Capitolul XVI religiile din china antică

Când, la scurt timp după aceea, al doilea război punic punea în cumpănă însăşi existenţa statului roman, religia a suferit o transformare profundă. Roma a făcut apel la toţi zeii, oricare ar fi fost originea lor. Haruspiciile şi Cărţile Sibiline revelau că pricinile dezastrelor militare se află în diferite greşeli de ordin ritual. Urmând indicaţiile Cărţilor Sibiline, Senatul a hotărât primele măsuri de salvare: sacrificii, lustraţii, ceremonii şi procesiuni neobişnuite, şi chiar sacrificii umane. Dezastrul de la Cannae (-216), amplificat ameninţător de mai multe semne şi minuni şi de incestul a două vestale, a determinat Senatul să-1 trimită pe Fabius Pictor la Delfi pentru consultarea oracolului. La Roma, Cărţile Sibiline au prescris sacrificii umane: doi greci şi doi gali au fost îngropaţi de vii (Titus Livius, XXII, 57, 6)48. Este vorba, foarte probabil, de un rit de structură arhaică, „omorul creator"49.

47 Cf. J. Bayet, „Leş „Cerialia", alte"ration d'un culte latin par le rnythe grec" (= Croyances et rites dans la Rome antique), în special pp. 109 sq.

48 în ~ 226, tot ca urmare a unei consultări a Cărţilor Sibiline, o pereche de greci şi un gal au fost îngropaţi de vii, spre a îndepărta ameninţarea unei invazii galice (Plutarh, Marcellus, III, 4). Jertfe asemănătoare au avut loc la sfârşitul secolului al II-lea (Plutarh, Quest. Rom., 83). Sacrificiile umane au fost interzise de Senat în - 97. /

49 Spre a-şi asigura victoria, Xerxes a îngropat de vii nouă bărbaţi şi nouă fete când şi-a îmbarcat armata spre Grecia. Se spune, pe de altă parte, că Temistocle, ca urmare a unui oracol, a sacrificat trei prizonieri tineri în ajunul bătăliei de la Salamina (Plutarh, Vita Them., XIII), în legătură cu această temă mitico-rituală, vezi M. Eliade, De Zalmoxis â Gengis-Khan, pp. 178 sq. [trad. românească, pp. 183 sq. — nota trad.].

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

314

în sfârşit, în ~ 205-204, în ajunul victoriei împotriva lui Hanibal şi urmând sugestia Cărţilor Sibiline, Roma a introdus prima divinitate asiatică, Cybele, Marea Mamă de la Pessinonte (Titus Livius, XXIX, 10 sq.)- Celebra piatră neagră care o reprezenta pe zeiţă a fost adusă din Pergam de o escadră romană. Solemn întâmpinată la Ostia, Cybele a fost instalată în templul rezervat ei de pe Palatin50. Totuşi, caracterul orgiac al cultului şi în primul rând prezenţa preoţilor eunuci contrastau prea puternic cu austeritatea romană. Senatul nu va întârzia să reglementeze cu grijă manifestările de cult. Sacrificiile au fost strict limitate la interiorul templelor, cu excepţia unei procesiuni anuale în care piatra sacră înfăţişând-o pe Cybele era dusă spre a fi spălată la râu. Cetăţenilor romani le era interzis să sacrifice după ritul anatolian. Personalul a fost restrâns la un singur preot, o preoteasă şi asistenţii lor; dar nici romanii, nici sclavii acestora nu aveau dreptul să exercite aceste funcţii. Cât priveşte cultul roman oficial, el era controlat de un pretor urban.

