Capitolul îNTÎi facerea lumii şi a omului

De două ori Saul, care avea cu dînsul 3.000 de sol­daţi de elită, a ajuns foarte aproape de David. În amîndouă cazurile, ginerele a dat dovadă de o mişcătoare mărinimie. Ambele episoade sînt prea amuzante ca să nu le cităm. Pe cînd dicta această povestire, "porumbelul divin" era într-o dispoziţie cît se poate de bună. Căci, din moment ce dumnezeu conduce totul, nu i-ar fi fost greu să-i dea lui David prilejul de a-şi manifesta mări­nimia în împrejurări mai puţin caraghioase. Dacă aceste aventuri sînt groteşti, explicaţia constă în faptul că "sfînta treime" a vrut pur şi simplu să se mai distreze un pic şi să mai introducă o glumă în această dictare plicticoasă. De altfel, nu intenţionăm cîtuşi de puţin să răpim acestor aventuri caracterul lor divin: bine că sînt scoase din adevărata "istorie sfînta".

Aşadar, înainte cu iritatele textuale:

"Şi Saul a luat trei mii de bărbaţi aleşi din tot Izrailul şi a pornit în urmărirea lui David şi a oamenilor lui pînă la răsărit de stîncile caprelor sălbatice.

Şi în drum a dat de o stînă de oi. Acolo era o peş­teră. Şi Saul a intrat înlăuntru ca să-şi facă nevoile; iar David eu oamenii săi erau poposiţi în fundul peşterii.

Atunci însoţitorii lui David îi ziseră: «Iată ziua de­spre care ţi-a vorbit domnul: "Iată eu îţi voi da în mînă pe duşmanul tău ca să faci cu el cum vei crede de cu­viinţă"». Iar David s-a sculat şi a tăiat pe furiş poala mantiei lui Saul.

Dar pe urmă inima lui David se zbătea în el, fiindcă tăiase poala mantiei lui Saul.

Şi zicea către oamenii săi: «Ferească-mă domnul să fac una ca aceasta stăpînului meu, unsului domnului, ca să ridic mîna mea împotriva lui, fiindcă el unsul dom­nului este».

Şi David dojeni pe oamenii săi cu cuvinte aspre şi nu-i lăsă să tabere asupra lui Saul. Iar Saul a ieşit din peşteră şi şi-a văzut de drum.

Însă după acestea David se ridică şi ieşi din peşteră şi, strigînd după Saul, îi zise: «Doamne, măria-ta!» Şi Saul s-a uitat în urmă-i, iar David a căzut cu faţa la pămînt şi s-a închinat.

Atunci David a grăit către Saul: «De ce asculţi tu vorbele oamenilor care spun: "Iată că David caută să-ţi facă rău?"

Iată, astăzi văd ochii tăi că domnul te-a dat pe tine în mîna mea, acolo în peşteră, dar, la îndemnul ca să te omor, eu te-am cruţat pe tine şi am răspuns: "Nu voi întinde mîna mea împotriva stăpînului meu, căci el este unsul domnului".

Ci acum, părinte, priveşte şi vezi poala mantiei-tale în mîna mea! Fiindcă am tăiat poala mantiei tale şi nu te-am omorât. Înţelege şi vezi, prin urmare, că din par­tea mea nu e nici o răutate şi nici o nelegiuire şi că eu n-am păcătuit împotriva ta, pe cînd tu pîndeşti viaţa mea ca s-o iei.

Domnul să judece între mine şi tine şi domnul să mă răzbune împotriva ta, dar mîna mea nu se va ridica îm­potriva ta.

Precum spune zicala din bătrîni: "Din cel fărădelege iese fărădelegea", dar mîna mea nu se va ridica împo­triva ta.

După cine a pornit cu război regele lui Izrail? Pe cine urmăreşti tu? Un cîine mort, un purice.

Domnul să fie judecător şi să judece între mine şi tine şi să cerceteze şi să apere pricina mea şi să-mi scoată dreptatea din mîna ta!»

Iar după ce David a sfîrşit de vorbit aceste vorbe către Saul, grăit-a Saul: «Nu este oare acesta glasul tău, Davide, fiule?». Şi Saul a început să plîngă cu hohote.

Apoi a zis către David: «Tu eşti mai drept decît mine, fiindcă mi-ai răsplătit cu bine, pe cînd eu ţi-am răsplătit cu rău.

