Capitolul XVI religiile din china antică

15 Cratylos, 400 c; cf. Phaidon, 62 b, despre „temniţa" sau „închisoarea" sufletului. Aceste pasaje au dat naştere la interminabile discuţii.

16 Hesiod, Munci, 90 sq.. 110 sq. Despre valorile mistice şi eshatologice ale vegetarianismului, a se vedea textele citate şi comentate de W. K. C. Guthrie, Orpheus, pp. 197 sq.; şi mai ales interpretarea lui D. Sabbatucci, Saggio sul misticismo greco, pp. 69 sq. Cf., de asemenea, M. Detienne, „La cuisine de Pythagore", pp. 148 sq.

De la Gautama Buddha pana la triumful creştinismului

344

vegetarianism indica atât decizia de a ispăşi eroarea ancestrală, cât şi speranţa de a recâştiga, cel puţin parţial, beatitudinea primordială.

Ceea ce se numea „viaţă orfică"" (Legile, VI, 782 c) comporta purificare, ascetism şi multe reguli specifice; dar salvarea se obţinea mai ales printr-o „iniţiere", adică prin revelaţii de ordin cosmologic şi teozofic. Colaţionând mărturiile şi aluziile autorilor antici (Eschil, Empedocle, Pindar, Platon, Aristofan etc.), precum şi documentele ulterioare, s-a ajuns să se reconstituie liniile mari a ceea ce se poate numi, în lipsă de altceva, „doctrina orfică". Putem distinge o teogonie prelungită într-o cosmogonie şi o antropologie destul de aparte, în esenţă, mitul antropogonic e cel ce a întemeiat eshatologia orfică, în contrast atât cu cea a lui Homer, cât şi cu cea de la Eleusis.

Teogonia numită a „Imnurilor"17 nu reţine decât unele detalii din genealogia transmisă de Hesiod. Timpul (Cronos) concepe în Aither oul primordial din care se naşte primul dintre zei, Eros, numit şi Phanes. Eros, principiul naşterii, creează pe toţi ceilalţi zei şi Lumea. Dar Zeus îl înghite pe Phanes şi întreaga creaţie, şi naşte o nouă lume. Tema mitică a înghiţirii unei divinităţi de către Zeus era cunoscută. Hesiod povesteşte că olympianul o înghiţise pe soţia sa Metis înainte de naşterea prin miracol a Atenei (§ 84). Dar în tcogonia orfică semnificaţia este mai nuanţată; recunoaştem în ea efortul de a face dintr-un zeu cosmocrator creatorul lumii pe care o guvernează, în plus, episodul reflectă speculaţia filosofică privind producerea unui Univers multiplu plecând de la unitate18, în ciuda remanierilor, mitul are încă o structură arhaică. S-au subliniat, pe bună dreptate, asemănările cu cosmogoniile egiptene şi feniciene.

Alte tradiţii postulează ca principiu primordial Nyx (Noaptea) care a zămislit pe Uranos şi Gaia; sau Okeanos, din care a ieşit Timpul (Cronos) care, apoi, a zămislit Aither-ul şi Haosul; sau Unul, care a născut înfruntarea, prin care Glia s-a despărţit de Ape şi Cer. De curând, papirusul de la Derveni19 a revelat o nouă teogonie orfică, centrată în jurul lui Zeus. Un vers atribuit lui Orfeu proclama că „Zeus este începutul, mijlocul şi sfârşitul tuturor lucrurilor" (col. 13, 12). Orfeu a numit Moira (soarta) gândirea lui Zeus. „Când oamenii spun: «Moira a ţesut», ei înţeleg prin aceasta că gândirea lui Zeus a hotărât ceea ce a fost şi ceea ce va fi, precum şi ceea ce va înceta să fie" (col. 15,5-7). Okeanos nu este decât o ipostază a lui Zeus, după cum Ge (Demeter), Mama, Rhea şi Hera nu sunt decât diferitele nume ale aceleiaşi zeiţe (col. 18,17-11). Cosmogonia are o structură sexuală şi monistă totodată: Zeus a făcut dragoste „în aer" (sau „pe sus") şi a creat astfel lumea. Dar textul nu menţionează cine a fost partenera20. Autorul proclamă unitatea existenţei, afirmând că logosul lumii este analog cu logosul lui Zeus (col. 15,1-3). Urmează că substantivul „lumea" înseamnă totodată „Zeus" (cf. Heraclit, fr. Bl, B32). Textul păstrat pe papirusul Derveni este important din mai multe privinţe; pe de o parte, el confirmă existenţa, din adâncă vechime, a unor adevărate asociaţii orfice; pe de altă parte, el ilustrează tendinţa monistă, ba chiar „monoteistă", a unei anumite teogonii orfice.

