Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Quo vadis?

Quo Vadis sau Domine, quo vadis? -Doamne, unde mergi? Potrivit unei le­gende, consemnată în Faptele apocrife ale lui Petru şi transmisă de către Ori­gen* şi Ambrozie*, aceste cuvinte au fost rostite de Petru atunci când fugea din Roma şi L-a întîlnit pe Hristos pe Via Appia. Domnul i-a răspuns: 'Merg să mă răstignesc din nou!' Petru a înţeles prin aceste cuvinte că Mântuitorul mergea în cetate spre a fi răstignit din nou pentru el. în consecinţă, el se întoarce la Roma, unde suferă moarte martirică. Bisericuţa S. Măria delle Piante, pe Via Appia, îndeobşte cunoscută sub denumirea de Domine, quo vadis, a fost reconstruită în sec. XVII, comemorând acest fapt. Fap­tele apocrife petrine au fost scrise în jurul anului 190 în Siria sau Palestina.

Faptele lui Petru, XXXV; Origen, Comm. in Joan., XX, 12, în Migne, PG 14, 600B; Ambrozie, Sermo contra Auxentium, (epp. 21 şi 22), XIII, în Migne, PL 16, 1011; Cross, Quo vadis? în ODCC, p. 1153; M.C.Mc

Carthy, Quo vadis, în CE, 12, p. 35. Vezi art.: PETRU, FAPTELE LUI.

QURILLONA, poet siriac, despre a cărui viaţă nu avem nici un fel de infor­maţii. Puţinele date pe care Ie avem de la Dionisie de Tell-Mahre şi Bar Hebraeus nu sunt suficiente pentru a determina cine a fost el în realitate. Singurul reper îl avem în Poemul despre lăcuste în care face aluzie la invazia hunilor din 396. Opera sa a fost studiată şî editată de Bickell, care crede că îl poate identifica cu 'Abhsamya, preot în Edessa, fiul surorii lui Sf. Efrem* şi elevul lui Zenobiu. Motivele date de el nu par însă concludente (Wright). în aceeaşi ordine de idei, Bar Hebraeus susţine că Qurillona este numele pe care 'Abh­samya şi 1-a luat după hirotonie, mai ales că şi acesta ar fi scris un poem despre invazia hunilor, preluând probabil infor­maţia din Chronicon* Edessenum. De la

Qurillona au rămas şase poeme păstrate într-un manuscris din sec. VI din British Library. Acestea sunt: Cântec despre Răstignire; Cântec despre spălarea pi­cioarelor; Omilie la Paşti; Poem despre lăcuste şi invazia hunilor; Cântare despre Zaheu şi Omilie despre grâu. Stilul şi imaginaţia poetică îl pune pe Qurillona în şirul marilor poeţi sirieni de rangul Sf. Efrem sau lacob* de Serug.

G. Bickell, Die Gedichte des Cyrillonas, ZDMG, 27, 1873, p. 566-598; W. Wright, Istoria literaturii creştine siriace, trad. Remus Rus, Ed. Diogene, Bucureşti, 1996, p. 33-34; Chabot, p. 33; Duval, p. 335-336; Ortiz de Urbina, p. 86-88; F. Grafin, Deux poemes de Cyrillonas: le lavement des pieds et le discours apres la Cene, în Or. Syr., 1965, p. 307-330; J.-M. Sauget, Cyrillonas, în DECA, I, p. 614-615; Altaner-Stuiber, 1980, p. 347.

Qusta-ibn-Luqa vezi Costa ben Luca

RABANUS MAURUS

RABBULA DE EDESSA

RABBULA DE EDESSA

RABBULA EVANGHELIARUL LUI

R

Rabanus Maurus

Rabanus (Hrabanus, Thabanus) Mag-nentius Maurus (776/784-856), abate de Fulda şi arhiepiscop de Mainz, unul din cei mai mari teologi benedictini din sec. VIII. A învăţat la şcoala mănăstirii Fulda, unde a fost hirotonit diacon în 801. îşi continuă studiile la Tours sub îndrumarea lui Alcuin*, care îi dă pore­cla de Maurus (cu referire la Sf. Maurus discipolul Sf. Benedict). în anul 803 a fost rechemat la Fulda şi numit director al şcolii monahale, care va deveni, sub îndrumarea lui, cea mai importantă şcoa­lă din Germania, în 814 este hirotonit preot, între 822-842 deţine şi funcţia de abate al mănăstirii, în această calitate, promovează viaţa duhovnicească şi cul­turală din mănăstire, colecţionează ma­nuscrise pentru bibliotecă, adună fonduri pentru construirea de biserici şi aju­torarea celor nevoiaşi. Angajându-se în certurile politice ale vremii, este silit să părăsească această mănăstire după moartea lui Ludovic Germanul în 840. Revine din refugiu în 847 şi este numit arhiepiscop de Mainz. Ca arhiepiscop acordă atenţie specială evanghelizării Germaniei şi se angajează în apărarea dreptei credinţe, în acest sens, a convocat trei sinoade locale, fixând norme disci­plinare în Biserică şi condamnând pre-destinaţionismul lui Gottschalk* de Orbais. Rabanus a lăsat o moştenire lite-

rară voluminoasă. Pentru instruirea preo­ţilor scrie tratatul: De clericorum institu-tione, în care abordează problema sfin­telor taine, a slujbelor bisericeşti şi a pos­tului. De asemenea, elaborează o serie de comentarii biblice, la Heptateuch, Ruth, Proverbe, Ieremia, Ezechiel, înţelepciu­nea lui Solomon, Macabei, Evanghelia după Matei şi la Epistolele pauline. A mai scris şi un tratat de gramatică: De arte grammatica, o colecţie de omilii pentru anul bisericesc, două penitenţiale, un martirologiu şi o serie de imne. De la el a mai rămas un dicţionar enciclopedic: De universo, numit De rerum naturis, în 22 de cărţi bazat pe Etimologiile lui Isidor* de Sevilla. Rabanus nu a fost un teolog original, inspirându-se masiv din scrierile lui Isidor, Beda* Venerabilul şi August in*. Cu toate acestea, opera sa înscrie o pagină importantă în istoria lite­raturii creştine, fiind perceput ca un re­prezentant credincios al renaşterii caro-lingiene, erudit entuziasmat de cultură.

Migne, PL 107 şi 112; corespondenţa în MGEp., 5, pt. 2, 329-533; poezia: MGPoetae, 2, 154-258; Viaţa lui Rabanus scrisă de ucenicul său Rudolfus: Migne, PL 5, 107; Elisabeth Heyse, Hrabanus Maurus' Enzyklopadie 'De Rerum naturis', Unter-suchungen zu den Quellen und zur Methode der Kompilatione, Munchener Beitrăge zur Mediăvistik und Renaissance-Forschung, IV, 1969; W. Kosch, Deutsches Literatur-Lexikon, ed. de B. Berger în voi. I, Berna, 1963, p. 189, cu bibliografie până în 1960; H. Peltier, DTC, 13, 2, col. 1601-1620, cu bi­bliografie; M. F. Mc Carthy, Rabanus Maurus, în CE, 11, p. 37-39; Cross, Rabanus Maurus, în ODCC, p. 1154, cu bibliografie clasică.

Rabbula de Edessa

Rabbula de Edessa (m. 435), episcop de Edessa şi teolog. S-a născut la Ken-

neshrin, tatăl fiind păgân, iar mama creştină. Studiază limba şi literatura greacă. A fost convertit la creştinism de către Eusebiu, episcopul locului, şi de Acaciu, episcop de Alep. Dăruieşte ave­rile săracilor şi, părăsindu-şi soţia, de­vine monah la mănăstirea Avraam, nu departe de locul natal. După moartea lui Diogene, episcop de Edessa, este numit succesor la tronul episcopal (411 /2). Pen­tru o vreme, Rabbula promovează doctri­na lui Teodor* de Mopsuestia. Mai târ­ziu, se alătură ortodocşilor calcedonieni, pornind un val de persecuţii împotriva nestorienilor. Ibas*, într-o scrisoare către Mari, îl numeşte, datorită măsurilor sale aspre, 'tiranul din Edessa', iar Andrei* de Samosata, deplânge amarnic perse­cuţia acestuia în corespondenţa sa cu Alexandru de Herapolis în 432. Totodată, el se opune cu tărie influenţelor iudaice, păgâne şi gnostice din Siria. La sinodul de la Efes din 431 îl sprijină pe Chirii* de Alexandria, iar în perioada tulbure care a urmat, îl excomunică pe Andrei de Samosata şi rupe relaţiile de prietenie cu Alexandru de Hierapolis, acuzându-i de nestorianism. La îndemnul lui Chirii, el traduce în siriacă Despre credinţa cea adevărată în Domnul nostru lisus Hristos către împăratul Teodosie. Rabbula a redactat două serii de canoane privind disciplina clericilor şi a monahilor şi a ţinut un discurs împotriva lui Nestorie* înaintea împăratului Teodosie. Biograful său, al cărui nume este necunoscut, afir­mă că el a scris 46 de scrisori. Dintre acestea s-au păstrat doar câteva: una împotriva lui Andrei de Samosata, în care condamnă tratatul acestuia îndreptat împotriva celor douăsprezece anateme ale lui Chirii; alta către Chirii, în legătură cu Teodor de Mopsuestia, şi una către Geme! l inus din Perrhe, despre acele per­soane care obişnuiau să folosească drept

hrană obişnuită pâinea şi vinul care au fost sfinţite la Liturghie. Acelaşi biograf îi atribuie versiunea siriacă a Bibliei, Peshitta*. Acest lucru este pus sub sem­nul întrebării în urma cercetărilor mai recente. Lui îi mai sunt atribuite şi diverse imne religioase şi omilii.

