Capitolul XVI religiile din china antică

177. Zeii Vani; Loki; Sfârşitul Lumii

Vanii sunt, toţi, mai mult sau mai puţin direct, în legătură cu ferilitatca, pacea şi bogăţia. Njordhr, cel mai bătrân, s-a însurat cu sora sa şi li s-au născut doi gemeni, Freyr şi Freyja. Deoarece vechii germani aveau oroare de incest, această tradiţie mitologică poate fi interpretată fie ca oglindind moravurile populaţiilor aborigene64 pre-indo-europene, fie ca subliniind caracterul orgiastic propriu divinităţilor fecundităţii, şi anume ale fecundităţii agrare. Tacit (Germania, 40) vorbeşte de zeiţa Nerthus, „adică Mama-Pământ"; Njordhr e, de fapt, acelaşi nume. Zeiţa călătorea printre triburi într-un car tras de o vaca; cultul ei era celebrat într-o pădure sacră dintr-o insulă a „Oceanului" şi, adaugă istoricul roman, „este singura perioadă când pacea şi liniştea sunt ştiute şi gustate". Carul şi statuia zeiţei erau apoi îmbăiate, şi sclavii care săvârşeau acest rit erau înecaţi în acelaşi loc. Relatarea lui Tacit a fost, probabil, influenţată de ceea ce ştia diri ritualul Cybelei ia Roma; totuşi, o povestire conservată în saga regelui Olaf confirmă existenţa acestui tip de cult65.

în ultima fază a păgânismului scandinav, lui Njordhr i-a luat Jocul Frcyr. Imaginea acestuia în templul de la Uppsala era faîică, cultul lui cuprindea numeroase gesturi orgiastice şi sacrificiu uman. Dar mitologia sa este lipsită de interes, în ce priveşte Freyja, la fel ca şi Frigg (*Frija)66, care nu era poate decât un alt nume, ea era singura divinitate încă venerată în popor când Snorri îşi redacta opera, şi marele număr de toponimice cuprinzând numele Freyja confirmă această opinie. Snorri adaugă că Freya a fost, iniţial, o preoteasă a Vanilor care i-a învăţat pe Aseni tehnica divinatorie seidhr. Ea avea posibilitatea să comunice cu lumea de dincolo şi putea să ia formă de pasăre.

Loki este un zeu enigmatic şi ambiguu. Etimologia numelui său nu e sigură: el nu avea cult şi nu i se consacrau temple. Deşi el însuşi un Asen, Loki caută să-i vatăme pe zei şi la Sfârşitul Lumii va lupta împotriva lor; el e cel care îl va ucide pe Heimdallr. Purtarea lui e derutantă; pe de o parte, e tovarăşul zeilor67 şi îi place să se bată cu vrăjmaşii acestora, uriaşii;

61 G. Duniczil, Leş dieux des Germains, pp. 95-96,

64 Snorri afirmă că unirea frate-soră era frecventă la zeii Vani.

65 Re/umată de E. Davidson, Gods and Mylhs of Northern Europe, pp, 93 sq.

66 Ea a Ibst asimilata cu Venus: dies Veneris, FrenagJ'riday.

67 El întreprinde cu Thorr o călătorie în ţara demonilor şi a uriaşilor; îl întovărăşeşte pe Odhin şi Hoenir si îi ajuta să-1 deposede/e de comori pe piticul Andvari etc.

333

Celţi, germani, traci .şi geţi

el îi pune pe pitici să facă lucruri fermecate, care devin adevărate atribute ale zeilor (inelul Draupnir pentru Odhin, ciocanul lui Thorr etc.). Pe de altă parte, el e rău, nelegiuit, criminal; el este autorul omorului lui Baldr şi se laudă cu acest lucru. Natura demonică a lui Loki este confirmată de progenitura lui: fiii lui sunt lupul Fenrir şi Marele Şarpe; Hei, stăpâna tristei ţări în care merg morţii ce nu au acces în Val hala, îi este fiică.