în ceea ce priveşte mitul originii omului pornind de la cenuşa Titanilor, el nu este limpede atestat decât la autorii târzii (secolele I-II d.Hr.)21. Dar, aşa cum am încercat să arătăm ă propos

17 Damascius citate, încă în secoiul al V-lea d.Hr., o iucrare intitulată Rapsodiile lui Orfeu. Unele fragmente sunt în mod cert antice (secolui VI Î.Hr.); cf. W. K. C. Guthrie, Orpheus, pp. 77 sq., 137-142.

18 W. K. C. Guthrie, The Greeks and their Gods, p. 319.

19 Descoperit în 1962 lângă oraşul Derveni, în Tesalonic, şi datând din secolul al IV-lea î.Hr. E vorba de comentariul unui text orfic, ceea ce confirmă vechimea şi înalta calitate filosofică a acestor scrieri.

^° Acest tip de cosmogonie aminteşte de teologia memfită (§ 26), de sistemul lui Pherekyde si de autocrearea lui Prăjâpati (§76).

21 Plutarh, De exu cam., l, cap. VII (O. Kern, Or., Fr., n. 210); Dion Chrysostom, XXX, 55. Versiunea cea mai completă se găseşte în Clement din Alexandria, Protrept., II, 17, 2; 18, 2.

345

Orfeu, Pitagora si noua eshatologie

de tema mitico-rituală Dionysos-Zagreus (§ 125), aluzii se găsesc în textele cele mai vechi. în pofida scepticismului anumitor savanţi, putem să vedem referiri la natura titanică a omului în expresia lui Pindar: „ispăşirea unui doliu antic" (fr. 133 Schr.) şi într-un pasaj din Legile (701 c) despre aceia care „îţi dezvăluie vechea natură de Titani". După o informaţie a lui Olimpiodor, se poate bănui că Xenocrate, discipolul lui Platon, lega noţiunea trupului ca „închisoare" cu Dionysos şi Titanii22.

Oricare ar fi interpretarea ce se dă acestor câteva aluzii obscure, e sigur faptul că mitul Titanilor era considerat „orfic", în Antichitate. Potrivit acestui mit, omul participa şi la condiţia titanică şi la cea divină, pentru că cenuşa Titanilor conţinea în acelaşi timp trupul lui Dionysos-copil. Totuşi, prin purificări (katharmoi) şi rituri iniţiatice (teletai), şi, ducând „viaţa orfică", se ajungea să se elimine elementul titanic şi iniţiatul ajungea un bakhos; altfel spus, era separată şi asumată condiţia divină, dionysiacă.

Nu e nevoie să subliniem noutatea şi originalitatea acestei concepţii. Reamintim precedentul mesopotamian: crearea omului de către Marduk din ţărână (adică din trupul monstrului primordial Tiamat) şi din sângele arhidemonului Kingu (cf. § 21). Dar antropogonia orfică, oricât de sumbră şi de tragică ar părea, comportă, în mod paradoxal, un element de speranţă, absent nu numai în Weltanschaunng-ul mesopotamian, ci şi în concepţia homerică. Căci, în ciuda originii sale titanice, omul participă, prin modul de a fi care îi e propriu, la divinitate. EJ este chiar capabil să se elibereze de elementul „demonic" manifest în orice existenţă profană (ignoranţă, alimentaţie cu carne etc.). Se poate discerne, pe de o parte, un dualism (spirit -corp) foarte apropiat de dualismul platonician; iar pe de altă parte, un ansamblu de mituri, credinţe, comportamente şi iniţieri care asigură separarea „orficului" de semenii săi, şi, în cele din urmă, separarea sufletului de Cosmos. Aceasta reaminteşte numeroase soteriologii şi tehnici indiene (§ 195) şi anticipează diversele sisteme gnostice (§ § 229 sq.).