J.J. Overbeck, S. Ephraemi Syri, Rabulae Episcopi Edesseni, Balaei aliorumque opera selecta, Oxford, 1865, viaţa la p. 159-209, proza la p. 210-244; texte poetice şi alte texte la p. 245-248, 362-378; canoanele cu intro­ducere şi trad. în engleză: A. V65bus, Syriac and Arabic Documents regarding Legislation relative to Syrian Asceticism, Papers of the Estonian Theological Society in Exile, XI, Stockholm, 1960, p. 24-50; G.G. Blum, Rabbula von Edessa, der Christianer, der Bischof, der Theologe, CSCO, 300, şi urm., 34, Louvain, 1969; E. Venables, Rabbulas, în Smith-Wace, IV, p. 532-534; Wright, p. 40-42; Chabot, p. 20, 46; Duval, p. 339-341 et passim; Baumstark, 71-73; Urbina, p. 96-99, cu bibliografie; Altaner-Stuiber, 1980, p. 347, cu bibliografie; Cross, Rabbula, în ODCC, p. 1154, cu bibliografie; P. Roche, Rabbula, în CE, 12, p. 40; J.-M. Sauget, Rabbula, în DECA, II, p. 2153-2154; P. Bruns, Rabbula, în LACL, p. 531, cu biblio­grafie.

Rabbula, Evangheliarul Iui

Este vorba de un manuscris siriac al Evangheliilor, terminat la 6 februarie 586 de un oarecare Rabbula de la mănăstirea Beth Mar loan de Beth Zagba, care se afla la nord de Apamea. Se pare că Rabbula caligraful, personaj diferit de Rabbula* de Edessa, a fost conducătorul unui scriptorium. La scrierea acestui ma­nuscris au colaborat mai mulţi caligrafi, după cum se poate descifra dintr-un colo-fon. De interes deosebit sunt ilustraţiile care prefaţează manuscrisul (fol. 1-14), reprezentând chipurile evangheliştilor,

RABBULA EVANGHELIARUL LUI

RATERIUS DE VERONA

RATERIUS DE VERONA

REGINO DE PRUM

ale unor profeţi, reprezentări zoomorfe şi de plante. Miniaturile Fecioarei cu Pruncul şi a lui Hristos sunt însoţite de patru personaje neidentificate. Aceste miniaturi au analogii cu reprezentările similare din manuscrisele greceşti. Atenţie deosebită este acordată, în con­textul acestor reprezentări miniaturale scenelor Răstignirii şi învierii, înălţării la Cer, Pogorârii Duhului Sfânt şi alegerii lui Matia.

J. Leroy, Leş manuscrits syriaques ă pein-tures, Paris, 1964, p. 139-197; D.H. Wright, The Date and Arrangement of the I lins-trations in the Rabbula Gospels, Dumbarton Oaks Papers 27, 1973, p. 197-208.

Radbod de Utrecht

Radbod de Utrecht (850-917), călugăr şi apoi episcop de Utrecht. S-a născut în apropiere de Namur în Belgia, într-o familie aristocrată. A studiat la Cologne şi la curtea regelui Carol Pleşuvul, în 899/900 a fost numit episcop de Utrecht. Este obligat să părăsească scaunul din pricina invaziei normazilor. Se retrage la Deventer, o localitate în apropiere de Utrecht, de unde şi-a îndeplinit îndatori­rile de episcop, în paralel, s-a dedicat studiului şi scrisului, lăsând în urma sa o bogată moştenire literară, istorică şi teo­logică, însumând o serie de poeme, o istorie, omilii, o biografie a Sf. Martin.

Migne, PL 132 (omiliile); MGPoetae, 4, 160-173; MGS, 15, 1239-1244; Anal. Boli., 6, 1887, p. 5-15; Manitius, I, 603-604; R. Balch, Radbod of Utrecht, în CE, 12, p. 60.

Raterius de Verona

Raterius de Verona (887-974), teolog, călugăr benedictin la Lobbes, apoi epis­cop de Verona (931-968). S-a născut în

apropiere de Liege. După terminarea stu­diilor, devine călugăr la abaţia Lobbes. Despre el se spune că a fost deosebit de ambiţios, intransigent cu sine, dar şi cu alţii şi că avea abilitatea de a-şi face prie­teni în cercurile celor puternici şi duş­mani printre cei subordonaţi. Călătoreşte în Italia, în compania stareţului său, Hil-duin, unde vărul acestuia, Hugo de Pro-vence, era rege. Este numit episcop de Verona în 931. întrucât a protestat îm­potriva amestecului regal în afacerile bi­sericeşti, este înlăturat din scaun şi întemniţat la Pavia (934-936). în timpul şederii în închisoare, compune cea mai importantă lucrare a sa, Prcteloquia, un îndrumar sau ghid pentru o viaţă bună. După eliberare, pleacă spre Lobbes, în drum se opreşte în Provence, de unde este rechemat de Hugo. Din nou însă lucrurile nu merg bine, iar el trebuie să fugă. Se alătură curţii lui Otto şi predă la şcoala regală. Fratele lui Otto, îl numeşte episcop de Liege. Din pricina unei revolte, este obligat să părăsească scau­nul episcopal şi să se refugieze la mănăs­tirea Aulne-sur-Sambre, unde îndepli­neşte funcţia de abate, în acest interval, scrie lucrările: Conclusio deliberativa; Phrenesis şi Excerptum ex dialogo con­fesionali. Otto îl recheamă la Verona în 962. Datorită unor intrigi de care el însuşi nu a fost străin, a trebuit să plece din Verona, fără a mai reveni vreodată în scaun. A decedat la Namur în Belgia în anul 974. Pe lângă lucrările menţionate, a mai scris câteva pamflete la Verona (962-968) şi la Aulne, 34 de scrisori şi mai multe omilii şi predici.

Migne, PL 136, 9-768; Manitius, 2, 34-52; F. Weigle, Die Briefe des Bischofs Rather von Verona, MGH, Die Briefe der deutschen Kaiserzeit, l, Weimar, 1949; B. Schwark, Bischof Rather von Verona als Theologe, KSnigsberg, 1916; G. Monticelli, Raterio,

vescovo di Verona, 890-974, Mi lan, 1938; J.N. Garvin, Ratherius of Verona, în CE, 12, p. 88-89; Cross, Ratherius, în ODCC, p' 1159, cu bibliografie.

Ratramnus

Ratramnus (m. 868), teolog şi monah la mănăstirea benedictină din Corbie, Somme, Franţa, a fost deosebit de activ în disputele teologice ale vremii sale. Cea mai cunoscută lucrare a sa este De corpore et sanguine Domini, scrisă la cererea lui Carol Pleşuvul, în jurul anului 850. In acest tratat, el atacă doctrina euharistică susţinută de profesorul său Paschasius* Radbertus, pe care o consi­dera excesiv de realistă şi ca fiind în neconcordanţă cu interpretarea simbolis­tică la modă în acea vreme. Astfel, el accentuează aspectele figurative şi sim­bolice ale Tainei Euharistice, modul tai­nic al prezenţei lui Hristos în Euharistie, negând orice identitate sau legătură între Hristos istoric şi Hristos sacramental. Doctrina sa euharistică a ridicat o serie de semne de întrebare şi, în cele din urmă, a fost condamnată la sinodul de la Vercelli în 1050, când a fost atribuită, pe nedrept, lui Erigena*. Tratatul lui Ra­tramnus a fost folosit ca autoritate şi sursă mai ales în perioada Reformei, fiind pus la index, adică în şirul cărţilor interzise, în 1559, şi scos de pe această listă în 1900. O a doua lucrare, scrisă cu aproximaţie în aceeaşi perioadă de timp şi care abordează controversa predesti-naţionistă, este De praedestinatione. Lucrarea a fost scrisă tot la cererea regelui Carol Pleşuvul şi apără doctrina 'dublei predestinaţii', spre bine şi spre rău, deşi el afirmă indirect că nu este voinţa lui Dumnezeu ca cei răi să meargă la pieire. El este autorul unui tratat pole­mic, Contra Graecorum opposita, a cărui

scriere a fost determinată de scrisoarea papii Nicolae i din 867, în contextul dis­putei acestuia cu Fotie, patriarhul Con-stantinopolului, prin care el îndeamnă în­treaga ierarhie apuseană la unitate îm­potriva atacurilor şi acuzelor de erezie venite de la Constanţinopol. în speţă, este vorba de doctrina Filioque, propusă de Biserica apuseană, în acest tratat, Ratramnus apără dubla purcedere a Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul, încercând în acelaşi timp să dea consis­tenţă doctrinară ideii de primat papal. Fără îndoială, Ratramnus rămâne într-un anume mod un precursor al unor doctrine preluate de reformă şi de sectele creştine de mai târziu. Astfel, în De nativitate Christi, el susţine naşterea pur naturală a lui Hristos, cu toate consecinţele ei, doc­trină respinsă de Paschasius, care a apărat naşterea supranaturală şi învăţătu­ra care susţine acest act tainic. De la el s-a păstrat şi o serie de scrisori.

Migne, PL 121, 11-346 şi 1153-1156; De corpore et sanguine Domini, ed. critică de J. N. Bakhuizen van den Brink, Amsterdam, 1954; Scrisorile în E. Dummler, MGH, Epistolae, VI, 1925, p. 149-158; Liber de anima ad Odonem Bellovacensem, ed. de C. Lambot, Namur, 1952; D. Stone, A History of the Doctrine of the Holy Eucharist, 1909; J. Fahey, The Eucharistic Teaching ofRatramn of Corbie, Mundelein, III, 1951; J. Draseke, Ratramnus und Photius, în BZ, XVIII, 1909, p. 396-421; H. Peltier, DTC, XIII, pt. 2, 1937, col. 1780-1787; Cross, Ratramnus, în ODCC, p. 1160; J.J. Ryan, Ratramnus of Corbie, în CE, 12, p. 93-94.