Şi tu ai dovedit azi binele pe care mi l-ai făcut, întrucît domnul m-a dat în mîna ta şi tu nu m-ai omorît.

Căci dacă găseşte cineva pe vrăjmaşul său îl va lăsa oare să-şi meargă drumul cu bine? Ci domnul să te norocească pentru ceea ce tu astăzi ai săvîrşit faţă de mine.

Şi acum, iată, ştiu că tu într-adevăr vei fi rege şi că regatul lui Izrail va propăşi în mîna ta.

Drept aceea, jură-mi înaintea domnului că nu vei stîrpi pe urmaşii mei după moartea mea şi că nu vei nimici numele meu din casa părintelui meu!».

Şi David făcu acest jurămînt lui Saul. După aceea Saul s-a dus la casa sa, iar David şi oamenii săi s-au suit în creasta muntelui" (Samuil I, XXIV, 3―23).

Scena este cum nu se poate mai patetică, deşi este greu de înţeles de ce, în autoînjosirea sa, David se com­pară cu un cîine mort şi cu un purice. Episodul ar fi fost cu adevărat măreţ dacă s-ar fi produs în alte împre­jurări. Dar gîndiţi-vă: Saul este cruţat de David în peş­tera în care intrase pentru a-şi face nevoile! "Sfîntul duh" ar fi putut crea un alt decor pentru mărinimia lui David. Dar o dată ce i-a plăcut lui dumnezeu ca împre­jurările să fie tocmai acestea, trebuie să recunoaştem că el manifestă aici o inspiraţie creatoare de un gust destul de dubios. Clericii urlă împotriva unora dintre cărţile lui Emile Zola în care acest celebru romancier natura­list descrie mirosul urît pe care-l exală un ţăran. Dar romanele lui Zola nu sînt cărţi sfinte şi nimănui nu-i va trece vreodată prin gînd să întemeieze pe ele o reli­gie.

Dar să nu mai insistăm.

A doua oară feciorul lui Iesei dădu dovadă de mări­nimie în împrejurări întrucîtva diferite. Pe vremea cînd Saul şi oastea sa îşi făcuseră tabăra la Hachila, David, însoţit de un oarecare Abişai, a reuşit să pătrundă noap­tea în cortul regelui. De astădată dumnezeu a fost com­plicele direct al favoritului său David.

"Şi iată Saul stătea şi dormea în ocolul carelor, iar lancea lui stătea înfiptă în pămînt la căpătîiul lui, în vreme ce Abner şi ostaşii dormeau în jurul lui.

Abişai atunci a zis către David:

Însă David a răspuns lui Abişai: «Să nu-l omori, căci cine ar putea să-şi întindă mîna împotriva unsului domnului şi să rămînă nepedepsit?».

Şi David a adăugat: «Pe domnul cel viu, că domnul îl va lovi: sau îi va sosi ziua şi va muri, sau va porni în război şi va pieri.

Să mă păzească domnul să ridic mîna mea împotriva unsului domnului. Dar ia, te rog, suliţa de la căpătîiul lui şi urciorul cu apă şi să plecăm».

Astfel David luă suliţa şi urciorul cu apă de la că­pătîiul lui Saul şi plecară. Şi nimeni n-a văzut şi nimeni n-a ştiut şi nimeni nu s-a deşteptat pentru că toţi erau adormiţi, întrucît un somn greu de la domnul căzuse peste ei.

Apoi David a trecut de cealaltă parte şi a stat pe vîrful muntelui la mare depărtare, aşa încît un loc larg era între ei.

Şi David a strigat către ostaşi şi către Abner, fiul lui Ner, şi a început să le zică: «Nu răspunzi nimic, Abner?» Ci Abner a răspuns şi a zis: «Cine eşti tu care zbieri la rege?»

Însă David a urmat vorba lui Abner: «Tu eşti bărbat şi cine mai este ca tine în Izrail! Atunci de ce n-ai păzit pe stăpînul tău, pe regele? Căci a venit cineva din popor ca să omoare pe regele, stăpînul tău.