182. Noua eshatologie

Cât despre eshatologia „orfică", liniile sale mari pot fi reconstituite pornind de la anumite referiri ale lui Platon, Empedocle şi Pindar. După moarte, sufletul se îndreaptă spre Hades. După Phaidon (108 a) şi Gorgias (524 a), drumul „nu este nici unic, nici simplu, are multe ocolişuri şi piedici", în Republica (614 c-d) se precizează că celui bun îi este permis să apuce pe dramul din dreapta, în timp ce păcătoşii sunt împinşi către drumul din stânga. Indicaţii asemănătoare se găsesc în versurile înscrise pe foiţele de aur găsite în mormintele din Italia Meridională şi Creta, şi urcând până în secolul al V-lea. „Salut ţie cei care călătoreşti pe drumul din dreapta spre câmpiile sfinte şi codrii Persephonei." Textul conţine indicaţii precise: „La stânga de lăcaşul lui Hades, vei găsi un izvor alături de care se înalţă un chiparos alb; nu te apropia prea tare de acest izvor. Ci vei găsi un altul: apa proaspătă ţâşneşte din Lacul Memoriei (Mnemosyne) şi paznicii stau acolo de pază. Spune-le: «Sunt fiul Gliei şi al Cerului înstelat, voi ştiţi acest lucru; dar sunt însetat şi pe punctul de a muri. Daţi-mi degrabă apă proaspătă din Lacul Memoriei». Şi paznicii îţi vor da să bei din izvorul sfânt şi după aceasta vei fi mai mare, printre eroi"23.

în mitul despre Er, Platon spune că toate sufletele sortite reîncarnării sunt obligate să bea din izvorul Lethe ca să uite întâmplările lor din cealaltă lume. Dar se considera că sufletele

22 Olympiodor, in Phaed., 84, 22.

23 Lamelele de Ia Petelia şi Eleutherne. Cf. W. K. C. Guthrie, Orpheus, pp. 171 sq. şi interpretarea nouă a lui G. Zuntz, Persephone, pp. 364 sq.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

346

„orficilor" nu se mai întrupează; acesta e motivul pentru care ele trebuiau să evite apa Lethei. „Am ţâşnit din ciclul crudelor dureri şi osteneli si m-am îndreptat cu pas ferm către coroana râvnită. M-am refugiat la sânul Doamnei, regina Infernului". Zeiţa răspunde: „O, prea norocosule, o fericitule! Din om ce erai ai devenit zeu" (traducere după A. Boulanger)24.

Ciclul „crudelor osteneli" comportă un anumit număr de reîncarnări. După moarte, sufletul este judecat, trimis pentru un timp într-un loc de pedeapsă sau de beatitudine, şi se reîntoarce pe pământ după l 000 de ani. Un muritor obişnuit trebuie să parcurgă de zece ori ciclul înainte de a se elibera. „Orficii" au descris amplu chinurile vinovaţilor, „relele infinite rezervate celor condamnaţi."25 Kern a afirmat chiar că orficii au fost primii care au descoperit Infernul26, într-adevăr, catabasa Cântăreţului în căutarea Euridicei prilejuia tot felul de descrieri privind lumea infernală, întâlnim din nou elementul „şamanic", trăsătură dominantă în mitul lui Orfeu: se ştie că şamanii sunt aceia care, în toată Asia Centrală şi Septentrională, povestind cu infinit de multe amănunte coborârile lor extatice în Infern, au elaborat şi popularizat o vastă şi spectaculoasă geografie a Infernului27.