Regino de Priim

Regino de Priim (840-915), călugăr benedictin, canonist şi istoric. Potrivit tradiţiei s-a născut la Altrip pe Rin, în apropiere de Speyer. Devine stareţ al mănăstirii Priim în 892. Din pricina unor

TIO

REGINO DE PRUM

REMIG1US DE AUXERRE

REMIGIUS DE AUXERRE

RESTITUTUS

tensiuni politice este obligat să pără­sească acest post şi se retrage la mănăs­tirea Sf. Martin din Trier, unde devine stareţ cu sprijinul prietenului său Arhi­episcopul Ratbod. De la Regi no ne-au ră­mas trei lucrări. Cea mai importantă, este o colecţie de canoane bisericeşti Libri duo de synodalibus causis et disciplinis ecclesiasticis. Este vorba de o lucrare deosebit de importantă pentru istoria dreptului canonic, în prima carte prezin­tă normele fundamentale privind admi­nistraţia bisericască şi viaţa religioasă. Cartea a doua abordează norme privind laicii. Izvoarele folosite de el se leagă de tradiţia canonică romană, în special de Reforma carolingiană şi cuprinde ca­noane preluate din Hispana Collectio; Hadriana Collectio; canoanele sinoade­lor france; 14 fragmente din decretai iile false; numeroase texte din Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti şi norme mona­hale, cât şi fragmente din Breviarum Alaricianum. Celelalte două lucrări ale sale sunt: De harmonica institutione şi Chronicon. o istorie universală de la naşterea lui Hristos şi până în anul 906.

Migne, PL 132, 9, 483; ediţie completă: F.G.A. Wasserschleben, Leipzig, 1840; P. Fournier, l'Oeuvre canonique de Reginon de Priim, BiblEcclChartre, 81, 1920, p. 4-44; G. Flade, Germanisches Heidentitm und christliches Erziehitngbemuhen in Karo-lingischer Zei t nach Reginus von P ritm, Theologische Studien und Kritiken, 106, 1934-1935, p. 213-240; J.M. Buckley, Regina of Priim, în CE, 12, p. 204; G. May, Regino of Priim, Collection of., în CE, 12, p. 204-205, cu bibliografie.

Reginus

Reginus, episcop de Constantia/Salamis, în Cipru, participant la cel de al treilea sinod ecumenic, Efes 431. împreună cu

Zenon de Kurion şi Evagrie de Soli a prezentat sinodului un libellus, acuzând patriarhia de Antiohia de încălcare a ju­risdicţiei Bisericii din Cipru. De la el s-a păstrat, în traducere etiopiana, o omilie, în care susţine depunerea lui Nestorie* din treapta de patriarh de Constantinopol.

CPG 3, 6485 şi urm.; Libellus în greacă: ACO I, î, 7, p. 118-119; în latină: ACO l, 5, p. 357-358; omilia în greacă: ACO l, l, 2, p. 70-71; în latină: ACO I, 3, p. 168-169; J. Irmscher, Reginus, în DECA, II, p. 2161; G. Rowekamp, Reginus, în LACL, p. 531.

Remigius de Auxerre

Remigius de Auxerre (841-908), teolog şi umanist carolingian. A studiat la şcoala monahală St. Germain din Auxerre, fiind ucenicul lui Heiric, pe care îl succede la conducerea şcolii. A predat mai apoi la Reims şi Paris. Con­tinuă opera de reînviere a culturii clasice începută de Alcuin*, loan Scottus Eri-gena* şi alţii. Educat în metodologia de la Laon, Reims şi Auxerre, Remigius şi-a dedicat o mare parte activităţii sale inte­lectuale redactării de comentarii şi glose la operele unor autori latini necreştini şi creştini: Cato, Terenţiu, Vergiliu, Juve-nal, Prudentius*, Sedulius*, Persius şi Beda* Venerabilul, ale unor gramati-cieni: Priscian, Donatus, Phocas, Eutihie. Cele mai importante lucrări ale sale rămân Comentariile la Martianus Capella şi la Boethius* De consolatione philo-sophiae şi Opuscula sacra. Aceste co­mentarii au făcut accesibilă înţelegerea celor şapte arte liberale în context creş­tin. Nu este suficient de clară poziţia lui în problema universal i i lor, însă în glose­le sale la Martianus Capella au fost des­cifrate influenţe şi nuanţe preluate de la Erigena. Remigius a mai scris comentarii la Facere, Psalmi şi Evanghelia după

Matei, un tratat liturgic, De celebratione Missae, care a fost inclus în Pseudo-Alcuin, De divinis officiis.

Migne, PL 131, 47-970 (comentariile la Facere şi Psalmi nu sunt cele autentice), pen­tru comentariile autentice vezi: A. Vaccari, SJ, // genuino commento ai Salmi di Remigio di Auxerre, în Biblica, XXVI, 1945, p. 52-99; Cea mai bună listă a operei: Manitius, I, 504-519; Comentariul la Martianus Capella: ed. de Cora E. Lutz, Remigii Autissiodorensis Commentum in Martianum Capellam, 2 voi., Leiden, 1962-1965; Cross, Remigius of Auxerre, în ODCC, p. 1173; L.E. Lynch, Remigius of Auxerre, în CE, 12, p. 340-341, cu bibliografie.

Remigius de Reims

Remigius de Reims sau Renii (437-533), episcop de Reims, supranumit 'Apos­tolul francilor'. S-a născut într-o familie aristocrată galo-romană la Laon sau Cernay în Franţa. A studiat la Reims. Cultura lui deosebită şi mai ales viaţa de sfinţenie pe care a dus-o, i-a determinat pe locuitorii oraşului Reims să-1 aleagă episcop, când avea doar vârsta de 22 de ani. Cel mai important eveniment din viaţa sa a fost fără îndoială botezul lui Clovis, regele francilor (481-511), care s-a botezat împreună cu trei mii de supuşi. Tradiţia spune că regele Clovis a făgăduit că va îmbrăţişa religia soţiei sale, dacă Dumnezeul creştinilor îl va ajuta să-i învingă pe alamanni. în 496, a avut loc o bătălie decisivă Ia Tolbiac (Tolbiacum sau Zulpich, lângă Cologne), Clovis obţinând victoria decisivă. Ca urmare, el primeşte botezul, în anul 498/9, de Crăciun. Acest eveniment a avut un impact deosebit de mare asupra lucrării misionare întreprinse de Re­migius. în literatura creştină, Remigius ocupă un loc mai modest. Lui îi sunt

atribuite patru Scrisori, un Testament; o scurtă scriere în proză şi o Vita, scrisă cu puţin timp înainte de a deceda, dar care nu s-a păstrat. Două din cele patru scri­sori sunt adresate regelui Clovis, a treia, este o scrisoare personală, în care explică măsurile luate împotriva unui preot, Claudius, care a încălcat disciplina Bi­sericii, iar ultima, este adresată episcopu­lui de Tongres. Grigorie* de Tours, în Historia Francorum, descrie ceremonia botezului regelui Clovis. Hincmar* de Reims şi Venantius Fortunatus* au scris biografia Iui Remigius.

Migne, PL 65, 963-976; scrisorile ed. critică: MGH Epistolae, III, 1892, p. 112-116; testa­mentul ed. critică: B. Krusch, MGH, Scrip-tores Rerum Merovingicarum, III, 1896, p. 336-347; A A SS, oct. l, 1765, p. 59-187, la p. 128-30 (viata scrisă de V. Fortunatus); viata, text complet: B. Krusch, MGH, Scrip-tores Rerum Merovingicarum, III, 1896, p. 239-336; Grigorie de Tours, Historia Fran-corum, II, 23; H. Jadot, Bibliographie des ouvrages concernant la vie et le evite de saint Remi, Reims, 1889-1890; E. d'Avenay, Saint Remi de Reims, apotre de Francs, Lille_? 1896; W.C. Korfmacher, Remigius of Reims, St., în CE, 12, p. 341-342; Cross, Remigius, St., în ODCC, p. 1172-1173; C. Kasper, Remigius von Reims, în LACL, p. 532.

Restitutus

Restitutus, episcop de Cartagina în sec. IV. La scurtă vreme după urcarea sa pe tronul episcopal, participă la sinodul de la Rimini din 359, după unele păreri, prezidând lucrările sinodale. Adversar al formulei de la Sirmium din 22 mai 359, este numit conducătorul delegaţiei sino­dale care urma să se deplaseze la Con­stantinopol pentru a se întâlni cu îm­păratul Constans şi a-i remite acestuia documentele şi scrisoarea sinodală.

a ^J

întrucât gruparea proariană a izbutit să

RESTITUTUS

ajungă mai devreme la Constantinopol, delegaţia condusă de Restitutus a trebuit să se oprească din drum la Niceea în Tracia, membrii ei fiind constrânşi să iscălească o nouă formulă de credinţă. Cu acea ocazie, el dictează un text în care se justifica de ce el şi delegaţia sa au refuzat să accepte formula niceeană de la Rimini, cât şi motivele pentru care au acceptat comuniunea cu proarienii. In Africa, atitudinea lui a fost aspru criti­cată, însă întregul eveniment a fost curând dat uitării. Despre Restitutus nu avem alte informaţii. Se ştie doar că în 390 scaunul episcopal din Cartagina era ocupat de Geneclius.

Migne, PL 10, 702; PLS, l, 303-304; G.T. Stokes, Restitutus (2), în Smith-Wace, IV, p. 543; Simonetti, 314-321; A. di Berardino, Restitutus, în DECA, II, p. 2165.

