Capitolul I pe marea linie ferată a Vestului

— Hm, să dormi lângă nişte morminte… nu prea convine orişicui.

— A, ţi-e frică!

— Asta nu.

— Ba ţi-e frică. Auziţi, Clay, Summer! Mister Jones se teme de morţi! Te pomeneşti că se vor scula noaptea din somn şi-i vor sări în spate, ha-ha-ha-ha!

Râdea cu poftă şi ceilalţi îi ţineau hangul. Eu tăceam. Doar asta îmi fusese intenţia: să-i conving că mi-e frică de morţi. Altminteri, ar fi putut crede că am alte planuri. În cele din urmă Gates vorbi în batjocură, căutând să mă liniştească în acelaşi timp:

— Sunteţi superstiţios? Mare nerozie, zău aşa! Morţii, domnule, nu se mai întorc, iar ăştia doi se vor feri ca de dracu' să părăsească veşnicele plaiuri ale vânătoarei, unde hălăduiesc fără grijă, înfulecând carne de cerb şi de bizon. Ei, şi dacă totuşi s-ar scula din mormânt, n-aveţi decât să ne chemaţi în ajutor, că-i fugărim noi să le scapere călcâiele…

Pe când discutam astfel, atinserăm poalele muntelui şi cârmirăm spre vest, ocolind o bună bucată, pentru ca, după o nouă abatere la stânga, să intrăm în vâlceaua de care pomenise Gates. De aci urcarăm călare până într-un loc unde strunga de care am mai amintit în aceste rânduri se ramifica în două. Ne continuarăm apoi suişul pe jos, printr-o albie pietroasă, către creasta ce trebuia s-o depăşim.

Eu rămăsesem intenţionat în urmă. Gates era capul coloanei. De câteva ori omul se opri ca să-şi amintească descrierea făcută de Santer. Avea memorie bună, se orienta repede. Luând-o prin pădure, coborî în sfârşit de partea cealaltă, unde copacii se răreau treptat. Acolo Gates se opri.

— Am nimerit cât se poate de precis ― constată el cu bucurie. Iată şi mormintele! Le vedeţi? De-acum nu rămâne decât să apară şi mister Santer.

Da, ne aflam la mormântul lui Inciu-ciuna, fosta căpetenie a apaşilor, care sub movila aceea de pământ cu bolovani stivuiţi deasupra, odihnea pe calul său, cu toate amuletele şi armele sale, în afară de puşca de argint. Şi alături, la rădăcina copacului ce-şi înălţa coroana din vârful piramidei de piatră, îşi dormea somnul de veci frumoasa Nşo-ci. În timpul peregrinărilor mele cu Winnetou mai trecusem nu o dată pe acolo, pentru a cinsti memoria celor două fiinţe dragi. Şi iată-mă din nou ― dar singur şi despărţit pentru totdeauna de bunul meu prieten! Venea şi el singur uneori, pe când eu cutreieram meleaguri depărtate. Ce gânduri va fi frământat în mintea lui, ce simţiri îi vor fi bântuit sufletul? Santer! Dorinţa de răzbunare împotriva asasinului pusese stăpânire pe toată fiinţa nobilului apaş…

Şi acum?… Nu eram eu oare executorul său testamentar şi moştenitorul setei sale de răzbunare? Nu mă însoţise şi pe mine gândul neostoit de a-l pedepsi pe Santer pentru odioasa lui crimă? Şi nu aş comite oare un păcat de neiertat dacă, prinzându-l în sfârşit pe asasin, m-aş lăsa condus de milă?… Şi totuşi…

— Ce tot stai şi te uiţi la movilele alea? mă trezi din gânduri glasul lui Gates. Ţi s-au năzărit cumva strigoii? Păi dacă tremuri de frică în miez de zi, atunci ce mai faci deseară, ca să nu zic la noapte?

Nu-i dădui nici un răspuns. Dusei calul în luminiş, îi scosei şaua şi-l lăsai să se bucure de libertate. Apoi, după vechiul meu obicei, mă apucai să cercetez împrejurimile. Până să revin, Gates şi ai lui se lungiseră comod lângă mormântul căpeteniei, tocmai în locul unde trebuia să sap.