în jurul lui Loki abundă o mulţime de mituri; dar ele seamănă deseori cu povestirile şi farsele populare. El se laudă cu isprăvile sale: i-a dat lui Tyr drept soţie pe unul din feciorii săi, i-a luat locul lui Thorr lângă soţia acestuia etc. în aproape toate farsele şi poveştile în care apar zei si giganţi, Loki are un rol. Un înfricoşător şi celebru poem, Lokasenna, povesteşte cum, introducându-se în sala în care benchetuiau zeii, Loki i-a insultat într-un chip foarte insolent. Numai apariţia lui Thorr 1-a putut reduce la tăcere.

De mai bine de un secol, savanţii 1-au interpretat, pe rând, pe Loki ca un zeu al focului, zeu al tunetului sau al morţii, analog al diavolului creştinilor sau erou civilizator comparabil cu Prometeu08. In 1933, Jan de Vries 1-a apropiat de trickster, personaj ambivalent, specific mitologiilor nord-americane. Georges Dumezil a propus o interpretare mai plauzibilă, pentru că ea ţine seama atât de Loki, cât şi de Hodhr, Baldr şi de sfârşitul lumii. Caracterul de impostor al lui Loki, răutatea sa şi prezenţa sa în rândul duşmanilor zeilor în timpul războiului eshatologic fac din el omologul sinistrului personaj din Mahăbhărata, Duryodhana, întruparea prin excelenţă a demonului în epoca noosr/ă (cf. § 191). După G. Dumezil, amploarea şi regularitatea asemănării dintre Mahăbhărata şi Edda demonstrează existenţa unui vast mit eshatologic, povestind despre raporturile Binelui cu Răul, şi distrugerea lumii, mit constituit încă înainte de dispersia popoarelor indo-europene69.

După cum am remarcat (§ 173), în ultima perioadă a păgânismului germanii erau foarte preocupaţi de eshatologie. Sfârşitul Lumii făcea parte integrantă din cosmologie; şi, la fel ca în India, în Iran şi în Israel, erau cunoscute scenariul şi principalele personaje ale Apocalipsei. Descrierea cea mai completă şi cea mai dramatică este furnizată de poemul Voluspă şi de repovestirea lui Snorri. Se regăsesc clişeele bine cunoscute din întreaga literatură apocaliptică: moravurile decad şi se pierd, oamenii se ucid între ei, pământul se cutremură, soarele se întunecă, stelele se prăbuşesc; eliberaţi din lanţurile lor, monştrii năpădesc pe pământ; Şarpele cel Mare iese din adâncul oceanului, provocând inundaţii catastrofale. Dar găsim, totodată, şi amănunte mai specifice: o iarnă lungă de trei ani (fimbulvetr); o hoardă de uriaşi ce va veni într-o corabie făurită din unghiile morţilor; alţi uriaşi, călăuziţi de Surtr, vor năvăli pe pământ, se vor căţăra pe curcubeu ca să atace şi să distrugă Asgardhul, lăcaşul zeilor, în cele din urmă, armata zeilor şi eroilor se va întâlni cu aceea a uriaşilor şi a monştrilor într-o câmpie întinsă, în bătălia hotărâtoare. Fiecare zeu se luptă cu un adversar. Thorr îl înfruntă pe Şarpele Cosmic şi îl doboară, dar cade şi el otrăvit de veninul reptilei. Odhin este sfâşiat şi mâncat de Fenrir; fiul sau cel mic, Vidar, îl doboară pe Lup, dar moare şi el curând după asta. Heimdallr îl atacă pe Loki şi se nimicesc unul pe altul. De fapt, toţi zeii şi toţi duşmanii lor cad în acest război eshatologic, cu excepţia lui Surtr; acest ultim supravieţuitor declanşează incendiul cosmic şi orice urmă de viaţă dispare; în cele din urmă, întreg Pământul este înghiţit de Ocean şi Cerul se prăbuşeşte.

Şi totuşi, acesta nu e sfârşitul. Un nou pământ răsare, verde, frumos, îmbelşugat, cum n-a fost nicicând, purificat de orice suferinţă. Fiii zeilor defuncţi vor reveni în Asgardh, Baldr şi Hodhr vor ieşi din infern, reîmpăcaţi. Un nou soare, mai strălucitor decât cel dinaintea sa, îşi

68 A se vedea expunerea principalelor teorii propuse până în 1932, în Jan de Vries, The Problem of Loki, pp. 10-22 şi G. Dumezil, Loki, pp. 109 sq.