Reticius sau Rhoeticius

Reticius sau Rhoeticius, episcop de Autun în Galia, în prima parte a sec. al IV-Iea. Este considerat ca fiind unul din­tre cei mai vestiţi episcopi din Galia, în perioada constantiniană. Nu avem docu­mente istorice despre viaţa şi activitatea lui. Grigorie* de Tours este primul care îi redactează viaţa pe baza tradiţiei orale a vremii sale. Reticius a participat, trimis fiind de către împărat, la cele două sinoade de la Roma din 313 şi 314, care s-au ocupat de controversa donatistă. Ieronim* menţionează două lucrări ale lui Reticius: un comentariu la Cântarea Cântărilor, despre care Rufm* nu are prea multe cuvinte de laudă, şi un volum mai mare împotriva lui Novaţian*. Nici una din aceste lucrări nu a supravieţuit. In sec. al XH-lea, Berenger de Poitiers a preluat un citat din comentariul acestuia la Cântarea Cântărilor, în Apologia lui

RHETORIOS DE EGIPT

Abelard, scrisă împotriva lui Bernard de Clairvaux (Quasten).

Migne, PL 44, 644 Commentarius in Canticum Canticorum - fragmentul din Liber apologeticus pro Abelardo, de Berenger de Poitiers; H.W. Phillott, Reticius, art. în Smith-Wace, IV, p. 544-545; A. von Harnack, Geschichte der altchristlichen Literatur, I, 751 şi urm.; E. Griffe, La Gaule chretienne ă l'epoque romaine, I, Paris, 1964, p. 188-190; Quasten, Patrology, II, p. 413-414; V. Saxer, Reticius d'Autun, în DECA, II, p. 2168-2169; F. Rowekamp, Reticius von Autun, în LACL, p. 532, cu bibliografie.

Rhetorios de Egipt

Astrolog din sec. VII, activ la Alexan­dria. Nu avem informaţii despre bio­grafia lui. De la el a rămas o extraordi­nară colecţie de extrase din lucrările unor astrologi greci anteriori Iui, ale căror lu­crări, se pare, că au existat într-o biblio­tecă mai mare. Perioada în care a activat, este determinată în funcţie de un horo­scop, inclus în lucrarea sa, şi care datează din 24 februarie 601. Totodată, se crede că el a scris înainte de căderea Alexan­driei sub arabi şi distrugerea marii Biblioteci alexandrine. Numărul mare de lucrări la care a avut acces, sugerează existenţa unei colecţii de cărţi, lucru faci­litat de marea Bibliotecă din Alexandria, în plus, colecţia lui de extrase a fost folosită de Teofil de Edessa, despre care se ştie că a trăit în sec. VIII. Din aceste motive se poate spune cu certitudine că el a activat în sec. VII. Lucrarea sa nu s-a păstrat în întregime. Au supavieţuit trei extrase din sec. IX, XI şi o traducere la­tină din sec. XIII. Din ceea ce a supra­vieţuit, se poate deduce că el a fost fami­liar cu scrierile unor mari erudiţi ai anti­chităţii şi astrologi, ca de exemplu: Balbilus (sec. I), Dorotei de Sidon (anul

RHETORIOS DE EGIPT

75), Ptolemeu*, Vettius Valens (sec. II), Antioh de Atena (sec. III), Pavel* de Alexandria, Iulian de Laodiceea şi Euto-kios. Colecţia Iui Rhetorios face parte din compendiul întocmit de Eleutherios Zebelionos, numit şi Ilie, în anul 1388, sub pseudonimul Palchos. Se poate spune că lucrarea lui Rhetorios este unul din principalele documente din sec. V şi VI care ne vorbesc despre tradiţia horo­scopului în Bizanţ.

Catalogus Codicum astrologorum graeco-rum, (Bruxelles, 1898-1953), I, p. 142-164; 5,3 p. 124 şi urm., 5.4, p. 123-154; 7, p. 192-226; 8, l, p. 220-248; D. Pingree, Antiochus and Rhetorius, Classical Philology 72, 1977, p. 203-223.

Rhodon

Rhodon sau Rhodo, scriitor creştin, apologet antignostic, din a doua jumătate a sec. II, despre care avem informaţii doar din Istoria bisericească a lui Eu-sebiu* de Cezareea. A fost originar din Asia şi s-a convertit la creştinism în timpul şederii la Roma, unde a devenit discipol al lui Taţian*. Această informaţie ne este furnizată chiar de Rhodon într-un tratat împotriva marc ion iţi lor, adresat lui Callistion. El mai menţionează în tratatul său grupările în care s-au divizat mar-cioniţii după moartea lui Marcion, şi relatează disputa orală pe care el însuşi a avut-o cu marcionitul Apelles*. Nu se ştie dacă el a izbutit să scrie şi răspunsul la lucrarea lui Taţian, intitulată: Pro­bleme, în care el prezenta locurile greu de înţeles şi contradictorii din Sf. Scrip­tură. Cert este că şi-a făcut cunoscută intenţia de a o scrie. Rhodon a mai scris şi un tratat la Hexaemeron ('Eiq ir\v 'E£,ctf||iepov 'ytco^vtikoc). Ieronim afir­mă că Rhodon a scris tratatul său împotriva montan i şti l or. în legătură cu

ROMAN MELODUL

această aserţiune, specialiştii sunt de părere că este vorba de o scăpare din partea lui Ieronim, adevărul fiind de partea lui Eusebiu de Cezareea.

Migne, PG 5, 1331-1338; Eusebiu, Ist. bis., V, 13 şi 16; Ieronim, De vir. iii, 37, 39; E. Venables, Rhodo (1), în Smith-Wace, IV, p. 545; A. Harnack, Geschichte der alten christlichen Literatur bis Eusebius, l, Leipzig, 1893, p. 599; II, Leipzig, 1897, p. 313 şi urm.; Bardenhewer, I, p. 392-394; Altaner-Stuiber, 1980, p. 99; Cross, Rhodo, ODCC, p. 1184; V. Zangara, Rhodon, în DECA, II, p. 2176, cu scurtă bibliografie; R. Hanig, Rhodon, în LACL, p. 532-533, cu bibliografie sumară.

Roman Melodul

Roman Melodul (490-560) imnograf grec, fără îndoială cel mai mare scriitor de condace. De origine siriană, s-a născut la Emesa, înainte de anul 490 şi a slujit ca diacon la Biserica învierii din Berit. Vine la Constantinopol în vremea îm­păratului Anastasie I (491-518). Aici a fost hirotonit preot şi a slujit în «oborul sacerdotal al Bisericii Născătoarei de Dumnezeu din Chir. Darul său poetic este pus pe seama unei minuni. Se spune că Maica Domnului i s-a arătat în vis, dându-i darul scrierii de imne. îndată el a scris condacul de Crăciun: Fecioara astăzi. Activitatea sa literară s-a desfă­şurat între anii 536-556. Se stinge din viaţă în jurul anului 560. Meritul desco­peririi activităţii acestui mare imnograf creştin îi revine marelui bizantinolog K. Krumbacher.

Lui Roman Melodul îi sunt atribuite peste 1000 de imne, dintre care s-au păs­trat în jur de 80, iar dintre acestea un număr relativ mic, aproximativ 40, au fost reeditate de specialişti ca Christ, Paranikas, Pitra, Krumbacher şi alţii.

ROMAN MELODUL

ROMANOS DE RHOSUS

ROMANOS DE RHOSUS

RUFIN

îndeobşte, imnele lui iau forma unor omilii în versuri, alcătuite din 24 sau mai multe strofe. Temele abordate sunt foarte variate şi se disting prin bogăţia doctrinară, profunzimea gândirii şi simţirii, printr-o limbă elegantă, lipsită de exagerări în fi­guri poetice, ceea ce denotă o sensibilitate şi trăire deosebite. Momentele importante din viaţa Mântuitorului, ca Naşterea, în­tâmpinarea la Templu sau învierea, au constituit un izvor de inspiraţie cu mari valenţe, fiind prezentate cu nespusă măies­trie poetică şi, ca atare, sunt considerate capodopere ale literaturii universale. La fel, vieţile unor personaje biblice sau sfinţi: Fecioara Măria, Petru, losif, Mina, Trifon etc., au constituit şi ele surse de inspiraţie, dând imnografului acel imbold creativ, care îl aşază alături de cei mai mari poeţi ai lumii creştine. Tradiţia biseri­cească îl supranumeşte, datorită darului său, 'alăuta dumnezeiescului Duh', 'greierul dumnezeieştilor cântări' etc.

CPG III. 7570; W. Christ şi M. Paranakis, Anthologia graeca carminium christ., Lipsiae, 1871; J. B. Pitra, Analecta sacra, l, Paris, 1876; ed. crit. P. Maas - C. A. Trypanis, Cantica (genuine), Oxford, 1963; Cantica dubia, Berlin 1970; în greacă: N. B. Tomakides în 4 voi.. Atena. 1952-1959 (ediţia este considerată mai puţin satisfăcă­toare); trad. în germană: G.H. Bultmann, Romanus der Melode. Festgesânge, Ziirich-MUnchen-Paderborn-Wien, 1960; trad.în engleză: M. Carpenter, Kontakia of Ro-manos, Byzantine Melodist, /, On the Persan of Christ, Columbia, University of Missouri Press, 1970; Romanos Ie Melode, Hymnes, J. Grosdidier de Matons în SCh, 99, tome l, Introduction et Hymnes, I-VI11, Paris 1964; tome II, 1965 (SCh 110); tome III, 1965 (SCh 114); tome IV IV, 1967 (SCh 128); tome V 1981 (SCh 283); H. G. Beck, Kirche und theologische Literatur im byzantinischen Reich, Munchen, 1959; G. Camelii, Romano îl Melodo, Firenze, 1930; K. Krumbacher, Geschichte der byzantinischen Literatur, zweite Auflage, Munchen, 1897; P. Vinti-

lescu, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântarea bisericească, Bucureşti, 1937, p. 71-78; K. Mitsakis, The Language of Romanos the Melodist, Munchen, 1967; Cayre, II, p. 286-288; J. Gosdidier, Romanos le Melode et Ies origines de la poesie religieuse ă Byzance, Paris, 1977; W.L. Petersen, The Dependence of Romanos the Melodist upon the Syriac Ephrem, VigChr 39, 1985, p. 171-187; Bardenhewer, V, 199 şi urm., H. A. Wilson, Romanus (9), art. în Smith-Wace, IV, p. 552; I. G. Coman, Patro-logie, 1956, p. 297-298; Cross, Romanos, St., art. în ODCC, p. 1196; Altaner-Stuiber, 1980, p. 532-533, cu bibliografie; S. Zincone, Romanos le Melode, în DEC A, II, 2181 -2182, cu bibliografie; B. Breilmann, Romanus der Sânger, în LACL, p. 535-536, cu bibliografie.