— Pe unde umbli? mă luă acesta la rost. Te-ai şi apucat să cauţi comoara? Lasă-te de şotii, bre! Asta o facem împreună, ca nu cumva vreun deştept să pună mâna pe toţi nuggeţii şi să-i ascundă de ochii celorlalţi.

Tonul acesta nu-mi plăcea. E adevărat că oamenii nu ştiau cine sunt, dar nici nu le puteam îngădui să-mi vorbească pe acest ton. De aceea replica mea fu aspră, fireşte, fără a jigni:

— Mă întrebi din curiozitate, sir, sau pentru că-ţi închipui că eşti în drept să-mi comanzi? Pentru ambele cazuri, te avertizez că am ajuns la o vârstă când nu îngădui să fiu muştruluit!

— Cum, muştruluit? Ce vrei să spui cu asta, mister Jones?

— Vreau să spun că mă consider stăpân pe toate actele mele.

— Ei, vezi, tocmai aici e baiul! Din clipa când te-ai asociat cu noi, ai devenit parte dintr-un lanţ. Nici o verigă nu se mai poate mişca după voia ei. S-a zis cu independenţa!

— Dar nici n-am să mă las dominat de altul!

— Ba da! Unul din noi trebuie să dirijeze întregul grup.

— Şi crezi că acela eşti dumneata?

— Fără discuţie.

— Atunci află că te-nşeli. Dacă e cineva căruia îi datorăm ascultare, acela nu poate fi decât Santer.

— El nu-i aici. Între timp, conduc eu.

— Dar nu şi pe mine! Uiţi că Santer încă nu m-a angajat? Aşadar, nu sunt încă "verigă", cum spui dumneata.

— Atunci nu te mai foi peste tot, pentru că nici n-ai dreptul, de vreme ce te consideri în afara grupului nostru.

— Să lăsăm cearta, sir. Am dreptul să mă mişc cum vreau. Adineauri m-am dus să văd dacă nu e vreo primejdie. Sunteţi doar westmen-i, parcă aşa v-aţi lăudat! Atunci ar trebui să ştiţi că nu e bine să stai în pădure fără să-ţi iei mai întâi măsuri de siguranţă. Or, pentru că dumneavoastră aţi neglijat acest lucru, m-am dus eu să văd cum stăm. În consecinţă, aş merita mai curând laudă decât răstelile dumitale.

— Aha! Te-ai dus să cauţi niscai urme?

— Exact.

— Te pricepi în socotelile astea?

— Probabil.

— Credeam că umbli după nuggeţi.

— N-oi fi chiar atât de prost!

— Adică, de ce trebuie să fii prost pentru aşa ceva?

— Ştiu eu unde să-i caut? Singurul care ar putea să ştie ceva e Santer. Asta, presupunând că se găseşte într-adevăr aur pe-aici. Pentru că eu, ca să fiu sincer, mă cam îndoiesc.

— Păi da, dumneata parcă eşti plămădit numai din bănuială şi neîncredere! Mai bine te lăsam să-ţi vezi de drum.

— Aşa? Aflaţi că eu aş fi singurul în măsură să descopăr nuggeţii, dac-ar mai fi aici. Dar nu mai sunt.

— Cum nu sunt? Cine ţi-a spus?

— Eu însumi mi-o spun.

— Ce tot vorbeşti! De unde să ştii dumneata că a dispărut aurul?

— E la mintea oricui şi mă miră că dumneavoastră, nişte westmen-i încercaţi, nu v-aţi dat încă seama de realitate.

— Nu ne mai suci, omule! Vorbeşte pe şleau! A fost aici aur sau nu?

— A fost.

— Şi cine să-l fi luat?

— Winnetou.

— Ia te uită: Cum de ţi-a venit asemenea idee?

— Iar eu aş întreba cum de nu ţi-a venit dumitale şi celorlalţi. Din câte ştiu, Winnetou nu era numai cel mai viteaz dintre indieni, dar şi cel mai inteligent.

— Asta se ştie.

— Mă rog, atunci judecă niţeii Winnetou a urcat încoace după nuggeţi. Fiind atacat, şi-a dat numaidecât seama că cineva caută să descopere depozitul. Era imposibil ca bănuiala lui să nu cadă pe Santer, care mai încercase o dată să pună mâna pe nuggeţi. Ce-ai fi făcut dumneata, mister Gates, în locul apaşului? Ai fi lăsat aurul tot acolo?

