Compararea (confruntarea) – este aplicată în numeroase cazuri, fiind şi extrem de accesibilă. Ea este un mijloc de lucru atât tehnic cât şi un procedeu tactic frecvent. Sunt utilizate mijloace optice (microscoape comparatoare, fotografiii de examinare etc.) care permit mărirea imaginilor şi examinarea minuţioasă a detaliilor. Apoi are loc un proces de evaluare a importanţei unor elemente, frecvenţa prezenţei (repetiţiei) lor a concordanţei sau neconcordanţei detaliilor, însuţirilor ş.a.m.d.

4. Juxtapunerea – procedeu de stabilire a continuităţii liniare, utilizat de exemplu la identificarea armelor de foc după striaţiile lăsate de ghinturile ţevii pe proiectile sau la identificarea obiectului crestor al unei urme (identificarea unui topor după striaţiile din lemnul arborilor tăiaţi cu acesta). Procedeul este extrem de eficace, dar presupune corecta folosire a aparaturii şi acurateţe în aprecierea detaliilor. În caz contrar putând interveni excluderi eronate sau chiar identificări de continuitate liniară inexistentă.

5. Suprapunerea – serveşte la relevarea asemănărilor şi deosebirilor dintre diferite obiecte, prin suprapunerea imaginilor lor. Aprecierea deosebirilor va ţine seama de uzura în timp a obiectelor, de modul şi locul de realizare al urmei în litigiu, de modul de realizare al urmei de comparaţie. Finalul examinării criminalistice, fundametată pe examinarea comparativă, pe surprinderea şi aprecierea asemănărilor şi deosebirilor îl constituie formularea concluziilor.

Sectiunea 5. Formularea concluziilor de identificare

Modul în care criminalistul îşi formulează concluziile trebuie să fie clar, decurgând în succesiune logică din rezultatele examinărilor făcute. Concluziile formulate pot fi: certe (categorice) şi probabile. Practica expertizei criminalistice şi literatura de specialitate cunosc şi situaţia în care nu poate fi formulată nici una dintre aceste concluzii.

Concluziile certe pot fi: pozitive şi negative. Concluziile certe pozitive sunt concluzii de identificare (de exemplu: semnătura în litigiu a fost executată de către titularul ...), în timp ce concluziile certe negative au sensul de excludere (semnătura în litigiu nu a fost executată de către ...).

Ambele tipuri de concluzii certe au o deosebită relevanţă pentru organul judiciar, ele indicând atât autorul unei anumite acţiuni, cât şi disculpând un anumit autor (obiect, fenomen), excluzându-l din lista (cercul de suspecţi) de cercetat.

Concluziile de probabilitate. Această categorie de concluzii a fost şi încă este subiectul unor discuţii îndelungate între specialişti. Dacă în ţara noastră concluzia probabilă este în general în forma ,,probabil da”, în alte state, probabilitatea este atât pozitivă cât şi negativă. În România, concluzii probabile negative sunt mai rar formulate. Unul dintre promotorii acestor concluzii a fost dr. Ladislau Mocsy. Din păcate, mulţi dintre cei chemaţi să uzeze în procesul înfăptuirii actului de justiţie de concluzii de probabilitate, acceptă varianta „probabil” ca pe un da, deşi uneori expertul, formulând concluzia probabilă înclină către „probabil nu”.

Formularea unei concluzii de probabilitate este în general rezultatul insuficienţei materialului de examinare, dar mai ales al insuficienţei cantitative şi calitative a materialului de comparaţie. Obiectul, fenomenul căutat nu oferă suficiente elemente cu potenţial identificator pentru formularea unei concluzii categorice, iar ,,pe de altă parte, caracteristicile descoperite mai pot fi intâlnite şi la alte obiecte”⁹. Concluziile de probilitate au darul de a permite orientarea muncii de elaborare a versiunilor. Fără a confirma sau infirma o anumită împrejurare, concluziile de probabilitate oferă o opinie ştiinţifică cu caracter de presupunere.

Concluziile de imposibilitate a identificării constituie o situaţie aparte în identificarea criminalistică, dar ele nu trebuie respinse sau desconsiderate în planul probator. Pot rezulta din două motive: insuficienţa caracteristicilor la obiectul scop şi lipsa mijloacelor tehnice, metodice sau ştiinţifice de realizare a examinărilor necesare cauzei în speţă. De exemplu, atunci când se cere a se stabili data unui act, situat intr-o perioadă de timp foarte apropiată sau dacă anumite adăugiri au fost făcute în aceeaşi zi sau la intervale diferite. De asemenea, când se cere identificarea armei care a tras un anumit proiectil, iar cămaşa acestuia este foarte deformată, exfoliată de pe miez, inaptă examinării microscopice. Uneori, în practică concluzia de imposibilitate este apreciata ca o concluzie de excludere, conducând la aprecieri greşite. Ea este însă expresia unei imposibilităţi generale, nu numai faţă de obiectul prezentat, dar şi faţă de orice alt obiect, fenomen, fiinţă.