Totuşi, în ~ 204, Senatul a consimţit să se organizeze sodalităţi care se compuneau exclusiv din membri ai aristocraţiei; principala lor funcţie se reducea la banchete în onoarea Cybelei. Pe scurt, introducerea primei divinităţi asiatice a fost opera aristocraţiei. Patricienii considerau că Roma era chemată să joace un rol important în Orient. Dar prezenţa Cybelei n-a avut urmare. Invazia cultelor orientale va avea loc abia peste un secol. Desigur, după teribilele suferinţe şi spaima celui de-al doilea război punic Roma era puternic atrasă de divinităţile asiatice. Dar şi aici întâlnim ambiguitatea specific romană: necesitatea de a controla cultele străine şi teama de a nu pierde foloasele lor51. Totuşi, urmările acestor două războaie şi ale strălucitei victorii ce a urmat nu au putut fi evitate. Pe de o parte, un număr considerabil de refugiaţi din toate regiunile Italiei şi de sclavi străini s-au refugiat la Roma. Pe de altă parte, anumite pături ale populaţiei s-au detaşat treptat de religia tradiţională. La Roma, ca şi în întreaga lume mediteraneană, cu începere din secolul al IV-lea, necesitatea unei experienţe religioase personale se revela tot mai urgentă. O asemenea experienţă religioasă era accesibilă mai ales în micile adunări şi în societăţile închise de tipul „religiilor de Mistere", altfel spus, în asociaţii secrete care scăpau controlului Statului. Din acest motiv, Senatul interzisese participarea cetăţenilor romani, şi chiar a sclavilor acestora, la cultul anatolian al Cybelei.

In ~ 186, autorităţile au descoperit, cu surpriză şi indignare, existenţa chiar la Roma a sărbătorilor Bacchanalia, adică a unor „mistere orgiace" nocturne. Cultul lui Dionysos cunos­cuse o largă difuziune în lumea mediteraneană, mai ales în epoca elenistică (§ 206). Ca urmare a întinderii dominaţiei romane în Marea Grecie, asociaţiile ezoterice de mysti s-au răspândit în peninsulă, mai ales în Campania, într-adevăr, o preoteasă vizionară, originară din Campania, introdusese la Roma un cult secret, modificat după indicaţiile ei proprii, şi comportând anumite rituri comparabile cu acelea din Mistere, în urma unei denunţări, făcută imediat publică de către consul, ancheta a revelat proporţiile cultului şi caracterul său orgiastic. Aderenţii, mai mulţi de 7 000, erau acuzaţi de multe abominaţiuni; nu numai că prestaseră jurăminte să nu spună nimic, dar practicau şi pederastia şi organizau asasinate ca să câştige averi. Riturile erau celebrate în cel mai mare secret. După Titus Livius (XXXIX, 13,12), bărbaţi cu spiritul parcă rătăcit şi agitându-şi trupul, rosteau cuvinte profetice; femeile, „cu părul despletit, asemeni bacchantelor", alergau până la Tibru, „agitând torţe înflăcărate" pe care le cufundau în apă şi le scoteau tot învăpăiate, „căci aveau în vârf sulf nestins amestecat cu var"52.

50 Trebuie amintit că, graţie legendei lui Enea, Cybele nu mai era o zeiţă străină.

51 Cf. Jean Bayet, Histoire... de la religion romaine. p. 154.

52 Aderenţii erau acuzaţi că îi nimicesc în chip îngrozitor pe cei care refuzau să se asocieze crimelor şi desfrâului lor (ibid., 39, 13, 13). Pentru o analiză detaliată a textului lui Titus Livius si despre un Senatus-Consultus din 186 cu privire la Bacchanalia, vezi Adrien Bruhl, Liber Pater, pp. 82-116.

315

Religia romană: de la origini până la procesul Bacchanaliilor

Unele acuzaţii amintesc clişeele folosite mai târziu în toate procesele de erezie şi de vrăjitorie. Promptitudinea şi severitatea anchetei, duritatea represiunii (câteva mii de execuţii în ţară) demonstrează caracterul politic al procesului. Autorităţile denunţă pericolul pe care îl reprezintă asociaţiile secrete, deci pericolul unui complot în stare să încerce o lovitură de stat. Fără îndoială, cultul bacchic nu a fost total abolit, dar li s-a interzis cetăţenilor romani să participe la el. în plus, orice ceremonie bacchică, obligatoriu limitată la cinci membri, trebuia autorizată printr-o decizie a Senatului. Edificiile şi obiectele cultuale au fost distruse, în afară de acelea care cuprindeau „ceva sacru".