— Ei, drace! exclamă cel întrebat.

— Lasă-l pe dracu'. Mai bine răspunde.

— E o părere, să zicem, dar nenorocită şi urâtă.

— Dacă socotiţi că Winnetou era un idiot, atunci poftim de căutaţi nuggeţii! Mie să nu-mi reproşaţi însă că aş umbla să-i iau fără ştirea voastră. Să nu-mi atribuiţi asemenea gogomănii.

— Şi crezi că n-o să găsim nimic?

— Sunt convins de asta.

— Păi atunci de ce-ai mai venit cu noi?

Fireşte că nu puteam să-i spun adevărul. De aceea minţii:

— Pentru că ideea mi-a venit abia acum.

— Aha! Vasăzică până adineauri erai tâmpit ca şi noi. Să admitem că judecata dumitale nu e chiar de lepădat. Se pot găsi însă tot atâtea argumente împotrivă.

— Care anume?

— Să-ţi spun numai unul: poate că aurul e atât de bine ascuns, încât Winnetou nu se temea deloc că va fi descoperit. Posibil?

— Da.

— Bine. Aş mai avea şi altele, dar până una alta e suficient, Să-l aşteptăm pe mister Santer şi să auzim ce spune.

— Când credeţi că va fi aici?

— Azi nu. Mâine, însă, cu siguranţă.

— Mâine? Nu se poate. Cunosc întâmplător Saltfork-ul, unde ziceai că se află Santer. Chiar dac-ar călări cu toată viteza, încă n-ar ajunge aici decât poimâine seara. Mă întreb ce facem până atunci…

— Vânăm. Doar avem nevoie de hrană.

— Hm, credeţi că e cazul să merg şi eu la vânătoare?

Pusesem întrebarea cu alt scop: nădăjduiam ca tustrei să plece la vânătoare şi să mă lase singur. Din păcate, răspunsul lui Gates nu mă satisfăcu:

— Mai bine nu. Ne-ai strica tot rostul. O să mergem numai eu şi Clay. Să sperăm că nu ne întoarcem cu mâinile goale. Iar dumneata rămâi cu Summer.

Cei doi îşi luară armele şi plecară. Nu cumva Gates căuta să mă ţină sub supraveghere? În cazul acesta, mă socotea într-adevăr un gogoman. Pe de altă parte, dacă într-adevăr se temea să nu-i stric vânătoarea, însemna că mă lua drept un agiamiu sută-n sută…

Cutreierând toată pădurea, cei doi vânători smeriţi nu se aleseră decât cu un iepure mic şi prăpădit, din care ar fi trebuit să se sature patru guri.

A doua zi dimineaţă Gates îşi luă tovarăş de vânătoare pe Summer. Toată recolta se rezumă la câţiva porumbei sălbatici, cu carnea bătrână şi tare ca pielea de bocanc.

— Avem ghinion, mare ghinion! se scuză el. Nu răsare nici un vânat ca lumea.

— Bine măcar că ghinionul dumneavoastră nu se poate frige şi consuma ― îi luai eu peste picior ― că altminteri v-aţi aştepta şi la felicitări. Porumbeii ăştia sunt ele pe vremea lui Matusalem. Au pierit de tineri, săracii!

— Ia ascultă, domnule, ne iei în băşcălie?

— Nicidecum. Cu stomacul gol nu-ţi arde de glume.

— Atunci poftim, arată dumneata ce poţi!

— Well, vă aduc eu o fripturică.

— Pe dracu' ai să aduci!

— Vreun iepure sau porumbel de dinaintea potopului tot am să găsesc.

Îmi luai ambele puşti şi pornii spre pădure. În urma mea se auzi râsul lui Gates:

— Ha-ha-ha, uitaţi-vă la el! Cu tunul ăla te pomeneşti că doboară niscai copaci, că de vânat, nici vorbă!