Peisajul şi itinerarul schiţate pe lamele — izvorul şi chiparosul, drumul din dreapta — ca şi „setea ucigătoare" au paralele în numeroase mitologii şi geografii funerare. Anumite influenţe orientale nu trebuie excluse. Dar e vorba, mai probabil, de o moştenire comună imemorială, rezultat al speculaţiilor milenare asupra extazurilor, viziunilor şi răpirilor, aventurilor onirice şi călătoriilor imaginare; moştenire, diferit valorizată, desigur, de diversele tradiţii. Arborele lângă un izvor sau lângă o fântână este o imagine exemplară a „Paradisului"; în Mesopotamia, replica acestei imagini este grădina cu un arbore sacru şi un izvor păzite de Regele-Grădinar, reprezentându-1 pe Dumnezeu (§ 22). Importanţa religioasă a lamelelor constă, deci, în faptul că ele prezintă o altă concepţie despre postexistenţa sufletului decât aceea atestată în tradiţia homerică. Probabil că e vorba de credinţe şi mitologii arhaice mediteraneene şi orientale, păstrate până atunci în medii „populare" sau de periferie, şi care se bucurau de câtăva vreme de un anumit prestigiu printre „orfici", pitagoricieni şi toţi cei care erau obsedaţi de enigma eshatologică.

Mai semnificativă este, totuşi, noua interpretare a „setei sufletului". Libaţii funerare pentru a potoli setea morţilor sunt atestate în numeroase culturi28. Credinţa că „Apa Vieţii" asigură învierea eroilor este răspândită, de asemenea, în mituri şi folclor. La greci, moartea este asimilată cu uitarea; morţii sunt aceia care şi-au pierdut memoria. Există, doar, anumiţi privilegiaţi, precum Tiresias sau Amphiaraos, care îşi păstrează memoria după moarte. Ca să-J facă pe fiul său,

24 începutuJ textului e semnificativ. Iniţiatul se adresează zeilor Infernului: „Eu vin dintr-o comunitate de puri, o, pură stăpână a Infernului, Eucles, Euboieus şi voi ceilalţi zei nemuritori. Mă pot lauda că aparţin fericitei voastre seminţii. Dar soarta m-a doborât şi ceilalţi zei nemuritori..." (vezi însă lectura lui G. Zuntz, #/?. cit., p. 318). O altă tăbliţă dezvăluie aceste detalii importante: „Am suferit pedeapsa meritată de faptele-mi nedrepte... Acum vin rugându-mă la atotstrăluci-toarea Persephone, pentru ca, în marea ei bunăvoinţă, să mă îndrepte spre lăcaşul celor sfinţi". Zeiţa îl primeşte cu mărinimie: „Mântuire ţie, care ai pătimit o suferinţă, pe care niciodată înainte n-o ai cunoscut... Mântuire, mântuire, mântuire ţie, ia drumul din dreapta către câmpiile sfinte şi codrii sacri ai Persephonei" (traducere după A. Boulanger, op. cit., p. 40).

25 „Aruncaţi în mlaştină, ei se vor vedea meniţi unui chin pe măsura murdăririi lor morale (Republica, 363 d; Phaidon, 690), asemenea porcilor, cărora le place să se tăvălească în băltoacă; sau se vor istovi în sforţări zadarnice ca să umple un butoi găurit sau să ducă apă într-un ciur (Gorgias, 493 b; Rep., 363 e), imagine, după Platon, a nebunilor care se lasă fără istov pasiunilor mereu neîmplinite, în realitate poate pedeapsa celor care, nesupunându-se abluţiunilor cathartice, trebuie, în Hades, să aducă mereu, în zadar, apă pentru baia purificatoare" (F. Cumont, Lux Perpetua, p. 245).

26 Pauly-Wissow

27 Cf. M. Eliade. Le Chamanisme, pp. 395 sq. 2i* A se vedea M. Eliade, „Locum refrigerii...".

347

Orfeu, Pitagora şi noua eshatologie

Ethalide. nemuritor, Hermes îi acordă o „memorie inalterabilă"29. Dar mitologia Memoriei şi a Uitării se modifică atunci când se precizează o doctrină a transmigraţiei. Funcţiunea izvorului Lethe este răsturnată: apele sale nu mai primesc sufletul care s-a despărţit de puţină vreme de trup, spre a-1 face să uite de existenţa terestră. Dimpotrivă, Lethe şterge amintirea lumii celeste în sufletul care se va întoarce pe pământ pentru o nouă reîntrupare. „Uitarea" nu mai simbolizează moartea, ci reîntoarcerea la viaţă. Sufletul care a avut imprudenţa să bea din Lethe („sorbitura de uitare şi de răutate", cum îi spune Platon, Phaidros, 248 c) se reîncarnează şi este azvârlit din nou în ciclul devenirii. Pitagora, Empedocle şi alţii asemenea lor, care împărtăşeau doctrina metempsihozei, pretindeau că îşi reamintesc existenţele lor anterioare; altfel spus, ei reuşiseră să-şi păstreze memoria în tărâmul de dincolo30.