Nu e de nici o laudă pentru tine acest lucru pe care l-ai făcut. Pe domnul cel viu, voi sînteţi vrednici de moarte, ca unii care n-aţi păzit pe stăpînul vostru, pe unsul domnului. Căci ia te uită şi vezi unde se află suliţa regelui şi urciorul cu apă care erau la căpătîiul lui!»,

Atunci Saul a cunoscut glasul lui David şi a zis: «Nu este oare acesta glasul tău, fiule David?» Răspuns-a David: «Glasul meu este doamne, măria-ta»" (Samuil I, XXVI, 7―17).

Acest episod se termină ca şi cel precedent, cu sin­gura deosebire că fiul lui Iesei nu se mai asemuieşte cu un cîine mort, ci doar cu un purice; totodată, el resti­tuie lancea, păstrîndu-şi numai urciorul cu apă al regelui.

Se pune întrebarea de ce face parte Saul dintre eroii blestemaţi ai Bibliei. Dacă judecăm după criterii ome­neşti, acest rege ne face în ansamblu impresia unui om destul de cumsecade: accesele lui de furie împotriva lui David sînt un rezultat al influenţei "duhului rău" şi apoi însuşi feciorul lui Iesei este un individ destul de jalnic. Atunci cînd Saul nu se află sub înrîurirea "duhu­lui rău", în starea lui obişnuită şi firească, cruzimea îi repugnă; în afară de aceasta, regele e patriot, pe cînd David (cum vom vedea mai departe) intră, împreună cu adunătura lui, în slujba filistenilor. Dar... dar oamenii bisericii ne spun că raţiunea obişnuită nu poate fi apli­cată aici, că este nevoie neapărat de una de inspiraţie divină şi că tot ce priveşte credinţa trebuie crezut pe cuvînt.

CAPITOLUL AL TREIZECI ŞI UNULEA

TRISTUL SFÎRŞIT AL NELEGIUITULUI SAUL
Dumnezeu nu scăpa niciodată prilejul de a arăta că-l ocroteşte pe David, deoarece acesta era un om care îi plăcea întru-totul. Admiraţi, bunăoară, povestea lui Nabal şi a lui Abigail. Ne vom strădui să rezumăm naraţia biblică, ţinîndu-ne după "textul sfînt" şi eliminînd doar re­petările şi lungimile.

Era în Maon un bărbat foarte bogat. Şi se afla pe muntele Carmel la tunsul oilor. Omul se numea Nabal, iar pe soţia sa o chema Abigail. A trimis David zece voinici la Nabal, cerîndu-i să le dea "ceea ce îl lasă inima". Nabal le răspunse: "Cine este David?... Astăzi sînt multe slugi care au fugit de la stăpînii lor. Nu cumva am să iau eu pîinea mea şi vinul meu şi carnea pe care am junghiat-o pentru tunzătorii mei, ca s-o dau unor oameni despre care nu ştiu de unde sînt?... Iar David a poruncit oamenilor săi: «Încingeţi-vă fiecare cu sabia!»... Şi David la fel s-a încins cu sabia. Şi s-au suit după David ca la patru sute de inşi, iar două sute au rămas lîngă poverile lor... Abigail porni degrabă şi luă două sute de pîini şi două burdufuri cu vin, cinci oi pre­gătite, cinci sea de boabe prăjite, o sută de ciorchini de struguri uscaţi şi două sute de şiruri de smochine, şi pe toate le încărcă pe asini".

Fără să-i spună nimic soţului ei, porni în întîmpinarea lui David. "Văzînd Abigail pe David, s-a pogorît degrabă de pe asin şi s-a plecat înaintea lui David şi i s-a închi­nat pînă la pămînt"... David a grăit către Abigail: "Binecuvîntat fie domnul dumnezeul lui Izrail, care te-a trimis pe tine astăzi întru întîmpinarea mea. Şi binecuvîntată fie înţelepciunea ta şi binecuvîntată fii tu că m-ai oprit în ziua aceasta, ca să n-ajung la vărsare de sînge şi să-mi scot dreptatea singur... Dacă nu te-ai fi grăbit să-mi vii înainte întru întîmpinare, n-ar mai fi rămas din casa lui Nabal, pînă cînd se lumina de ziuă, nici un pui de om!..."