69 Cf. G. Dume/il, Leş dieux des Germains, pp. 97 sq.; Mythe et epopee, I, pp. 238 sq.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

334

va relua mersul pe cer. Iar perechea de oameni ocrotită de Yggdrasill va deveni sorgintea unei umanităţi noi70. Unii autori au crezut că pot identifica în mitul ragnarok-ului diverse influenţe orientale (iraniene, creştine, manihcene etc.). Dar, după cum a arătat G. Dumezil, este vorba de versiunea scandinavă a mitului eshatologic indo-european; eventualele influenţe ulterioare n-au făcut decât să supraadaugc o imagerie mai colorată şi amănunte patetice.

Judecată după fragmentele păstrate, religia germanilor era una dintre cele mai complexe şi mai originale din Europa. Ceea ce uimeşte de la început este posibilitatea ei de a îmbogăţi şi de a înnoi moştenirea indo-europeană, asimilând numeroase idei şi tehnici religioase alogene, de origine mediteraneană, orientală sau nord-asiatică. Am remarcat un proces asemănător în sinteza hindusă (§ 135) şi în perioada de formare a religiei romane (§ 161). Dar la germani creativitatea religioasă n-a fost paralizată de convertirea la creştinism. Unul din cele mai frumoase poeme epice, Beowulf, compus în secolul al Vlll-lea în Anglia, prezintă mitologia eroică mai complet si într-o manieră mai profundă decât compunerile asemănătoare continentale, graţie tocmai influenţei ideilor creştine71. Una din cele mai impresionante descrieri ale ragnarok-u\u\ este sculptată pe o cruce din piatră la Gosforth (Cumberland); pe cealaltă faţă a monumentului este reprezentată Crucificarea72. De fapt, anumite creaţii religioase germanice se dezvoltă în timpul Evului Mediu timpuriu, ca urmare a simbiozei, sau în opoziţie cu creştinismul. Prestigiul religios al regalităţii medievale derivă, în ultimă instanţă, din vechea concepţie a germanilor potrivit căreia regele este reprezentantul Strămoşului Divin: puterea suveranului depinde de o forţă sacră supraterestră, care este temeiul şi garanţia ordinii univer­sale73, în ce priveşte mitologia eroică, ea se prelungeşte, îmbogăţită şi revalorizată, în instituţia cavalerismului şi în legendele Sfântului Gheorghe, Şir Galahad sau Parsifal (ci', partea a IlI-a).

178. Tracii. „Marii Anonimi" ai Istoriei

Cea mai veche cultură tracă ni se înfăţişează ca sinteză a unui important substrat al epocii bronzului cu aportul triburilor seminornade sosind din Ucraina. Etnogeneza tracilor are loc într-o regiune destul de întinsă, între Nistru, Carpaţii Nordici şi Munţii Balcani. Către sfârşitul secolului al Vlll-lea, incursiunile cimerienilor introduc anumite elemente caucaziene în artă şi în armurerie. Herodot, care a scris în secolul al V-lea, afirmă că tracii erau poporul cel mai numeros după inzi. Dar rolul lor în istoria politică a fost modest. Regatul odrizilor (în Valea Măritei), destul de puternic pentru a ataca Macedonia în ~ 429, şi-a pierdut autonomia la mai puţin de un secol după aceea, sub Filip al II-Jea. Alexandru cel Mare a continuat politica expansionistă a tatălui său: în ~ 335 el a traversat Dunărea cu scopul de a-i cuceri şi supune pe geto-daci. Eşecul campaniei lui le-a permis acestor triburi trace să rămână independente şi să-şi amelioreze organizarea lor naţională, în vreme ce tracii de sud au fost definitiv integraţi în orbita elenismului, Dacia n-a devenit provincie romană decât în anul 107 d.Hr.

Creaţiile religioase ale tracilor şi geto-dacilor par să fi împărtăşit deopotrivă un destin nefericit. Grecii recunoscuseră destul de devreme originalitatea şi forţa religiozităţii trace.