Restul nu mai auzii. Din păcate, nu-mi veni în gând să mă opresc o clipă şi să trag cu urechea. Pentru că aş fi auzit şi alte vorbe, de mare importanţă pentru mine. După cum aveam să aflu mai târziu, oamenii erau sincer convinşi că n-am să vânez nimic. De aceea hotărâră să-şi mai încerce o dată norocul şi să-mi arate mie la întoarcere ce pot ei şi ce târâie-brâu sunt eu. Aveau poftă să-şi râdă de mine. O luară deci şi ei spre pădure. Dac-aş fi ştiut de plecarea lor, m-aş fi putut întoarce să sap în linişte la mormântul lui Inciu-ciuna. Astfel, găsind testamentul lui Winnetou, l-aş fi putut ascunde frumos în buzunar, rămânându-mi şi timp ca să vânez vreo sălbăticiune. Dar n-a fost să fie aşa.

Cum până atunci bravii mei vânători apucaseră în două rânduri spre sud, speriind, desigur, din calea lor vânatul, hotărâi s-o iau spre nord, să cobor povârnişul şi să trec pajiştea în cane altădată îi ademenisem pe kiowaşi, îngrămădindu-i la strunga ce se deschidea în faţă. Pe aici fără îndoială că nu mai călcase de ani de zile picior de om şi se putea nădăjdui într-un vânat serios. Dar era către prânz, cel mai prost timp de vânătoare. De aceea mare îmi fu bucuria când, după vreun ceas de pândă, mă alesei cu două curci grase, de toată frumuseţea. Drept care, făcui calea-ntoarsă spre locul nostru de popas.

Acolo însă ― nimeni! Unde se vârâseră oamenii? Să se fi ascuns undeva ca să mă pândească, să vadă ce-am adus? Ori au plecat iar la vânătoare? îi strigai pe nume. Nici un răspuns.

Ah, de-ar fi cât mai departe! Trebuia însă să fiu prudent, îi căutai peste tot. Da, lipseau într-adevăr. Aşadar, la lucru! Repede!

Scosei cuţitul şi tăiai afară o brazdă de pământ cu iarbă de pe marginea dinspre apus a mormântului, ca să am cu ce masca locul după ce voi fi terminat de săpat, îngrămădeam ţărâna pe o pătură întinsă alături. După plecarea mea de acolo nu trebuia să se vadă nici un semn, nici un fir răscolit; groapa trebuia astupată la loc.

Lucram cu o grabă febrilă, căci Gates şi ai săi puteau să revină din moment în moment. Trăgeam mereu cu urechea, ca să desluşesc la timp paşii sau vocile lor. Dar agitat cum eram, fireşte că auzul nu-mi funcţiona chiar atât de perfect ca în condiţii de calm.

Groapa se adâncea treptat. La peste un cot adâncime vârful cuţitului se întâlni scrâşnind cu o piatră. O scosei repede afară, apoi dădui de încă una dedesubt şi, în fine, văzui un lăcaş pătrat, îngrădit cu pietre lucioase, netede. Pe fundul lui, o bucată de piele groasă, împăturită! Da, acesta era testamentul lui Winnetou! îl băgai în buzunar şi, cu o viteză nebună, mă apucai să astup iarăşi groapa.

Treaba asta mergea mult mai repede decât săpatul. Răsturnai ţărâna la loc în groapă, o îndesai tare cu pumnii şi potrivii tocmai bine deasupra brazda verde pe care o scosesem la început. Nimeni, oricât de ager la vedere, n-ar fi putut să descopere vreo urmă.

Slavă Domnului, izbutisem! Cel puţin aşa mi se părea. Ascultai atent; nu se auzea nicăieri nici un zgomot. Aveam deci tot timpul să desfac pielea îndoită în formă de plic. Înăuntru mai era încă un asemenea plic cusut pe margini cu coarde de cerb. Tăiai cusăturile. Testamentul lui Winnetou apăru sub ochii mei: câteva foi de hârtie scrise des şi mărunt.

Să-l ascund sau să-l citesc chiar acum? mă întrebam în sinea mea. Adică de ce nu l-aş citi? Nu vedeam nici un motiv. Dacă Gates şi ai săi se întorc şi mă văd citind, cu ce-ar putea să-mi căşuneze? Doar nu ştiau despre ce e vorba. O scrisoare, nişte însemnări, atâta tot. În fond, cu ce drept şi-ar fi vârât nasul în intimităţile mele?! Şi chiar dacă mi-ar fi cerut o lămurire, îi puteam îmbrobodi după plac.