Toate aceste măsuri izvorâte din panică arată cât de mult suspecta Senatul asociaţiile religioase care scăpau controlului său. Senatus-Consultul împotriva Bacchanaliilor nu trebuia niciodată să-şi piardă valabilitatea; trei secole mai târziu el slujea drept model pentru persecuţia împotriva creştinilor.

Capitolul XXI

CELTI, GERMANI, TRACI SI GEŢI

169. Persistenţa elementelor preistorice

Impactul celţilor în istoria antică a Europei s-a făcut simţit în mai puţin de două secole: de la cucerirea nordului Italiei în secolul al V-lea (Roma a fost atacată în ~ 390) până la jefuirea sanctuarului lui Apollon de la Delfi, în ~ 279. La puţin timp după aceea, destinul istoric al celţilor este pecetluit: prinşi între expansiunea triburilor germanice şi presiunea Romei, puterea lor nu încetează să decline. Dar celţii erau moştenitorii unei protoistorii deosebit de bogate şi creatoare. Or, după cum vom vedea, informaţiile aduse de către arheologie sunt de o mare importanţă pentru înţelegerea religiei celtice,

Protocelţii sunt, foarte probabil, autorii culturii zise a „câmpurilor de urne" (Urnfield)1, elaborată în Europa Centrală între ~ 1300 şi ~ 700. Ei locuiau în sate, practicau agricultura, utilizau bronzul şi incinerau morţii. Primele lor migraţii (secolele X-IX) i-au adus în Franţa, în Spania şi în Marea Britanic, între ~ 700 şi ~ 600, întrebuinţarea fierului s-a răspândit în Europa Centrală; este cultura zisă Hallstatt, caracterizată printr-o stratificare socială destul de marcată şi prin rituri funerare diverse. Probabil că aceste inovaţii au fost rezultatul influenţelor culturale iraniene, vehiculate de cimerieni (originari de la Marea Neagră). Atunci s-a constituit aristocraţia militară celtică. Cadavrele (cel puţin acelea ale căpeteniilor) nu mai erau incinerate, ci, împreună cu armele lor şi cu alte obiecte preţioase, erau depuse într-o căruţă şi îngropate apoi în camere funerare acoperite de o movilă. Către - 500, în timpul celei de a doua epoci a fierului, cunoscută sub numele de La Tene, creativitatea artistică a geniului celtic a atins apogeul. Piesele de orfevrărie şi nenumăratele obiecte de metal, scoase la lumină de săpături, au fost calificate „o glorie a lumii barbare, o mare, deşi limitată, contribuţie a celţilor la cultura europeană"2.

Dată fiind penuria de izvoare scrise asupra religiei, documentele arheologice sunt de nepreţuit. Graţie săpăturilor, se ştie că celţii acordau o mare importanţă spaţiului sacru, adică locurilor consacrate, după reguli precise, în jurul unui altar pe care se efectuau sacrificii. (După cum vom vedea, delimitarea rituală a spaţiului sacru şi simbolismul „Centrului Lumii" sunt consemnate de autorii antici şi se regăsesc în mitologia irlandeză.) Tot graţie săpăturilor se ştie că diverse tipuri de ofrande erau depuse în puţuri rituale de doi până la trei metri adâncime. Ca şi brothros-ul grecesc sau mundus-ul roman, aceste gropi rituale asigurau comunicarea cu divinităţile lumii subterane. Asemenea puţuri sunt atestate din mileniul al II-lea; ele erau uneori pline cu obiecte din aur şi din argint, îngrămădite în căldări ceremoniale bogat decorate3. (Amintirea acestor puţuri legate de lumea de dincolo şi de comori subterane se regăseşte în legendele medievale şi în folclorul celtic.)

' Desemnată astfel pentru că morţii erau incineraţi şi cenuşa lor depusă în urne, îngropate apoi în cimitire.

2 Anne Ross, Păgân Celtic Britain, p. 35. Vezi o selecţie de reproduceri în cartea lui J. J. Hatt, Leş Celtes et Ies Gallo-Romains, pp. 101 sq.