70 Acest ultim amănunt contrazice scenariul eshatologic pe care 1-am re/umat; prăbuşirea lui Yggdrasill încheia Sfârşitul Lumii.

71 Cf. A. Margaret Arent, „The Heroic Pattern", pp. 149,164 sq. Pe de altă parte, literatura hagiografică imită modelul de viaţă eroică, aşa cum era el proclamat în Heldensagen; ibid., p. 165.

72 K. Berg, „The Gosforth Cross", pp. 27 sq.; E. Davidson, Gods and Myths, pp. 207 sq. în aceeaşi biserică s-a găsit o piatră (probabil fragment dintr-o cruce), înfăţişându-1 pe Thorr pe cale de a-1 pescui pe Şarpele cel Mare.

7-^ Cf. Otto Hofler, Germanische Sakralkonigtum, I, pp. XII sq., 350 sq.

335

Ce Iţi, germani, traci si geţi

Diverse tradiţii localizau în Tracia sau în Frigia originea mişcării dionysiace (§ 122) şi o mare parte a mitologiei despre Orfeu (§ 180). în Charmide (156 b), Socrate vorbeşte cu admiraţie despre medicii „regelui trac Zalmoxis", a căror doctrină şi practică erau superioare celor ale medicilor greci. Dar, cu excepţia câtorva informaţii preţioase, comunicate de Herodot ă propos de scenariul mitico-ritual al lui Zalmoxis, informaţiile privind religiile traca şi traco-getă sunt puţin numerose şi aproximative. E adevărat că, mai ales în epoca imperială romană, monu­mentele religioase abundă; totuşi, în absenţa mărturiilor scrise, interpretarea lor este ezitantă şi provizorie. Ca şi celui, sacerdoţii şi asceţii traci şi geto-daci nu se încredinţau scrierii. Puţinul pe care îl ştim despre mitologia, teologia şi riturile lor ne-a fost transmis prin autorii greci şi latini, adică printr-o interpretatio graeca şi latina. Dacă Herodot nu şi-ar fi notat anumite convorbiri cu grecii din Hellespont, n-am fi cunoscut scenariul mitico-ritual al lui Zaimoxis si nici numele de Gebeleizis. Desigur, ca şi la slavi şi la baltici, precum şi la vechii germani şi la urmaşii celţilor, moştenirea religioasă a tracilor s-a conservat, cu inevitabile modificări, în obiceiurile populare şi în folclorul popoarelor balcanice şi ale românilor. Dar analiza tradiţiilor folclorice europene în perspectiva istoriei generale a religiilor este încă la începuturile sale.

După Herodot (V, 7), tracii adorau pe „Ares, Dionysos şi Artemis"; totuşi, regii lor venerau pe „Hermcs", ai cărui descendenţi se credeau. Plecând de la această succintă informaţie, devenită şi mai enigmatică printr-o interpretatio graeca, s-a încercat să se reconstituie panteonul iniţial al tracilor. De la Homer (Iliada, XIII, 301 etc.) până la Vergiliu (Aen., III, 357), tradiţia considera Tracia ca fiind patria lui Ares, zeul războiului. Pe de altă parte, tracii erau vestiţi pentru însuşirile lor războinice şi indiferenţa lor în faţa morţii; prin urmare, se putea admite că un zeu de tip „Ares" era şeful panteonului lor. Totuşi, am văzut (§ 176), vechiul zeu celest al germanilor, Tîwaz a fost asimilat de către romani cu Marte. Este deci cu putinţă ca „Ares" trac să fi fost la origine un zeu al cerului, devenit apoi zeu al furtunii şi al războiului74, în acest caz, „Artemis" ar fi o divinitate chtoniană, analoagă zeiţelor trace Bendis sau Kotyto (Kotys); Herodot ar fi nurm't-o „Artemis" (în loc să-i spună, de exemplu, „Demeter") din cauza naturii sălbatice a pădurilor şi munţilor Tracici.