Peste vreo zece zile, Nabal muri. "Şi auzind David despre moartea lui Nabal, a strigat: «Binecuvîntat fie domnul, care m-a răzbunat de ocara adusă mie de Nabal, iar... răutatea lui Nabal i-a întors-o lui în cap!» Apoi David a trimis cuvînt către Abigail că şi-o va lua lui de soţie... Şi ea s-a sculat şi apoi s-a închinat cu faţa la pămînt şi a rostit: «Iată, roaba ta vrea să fie slujitoa­rea ta, ca să spele picioarele robilor stăpînului meu!» Şi s-a sculat degrabă şi Abigail a încălecat pe asin şi cinci dintre roabele sale au pornit după ea. Şi a mers după trimişii lui David şi a ajuns soţia lui. Şi pe Ahinoam din Izrail, David şi-o luase de soţie şi au fost amîndouă soţiile lui. Iar Saul măritase pe fiica sa Micol, femeia lui David, cu Palti, fiul lui Laiş din Galim" (Sa­muil I, XXV, 2―44).

Dacă s-ar scrie istoria unui tîlhar la drumul mare, ea nu ar arăta altfel decît această povestire. Entuziasmată de David, Biblia îl înfăţişează pe Nabal drept un om grosolan şi crud. Dar purtarea lui David nu este mai puţin revoltătoare. Şi însuşi dumnezeu a luat parte la uciderea soţului, urît soţiei sale. Prin această interven­ţie nelegiuită, dumnezeu a binecuvîntat totodată adulte­rul lui David, sfîntul său "uns". Curioasă morală!

Pe vremea aceea muri Samuil. "...Samuil muri; şi s-a adunat tot Izrailul şi l-au jelit şi l-au îngropat la moşia lui, în Rama" (v. 1). Dar moartea nu l-a împiedicat, cum nu-l împiedicase nici pe Moise, să descrie în cartea sa evenimente petrecute după obştescul său sfîrşit. Trebuie să recunoaştem că în această privinţă Samuil bate re­cordul stabilit de Moise. Acesta se mărginise doar să-şi descrie propria înmormîntare şi durerea poporului. În schimb, scrierea postumă a lui Samuil cuprinde sfîrşitul domniei lui Saul şi întreaga domnie a lui David. În 38 de capitole se relatează evenimente pe care autorul le-a văzut după moartea sa! Minunea minunilor . Cum este cu putinţă ca Samuil, care a văzut toate acestea cu ochii sufletului său din înaltul cerurilor, să-şi fi scris cartea cu mîinile trupului său pieritor, mort şi îngropat cu cinste? Este o taină divină.

Nu vom încerca să-i găsim dezlegarea şi ne vom mul­ţumi cu faptul că răposatul proroc a consimţit de bună­voie să fie cronicarul domniei celor doi regi pe care îi unsese. "Samuil" ne comunică fără pic de indignare că "David se sculă şi trecu, el şi cu cei şase sute de inşi care erau cu el, la Achiş, fiul lui Maoc, regele Gatului" (Samuil I, XXVII, 2). Achiş i-a dăruit cetatea Ţiclag, ca să se stabilească aici, iar unsul domnului a trăit aici un an şi patru luni în mijlocul duşmanilor poporului său.

"Şi David şi oamenii săi porneau în sus şi năvăleau asupra gheşuriţilor şi pereziţilor şi amaleciţilor, căci aceştia sînt locuitorii ţinutului care se întinde de la Talam pînă către Sur şi pînă către Egipt.

Iar ori de cîte ori David bătea acest ţinut, nu lăsa în viaţă nici bărbat, nici femeie, şi le lua turmele şi cirezile, şi asinii, şi cămilele, şi veşmintele, şi apoi se întorcea iarăşi la Achiş... Deci David nu lăsa în viaţă nici bărbaţi, nici femei, ca să nu fie nevoie să-i aducă la Gat. Fiindcă îşi zicea: «Nu cumva să ne vădească şi să spună: aşa a făcut David!» Aceasta a fost chibzuiala lui în toată vremea cît a stat în ţinutul filistenilor.

Iar Achiş avea încredere în David şi cugeta: "El a ajuns să fie urît de către poporul său, de către Izrail; astfel va rămîne pururea sluga mea!" (v. 8―12).

Cum vă place acest sfînt uns, cel mai mare dintre strămoşii domnului nostru Iisus Hristos, favoritul lui dumnezeu?