3 Stuart Piggot, Ancient Europe, pp. 215 sq.; id., The Druids, pp. 62 sq.

317

Celţi, germani, traci fi geţi

Nu mai puţin importantă este confirmarea adusă de arheologie în legătură cu difuzarea şi continuitatea cultului craniilor. De la cilindrii de calcar decoraţi cu capete stilizate, descoperiţi la Yorkshire şi datând încă din secolul al XVIII-Jea î.Hr. şi până în Evul Mediu, craniile şi reprezentările de „capete tăiate" sunt atestate în toate regiunile locuite de triburi celtice. S-au scos la lumină cranii depuse în nişe sau încastrate în pereţii sanctuarelor, capete sculptate în piatră, nenumărate imagini din lemn scufundate în izvoare. Or, importanţa religioasă a craniilor a fost dezvăluită de autorii clasici şi, în pofida interdicţiei Bisericii, exaltarea „capului tăiat" joaca un rol important în legendele medievale şi în folclorul britanic şi irlandez4. Este vorba, desigur, de un cult care îşi afundă rădăcinile în preistorie şi care a supravieţuit în mai multe culturi asiatice până în secolul al XIX-lea5. Valoarea magico-religioasă originară a „capului tăiat" a fost întărită apoi de credinţele care localizau în craniu sursa primară a lui semen virile şi sediul „spiritului". La celţi, craniul constituia prin excelenţă receptaculul unei forţe sacre, de origine divină, care îl ocrotea pe proprietar de toate primejdiile şi îi asigura sănătate, bogăţie şi victorie.

Pe scurt, descoperirile arheologice fac să reiasă, pe de o parte, arhaismul culturii celtice, si, pe de altă parte, continuitatea anumitor idei religioase centrale din protoistorie în Evul Mediu. Numeroase dintre aceste idei şi obiceiuri aparţineau vechilor tezaure religioase ale neoliticului, dar ele au fost asimilate de timpuriu de către celţi şi parţial integrate într~un sistem teologic moştenit de la strămoşii lor indo-europeni. Uimitoarea continuitate culturală demonstrată de arheologie permite istoricului religiei celtice să folosească izvoare târzii, şi, în primul rând, textele irlandeze redactate între secolele al VI-lea şi al VlU-lea, dar şi legendele epice şi folclorul care au supravieţuit în Irlanda până la sfârşitul secolului al XIX-lea.

170. Moştenirea indo-europeană

Arhaismul culturii celtice este confirmat şi de alte izvoare. Se regăsesc în Irlanda numeroase idei si obiceiuri atestate în India antică, iar prozodia este asemănătoare cu aceea din limba sanscrită şi hittită; după cum arată Stuart Piggot, este vorba de „fragmente ale unei moşteniri comune din mileniul al II~lea"6. Ca şi brahmanii, druizii acordau memoriei o importanţă considerabilă (cf. § 172). Legile irlandeze vechi erau compuse în versuri, pentru a uşura memorizarea lor. Paralelismul dintre tratatele juridice irlandeze şi hinduse se verifică nu numai în forma şi tehnica lor, ci şi în ceea ce priveşte dicţia lor, uneori7. Amintim câteva exemple de paralelism indo-celtic: postul ca mijloc de a întări o cerere juridică; valoarea magico-reli­gioasă a adevărului8; intercalarea în proza narativă epică de pasaje în versuri, în special dialoguri; importanţa barzilor şi raporturile lor cu suveranii9,

4 Vezi Anne Ross, op. cit., pp. 97-164, fig. 25-86 şi pi. 1-23.

5 Cf. Le Yoga. pp. 299, 401-402; Le Chamanisme, pp. 339 sq.

6 The Druids, p. 88. După Myles Dillon, druizii şi brahmanii si-au conservat practicile şi credinţele indo-europene care au supravieţuit în lumea gaelică până în secolul al XVIII-lea şi în India până în zilele noastre; cf. „The Archaism of Irish Tradition", p. 246. Vezi, de asemenea, de acelaşi autor, Celt and Aryan, pp. 52 sq. Studiind riturile funerare irlande/e şi indiene, Hans Harlmann consideră că structura mentalităţii irlandeze este mai apropiată de aceea a vechii Indii decât de mentalitatea Angliei sau Germaniei; cf. Der Totenkult in iriand, p. 207.