Romanos de Rhosus

Romanos de Rhosus, episcop de Rhosus, localitate pe malul lacului Isus, la nord de Antiohia, în Seleucia Secunda, con­temporan cu Sever* de Antiohia şi adversar al acestuia. Informaţiile pe care le avem despre el sunt preluate din câte­va scrieri ale lui Sever. Astfel, într-o scrisoare către Ântioh, stareţ al mănă­stirii Beth Mar Bassos, Sever îşi exprimă nemulţumirea faţă de acesta, deoarece a apărat ortodoxia lui Romanos. Din scrisoare reiese că , la acea dată, anul 516, Romanos era deja decedat. Tot din acea Scrisoare dar şi din omiliile cate­drale 119 şi 124, aflăm că Sever a citit o lucrare a lui Romanos, intitulată: Scara (Seblatha, KXîjaa^), pe care o respinge cu virulenţă. După el, Romanos ar fi prezen-tat-o pe Fecioara Măria la Nunta din Cana ca simbol al concupiscenţei, şi că ar fi văzut în mărturisirea lui Petru o preves­tire a ereziilor care vor lua naştere în Biserică. Sever a citit Scara în perioada în care se afla la Constantinopol. în Scri­soare el mai face referire la un traiat al lui Romanos împotriva theopaschiţilor,

dând şi un citat. Sever ne mai informează că Romanos a fost condamnat un sinod episcopal din Antiohia şi şi din Alexandria, şi că a fost comparat cu Nestorie*, cu maniheii şi cu barbarii.

CPG III, 7117-7121; R. Duval, în PO 26, p. 375-379; 29, p. 222 şi urm.; S.P. Brock, Some New Letters ofSeverus, TU, 115, 1975, p. 22 şi urm.; E. Honigmann, Eveques et eveches monophysites d'Asie Anterieure au V!^e siecle, CSCO, 127, Subsidia 12, Louvain, 1951, p. 82 şi urm; A. de Nicola, Romanos de Roşa, în DECA, II, p. 2182, cu bibliografie; P. Bruns, Romanus von Rhosus, în LACL, p. 535.

Rufm

Rufin, prieten al lui Prosper* de Aqui-tania. Dintr-o scrisoare a lui Prosper, Ad Rufmum de gratia et libero arbitrio, aflăm că Rufin îi scrisese prietenului său despre cei care atacaseră doctrina lui Augustin* despre har şi îl acuzaseră pe Prosper că a îmbrăţişat aceeaşi erezie. Prosper îi răspunde apărând doctrina augustiniană şi respingând totodată doc­trina pelagiană. Se pare că acest răspuns a fost scris în anul 429, întrucât Augustin era deja în vârstă, după cum se sugerează în scrisoare.

CPL 516; Epistola ad Rufinum în Migne, PL 51, 77-79; PL 45, 1793-1802; J. Gammack, Rufmus (9), în Smith-Wace, IV, p. 562; A. Poliastri, Rufm, în DECA, II, p. 2196.

Rufm

Rufin (345-410), Tyrannius sau Turra-nius, scriitor bisericesc latin, traducător, prieten şi mai apoi adversar al lui Iero­nim*. S-a născut la Concordia în 345, lângă Aquileia într-o familie creştină, învaţă, pentru început, la Aquileia şi mai apoi la Roma, unde l-a avut coleg pe Ieronim. Se întoarce la Aquileia unde

devine monah, iar de aici pleacă în Egipt, unde rămâne o perioadă de 4-7 ani, audi­ind şi cursurile lui Didim* cel Orb. Din Egipt merge în Ţara Sfântă şi se sta­bileşte nu departe de mănăstirea înfi­inţată de Melania cea Bătrână, pe Mun­tele Măslinilor în Ierusalim, în jurul anu­lui 390, este hirotonit de episcopul loan al Ierusalimului. Aceasta este perioada în care Rufm se îndepărtează din ce în ce mai mult de vechiul său prieten Ieronim, refuzând să înveţe ebraica împreună cu el şi alăturându-se episcopului loan în con­troversa origenistă. întrucât nu a izbutit să scrie şi să publice nimic, Ieronim îl acuză pe Rufm, cu ocazia primei lor di­sensiuni, că este leneş şi incapabil de a produce ceva. în 397, el revine la Roma, iar după doi ani se stabileşte la Aquileia;, dedicându-se traducerii şi scrisului. După invazia goţilor în 407, se retrage la Roma, iar de acolo în Sicilia. Se stinge din viaţă la Mesina în 410. Marea parte a operelor lui Rufin sunt tra­duceri, care, în cele mai multe cazuri sunt prelucrări mai degrabă decât traduceri, după cum s-a întâmplat în cazul lui Ori-gen, unde a intervenit făcând corecturi doctrinare, susţinând că părerile necon­forme cu doctrina ortodoxă din scrierile lui Origen au fost interpolări târzii. Munca de traducere efectuată de Rufin mai este importantă şi pentru că multe din textele traduse de el s-au păstrat doar în traducerile făcute de el, originalul pierzându-se. Dintre traducerile făcute de el reţinem: Origen, De principii*, o parte din Comentariul la Epistola către Romani şi din Cântarea Cântărilor; 17 omilii la Facere; 13 omilii la Ieşire; 16 omilii la Levitic; 18 omilii la Numeri; 26 omilii la losua; 9 omilii Ia Judecători; 9 la Psalmi. Prima carte din Apologia pen­tru Origen a lui Pamfll, cu anexa De adulteratione librorum Origenis. Pseu-

RUFIN

RUFIN SIRIANUL

RUFIN SIRIANUL

RURICIUS

do-Origen (Adamantius*), De recta in Deum fide; Evagrie*, Sentinţe; prelu­crarea creştină a sentinţelor lui Sextus*. Scrisoarea lui Clement* către lacob şi Recognitiones; Eusebiu* de Cezareea, Istoria bisericească', Sf. Vasile* cel Mare, două serii de reguli monahale şi opt discursuri; Sf. Grigorie* de Nazianz, nouă discursuri; Ghelasie* de Cezareea, Istoria bisericească şi propria sa istorie a călugărilor din Egipt sau Vieţile Părin­ţilor^ scrisă în greacă şi tradusă în latină. Dintre scrierile personale, menţionăm completarea pe care o face la Istoria bisericească a lui Eusebiu, care cuprinde evenimentele până la moartea împăratu­lui Teodosie, în 395. Comentariul la sim­bolul apostolilor, care reprezintă prima redare în latină a acestui simbol de cre­dinţă. La acestea adăugăm apologiile scrise de el: Apologia ad Anastasium romanae urbis episcopum, în care îşi jus­tifică propria credinţă şi motivează tra­ducerea lui Origen, şi o a doua apologie, împotriva fostului său prieten, Apologia in Hieronymum şi un mic tratat în două cărţi: De benedictionibus Patriarcha-rum, în care explică binecuvântările date de losif copiilor săi. Lucrarea sa Chroni-corum libri duo, cunoscută şi sub denu­mirea de Istoria sacră, este o istorie a evreilor şi creştinilor de la creaţie şi până la consulatul lui Stilicon în anul 400. Rufîn nu a fost un creator de doctrină, ci mai degrabă un transmiţător. El a pus la dispoziţia cititorului din Apus unele din­tre cele mai interesante opere create în Răsăritul creştin, contribuind în acest fel la circulaţia de idei şi la o mai bună cunoaştere între cele două părţi ale Bisericii creştine.

Migne, PL 21; CPL, 195 şi urm.; CCL 20, 1961; C. A. Heurtley, De Fide et Symbolo, Oxford, 1864; F. X. Murphy, Rufinus of Aquileia, 345-411, Catholic University of

America, Studies in Medieval History, N. S., VI, 1945; R. Reitzenstein, Historia mona-chorum [by Rufinus] und Historia Lausiaca [by Palladius], Forschungen zur Religion und Literatur des Alten und Neuen Testa-ments, N. F. VII, 1916; J. E. L. Oulton, Rufmus's Translation of the Church History of Eusebius, în JTS, XXX, 1928-1928, p. 150-174; W. H. Fremantle, Rufinus, art. în Smith-Wace, IV, p. 555-561; G. Bardy, DTC, XIV, pt. l, 1939, col. 153-160; Tixeront, Patrologie, p. 319-323; Bardenhewer, III, p. 549-558; Cayre, I, p. 548-553; I.G. Coman, Patrologie, 1956, p. 238-240; Altaner-Stuiber, 1980, p. 392-394; Quasten, Patro-logy, IV, p. 247-254, cu bibliografie; Cross, Rufinus, Tyrannius or Turranius, în ODCC, p. 1208-1208; J. Gribomont, Rufin d'Aquilee, în DECA, II, p. 2197-2198; M. Skeb, OSB, Rufin von Aquileia, în LACL, p. 536-637, cu bibliografie recentă.