Criticii amintesc că la început el a făcut pe prostul în faţa regelui filistean; fireşte, aceasta nu este o me­todă din cale afară de bună pentru a-i inspira încrederea regelui pe care se pregătea să-l servească pe cîmpul de bătaie, cum s-a întîmplat ulterior. Dar, adaugă criticii, modul în care David l-a servit pe rege, binefăcătorul său, este şi mai puţin obişnuit: el îl face să creadă că-i je­fuieşte pe evrei, pe cînd în realitate el îi jefuieşte şi-i ucide pe aliaţii regelui. El distruge tot, îi ucide pe toţi fără a cruţa nici copiii, de teamă să nu-l denunţe.

Dar cum a fost cu putinţă ca timp de 16 luni Achiş să nu afle nimic despre toate acestea? Trebuia să fi fost şi mai prost decît se prefăcuse odinioară David. De altfel, teologii nu sînt cîtuşi de puţin miraţi de com­portarea acestui "uns al domnului"; ei susţin că este cu totul lipsit de însemnătate dacă îşi extermina şi-şi nimi­cea aliaţii deoarece aceştia erau păgîni. Ei văd chiar în David un exponent al mîniei divine şi îi iartă toate păca­tele, ridicîndu-i în slavă "sfinţenia".

În capitolul următor, filistenii se pregătesc de cam­panie împotriva evreilor, iar David se transformă din scutier şi ginere al regelui evreu Saul în comandant al gărzii regelui filistenilor. Aici ne apropiem de faimosul episod cu vrăjitoarea din Endor.

"Deci filistenii s-au adunat şi au venit şi au tăbărît la Şunem, în vreme ce Saul, adunînd întregul Izrail, a tăbărît pe muntele Ghilboa.

Dar Saul, văzînd tabăra filistenilor, a fost cuprins de frică şi inima lui s-a cutremurat foarte.

Şi Saul a întrebat pe domnul, însă domnul nu i-a dat răspuns, nici prin vise, nici prin urim, nici prin proroci.

Atunci Saul a poruncit oamenilor săi: «Căutaţi-mi o femeie care cheamă duhurile, ca să mă duc la ceea şi s-o întreb». Iar oamenii săi i-au răspuns: «Iată, o femeie care cheamă duhurile se află în Endor».

Atunci Saul şi-a schimbat înfăţişarea şi s-a îmbrăcat cu alte haine şi a pornit întovărăşit de doi oameni. Şi au ajuns la femeie în ceas de noapte. Şi Saul a zis: «Te rog, ghiceşte-mi, chemînd duhurile şi scoate-mi pe acela pe care ţi-l voi spune».

Femeia însă a răspuns: «Tu trebuie să ştii ceea ce a făcut Saul, cum adică a stîrpit pe chemătorii de duhuri şi pe vracii din ţară. Atunci de ce îmi întinzi cursă şi vrei să mă omori?»

Dar Saul i se jură pe domnul, zicînd: «Pe domnul cel viu, nu vei avea nici o vină din pricina aceasta!»

Şi femeia a zis: «Şi pe cine vrei să ţi-l aduc?» Răs­puns-a Saul: «Pe Samuil să mi-l aduci!»

Dar cînd femeia zări pe Samuil, a scos un ţipăt groaz­nic şi a zis către Saul: «De ce m-ai amăgit? Fiindcă tu eşti Saul».

Ci regele a zis către ea: «Nu te teme! Ce vezi?» Răspuns-a femeia către Saul: «Văd o arătare dumne­zeiască ieşind din pămînt!»

Şi a întrebat-o Saul: «Cum arată la faţă?» Răspuns-a femeia: «E un om bătrîn care se ridică şi este înfă­şurat într-o mantie». Atunci a înţeles Saul că este Samuil şi a căzut cu faţa la pămînt şi s-a închinat.

Atunci Samuil a rostit către Saul: «De ce îmi tulburi liniştea ca să mă aduci încoace?» Iar Saul a răspuns: «Sînt în mare cumpănă, pentru că filistenii au pornit război împotriva mea şi dumnezeu s-a depărtat de la mine şi nu-mi mai răspunde nimic, nici prin proroci, nici prin vise. Pentru aceea te-am chemat, ca să mă înveţi ce trebuie să fac!»

Grăit-a Samuil: «Dar de ce mă întrebi o dată ce domnul s-a depărtat de la tine şi a ajuns vrăjmaşul tău?

Căci domnul a făcut aşa precum a spus prin graiul meu, adică domnul a smuls domnia din mîna ta şi a dat-a aproapelui tău, lui David.