7 D. A. Binchy, „The Linguistic and Historical Value of the Irish Law Tracts", citat de M. Dillon, „The Archaism", p. 247.

8 Vezi referinţele la M. Dillon, „The Archaism", pp. 247, 253 sq. Vezi, de asemenea, Celt and Aryan.

9 G. Dume/il, Servius ei la Fortune, pp. 221 sq. şi passim.; J. E. Caerwyn Williams, „The Court Poet in Medieval Ireland", pp. 99 sq. Precizăm că se regăsesc analogii si cu lumea sumero-accadiană, explicabile prin contactele indo-europenilor cu popoarele Orientului Apropiat antic; cf. H. Wagner, „Studies in the Origins of Early Celtic Tradition", pp. 6 sq. şi passim.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului 3

Din pricina interzicerii rituale a scrierii, nu există nici un text despre religia celţilor con nentali redactat de un autohton. Singurele noastre izvoare sunt câteva descrieri ale scriitorii greco-latini şi un mare număr de monumente figurate, majoritatea din epoca galo-roman Dimpotrivă, celţii insulari, concentraţi în Scoţia, în Ţara Galilor, şi mai ales în Irlanda, i produs o abundentă literatură epică, în ciuda faptului că această literatură a fost compusă du] convertirea la creştinism, ea prelungeşte în mare parte tradiţia mitologică precreştină; şi ace lucru este valabil şi pentru bogatul folclor irlandez.

Informaţiile autorilor clasici sunt ades confirmate de documentele irlandeze, în opera s De bello Gallico (VI, 13), Cezar afirmă ca galii cunosc două clase privilegiate — cea a druizii» şi cea a cavalerilor — şi o a treia, oprimată, cea a „poporului". Este aceeaşi bine cunoscut tripartiţie oglindind ideologia indo-europeană (§ 63), pe care o regăsim în Irlanda la puţi timp după convertirea la creştinism: sub autoritatea lui *rig (echivalentul fonetic al sanscrituk răj, lat., reg), societatea este împărţită în druizi, aristocraţia militară (flaiîh, în traducere exacţi! „putere"", echivalent al ser. kşatra) şi crescătorii de vite, „bo airig, oamenii liberi (airig) car se numesc pe ei înşişi posesorii de boi (bo)"î0.

Vom avea, mai departe, prilejul să semnalăm alte supravieţuiri ale sistemului religio indo-european la celţi. Precizăm de pe acum că „aceste supravieţuiri comune indo-iranienilo şi italo-celţilor" se explică prin „existenţa unor puternice colegii de preoţi, depozitari de tradiţi sacre, păstrate printr-o severă rigoare formalistă"11, în ce priveşte teologia tripartiţi indo-europeană, ea se poate încă recunoaşte în lista de zei transmisă de Cezar şi, rădica istoricizată, ea supravieţuieşte în tradiţia irlandeză. Georges Dumezil şi Jan de Vries au arăta că şefii legendarului neam Tuatha De Danann reprezintă, în fond, pe zeii primelor două funcţii religioase, în vreme ce a treia este întruchipată de cei din neamul Fomore, consideraţi drepl locuitorii anteriori ai insulei12.

Cezar prezintă panteonul celtic într-o interpretatio romana. „Zeul pe care îl cinstesc cel mai mult, scrie consulul, este Mercur. Statuile sale sunt cele mai numeroase. Ei văd în el pe inventatorul tuturor artelor; ei îl consideră drept călăuzitorul călătorilor pe drum, cel care poate cel mai mult să-i ajute să câştige banul şi să facă comerţ. După el, ei îl adoră pe Apollon, Marte, lupiter şi Minerva. Ei au despre aceste divinităţi aproape aceleaşi concepţii ca şi celelalte neamuri. Apollon alungă bolile, Minerva îi învaţă muncile şi meseriile, lupiter îşi exercită domnia asupra cerului, Marte domneşte asupra războaielor" (B.G., VI, 17).