Fragmentele înscrise pe foiţele de aur par să facă parte dintr-un text canonic, un fel de ghid pentru lumea de dincolo, comparabil cu „cartea morţilor" egipteană sau tibetană. Unii savanţi au contestat caracterul lor „orfic", considerându-le ca fiind de origine pitagoreică. S-a susţinut chiar că majoritatea ideilor şi ritualurilor considerate „orfice" reprezintă în realitate o creaţie sau remaniere pitagoreică. Problema este prea complexă pentru ca să o putem elucida în câteva pagini. Precizăm totuşi că eventualul aport al lui Pitagora şi al pitagoricienilor, oricât de considerabil, nu modifică înţelegerea noastră cu privire la fenomenul „orfic". Desigur, analogiile dintre legendele lui Orfeu şi Pitagora sunt evidente, după cum apropierea dintre faima amândurora este de netăgăduit. Ca şi legendarul „întemeietor de iniţieri", Pitagora, personaj istoric şi totuşi „om d vin", prin excelenţă, se caracterizează printr-o grandioasă sinteză de elemente arhaice (unele dintre ele „şamanice") şi de îndrăzneţe revalorizări de tehnici ascetice şi de contemplaţie, într-adevăr, legendele lui Pitagora fac aluzie la raporturile sale cu zeii şi spiritele, la stăpânirea asupra animalelor, la prezenţa lui în mai multe Jocuri deodată. Burkert explică faimoasa „coapsă de aur" a lui Pitagora comparând-o cu o iniţiere de tip şamanic. (Se ştie, într-adevăr, că în timpul iniţierii lor, şamanii siberieni consideră că li se preschimbă mădularele şi că oasele primesc articulaţii de fier.) în fine, catabasa lui Pitagora constituie încă un element şamanic. Hieronimos din Rhodos povesteşte că Pitagora a coborât în Hades şi că a văzut acolo sufletele lui Homer şi Hesiod ispăşind toate câte ziseseră de rău despre zei31. Asemenea trăsături „şamaniste" nu aparţin exclusiv legendelor despre Orfeu şi Pitagora. Hiperboreanul Abaris, preot al lui Apollon, zbura pe o săgeată (§ 91); Aristeas din Proconnesos era celebru prin extazul său confundabil cu o adevărată moarte, prin bilocaţia sa şi prin metamorfoza sa în corb; Hermotimus de Clazomene, care era considerat de unii autori antici drept o reîncarnare a lui Pitagora, era în stare să-şi părăsească corpul un timp îndelungat32.

Asemănărilor de biografii legendare li se adaugă analogiile dintre doctrinele şi practicile „orficilor" şi ale pitagoricienilor: credinţa în imortalitate şi în metempsihoză, pedeapsa în Hades şi întoarcerea finală a sufletului în cer, vegetarismul, importanţa acordată purificărilor,

29 „Chiar când va traversa Acheronul, uitarea nu-i va invada sufletul; şi pentru că trăieşte când în lăcaşul umbrelor, când în acela al luminii soarelui, el păstrează mereu amintirea a ceea ce a văzut"; Apollonios din Rhodos, Argonauticele, 1,400.

30 Cf. M. Eliade, Aspects du mythe, pp. 150 sq. ftrad. românească, pp. 112 sq. — nota trad.|. Exersarea şi cultivarea memoriei jucau un rol important în confreriile pitagoriciene (Diodor, X, 5; lamblichos, Vita Pith., 78 sq.). Tema „uitării" şi reamintirii, ale cărei prime mărturii se leagă de anumite personaje legendare greceşti din secolul al Vl-lea, a jucat un rol considerabil în tehnicile contemplative şi în speculaţiile indiene; ea va fi relansată de gnosticism (§ 130).