Dacă această „citire" este acceptată, se poate presupune, de asemenea, existenţa, la cei mai vechi traci, a mitului exemplar al hierogamiei dintre zeul furtunii şi Mama-Pământ; „Dionysos" ar fi fructul acestei uniri. Grecii cunoşteau numele trace ale lui Dionysos: cele mai obişnuite erau Sabos şi Sabazios75. Cultul lui Dionysos trac aminteşte ceremoniile ce se desfăşurau în timpul nopţii, în munţi, Ja lumina făcliilor; o muzică sălbatică (zgomote de lovire în cazane de bronz, chimbale, fluiere) îi îndemna pe credincioşi să scoată ţipete de voioşie într-un dans circular, furios şi învârtejit. „Mai ales femeile erau acelea care se dedau acestor dansuri dezordonate şi epuizante; costumul lor era straniu; ele purtau «bessares», lungi veşminte fluturânde, făcute, pare-se, din piei de vulpe; deasupra acestora piei de căprioare şi, probabil, pe cap, coarne"76, în mâini ţineau şerpi consacraţi lui Sabazios, pumnale sau tirsuri. Ajunse la paroxism, la „nebunia sacră", ele apucau animalele alese pentru sacrificii şi le rupeau în bucăţi, sfâşiindu-le şi mâncându-le carnea crudă. Omofagia rituală săvârşea identificarea cu zeul; participanţii se numeau acum Sabos sau Sabazios77.

74 De altfel, se cunoaşte zeul Zbelsurdos; partea a doua a numelui său, — surdo.s, ar deriva de la rădăcina *xuer, „a mugi, a rage"; el era deci un zeu al furtunii, numit corect de către greci Zeus Keraunos. Cf. M. Eliade, De Zalmoxis ă Gengis-Khan, p. 58 şi n. 87 [trad. românească, p. 65 — nota trad.].

75 Vezi sursele citate de E. Rohde, Psyche, p. 269, n. l. Un alt teonim era Bassareus, însemnând „înveşmântat într-o lungă blană de vulpe". Asupra riturilor lui Sabazios la Atena, vezi Histoire des croyances..., voi. I, p. 381.

76 E. Rohde, op. cit., p. 274.

77 A se vedea izvoarele citate de E. Rohde, p. 275, n. l. Despre „enthousiasm"-u\ care însoţea unirea extatică cu zeul, vezi referinţele la E. Rohde, p. 279, n. 1-5.

De la Gautama Buddha până la triumfal creştinismului

336

E vorba, desigur, ca şi la bacchantele greceşti, de o „divinizare" temporară. Dar experienţa extatică putea trezi vocaţii religioase specifice, în primul rând daruri oraculare. Spre deosebire de dionysismul grec, mandea tracă era în legătură cu cultul lui „Dionysos", Un anumit trib, cel al bessiior, îngrijea de oracolul lui „Dionysos"; templul se afla pe un munte înalt78 si profeteasa prezicea viitorul în „extaz", ca şi Pythia de la Delfi.

Experienţele extatice întăreau convingerea că sufletul nu e numai autonom, ci şi susceptibil de o unio mystica cu divinitatea. Despărţirea sufletului de corp, revelată prin extaz, arăta, pe de o parte, dualitatea fundamentală a omului şi, pe de alta, posibilitatea unei postexistenţe pur spirituale, consecinţă a „divinizării". Credinţele arhaice într-o supravieţuire, vagă şi aproximativă, a sufletului au fost treptat modificate, ducând, în cele din urmă, la ideea de metempsihoză sau la diverse concepţii despre nemurirea spiritului. Probabil că experienţele extatice care au croit drum unor astfel de concepţii nu erau întotdeauna de tip „dionysiac", adică orgiastic. Extazul putea să fie provocat şi de anumite ierburi sau prin rugăciune79.

In medii de acest tip s-au dezvoltat în Grecia practicile şi concepţiile religioase cunoscute sub numele de orfism (cf. §§ 180 sq.). Credinţa în nemurire şi certitudinea beatitudinii sufletului decorporalizat duc, la anumite triburi trace, la o exaltare aproape morbidă a morţii si la o depreciere a existenţei. Trausii jeleau la naşterea unui copil, dar îşi îngropau defuncţii cu voioşie (Herodot, V, 4). Numeroşi autori antici explicau curajul excepţional al tracilor în lupte, prin convingerile lor eshatologice. Martianus Capella (VI, 656) le atribuia chiar o adevărată „poftă de moarte" (appetitus maximus morţiş), căci „li se părea frumos să moară". Se poate recunoaşte această valorizare religioasă a morţii în anumite creaţii folclorice ale românilor şi ale popoarelor sud-est europene80.