De vreme ce tu n-ai ascultat porunca domnului şi n-ai adus la îndeplinire hotărîrea crîncenei lui mînii împo­triva lui Amalec, pentru acest cuvînt domnul ţi-a făcut aceasta astăzi.

Ba încă domnul va da şi pe Izrail, o dată cu tine, în mîna filistenilor. Iar mîine tu şi feciorii tăi veţi fi la mine; şi oştirea lui Izrail va da-o domnul în mîna filis­tenilor».

Atunci Saul, îngrozindu-se foarte, s-a prăbuşit deodată la pămînt, cît era el de lung, şi din pricina cuvintelor lui Samuil, şi din pricină că era vlăguit de putere, întrucît nu mîncase nimic o zi întreagă şi o noapte întreagă.

Atunci femeia aceea s-a apropiat de Saul şi, văzîndu-l atît de cuprins de spaimă, i-a grăit: «Iată, roaba ta, a ascultat de glasul tău şi mi-am pus viaţa în pri­mejdie şi am îndeplinit porunca pe care mi-ai dat-o.

Deci acum, te rog, ascultă şi tu glasul roabei tale şi îngăduie să-ţi pun dinainte puţin demîncare să mănînci, ca să ai putere în tine cînd vei porni la drum»..

Ci el nu se învoia şi zicea: «Nu vreau să mănînc!» Însă slujitorii săi, precum şi femeia, au stăruit de el şi el le-a ascultat sfatul şi s-a sculat de la pămînt şi a şezut pe pat.

Iar femeia avea la casa ei un viţel îngrăşat şi ea l-a junghiat degrabă, apoi a luat făină şi, frămîntînd-o, a făcut din ea azime.

Şi le-a pus înaintea lui Saul şi înaintea slujitorilor lui; iar ei, după ce au mîncat, s-au sculat şi au plecat chiar în noaptea aceea" (Samuil I, XXVIII, 4―25).

Acest episod a stîrnit numeroase dispute în rîndurile teologilor. Cît priveşte pe comentatorii sceptici, aceştia s-au distrat copios pe seama lui. Ce-i drept, aveau şi de ce.

Totdeauna şi pretutindeni, escrocii şi şarlatanii au abuzat de credulitatea oamenilor naivi, silindu-i să plătească scump tot soiul de răspunsuri misterioase şi, bine­înţeles, născocite. Iată însă că aici Saul nu-i dă o para chioară vrăjitoarei, ba chiar ea îl ospătează şi sacrifică în cinstea sa un viţel îngrăşat.

Prezicătorii, ghicitoarele, vrăjitorii arată de obicei ceva neclar, care posedă capacitatea de a se mişca dato­rită unui truc secret şi nu întotdeauna destul de ingenios. Vrăjitoarea din Endor nu-şi dă însă nici această mică osteneală: ea se mărgineşte să spună că vede o umbră, iar Saul o crede pe cuvînt.

"În orice altă carte, cu excepţia sfintei scripturi ― spune Voltaire ―, această relatare ar trece drept o po­veste obişnuită, ba chiar prost construită. Dar o dată ce autorul este acelaşi «duh sfînt», povestea este incontes­tabilă şi merită tot atîta consideraţie ca şi restul".

Cît priveşte pe teologi, aceştia, deşi nu se îndoiesc de adevărul episodului, nu ştiu precis pe cine anume a chemat vrăjitoarea. În scrierea, sa "Dialog cu Trifon Iu­deul", sfîntul Iustin admite că în vremurile de demult, cu învoirea specială a lui dumnezeu, vrăjitorii puteau chema sufletele profeţilor şi ale dreptcredincioşilor, care se aflau toate în iad, în pofida vieţii pioase duse de ei pe pămînt, şi care au rămas acolo pînă cînd a venit Iisus însuşi pen­tru a le scoate, după cum susţin teologii creştini. Prin urmare, după sfîntul Iustin, vedenia din Endor putea să fie chiar sufletul lui Samuil.

Un alt părinte al bisericii, Origene, merge şi mai departe: el spune că vrăjitoarea ar fi adus nu numai sufletul lui Samuil, ci şi trupul său. O dovadă a realităţii vedeniei este îmbrăcămintea. Aceasta le dă prilej curioşi­lor să pună întrebarea dacă există în genere haine în iad şi îndeosebi dacă sînt neinflamabile.