Rufîn Sirianul

Rufin Sirianul, prieten al Fer. Ieronim*, probabil cel care a revizuit textul vulgata al Epistolelor pauline, Epistolelor sobor­niceşti şi probabil al Faptelor Apostolilor şi al Apocalipsei. Este numit Sirianul pentru a fi deosebit de Rufin* de Aqui­leia şi Rufin, presbiterul de la Roma, toţi fiind contemporani. Se pare că el a fost unul dintre credincioşii care s-au alăturat lui Ieronim la plecarea lui din Roma şi s-au aşezat la Betleem. Prietenia lui Rufin cu Ieronim s-a concretizat, după unii cercetători, în strânsa colaborare la traducerea Vulgatei, deoarece revizuirea unor cărţi noutestamentare îi este atri-

A

buită. In anul 399, el aduce la Roma două scrisori din partea lui Ieronim (81 şi 84) şi lucrarea lui Origen*, De principiis. în casa lui Pammachius de la Roma face cunoştinţă cu o serie de adepţi ai lui Pelagiu*. După părerea Iui Marius* Mercator, Rufin Sirianul este adevăratul

inspirator al învăţăturii cunoscute sub

y*.

numele de pelagianism. In preajma anu­lui 411, Rufin redactează două lucrări: Liber de fide şi Libellus defide. Autorul lucrării Liber de fide a cunoscut înde­aproape scrierile teologice greceşti şi în special ale capadocienilor şi ideile antro­pologice ale şcolii din Antiohia. Libellus este compus din 12 anateme.

Migne, PL 21, 1123-1154; CPL 199 şi urm.; Migne, PL 48, 451-491; E. Schwartz, Acta Conciliorum Oecumeniconim, I, 5, Berlin 1924, p. 4-5 (Libellus de fide); M. W. Miller, Rufini preş by teri Liber defide, Washington, 1964; Libellus în Migne, PL, 21, 1123-1124; PL, 48, 239-254; ACO; I, V, 4-5; H. Rondet, Rufin le Syrien et le liber defide, AugL., 22, 1972, p. 531-539; E. TeSelle, Rufinus the Syrian, Caelestiits, Pelagius, Aug. Studies 3, 1972, p. 61-65; W. H. Fremantle, Rufinus (5), art. în Smith-Wace, IV, p. 561; Quasten, Patrology, IV, p. 246-247; G. Bonner, Rufinus of Syria and African Pelagianism, Agustinian Studies, l, 1970, p. 31-47; J. Gribomont, Rufin le Syrien, în DECA, II, p. 2198; G. Rowekamp, Rufin der Syrer, în LACL, p. 537.

Rufus de Şotep

Rufus de Şotep, exeget de limbă coptă la cumpăna secolelor VI şi VII. Din infor­maţiile pe care le posedăm, aflăm că a trăit ca monah şi a făcut un pelerinaj în Ţara Sfântă. La reîntoarcere, a fost făcut episcop de Şotep (Hypsele, oraş în Egiptul de Sus, la şapte km în partea de sud-est de Lycopolis-Asyut), de către patriarhul Damian (578-604). Rufus a fost figura proeminentă a renaşterii lite­rare în Biserica Coptă. De la el ne-au rămas comentarii la Evanghelia după Matei şi Luca. Aceste comentarii nu au fost încă editate pentru a putea fi supuse unei analize doctrinare atente. Exegeza sa este în parte alegorică, deşi acordă atenţie elementelor filologice. Ca ele-

ment cheie în înţelegerea concepţiei sale despre Sf. Scriptură, menţionăm insis­tenţa lui asupra armoniei dintre Vechiul Testament şi Noul Testament în icono-mia mântuirii, în acest context, el pole­mizează cu ereticii marcioniţi şi cu mani-heii care atacau canonul Sf. Scripturi.

G. Garitte, Rufus eveque de Şotep et şes commentaires des Evangiles, în Museon, 69, 1956, p. 11-33; T. Orlandi, Rufus de Şotep, în DECA, II, p. 2198-2199; P. Bruns, Rufus von Schotep, în LACL, p. 538-539.

Ruricius

Ruricius, episcop de Limoges. Descen­dent dintr-o familie aristocrată gallică, după terminarea studiilor Ruricius se căsătoreşte. La scurtă vreme, cei doi soţi se despart pentru a îmbrăţişa fiecare viaţa monahală, în 485 este ales episcop de Limoges. De la el ne-a rămas o colecţie epistolară, cuprinzând aproximativ 60 de scrisori. Multe din acestea au fost scrise înainte de a fi îmbrăţişat viaţa monahală. Epistolele sale nu au o importanţă deo­sebită pentru istoria vremii sau pentru teologie. Ele rămân doar un exemplu de tradiţie epistolară, care abordează în speţă teme morale şi ecclesiale. Din epis­tole mai desprindem relaţiile de prietenie pe care el le-a avut cu diverse persona­lităţi creştine ale vremii, între care: Sidoniu* Appolinaris, Faustus* de Riez, Caesarius* de Arles şi alţii.

Migne, PL 58, 57-123; CPL, 985; CSEL 21, 351-450; R. Demeufenaere, CCL 64, p. 313-394; H. Hagedhal, La Correspondance de Ruricius, Goteborg, 1952; S.A. Bennett, Ruricius (1), în Smith-Wace, IV, p. 563; M. Simonetti, Ruricius de Limoges, în DECA, II, p. 2199; C. Kasper, Ruricius von Limoges, în LACL, p. 538, cu bibliografie.

RUSTICUS

RUSTICUS

RUTILIUS CLAUDIUS NAMATIANUS


Rusticus

Rusticus, unul din cei şapte diaconi de la Roma, nepot al papii Vigiliu. îl însoţeşte pe Vigiliu în călătoria sa la Constan-tinopol unde se dezbătea problema celor Trei Capitole. Când Vigiliu publică îudi-catiim, dezaprobând în mod oficial cele Trei Capitole, Rusticus adoptă o atitu­dine ostilă faţă de acest document şi îl acuză pe papă că promovează învăţături contrare sinodului de la Calcedon. în plus, el răspândeşte documentul papal fără aprobarea lui Vigiliu şi se declară deschis împotriva lui. Acest lucru îl supără pe Vigiliu, care îl excomunică în 553 şi condiţionează iertarea de această aspră pedeapsă de pocăinţa acestuia, în consecinţă, Rusticus este trimis în exil la Tebaida. Revine la Constantinopol şi rămâne pentru o vreme la mănăstirea achimeniţilor. Redactează un Synodicon, cuprinzând actele oficiale ale sinoadelor de la Efes (431) şi de la Calcedon, tra-ducându-Ie în latină, făcând uz şi de alte traduceri anterioare, în jurul anului 560, scrie tratatul Disputatîo contra Ace-phalos, din care aflăm că a mai scris o lucrare, Sermo de definitionibm, care s-a pierdut. Tratatul Dispiitatio, care ne-a parvenit într-o stare deplorabilă, este un text deosebit de important, deoarece el dezvăluie profundele sale cunoştinţe teo­logice legate în special de problema mo-nofizitismului. în abordarea temei, Rusti­ci us promovează o doctrină calcedoniană strictă, fără a face concesii faţă de ana-tematismele lui Chirii* şi fără să accepte sintagma Unus de Trinitate passus est. în problema hristologică, deşi cunoaşte definiţia persoanei dată de Boethius* (individua e t rationalis natura), nu o foloseşte, deoarece, spune el, poate fi folosită cu uşurinţă în sens monofizit, şi face uz de definiţia Sf. Vasile* cel Mare (individuum naturae communis). în cele

din urmă, pentru a arăta de ce natura umană a lui Hristos nu se constituie într-o a doua persoană, el face uz de distincţia lui Leonţiu* de Bizanţ între ipostază şi en ipostază.

Migne, PL 67, 1167-1254; CPL, 946-947; ACO II, 3, 1-3; PLS, 4, 545-597; M. Si-monetti, La disputatio contra Acephalos del diacono Rustica, în Augustinianum 21, î 981, p. 259-289; A. Grillmeier, Jesus der Christus, 2, l, Fribourg, 1986, p. 145 şi urm.; R D, Rusticus (10), în Smith-Wace, IV, p. 565; M. Simonetti, Rusticus, în DECA, II, p. 2219-2200; P. Bruns, Rusticus, Diakon, în LACL, p. 538.

Rusticus

Rusticus, poet, despre a cărui viaţă şi activitate nu posedăm informaţii. Se ştie doar, din fragmentele păstrate, că este autor al unor versuri în care face aluzie la tratatul De Trinitate al Fer. Augustin*. A fost adeseori confundat cu Rusticus Helpidius*, autorul poemelor Carmen de Jesu Christi beneficiis şi Tristicha histo-riarum Testamenti Veteris et Novi (CPL 1506-1507; Migne, PL 62, 543-548). Se crede că Rusticus este autorul unei scurte scrieri de mulţumire adresate lui Eucher* de Lyon.

CPL, 1506; Anthologia Latina, (ed. Riese), I, 2, p. 264 nr. 785; Epistola Rustici ad Euche-rium, în PLS, II, 46-47; carmina: A. Wilmart, Miscellanea Agostiniana, Roma, 1931, p. 271 şi urm.; L. Dattrino, Rusticus, în DECA, II, p. 2200; P. Bruns, Rusticus, Dichter, în LACL, p. 538.