Mă hotărâi deci să citesc, mai bine spus să sorb din ochi rândurile scrise de Winnetou. Căci el cu mâna lui trebuie să le fi aşternut. Klekih-Petra îl învăţase să scrie, după cum îl instruise în atâtea alte domenii. Numai că viteazul apaş nu prea avusese ocazia să se folosească de condei sau creion. Îi cunoşteam totuşi scrisul după nişte însemnări ce le făcuse în carnetul meu. Nu era un scris frumos, nici prea sigur, dar purta o amprentă personală. La prima vedere semăna cu caligrafia unui şcolar încă stângaci.

Momentul mă copleşea. Mă aşezai şi despăturii foile. Da, nu încăpea îndoială, era scrisul lui. Literele aşternute cu grijă, la aceeaşi înălţime, păreau mai degrabă desenate. Când şi unde înşirase el toate aceste rânduri dese? Cât timp va fi închinat oare acestei migăloase munci? Ochii mei se împăienjeniră de lacrimi când începui să citesc:

"Dragul meu frate!

Tu trăieşti în timp ce Winnetou, care te-a iubit atât de mult, e mort. Dar sufletul lui se află acum în palma ta, pentru că e scris în aceste foi. Păstrează-le la piept, lângă inimă.

Vei şti ultima dorinţă a fratelui tău roşu şi vei afla şi multe altele pe care nu trebuie să le uiţi. Dar mai întâi să-ţi spun ce-i mai însemnat. În faţa ochilor tăi nu se află singurul testament al lui Winnetou. El a mai lăsat unul în urechile şi în gândul războinicilor săi. Acesta însă e numai pentru tine.

Vei găsi foarte mult aur şi vei face cu el ceea ce spiritul meu iţi porunceşte. Aurul a stat ascuns în Nugget-tsil, dar ucigaşul de Santer umbla să pună mâna pe el. De aceea Winnetou l-a luat de acolo şi l-a dus la Deklit-to, la apa întunecată, pe unde am trecut cândva amândoi. Caută de găseşte locul acela. Mergi călare prin Îndelce-cil, prin pădurea de brazi, până la Te-şoş, la stânca ursului, unde apa se prăvale de sus. Acolo descaleci şi te urci…"
Până aici ajunsei cu lectura când, deodată, un glas răsună în spatele meu:

— Good day, mister Shatterhand! Faci exerciţii de silabisire?

Mă întorsei şi-mi dădui imediat seama că făcusem cea mai mare prostie din viaţa mea. La vreo zece paşi înapoia mea îmi lepădasem neglijent puştile şi cele două curci. Şedeam sprijinit de mormânt, cu spatele către drumul ce urca din vale… Armele nici gând să le pot ajunge, mai ales că noul venit stătea cu mâna pe trăgaci. Şi omul acesta nu era altul decât… Santer!

Dintr-un gest reflex îmi dusei repede mâinile la centură. Ei da, n-ar fi stricat să găsesc pistoalele la locul lor! Dar îngenunchind ca să sap groapa, mă despovărasem şi de centură, şi de celelalte lucruri care ar fi putut să mă stingherească. Procedasem cu multă uşurinţă. Acum centura şi cuţitul odihneau alături în iarbă. Pentru moment, eram complet lipsit de apărare. Santer, observând gestul meu inutil, râse ironic şi mă avertiză:

— Nici un pas, domnule, şi lasă armele în pace dacă nu vrei să te împuşc imediat! Vorbesc foarte serios!

Ochii lui mă fixau cu atâta turbare, încât nu mă îndoiam că era gata să tragă în mine ca într-un câine.

Deşi foarte surprins la început, redevenii totuşi stăpân pe fiinţa mea. Şedeam nemişcat şi îl priveam în ochi cu sânge rece.

— În sfârşit, eşti al meu! rosti Santer cu Satisfacţie. Mă vezi cum stau cu degetul pe trăgaci? O scurtă apăsare şi-ţi zboară creierii! În privinţa asta n-ai ce te îndoi. Prin urmare, să nu minţi, că altminteri te expediez la naiba! Cu tine nu merge să te slăbească omul din ochi. Mă aşteptai, nu-i aşa?

— Deloc! răspunsei calm.

— Ei da, credeai că am să vin abia mâine seară. Ai calculat greşit.