Teologii contemporani au renunţat la afirmaţiile naive din primele veacuri ale creştinismului; ei îşi dau bine seama de latura ridicolă a interpretărilor lui Origene şi Iustin, după care vrăjitoarele şi vrăjitorii, aceste unelte ale diavolului, aveau puterea să-i cheme pînă şi pe "sfinţi". Ei declară că vrăjitoarea l-ar fi adus pe diavol, care s-a dat drept Samuil.

Textul biblic pledează clar împotriva acestor tălmă­ciri cazuistice. Biblia repetă în mai multe rînduri: "Samuil a rostit către Saul", "Saul s-a îngrozit de cuvintele lui Samuil" şi, în sfîrşit, Samuil întreabă: "De ce îmi tulburi liniştea?"

Pe de altă parte, se mai pune o problemă, care nu este tocmai uşor de rezolvat. Saul este înfăţişat ca un om pe care apasă pecetea blestemului din ziua în care el a arătat clemenţă prizonierului său, regele Agag. De aceea credincioşii văd în el un condamnat. Numele primului rege al lui Izrail a fost de atîtea ori blestemat de preoţi, încît îi îngrozeşte pe mulţi.

Dacă citim cu luare aminte textul "sacru", începem să avem impresia că dumnezeu s-ar fi dezminţit pe sine însuşi în ultima clipă, iar Saul a fost mîntuit. Samuil îi spune: "...Mîine tu şi feciorii tăi veţi fi la mine". Or, Samuil se afla în iadul celor drepţi. Potrivit teologiei creştine, au existat două iaduri pînă la învierea lui Iisus Hristos: iadul celor huliţi, care înghiţise pe Core, Datan şi Abiram, şi iadul celor aleşi, în care patriarhii, prorocii şi toţi sfinţii Vechiului testament aşteptau ca "învierea lui Hristos" să le deschidă "porţile cerurilor". Prin ur­mare, dacă Saul a ajuns la Samuil, aceasta se putea întîmpla numai în iadul celor drepţi; aşadar, în pofida blestemului, Saul a făcut parte totuşi dintre cei aleşi.

În sfîrşit, iată ce ar mai fi putut simplifica mult toate aceste îndoieli: avem oare convingerea fermă că Saul şi Samuil au existat vreodată cu adevărat? Nu este oare întreaga lor istorie încă o mistificare a autorilor Bibliei? Liber-cugetătorii relevă că numai cărţile ebraice menţio­nează pe acest rege şi pe acest proroc, dar că cronicile oraşului Tir, care vorbesc despre Solomon, nu pomenesc nici un cuvînt despre David.

Ce-i de făcut? Există destul de mulţi oameni care se miră de tăcerea contemporanilor în legătură cu nu­meroase personaje aduse în scenă de "istoricul sacru". Există destul de mulţi oameni cărora le este greu să înghită anumite povestiri ale Bibliei, cum sînt: lupta tînărului David eu Goliat cel înalt de peste 3 m, zestrea de 200 de circumcizii filistene făcute de David şi predate cu inventar lui Saul ca dar de nuntă pentru fiica sa şi atîtea altele. Cînd la toate acestea se mai adaugă şi vră­jitoarea din Endor, întreaga absurditate devine şi mai greu de digerat.

La urma urmelor, totul are o limită!

Între timp, David îşi continua slujba în armata filis­tenilor, dar în spatele frontului. Cap. al XXIX-lea ne po­vesteşte că şefii taberei din Afec nu erau prea mulţumiţi de faptul că el se afla în rîndurile oştirii şi-i cereau rege­lui Achiş să-l îndepărteze. În timpul acestor negocieri, amaleciţii au dat foc cetăţii Ţiclag, unde trăia sfîntul uns al domnului. Întorcîndu-se din tabăra filisteană, David şi cei 600 de tîlhari ai săi nu şi-au mai găsit soţiile şi copiii; amaleciţii îi duseseră în robie (XXX, 1―3). Cele două soţii ale lui David ― Abigail şi Ahinoam ― se aflau printre roabe. David a pornit să-i urmărească pe amaleciţi, i-a ajuns din urmă şi i-a ucis pe toţi, iar pe captivi i-a elibe­rat şi i-a dus acasă.