RUSTICUS (sec. V), contemporan cu Bucher de Lyon căruia îi scrie o scrisoare de mulţumire pentru că i-a trimis o copie a celor două cărţi ale sale (probabil, Instructionwn ad Saloniwn libri duo şi

Formulae). Este posibil să fie una şi aceeaşi persoană căreia Sidoniu Apolli-narius îi scrie o scrisoare, sau un oarecare Rusticus de Bordeaux sau Rusticus de Narbonne.

Migne, PL 58, 489; Migne, PLS III, 46-47; Pitra, Analecta Sacra, II, Paris, 1884; R.J.K, Rusticus (7), art. în Smith-Wace, IV, p. 565; Quasten, Patrology, IV, p. 526-527; A. Pollastri, Rustique, în DECA, II, p. 2201; P. Bruns, Rusticus, Presbyter, în LACL, p. 538.

Rutilius Claudius Namatianus

Rutilius Claudius Namatianus (sec. V), poet latin, fără îndoială păgân, în pofida încercărilor lui H. Schenkl de a dovedi că a fost creştin, în 416 se întoarce în Galia, după o vizită la Roma. La revenire, scrie un poem în care descrie şederea şi călă-

toria la Roma, intitulat De Reditu Suo. Are o atitudine deosebit de critică faţă de mişcarea monahală de la Roma susţinută de Ieronim*. Poemul său dezvăluie o serie de aspecte deosebit de importante pentru înţelegerea contextului creştin din acea vreme.

Ed. critică: J.B. Pius, cu studiu amănunţit, Paris, 1904; K.H. Keene, text, şi trad. în engl. de S.F.Savage-Armstrong, London, 1907; Rutilius Claudius Namatianus, De reditit sive Iter Gallicum, ed. de E. Doblhofer, 2 voi., Heidelberg, 1972-1977 cu trad. în germană; Minor Latin Poets, ed. J.W. Duff, A.W. Duff, London-Cambridge, Mass., 1978, p. 751-829 cu trad. în engleză; I. Lâna, Rutilio Nama-ziano, Torino, 1961; H. Schenkl, Einspătro-mischer Dichter und sein Glaubensbe-kenntnis, în Rheinisches Museum fur Phîlologie, N.F., LXVI, 1911, p. 393-416; Cross, Rutilius Claudius Namatianus, în ODCC, p. 1214.

SABELIANISM

SABELIU

SABELIU

SABINUS

Sabas vezi Sava

Sabelianism

Sabelianism, erezie trinitară, denumită astfel după numele întemeietorului ei, Sabeliu* (sec. III), în Apus această ere­zie era cunoscută sub denumirea de patri-passianism. Din punct de vedere teolo­gic, este vorba de monarhism sau moda-lism (acest termen a fost conceput de A. von Harnack), care accentuează unitatea Fiinţei divine în aşa măsură încât neagă Fiului subsistenţa ca persoană, deosebit de Tatăl. Sabelianismul a iscat două serii de discuţii: una în Apus în secolul al II-lea şi alta în Răsărit în secolul al III-lea.

/\

In opinia lui TertuIIian*, fondatorul aces­tei mişcări eretice a fost Praxeas*, care a venit din Asia la Roma în timpul pontifi­catului lui Victor (l 89-198), dând naştere patripassianismului. Ipolit* pune apariţia ei în legătură cu Noetus* de Smyrna, al cărui ucenic, Epigoniu, s-a stabilit la Ro­ma. Ucenicul lui Epigoniu, Cleomene, s-a bucurat de favoruri din partea lui Zefirin, episcopul Romei. Sabeliu, originar pro­babil din Cyrenaica, a devenit discipol al lui Cleomene, iar dacă informaţiile lui Atanasie* şi Epifaniu* de Constantia sau Salamina sunt adevărate, a fost cel care a dat temeiul metafizic acestei erezii. Acelaşi Ipolit ne informează că Sabeliu

s-a bucurat de atenţie din partea lui Calist I, care 1-a excomunicat după ce s-a urcat pe scaunul episcopal al Romei. Sabeliu s-a întors în ţinutul natal, unde şi-a propovă­duit învăţătura, deoarece o erezie trini­tară a izbucnit la Cyrenaica în jurul anu­lui 257, când urni episcopi ezitau să vor­bească despre Hristos ca Fiu al lui Dum­nezeu. Dionisie* de Alexandria, discipol al lui Origen*, a atacat învăţăturile lui Sabeliu. întrucât aceştia fac apel la Ro­ma, episcopul Romei, Dionysius (259-268), scrie împotriva sabelienilor şi a subordinaţioniştilor, trimiţându-i o scri­soare personală şi lui Dionisie de Ale­xandria, solicitându-i să-şi corecteze anumite expresii teologice care nuanţau un oarecare subordinaţionism. Dionisie îi răspunde episcopului Romei cu o Res­pingere şi o Apologie, tratate citate de Eusebiu* de Cezareea şi Atanasie*, con­ţinutul lor fiind acceptat de scaunul ro­man. Secta propriu-zisă a supravieţuit până la mijlocul sec. V, când botezul săvârşit de ei a fost declarat nevalid într-o epistolă a Bisericii din Constantinopol către Martyrius de Antiohia, declaraţie reafirmată în canonul 95 al sinodului quinisext din 692.

A. von Harnack, History of Dogma, trad. de N. Buchanan şi alţii, ed. de A.B. Bruce, 7 voi, London, 1896-1899, voi. 3, p. 1-118; J. Danielou şi H. Marrou, The First Six Hundred Years, trad. engl. de V. Cronin, voi. I, New York, 1964 şi urm.; G.T. Stokes, Sabellianism, on Smith-Wace, IV, p. 567-569; P. Lebeau, Sabellianism, on CE, 12, p. 783; Cross, Sabellianism, on ODCC, p. 1218; M. Simonetti, Sabellio e ii sabellianis-mo, SSR, 4, 1980, p. 7-28; idem, Sabellius-Sabelliens, on DECA, II, p. 2205-2206.

Sabeliu sau Sabelie

Sabeliu, eretic, susţinător al ereziei care îi poartă numele. De origine din Cyre-

naica, Sabeliu a activat la sfârşitul sec. II şi în prima jumătate a sec. III, cel puţin acestea sunt informaţiile sugerate de către Ipolit*în Philosophoumena. Despre viaţa sa avem date foarte puţine. Scrii­torii din sec. IV sunt de acord cu privire la originea lui africană. Timotei de Constantinopol afirmă că au existat două erezii de acest gen: una în Pentapolis şi alta în Lybia. Cel dintâi care îl plasează în Africa este Sf. Vasile* cel Mare, care se bazează pe faptul că învăţăturile sale au fost primite bine în Pentapolis pe la mijlocul sec. III. Sabeliu era în plină activitate la Roma, în timpul episcopatu­lui lui Zefirin (198-217), unde se dezbă­teau două mari probleme Monarhia di­vină şi disciplina bisericească. Gruparea monarhică, de orientare eretică, susţinea totodată o disciplină liberală. Montaniştii de orientare ortodoxă susţineau o disci­plină strictă şi rigidă. Ipolit susţine că la sosirea lui la Roma, Sabeliu nu era decis în ceea ce priveşte perspectiva doctrinei sale, iar Calist 1-ar fi pervertit la mo­narhism. Ipolit a intrat apoi în dispută atât cu Sabeliu, cât şi cu Noetus şi adepţii săi. Deşi a izbutit să-l convingă pe Sabe­liu şi să-l întoarcă la ortodoxie, Calist l-ar fi indus în eroare din nou. După ce ajun­ge episcop de Roma, Calist îl excomu­nică pe Sabeliu, după informaţia lui Ipolit, dorind ca, prin acest gest, să câş­tige credibilitate în ochii ortodocşilor împotriva lui Ipolit.

Din punct de vedere doctrinar, Sabeliu şi discipolii săi extind doctrina patripas-siană incluzând şi elemente pnevmato-logice. Există doar un singur Dumnezeu care se manifestă ca Tată, în Vechiul Testament, ca Fiu în întrupare şi ca Duh Sfânt în timpul pogorârii asupra aposto­lilor la Rusalii, împotriva iui Origen*, care afirma existenţa celor trei ipostase distincte în Treime, Sabeliu şi ucenicii

săi susţineau că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu constituie decât un singur ipostas şi un prosopon. Cazurile extrem de rare în care sabelienii afirmau trei prosopa în Treime se referă doar la monarhienii mo­deraţi, în realitate, formele de monar­hism prezentate de teologii Logosului, în decursul sec. IV, erau legate întotdeauna de sabelianism. Marcel* de Ancyra, mo­narhist radical, a fost considerat sabelian. Se pare că el a scris o serie de lucrări, dacă avem în vedere cele câteva frag­mente din Atanasie* din al 4-lea tratat, împotriva arianismului.

G. T. Stokes, Sabellius, în Smith-Wace, IV, p. 569; M. Simonetti, Sabellio e ii sabellianis-mo, în SSR, 4, 1980, p. 7-28. Vezi şi biblio­grafia de la SABELIANISM.

Sabinus

Sabinus, episcop de Placentia (Plai-sance), participant la sinoadele de la Aquileia (381), Roma (390) şi Milano, (392). Prieten apropiat al lui Ambrozie* care i-a adresat şase scrisori, în una din­tre aceste scrisori; Ambrozie îi cere opi­nia critică faţă de operele sale, semn al înaltei aprecieri faţă de el. Nu suntem însă în posesia scrisorilor pe care Sabi­nus i le-a adresat lui Ambrozie.

Migne, PL 16,916, 1124, 1142, 1178;Mansi, III, 599, 664; G.F. Rossi, S. Savino vescovo di Pacienza, Roma, 1955; F. Danieli, Sabinus (6), în Smith-Wace, IV, p. 575; A. Di Berardino, Sabin de Plaisance, în DECA, II, p. 2206.