S-a discutat îndelung despre autenticitatea şi, prin urmare, valoarea acestei interpretatio romana a Panteonului galic, însă Cezar cunoştea destul de bine moravurile şi credinţele celţilor. El era deja proconsul al Galiei Cisaipine înainte de a-şi începe campania în Galia Transalpină. Dar, deoarece ignorăm mitologia celtică continentală, cunoaştem foarte puţine despre zeii menţionaţi de către Cezar. Este surprinzător faptul că el nu-1 plasează pe lupiter în fruntea listei. Probabil, marele zeu celest îşi pierduse întâietatea la locuitorii oraşelor expuse de cel puţin patru secole influenţelor mediteraneene. Fenomenul este general în istoria religiilor, atât în Orientul Apropiat antic (cf. §§ 48 sq.), cât şi la indienii vedici (§ 62) şi la vechii germani (§ 176). Dar coloanele zise „lupiter cu uriaşul" care se întâlnesc în mare număr, mai ales între Rin, Moselle şi Saone, şi care erau ridicate de către anumite triburi germanice, prelungesc un simbolism arhaic, anume acela al Fiinţei Supreme celeste. Remarcăm, de la început, că aceste coloane nu celebrau triumfuri militare, precum acelea ale lui Traian şi Marc Aureliu. Ele nu

10 G. Dumezil, L'ideologie tripartie des indo-europeens, p. 11.

1' E. Benveniste, Le vocabulaire des institutions indo-europeenes, II, p. 10. Cf. mai jos, n. 38, observaţiile lui J. Vendryes.

12 Cf. G. Dumezil, Mythe et epopee, I, p. 289; Jan de Vries, IM religion des Celtes, pp. 157 sq.

319

Celţi, germani, traci şi geţi

erau ridicate în forum sau pe străzi, ci departe de oraşe, în plus, acest lupiter celt este adesea reprezentat cu o roată13; or, roata joacă un rol important la celţi. Roata cu patru spiţe reprezintă anul, adică ciclul celor patru anotimpuri, într-adevăr, termenii desemnând „roata" şi „anul" sunt identici în limbile celtice14. După curn a arătat Werner Mu'ller, acest lupiter celt este, aşadar, zeul celest cosmocrator, stăpânul anului, şi coloana simbolizează axis muncii. Pe de altă parte, textele irlandeze vorbesc despre Dagda, „zeul cel bun", şi sunt de acord să-1 identifice cu zeul galic pe care Cezar îl desemna cu teonimul „lupiter"15.

Arheologia a confirmat afirmaţia consulului privind popularitatea lui „Mercur": mai mult de 200 de statui şi basoreliefuri şi aproape 500 de inscripţii. Nu se cunoaşte numele său galic, dar probabil el era acelaşi ca şi al zeului Lug, care joacă un rol important la celţii insulari. Mai multe oraşe poartă numele de Lug (d.e. Lugdunum = Lyon) şi sărbătoarea sa era celebrată în Irlanda, dovadă că acest zeu era cunoscut în toate ţările celtice. Textele irlandeze îl prezintă pe Lug ca un conducător de armată, care folosea magia pe câmpul de luptă, dar şi ca pe un maestru poet şi strămoş mitic al unui trib de seamă. Aceste trăsături îl apropie de Wodan-Odhin care, şi el, a fost asimilat de către Tacit cu Mercur. Se poate conchide că Lug reprezintă suveranitatea sub aspectul său magic şi militar: el este violent şi de temut, dar îi ocroteşte pe luptători şi, la fel, pe barzi şi pe magicieni, Ca şi Odhin-Wodan (§ 175), el se caracterizează prin capacităţile sale magico-spirituale, fapt ce explică de ce a fost omologat cu Mercur-Hermes16.

Lui Marte, scrie Cezar (B.G., VI, 17), galii îi închină, „la începutul unei lupte, tot ce vor dobândi prin luptă: după victorie, ei îi jertfesc prada de vie şi îngrămădesc tot restul într-un singur loc". Nu se cunoaşte numele celtic al zeului galic al războiului. Numeroase inscripţii votive închinate lui Marte comportă adesea supranumele: Albiorii, „Regele lumii", Rigisamos, „Prearnaiestuosul", Caturix, „Regele luptei", Camuliis, „Puternicul", Segomo, „Victoriosul" etc. Unele nume sunt incomprehensibile, dar chiar când se pot traduce ele nu îmbogăţesc cunoştinţele noastre. Se poate spune acelaşi lucru cu privire la mai bine de o sută de inscripţii dedicate lui Hercule; ca şi acelea consacrate lui Marte, ele indică numai existenţa unui zeu al războiului, şi atât.