Cât despre „Hermes", care, după Herodot, era cinstit exclusiv de către „regi", adică de aristocraţia militară, el este greu de identificat. Herodot nu face nici o aluzie la zeul solar, deşi un asemenea zeu este din belşug atestat de alte surse81. S-ar putea, aşadar, vedea în „Hermes" trac o divinitate solară. Câteva secole mai târziu, monumentele zise ale „eroilor cavaleri" se înmulţesc în Balcani; or, Eroul-Cavaler este identificat cu Apollon82. Este vorba totuşi de o concepţie mai târzie care nu lămureşte deloc teologia „regală" menţionată de Herodot.

179. Zalmoxis şi „imortalizarea"

Acelaşi istoric declară că geţii „sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci" (IV. 93). „Ei se cred nemuritori", continuă Herodot, şi iată în ce chip: „credinţa lor este că ei nu mor şi că cei care piere se duce Ia Zalmoxis, o fiinţă divină (daimon); unii numesc aceeaşi fiinţă divină Gebeleizjs" (IV, 94; traducere de Ph.-E. Legrand). Este prima şi ultima dată când numele

78 Herodot (VII, 111) consideră bessii o familie a tribului satrilor, dar alţi autori (Polybiu, Strabon, Pliniu etc.) îi prezintă mai corect, ca un trib autonom. Despre mantica tracă, vezi E. Rohde, op. cit., pp. 281 sq.

79 Seminţe de cânepă la traci (Pomponius Mela, II, 21) şi la sciţi (Herodot, IV, 73); fumul anumitor „roade" la masageţi (Herodot, J, 202). Strabon (VI, 3,3) reproduce, după Posidonius, că misienii se abţineau să mănânce carne, mulţumindu-se cu miere, iapte, brânză, şi că din această cauză ei se numesc „cei ce se tem de Zeu" (theosebeis) şi „cei ce călătoresc pe fum" (kapnobatai). Aceşti termeni desemnează probabil anumite personaje religioase şi nu întreg poporul. Kapnobatai ar fi dansatorii şi „şamanii" care foloseau fumul cânepii ca să-si provoace transe extatice. (Cf. De Zalmoxis ă Gengis-Khan, pp. 50, 67) ftrad. românească, pp. 57, 74 — nota trad.]. Strabon adaugă că, la traci, există solitari mistici cunoscuţi sub numele de ktistai care trăiesc fără femei, se consacră zeilor şi vieţuiesc „eliberaţi de orice teamă" (VIII, 3, 3).

80 Cf. De Zalmoxis â Gengis-Khan, cap. V şi VIII.

81 Vezi R. Pettazzoni, ,>The Religion of ancient Thrace", pp. 84 sq.

82 Cf. Gavril Kazarow, Die Denkmaeler des Thrakischen Reitergottes in Bulgarien, I, n. 528, 835 etc.; R. Pettazzoni, op. cit., pp. 87 sq.

337

Celţi, germani, traci .fi geţi

lui GebeJeizis apare în literatură, încă Tomashek recunoscuse în acest teonim o paralelă a zeului trac Zbelsurdos, Zbeltiurdos83. Ca şi Zbelsurdos, Gebeleizis ar fi un zeu al furtunii, sau mai degrabă un vechi zeu al cerului, dacă îi urmăm pe Walde-Pokorny şi Decev, care îi derivă numele de la radicalul i.e. *guer, a străluci84. După ce relatează sacrificiul unui sol trimis la Zalmoxis, ritual care ne va reţine rnai departe, Herodot adaugă: „Aceiaşi traci, altă dată, când tună şi fulgeră, slobodă săgeţi în aer împotriva cerului, ameninţându-1 pe acest zeu: căci ei nu cred că există vreun alt zeu decât al lor" (IV, 94; după traducerea lui Legrand).

[Cf. traducerea românească de Felicia Vanţ-Ştef: „credinţa lor este ca ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zalmoxis — divinitatea lor — pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis " (IV, 94); „Când tună şi fulgera, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu decât al lor" (IV, 94) — nota trad.]