Sabinus

Sabinus, episcop de Heracleea în Tracia. A compus o colecţie de acte sinodale, inclusiv ale sinodului de la Niceea. Această colecţie a fost folosită foarte

SAHAG CEL MARE

SAHDONA


mult de către Socrate* în Istoria bise­ricească şi de Sozomen*. Socrate sub­liniază atitudinea partizană a lui Sabinus, acesta fiind membru al sectei lui Macedoniu*.

Socrate, Ist. bis.. I, 8, II, 15; Sozomen, Ist. bis. (GCS NF 4); G.W. Danieli, Sabinus (10), în Smith-Wace, IV, p. 575; W.D. Hauschild, D ie antinizănische Synodalaktensammlung des Sabinus von Heraklea, în VChr, 24, 1970, p. 105-126; M. Simonetti, Sabinus d'Heraclee, în DECA, p. 2207; J. Ulrich, Sabinus, în LACL, p. 539, cu bibliografie.

Sat>hr-isho

Sabhr-isho, episcop de Nisibe, activ în prima jumătate a sec. VIII. Este autor de imne religioase incluse în ritualul de căsătorie al Bisericii nestoriene.

Vat. syr., 89; Urbina, p. 152.

Sabhr-isho Rustam

Sabhr-isho Rustam, monah şi scriitor siriac. S-a născut în satul Harem sau Herem, din ţinutul Hedhaiyabh (Abia-dene). Atras de viaţa monahală, se retra­ge la marea lavră de pe muntele Izla, în vremea stareţului Narsai, succesorul lui Babhai*. La solicitarea monahilor din mănăstire, el scrie un tratat despre sărbă­torirea Vinerii de Aur şi un altul pe teme controversate împotriva ereziilor şi asu­pra unor subiecte teologice, împreună cu Narsai, pleacă din această mănăstire şi se stabileşte, pentru o scurtă vreme, la Beth Abhe. Este invitat apoi de călugării de la mănăstirea Beth Quqa, unde este numit stareţ. In această perioadă, el scrie opt discursuri despre opera de răscumpărare a Domnului, despre încreştinarea unor ţări de către Apostoli şi despre continenţă şi viaţa monahală. Mar Quardagh, sin-

celul catolicosului Isho-yabh* III, îi cere să scrie vieţile lui Isho-Zekha de la mănăstirea Gassa, Isho-yabh III, Avraam, stareţul mănăstirii Beth Abhe, Qam-isho, stareţ la Beth Abhe, Avraam* de Nephtar, a rabbanului lyobh (Iov) Per­sanul şi a bătrânului Sabhr-isho, înte­meietorul mănăstirii Beth Quqa. La aces­tea se adaugă vieţile fraţilor Avraam şi losif. Din scrierile sale, mai ales cele ascetice, s-au păstrat doar fragmente.

Assemani, BO, III, l, 454-455; BO, III, l, p. 468; BO, II, 418, col. 2; BO, III, l, 228, col. 1; Wright, p. 125-126; Chabot, p. 102; Duval, p. 213.

Sahag cel Mare

Sahag cel Mare (Sahak, Isaac Partev sau Partul), catholicosul Bisericii Armeniei Mari între anii 387-438. S-a născut în jurul anului 350, tatăl său fiind Narses cel Mare (m. 373). Potrivit informaţiei dată de Moise*de Khorene, el a fost ultimul descendent al dinastiei fonda­toare a Bisericii Armeniei, descendentă din Sf. Grigorie Luminătorul. A fost edu­cat în cultura elenistă a vremii la Ceza-reea Capadociei şi la Constantinopol. S-a căsătorit şi a avut o fiică, pe nume Sa-haganush. După moartea soţiei sale, îm­brăţişează viaţa monahală, devenind

^

catholicos. In această calitate, el dă un imbold puternic dezvoltării vieţii mona­hale. Tradiţia armeană susţine că el şi-a transformat palatul în mănăstire şi că obişnuia să se retragă periodic în pustie pentru post şi rugăciune. Totodată, a re­organizat atât viaţa bisericească, cât mai ales disciplina clerului. Drept colabora­tor apropiat ÎI alege pe Mesrop* Mashotz (391), pe care îl ridică la treapta de epis­cop. Colaborarea sa cu Mesrop a fost deosebit de fructuoasă. Acum se va in­venta alfabetul armean, se traduc în

armeană Sf. Scriptură şi multe comen­tarii şi tratate teologice, punându-se bazele unei culturi religioase armene. Tot el izbuteşte să primească drepturi mitro­politane de la Constantinopol pentru Biserica Armeniei. Ca atare, la sinodul local din 435, care se pare că s-a ţinut la Ashtishat, Sahag a condamnat ca eretice învăţăturile lui Teodor* de Mopsuestia şi ale lui Diodor* din Tars, prin aceasta punându-se capăt jurisdicţiei Cezareei din Capadocia asupra Armeniei, în pofi­da simpatiilor pe care le avea faţă de bizantini, datorită educaţiei sale, Sahag izbuteşte să menţină relaţii bune cu per­şii, Armenia fiind împărţită la acea vreme între imperiul persan şi cel bizan­tin. După alegerea în funcţia de catholi­cos, el întreprinde o călătorie la Ctesifon, reuşind să-1 convingă pe regele persan Yezdegerd să oprească persecuţiile îm-

f\

potriva creştinilor. In jurul anului 425, este depus de către perşi şi silit să pără­sească scaunul patriarhal pentru raţiuni politice. Mai târziu, datorită sprijinului de care se bucura în rândul poporului, i s-a permis să revină în scaun. Contribuţia literară a lui Sahag a fost deosebit de importantă. El a jucat un rol important în alcătuirea alfabetului armean, împreună cu Mesrop, angajându-se personal în activitatea de redare a unor texte scripturistice (Pentateuhul, Isaia, Cărţile Sapienţiale) şi de comentarii bi­blice (probabil comentarii omiletice), în armeană. Din păcate, opera sa literară s-a pierdut. S-a păstrat corespondenţa sa. De importantă deosebită, este scrisoarea sa către patriarhul Proclus* al Constantino-polului, care i-a răspuns prin vestitul Tomos ad armenos. Tradiţia îi mai atri­buie o liturghie armeană şi multe imne şi cântări bisericeşti, precum şi o serie de canoane.

Corespondenţa în: Moses of Chorene, History of Armenia Major, III, 57 şi J. Izmiveantz (ed.), Bo;sk of Letters, Tiflis, 1901 în armeană; R. Grousset, Histoire de l'Armirie, Pa.1s, 1947, p. 171; J. de Morgan, Histoire du pzople armenien, Paris, 1919, p. 175, 312; L. Davidson, Isaac (7) /, ST. (Sahag the Great, Partev, the Parthian), în Smith-Wace, 111, p. 290; Bardenhewer, V, p. 195-197; Altaner-Stuiber, 1980, p. 350; N.M. Setian, Isaac ;he Great, NCE, VII, p. 662; Cross, Isaac the Great, St., în ODCC, p. 715; S.J. Voicu, Sv.'iak le Grand, în DECA, II, p. 2218; P. Bruns, Sahak der Grofie, în LACL, p. 539.

Sahdona sau Sahadunas

Sahdona (Sahadunas, în traducere Mar­tir), episcop nestorian de Mahoze (Ma-huza) şi scriitor siriac. S-a născut la Hal* mon în Beth Nuhadra şi a studiat la şcoala teologică din Nisibe. în jurul ani­lor 615/20 îmbracă haina monahală, iar în perioada 635-640 este ales şi hirotonit episcop de Mahoze, în Beth Garmai. în timpul unei scurte şederi la Apamea, în cadrul discuţiilor pe care le-a avut cu monahii de aici, el părăseşte doctrina nestoriană. Datorită învăţăturilor sale privind Persoana lui Hristos, în care pro­mova doctrina calcedoniană, a fost alun­gat din scaun şi din Biserica nestoriană, fiind obligat să se refugieze în Siria, sta­bil indu-se la Edessa. Este numit episcop de Edessa de către împăratul Heraclie. Nu rămâne multă vreme în scaun, deoa­rece se retrage în munţi ca sihastru, unde a şi decedat. Este posibil ca în perioada şederii sale la Edessa să fi terminat lu­crarea sa Despre desăvârşire., editată sub titlul: Cartea desăvârşirii faptelor, şi considerată una din capodoperele litera­turii siriace ascetice. Cartea este împăr­ţită în două părţi. Din prima parte au supravieţuit şase capitole, care vorbesc

SAHDONA

SALVIAN DE MARSILIA

SALVIAN DE MARSILIA


despre viaţa monahală, ruperea de lume, viaţa în comun, viaţa solitară şi lupta cu patimile. Capitolele celei de a doua părţi tratează despre credinţă, speranţă, iubirea desăvârşită faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, sărăcie şi dăruire, feciorie, post, mortificarea patimilor, despre sluj­bele divine, rugăciune, liturghie, lucrarea harului după împărtăşire etc. Sunt teme care privesc întregul spectru al strădaniei creştinului în vederea dobândirii desă­vârşirii. Sahdona a mai scris şi o omilie funebră pentru magistrul său lacob de Beth Abe, precum şi vieţile unor monahi şi asceţi.

P. Bedjan, S. Martyrii, qui et Sahdona, quae supersunt omnia, Paris, 1902; A. Halleux, Oeuvres spirituelles, livre de la perfection, în CSCO, Script. syr., 86, Louvain, 1960 cu trad. în franceză în ibidem 87, Louvain, 1960; H. Goussen, Martyrios-Sahdona's Leben und Werke, Leipzig, 1897; A. de Halleux, La Christologie de Martyrios Sahdona dans l'evolution du nestorianistne, OCP 23, 1957, p. 5-32; idem, Martyrios-Sahdona. La vie mouvementee d'un