Dacă se ţine scama de alte informaţii, structura acestui zeu apare destul de complexă. După istoricul grec Lucian din Samosata (secolul al II-lea d.Hr.), numele celtic al lui Herakles era Ogmios. Lucian văzuse o imagine a acestui zeu: era un bătrân chel, cu pielea zbârcită, târând mulţimi de bărbaţi şi femei legaţi de limba lui cu lănţuge de aur şi ambră. Deşi erau legaţi foarte superficial, ei nu voiau să fugă, ci îl urmau „veseli şi voioşi, acoperindu-1 de laude". Un om al locului îi explica imaginea: ei, celţii, nu-şi reprezintă arta vorbirii prin Hermes, cum o fac grecii, ci prin Hercule, „căci Hercule este mult mai puternic" (Discursuri, Hercule, 1-7). Acest text a dat loc la interpretări contradictorii17. Oamenii înlănţuiţi au fost comparaţi cu măruţii care îl întovărăşesc pe Indra şi cu ceata de Einherjar escortându-1 pe Odhin-Wodan (J. de Vries). Pe de altă parte, Ogmios a fost apropiat de Varuna, „maestrul legător" (F. Le Roux). Probabil că „Martele" celtic asimilase unele atribute specifice zeului Suveran-magician, întărindu-i totodată funcţia de psihopomp [i.e. călăuză a sufletelor în lumea de dincolo —

1-1 Vezi indicaţiile date de Werner Miiller, Die Jupitergigantensăulen und ihre Verwandten, pp. 46 sq,

14 Cf. exemplele citate de W. Miiller, op. cit., pp. 52 sq. Figurările anului prinlr-o fiinţă purtând o roată cu patru sau cu douăspre/ece spiţe sunt atestate în Evul Mediu; ve/i cele câteva desene reproduse ţie W. Miiller, p. 51.

'-^ Jan de Vries, op. cil., pp. 45 sq.

"' J. de Vries, op. cit., p. 62, care adaugă: „Dar nu trebuie uitat că această asimilare nu explică decât un singur amănunt în legătură cu această personalitate extrem de complexă".

17 Unele sunt discutate de Fran£oise Le Roux, „Le Dieu celtique aux liens: de l'Ogmios de Lucien â l'Ogmios de Diirer", pp. 216 sq.; J. de Vries, op. cit., pp. 73 sq.

De la Gautama Buddha pana la triumful creştinismului

320

nota trad.). (După cum vom vedea, § 175, Odhin, la germani, dimpotrivă, îl înlocuise parţial pe zeul războiului.) Lui Ogmios îi corespunde, în literatura epică irlandeză, zeul Ogma, luptătorul prin excelenţă. Dar lui i se atribuie, de asemenea, inventarea scrierii zise „ogamică"; ceea ce înseamnă că el reunea în persoana sa forţa războinică şi „ştiinţa"" de tip odhinic.

Cezar prezintă un „Apollon" ca zeu-vindecător. Nu se cunoaşte numele său galic, dar epitetele de pe inscripţii confirmă în general prestigiul său de vindecător. Or, textele irlandeze vorbesc despre Diancecht, care vindecă şi învie pe Tuatha De Danann; în plus, el este invocat într-o veche formulă de exorcizare. Numele lui este citat alături de Grobniu, zeul fierar. El poate, aşadar, fi considerat ca reprezentantul zeilor pe care Dumezil îi socotea în legătură cu „cea de a treia funcţie". Cât despre „Minerva", căreia, de asemenea, nu i se cunoaşte numele gaiez, dar pe care Cezar o defineşte drept zeiţa meşterilor şi a meşteşugurilor (deci, aparţinând tot celei de a treia funcţii), ea a fost apropiată de zeiţa Brigantia, fiica lui Dagda, şi patroana poeţilor, a fierarilor şi a medicilor.