31 M. Eliade, De Zalmoxis ă Gengis-Khan, p. 47 |trad. românească, p. 54 — nota trad.j. Lista legendelor miraculoase privitoare la Pitagora, cu izvoarele si bibliografia adusă la zi, în Walter Burkert, Weisheit und Wissenschaft, pp. 118 sq., 133 sq., 163 sq (= Lore and Science in Ancient Pythagoreanism, pp. 120 sq., 141 sq., 166 sq.). Lipsesc totuşi în aceste legende referirile la călătoriile extatice de tip şamanist.

32 Vezi M. Eliade, De Zalmoxis ă Gengis-Khan, p. 45, n. 44-45. Cf. ibid., pp. 45—46, alte exemple asemănătoare [trad. românească, p. 52 — nota trad.J.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

348

ascetismul. Dar toate aceste asemănări şi analogii nu demonstrează inexistenţa „orfismului" ca mişcare religioasă autonomă. Se prea poate ca un anumit număr de scrieri „orfice" să fi fost opera pitagoricienilor, dar ar fi naiv să ne imaginăm că miturile eshatologice, credinţele şi ritualurile „orfice" au fost inventate de Pitagora sau discipolii săi. Cele două mişcări religioase s-au dezvoltat paralel, expresii ale aceluiaşi Zeitgeist. Cu deosebirea că, sub îndrumarea fondatorului său, „secta" pitagoriciană nu numai că s-a organizat în societate închisă, de tip ezoteric, dar pitagorici enii au. cultivat şi un sistem de educaţie completă33, în plus, ei n-au dispreţuit politica activă; o vreme piîagoricienii au deţinut chiar puterea în mai multe cetăţi din Italia meridională.

Dar marele merit al lui Pitagora este de a fi pus bazele unei „ştiinţe totale", de structură holistică, în care cunoaşterea ştiinţifică era integrată într-un ansamblu de principii etice, metafizice şi religioase, însoţite de diverse „tehnici ale trupului". Pe scurt, cunoaşterea avea o funcţie gnoseologică, existenţială şi soteriologica. Este „ştiinţa totală" de tip tradiţional34, ce se poate recunoaşte în gândirea lui Platon, ca şi în aceea a umaniştilor Renaşterii italiene, la Paracelsus sau la alchimiştii din secolul al XVI-lea. O „ştiinţă totală", aşa cum era ea realizată mai ales de alchimiile şi medicinele indiană şi chineză.

Unii autori sunt înclinaţi să considere mişcarea orfică asemănătoare cu un fel de „biserică" sau cu o sectă precum cea a pitagoricienilor. Este totuşi puţin probabil ca orfismul să se fi constituit într-o „biserică" sau într-o organizaţie secretă asemănătoare cu „religiile de Mistere". Caracteristica lui — mişcare concomitent „populară" şi seducând elitele, comportând „iniţieri" şi dispunând de „cărţi" — îl apropie mai degrabă de tantrismul indian şi de neodaoism. Aceste mişcări religioase nu mai constituie „biserici", dar comportă „şcoli", reprezentând tradiţii paralele, ilustrate printr-o serie de maeştri, uneori legendari, şi posedând o vastă literatură35.

Pe de altă parte, putem recunoaşte pe „orfici" drept succesorii grupurilor iniţiatice care, în epoca arhaică, îndeplineau diverse funcţii sub numele de cabiri, îelchini, cureţi, corybanţi, dactyli, grupuri ai căror membri păstrau cu gelozie anumite „secrete ale meseriei" (ei erau metalurgi şi fierari, dar şi vindecători, ghicitori, maeştri de iniţiere etc.). Pur şi simplu, „secretelor meseriei" în legătură cu diversele tehnici de stăpânire a materiei le luaseră locul secretele privind destinul sufletului după moarte.