în ciuda mărturiei iui Herodot (exprimată, e adevărat, cu o uimitoare neglijenţă, din punct de vedere gramatical şi stilistic), este greu să-i consideri pe Zalmoxis si Gebeleizis unul şi acelaşi zeu. Structurile lor sunt diferite, cultele lor nu seamănă. După cum vom vedea ceva mai departe, Zalmoxis n-are nimic din atributele unui zeu al furtunii, în ce priveşte trasul cu arcul, ne putem întreba dacă Herodot a înţeles bine sensul ritualului. E foarte probabil că nu zeul (Gebeleizis) era cel ameninţat, ci puterile demoniace întruchipate în nori. Altfel spus, era vorba despre un act cultual pozitiv: era imitat, şi indirect era ajutat, zeul fulgerelor împotriva demonilor beznelor85. Oricum ar fi, trebuie să ne resemnăm: nu putem reconstitui funcţia şi „istoria" lui Gebeleizis cu ajutorul unui singur document. Faptul că GebeJeizis nu mai este citat după Herodot nu implică în mod necesar dispariţia sa din cult. Ne putem imagina fie coalescenţa cu o altă divinitate, fie supravieţuirea sa sub alt nume86.

Informaţiile cele mai preţioase aduse de Herodot sunt în legătură cu mitul şi cultul lui Zalmoxis. După cele ce aflase de la grecii din Hellespont şi din Marea Neagră, Zalmoxis ar fi fost un vechi sclav al lui Pitagora: „eliberat, el ar fi adunat multe bogăţii şi, îmbogăţit, s-ar fi întors în ţara lui. Curn tracii trăiau în sărăcie şi erau mai degrabă fără învăţătură", Zalmoxis a pornit să-i civilizeze. El „a făcut să i se clădească o sală de primire în care îi primea în găzduire pe cei mai de seamă dintre concetăţenii săi; în cursul ospăţului îi învaţă că nici el, nici comesenii săi, nici urmaşii lor nu vor muri, ci vor ajunge într-un loc în care vor trăi de-a pururea şi se vor bucura de o fericire desăvârşită", între timp, „el a pus să i se facă o locuinţă subpământeană", în care „a coborât şi a trăit vreme de trei ani. Tracii îl regretau şi îl plângeau ca pe un mort. în al patrulea an a apărut înaintea lor: şi astfel cele ce spunea Zalmoxis au devenit de crezut [... J. în ce mă priveşte, adaugă Herodot, eu nu refuz să cred cele ce se povestesc despre locuinţa subterană, şi nici nu le cred prea mult; dar cred că acest Zalmoxis este cu mult anterior anilor în care a trăit Pitagora. Că a fost un om sau că a fost o fiinţă divină a ţării geţilor, să lăsam asta" (IV, 95-96; traducere de Legrand). [Cf. traducerea românească: „Apoi, câştigăndu-şi şi libertatea, ar fi dobândit avuţie multă şi, dobândind avere, s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă s, i erau lipsiţi de învăţătură, Zalmoxis acesta [..,] a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetăţenii de frunte; în timpul

83 „Die alten Thrakern", II, p. 62.

84 A. Waide-J. Pokorny, Vergleichendex Warlerbuch der indo-germanischen Sprachen, 1,643; D. Decey, Charakîerhtik der Thrakischen Spruche, pp. 73,81. Dar vezi şi C. Poghirc, „Considerations philologiques et linguisliques sur Gebeleizis", p. 359.

85 Cf. De Zalmoxis ă Gengis-Khan, pp. 59 sq. [trad. românească, pp. 67 sq. — nota trad.|

XCl Faptul că mitologia folclorică românească în jurul profetului Ilie conţine numeroase elemente proprii unui /eu al furlunii demonstrează cel puţin faptul că Gebeleizis era încă activ în momentul creştinării Daciei, oricare ar fi fost numele lui în această epoca. Se poate admite, de asemenea, că, ulterior, un sincretism religios, încurajat de marele preot şi clasa sacerdotală, a sfârşit prin a-1 confunda pe Gebeleizis cu Zalmoxis (vezi, mai departe, p. 339).