Concluzia ,,nu se poate stabili” păstrează în conţinutul său însă o concluzie de probabilitate, faptul rămânând posibil, producerea lui într-un anumit mod nefiind exclusă (de exemplu datorită deformării şi ruperii cămăşii metalice nu se poate stabili dacă glonţul a fost tras de arma în litigiu, dar nu este exclus să fi fost aşa). Aceste concluzii pot avea o valoare probantă mai redusă, atestând faptul că o anumită ipoteză este posibilă.

Secţiunea 8. Identificrea prin constatare tehnico-ştiinţifică şi expertiza criminalistică

Complexitatea crescândă a înfăptuirii actului de justiţie determină tot mai frecvent concursul unor specialişti, chiar şi atunci când organul judiciar are unele cunoştiinţe din domeniul respectiv, fiind însă necesară o părere fundamentată pe temeinice constatări cu caracter ştiinţific.

,,Numărul specialiştilor la care se apelează pentru lămurirea unor probleme cu semnficaţie juridică într-o cauză este foarte larg, practic neexistând domeniu al cunoaşterii umane care să nu fie implicat, mai mult sau mai puţin în această activitate.”¹⁰ Cea mai mare parte a constatărilor şi expertizelor dispuse de organele judiciare sunt din domeniul criminalisticii şi al medicinei legale, dată fiind cuprinderea deosebit de largă a acestor două ştiinte. Rezultatele cercetărilor întreprinse de către specialist, expert, medic legist, iau forma unui raport de constatare sau de expertiză, având formulate la final anumite concluzii. Acest material este inclus în dosarul cauzei ca mijloc de probă, realizând o explicare a elementelor asupra cărora s-a cerut parerea specialistilor, făcând-o accesibilă şi nespecialiştilor.

Deoarece practica impune examinarea unor situaţii tot mai complexe, de interpretare şi examinare multi-disciplinară, aderăm la opinia că expertizele pot fi şi expertize complexe medico-legale şi criminalistice, ideea expertizei complexe fiind susţinută încă din anul 1978 de către Lucian Ionescu¹¹. Administarea unor expertize complexe poate fi de exemplu ordonată într-o cauză în care trebuie să se stabilescă, faţă de aspectul împroşcărilor de sânge de pe pereţi, direcţia loviturilor şi poziţia victimei într-un spaţiu limitat.

Constatarea tehnico-ştiinţifică (art. 112-115 C. proced. pen.)

Constatarea tehnico-ştiinţifică este un mijloc ştiinţific de probă specific legislaţiei procesuale penale româneşti, nefiind cunoscut sub această denumire în alte legislaţii. Ea se efectuează atunci când există pericolul de dispariţie, modificare sau alterare a unor probe, situaţii de fapt etc., fiind necesară în acelaşi timp lămurirea de urgenţă a anumitor împrejurări ale cauzei, iar pentru clarificarea acestora este necesară opinia unui specialist.

Ea constituie deci o activitate de interpretare şi valorificare ştiinţifică imediată a urmelor, a mijloacelor materiale de probă şi împrejurărilor de fapt, în vederea identificării autorului faptei şi a obiectelor folosite la săvârşirea faptei. Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică este mult mai restrânsă decât expertiza criminalistică, fiind dispusă doar atunci când urgenţa anchetei nu permite ordonarea unei expertize.

Constatarea tehnico-ştiinţifică se poate dispune din oficiu sau la cererea părţilor, fiind efectuată de către specialişti criminalişti sau tehnicieni ce funcţionează în cadrul ori pe lângă instituţia de care aparţine organul de urmărire penală. Efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice de către anumiţi specialiştii criminalişti, nu înseamnă şi însuşirea de către aceştia a atribuţiilor de organ de anchetă, asigurându-se pe acestă cale obiectivitatea şi corectitudinea cercetărilor.

Conform prevederilor art. 112 C. proc. pen. constatarea tehnico-ştiinţifică se poate dispune numai în cursul urmăririi penale, putând fi dispusă de instanţa de judecată în cazul refacerii sau completării urmăririi penale.