Deşi prestigiul orfismului decăzuse după războaiele medice, ideile sale centrale — dualismul, imortalitatea si deci divinitatea omului, cshatologia —, mai ales prin intermediul interpretării date de Platon, n-au încetat să preocupe gândirea greacă. Curentul a supravieţuit, de asemenea, la nivel popular (acei „orpheotelestes"). Mai târziu, în epoca elenistică, se poate identifica influenţa anumitor concepţii orfice în „religiile de mistere", precedând noua vogă, pe care orfismul o va cunoaşte în primele secole ale erei creştine, graţie mai ales neoplatonicienilor şi neopitagoricienilor. Amploarea şi răsunetul experienţei „orfice" ne sunt demonstrate tocmai de capacitatea acesteia de a se dezvolta şi reînnoi, de a interveni în chip creator în numeroase sincretisme religioase.

•13 Completând regulile ascetice şi morale cu studiul muzicii, al matematicii şi astronomiei. Dar, se ştie, ţelul ultim al acestor discipline era de ordin mistic, într-adevăr, dacă „totul este număr" şi „totul este armonie între contrarii", tot ceea ce are viaţă (inclusiv Cosmosul, căci şi el „respiră") este înrudit.

34 Faptul că, după Aristotel, acest tip de „ştiinţă totală" îşi pierde prestigiul şi că cercetarea ştiinţifică se orientează către o metodologie care, în Europa, va da primele sale rezultate răsunătoare în secolele XVI şi XVII nu presupune deloc insuficienţa demersului holistic. E vorba pur şi simplu de o nouă perspectivă şi de un alt telos. Alchimia nu era o chimie embrionară, ci o disciplină solidară cu un alt sistem de semnificaţii şi vizând alt scop decât chimia.

35 Si, la fel ca în cazul tantrismului, anumite texte orfice de dată mai recentă sunt prezentate drept revelaţii ale unei doctrine antice — ceea ce, de altfel, cel puţin în unele cazuri, poate să fie exact.

349

Orfeu, Pi ta gara şi noua eshatologie

Cât priveşte figura lui Orfeu, ea a continuat să fie reinterpretată, independent de „orfism", de către teologii evrei şi creştini, de către hermetiştii şi filosofii Renaşterii, de poeţi de la Poliziano până la Pope şi de la Novaiis până la Rilke şi Pierre Emmanuel. Orfeu este una din rarele figuri mitice greceşti pe care Europa, fie ea creştină, iluministă, romantică sau modernă, nu a vrut să le uite (vezi partea a IlI-a).

183. Platon, Pitagora şi oriîsmul

După faimoasa formulă a lui A. N. Whitehead, istoria filosofiei occidentale nu reprezintă, în fond, decât o serie de note infrapaginale la filosofia lui Platon. Importanţa lui Platon în istoria ideilor religioase este la fel de considerabilă: Antichitatea târzie, teologia creştină, înce­pând mai ales din secolul al IV-lea, gnosa ismaeliană, Renaşterea italiană au fost profund, deşi diferit, marcate de viziunea religioasă platoniciană. Faptul este cu atât mai semnificativ cu cât prima, şi cea mai tenace, vocaţie a lui Platon n-a fost religioasă, ci politică, într-adevăr, Platon aspira să construiască cetatea ideală, organizată după legile justiţiei şi ale armoniei, cetate în care fiecare locuitor trebuia să îndeplinească o funcţie precisă şi specifică. Or, deja de câtva timp, Atena şi alte cetăţi greceşti erau măcinate de o serie de crize politice, religioase şi morale, care ameninţau bazele înseşi ale edificiului social. Socrate identificase izvorul principal al dezintegrării în relativismul sofiştilor şi în scepticismul generalizat. Negând existenţa unui principiu absolut şi imuabil, sofiştii contestau implicit posibilitatea cunoaşterii obiective. Pentru a pune capăt aberaţiei raţionamentului lor, Socrate se concentrase asupra maieuticii, metodă ducând la cunoaşterea de sine şi la disciplina facultăţilor spiritului. Investigaţia lumii naturale nu îl interesa. Dar Pîaton s-a străduit să completeze învăţătura maestrului său şi, pentru a întemeia ştiinţific validitatea cunoaşterii, a studiat matematica. El a fost fascinat de concepţia pitagoreică a unităţii universale, de ordinea imuabilă a Cosmosului şi de armonia care determină atât cursul planetelor, cât şi scara muzicală36.