Ştia de calculul meu, deci vorbise între timp cu Gates şi ceilalţi. Dar unde întârziau ei?… Oricum, nu erau nişte ucigaşi, iar prezenţa lor mi-ar fi fost ele folos, căci Santer ― chiar dacă l-aş fi provocat ― n-ar fi îndrăznit să mă lichideze de faţă cu ei. Şedeam deci ţeapăn, în timp ce banditul mă lămurea pe un ton de batjocură şi ură:

— Mă duceam la Saltfork ca să-l informez pe Tangua în legătură cu pieirea câinelui de Winnetou; dar întâlnind întâmplător o ceată de kiowaşi am luat-o mai repede încoace. Jos îl văd pe Gates şi aflu despre un anume Jones, care ar fi venit cu el. Cică are două puşti, una mare cât toate zilele şi alta mică. Asta m-a făcut să intru la bănuieli. I-am cerut să mi-l descrie exact pe individul cu pricina şi am înţeles imediat. O făcuseşi, ce-i drept, pe prostul cu el, jucaseşi teatru, dar am mirosit eu că "prostul" se cheamă Old Shatterhand. Am urcat încoace cu intenţia să mă ascund până te întorci de la vânătoare. Când colo, te găsesc aici. Straşnic mai săpai, stimabile! Te-am admirat cu toţii. Ce-i cu hârtiile din mâna ta?

— O notă de plată a croitorului.

— Câine, îţi permiţi să glumeşti cu mine?! Ce-i cu hârtiile?

— Ţi-am mai spus: o notă de plată a croitorului. Vino şi vezi!

— Ţi-ar conveni! Dar las' că te fac eu inofensiv! Ce vrei aici, la Mugworthills sau Nugget-tsil, cum îi spun apaşii? Ce cauţi?

— Caut şi eu nişte comori.

— Aha, mi-am închipuit.

— Din păcate, însă, n-am găsit decât nota croitorului.

— O s-o cercetez. Dracu' te pune să-ţi vâri mereu nasul unde nu-ţi fierbe oala! Dar de data asta s-a terminat cu tine, s-a zis!

— Sau cu dumneata. Căci unul din noi tot trebuie s-o păţească. Asta e sigur.

— Potaie obraznica! Te pândeşte moartea şi tot mai mârâi? Dar degeaba îţi arăţi colţii. Ţi-o repet: s-a zis cu tine! Iar aurul după care umbli va fi al nostru!

— N-aveţi decât să-l luaţi şi să-l roadeţi până vi se tocesc dinţii.

— Nu-ţi bate joc! Spuneai tu că aurul nu mai e aici, dar hârtiile astea or să ne informeze exact.

— Poftim, ia-le!

— Las' că le iau, n-ai grijă! Dar bagă la cap ce-ţi spun: cum te mişti într-aiurea sau încerci să mi te opui, trag! Cu altul m-aş opri la ameninţări. Tu, însă, eşti un afurisit; am să te împuşc fără ezitare.

— Nu e nevoie s-o subliniezi. Sunt oricum convins.

— Bine că-ţi dai seama. Hei, voi de colo, veniţi şi legaţi-l!

Gates, Clay şi Summer se iviră de după nişte arbori, unde stătuseră ascunşi până atunci. Se apropiară încet de mine. Scoţând o curea din buzunar, Gates mi se adresă în chip de scuză:

— Spre surprinderea noastră, am aflat, sir, că nu vă cheamă Jones, ci Old Shatterhand. De ce ne-aţi minţit? Aţi vrut să ne trageţi pe sfoară. Acum trebuie să vă legăm. Mai bine nu vă opuneţi, că tot nu ajută la nimic. Mister Santer vă împuşcă pe loc, nu încape îndoială.

— Nu mai trăncăniţi! strigă Santer. Iar tu lasă hârtiile jos şi întinde mâinile!

Eram convins că mă aflu la cheremul lui. Nici nu-i trecea prin gând că de fapt eu îi sunt stăpânul. Trebuia doar să profit cât mai abil şi energic de situaţie.

— Ei, ce faci? Executarea, că de nu, te împuşc! tună Santer. Aruncă hârtiile!

Le lăsai să cadă.

— Întinde mâinile!

Aparent docil, întinsei mâinile către Gates, dar aşa fel, încât să-l oblig să se posteze între Santer: şi mine.

— Dă-te la o parte, Gates! îi strigă banditul. Ce-mi stai în dreptul puştii?! Dacă…

Dar nu continuă, deoarece îi tăiai vorba într-un mod foarte nedelicat. În loc să mă lege Gates pe mine, îl apucai eu de mijloc, îl ridicai de jos şi-l zvârlii cu toată puterea asupra lui Santer. Acesta dădu să se ferească, dar era prea târziu. Îl izbi atât de tare, încât căzu la pământ şi puşca îi zbură din mână. Cât ai clipi, mă şi aflam lângă el; îi proptii genunchiul în piept şi dintr-un pumn îl ameţii bine de tot. Apoi, sărind în picioare, mă răstii la ceilalţi trei:

— Iată dovada că sunt într-adevăr Old Shatterhand! Vasăzică, aţi vrut să mă legaţi? Jos armele, că vă împuşc! Aruncaţi-le! Vorbesc şi eu cât se poate de serios!

Îi smulsesem lui Santer pistolul de la brâu şi-l ţineam întins spre cei trei vajnici westmen-i. Drept care oamenii se executară.

— Aşezaţi-vă colo, la mormântul fiicei lui Inciu-ciuna! Hai, pas alergător!

Se duseră şi se aşezară repede la locul indicat. Îi trimisesem tocmai acolo, ca să stea departe de armele lor.

— Staţi liniştiţi! N-am să mă ating de voi, pentru că ştiu că aţi fost înşelaţi. Dar să n-o luaţi la picior, nici să vă daţi cumva la mine, că atunci e rău!

— Măi, ce nenorocire, ce năpastă! se tânguia Gates, frecându-şi mădularele lovite. Nici nu ştiu când şi cum m-am trezit zburând ca o minge! Cred că mi-am frânt oasele.

— Nu-i decât vina dumitale. În orice caz, fii atent să n-o păţeşti şi mai rău. De unde ai cureaua?

— De la mister Santer.

— Mai ai şi altele?

— Yes.

— Dă-le-ncoace!

Îşi deşertă buzunarul şi mi le dădu, iar eu îl legai pe Santer de picioare şi cu mâinile la spate.

— Aşa, cu ăsta am rezolvat. Doriţi să vă leg şi pe voi?

— Nu, sir, mulţumesc ― răspunse Gates plin de umilinţă. Mi-ajunge. Stau aici cât vă place. Nu mă mişc.

— Foarte înţelept, căci eu, după cum vezi, nu prea ştiu de glumă.

— Glumă? Ce să mai vorbim! Şi noi care vă credeam puitor de capcane…

— Nu v-aţi înşelat prea mult. Un vânător adevărat trebuie să se priceapă în toate cele. Dar cu vânătoarea de adineauri cum staţi? Aţi împuşcat ceva?

— Nici n-am tras măcar o dată!

— Ia uitaţi-vă la curcile mele! Dacă staţi cuminţi, până la urmă le frigeţi şi le mâncaţi. Sper să vă convingeţi în curând că acest Santer nu e omul cumsecade pe care l-aţi crezut, ci un ticălos fără pereche. O să vedeţi. Mi se pare că-şi revine.

Santer începu să dea semne de trezire. Se dezmetici şi deschise ochii. Stăteam în faţa lui şi-mi strângeam catarama de la centură. Când îi văzu şi pe cei trei tovarăşi ai lui şezând dezarmaţi lângă mormântul lui Nşo-ci, banditul exclamă speriat:

— Ce-i asta? Eu… Vasăzică sunt legat!

— Întocmai ― îl asigurai eu. Situaţia s-a schimbat spre mulţumirea dumitale. Cred că n-ai nimic împotrivă.

— Câine! urlă el ca ieşit din minţi.

— Pst, nu-ţi agrava soarta!

— Lua-te-ar dracu', bestie!

— Te mai previn o dată. Adineauri te-am lăsat să mă tutuieşti; aşa era situaţia, trebuia să înghit. Acum însă ai face foarte bine să te porţi mai politicos.

Santer se uită întrebător la oamenii lui şi le strigă de departe:

— Doar n-oţi fi pălăvrăgit?!

— Nu ― răspunse Gates.