Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Aba, Mar

Aba, Mar (în şir. Mar Abha), unul din ucenicii lui Efrem* Şirul, menţionat ast­fel şi recomandat în Testamentul său. Este cunoscut în special pentru comen­tariile sale biblice, unul la Iov şi altul la Psalmul 42, 9, iar din Noul Testament, la Evanghelii. A nu fi confundat cu Mar Aba* I (540-552) şi Mar Aba* II (741-751), ambii patriarhi nestorieni.

Testamentum Ephraemi, CSCO 335, p. 66 şi urm.; F. Nau, ROC 17, 1912, p. 69-73; W. Wright, Istoria literaturii creştine siriace, traducere şi introducere de Remus Rus, Ed. Diogene, Bucureşti, 1996, p. 32; Duval, p. 64; Baumstark, p. 66; Chabot, p. 32; F. Nau, în ROC, 17, 1912, p. 59-67; Ortiz de Urbina, p. 86; J.-M. Sauget, Aba (Mar), în DECA, I, p. 1-2, P. Bruns, Aba, în LACL, p. l cu bibliografie.

Aba I

Aba I (540-552), catolicos nestorian. S-a născut într-o familie necreştină care împărtăşea credinţa zoroastriană sau mazdeană. S-a convertit la creştinism şi a fost botezat la Hira, după care a urmat şcoala de laNisibe şi apoi la Edessa, pen­tru a aprofunda limba greacă. Pentru a face cunoştinţă şi a cunoaşte îndeaproape tradiţiile creştine, călătoreşte în Pa­lestina, Egipt, Grecia şi Constantinopol. Se pare ca în timpul şederii sale la Ale­xandria 1-a cunoscut pe Cosma* Indico-oleustul. De la ConstantinoDoI se în-

toarce laNisibe, unde va începe o bogată carieră de profesor, în 540 este ales cato­licos (patriarh), urmându-i lui Pavel în scaunul patriarhal din Seleucia. Aici el deschide o şcoală, unde va şi preda. Curajul de a predica şi de a ataca în pu­blic zoroastrismul prin controverse des­chise cu magii zoroastrieni, îi atrage mâ­nia lui Chosroes., care îl exilează. Revenit din exil, el este prins şi dus la închisoare unde se stinge din viaţă în 552. Informa­ţiile cu privire la moartea sa sunt contra­dictorii. Cert este că el a suferit pentru credinţa sa, motiv pentru care Biserica nestoriană îl cinsteşte ca sfânt. Lui Aba I îi este atribuită o versiune inte­grală în siriacă a Vechiului şi Noului Testament, traducere făcută din greacă la Edessa sau Alexandria, precum şi o serie de comentarii biblice: ta Facere, Psalmi, Proverbe şi la câteva din epistolele pau-line. Dintre scrisorile sale, deosebit de importante pentru istoria Bisericii în Orient, cinci sunt incluse în Synodikort-u\ oriental. A mai scris un tratat, asupra im­pedimentelor la căsătorie, imne şi omilii şi a tradus în siriacă liturghia lui Nestorie*.

Assemanî, BO, III, part. I, 74-81; Breviarum Chaldaicum, publ. de Mossoul, p. 46; Bickell, Conspectus rei Syrorum litî., p. 37, nota 8; P.G. Badger, Syriac Liturgies, London, 1875; J.B. Chabot, Synodicon Orientale, Paris, 1902, p. 69-95. 117-351, 540-561 textşitrad. în franceză; Maclean, East Syrian Daily Offices, p. 98 şi 105; Bar Hebraeus, Chron. eccl, I, 95; J. Labourt, Le christianisme dans l'empire perse, Paris, 1904, p. 190; Duval, p. 209-210; Chabot, p. 53-54; Baumstark, p. 119-120; Ortiz de Urbina, p. 124-126; J. M. Sauget, Aba l^er (Mar), în DECA, p. 2; P. Bruns, Aba /, în LACL, p. l cu bibliografie.

Aba II, Mar

Aba II, Mar, episcop de Kaskar sau al-Wasit şi catolicos (patriarh) nestorian

ABBA II

între 741-751. Ii este atribuit un comen-tar la Grigorie* de Nazianz, un altul la Dialectica lui Aristotel şi o serie de lu­crări filosofice. De Ia el au rămas şi câte­va scrisori, dintre care una a fost tradusă şi publicată de Chabot.

Barhebraeus, Chron. eccl., II, p. 153; Assemani, BO, III, pt. I, 154 şi 157; J.-B. Chabot, în Actes du Congres des Orienta-listes de Paris, 1897, sect. semitique, p. 295 şi urm.; Duval, p. 380.

Abba (Avva)

Abba sau Avva (Tata, Părinte - în ara-maică). Cuvântul este întâlnit de trei ori în Noul Testament, însoţit de traducerea greacă (Mc. 14,36; Rom. 8,15 şi Gal. 4, 6). In iudaism folosirea figurativă a cuvântului 'abba' implică ideea unei re­laţii strânse între Dumnezeu şi Israel sau între Dumnezeu şi cei drepţi. Termenul este rar întrebuinţat în literatura primară iudaică, în Noul Testament cuvântul abba este un nume familiar dat lui Dumnezeu pentru binecuvântările Sale, al cărui sim­bolism este preluat din relaţiile filiale,

Kittel, G., Theologisches Worterbuch zum Neuen Testament (1933 şi urm. ediţii); McCasland, "Abba, Father", în Journal of Biblical Literature, LXXII, 1953, p. 79 - 91; G. Dalman, Die Worte Jesu, ed. a 2-a, 1930.

Abbo sau Abbon, Abbon de Fleury

Abbo sau Abbon, Abbon de Fleury (945-1004). Abate de Fleury. S-a născut în jurul anului 945 Ia Orleans şi este trimis de părinţi, copil fiind, la mănăstirea Fleury. Studiază pentru început la Fleury, apoi la Paris şi Reims. Este numit con­ducătorul şcolii de pe lângă mănăstirea Fleury în 985 este trimis în Anglia, Ia

ABBO SAU ABBON

cererea Iui Oswald, arhiepiscop de York, pentru a prelua conducerea şcolii de la Ramsey, contribuind la reînvierea vieţii monahale de aici. Revine la Fleury on 987/8 şi este numit abate. Moare în anul 1004, în timpul unei încăierări dintre gasconi şi francezi. Abbo a jucat un rol activ în reforma religioasă de Ia sfârşitul sec. X, fiind sprijinitor şi promotor con­stant al reformei de la Cluny. Ideile sale sunt exprimate cu precădere în scrisori, în Apologeticus, Collectio canonum şi în Viaţa sa, scrisă de Aimon. Lui Abbo îi mai sunt atribuite şi alte scrieri, dar care s-au pierdut: Categoriarum spiritualium; Homilias in Evangelia; De coena Domini; De Sancto Stephano Sequentiam imam şi Responsoria quaedam. A mai scris lu­crări de logică, matematică şi astrono­mie, precum şi o scurtă istorie a Vieţilor Papilor. Mănăstirea Fleury a fost refor­mată în 930 de Odon şi a devenit centrul unei mari mişcări de reformă, paralelă celei de Ia Cluny, a cărei influenţă s-a făcut simţită nu numai în Franţa, ci şi în Anglia şi în Germania, în centrul acestei mişcări s-a aflat Abbon. în viziunea lui, monahul trebuia să se dedice total vieţii de rugăciune. Un monah hirotonit preot, nu trebuie să fie preot de parohie, datoria Iui fiind de a se dărui trup şi suflet lui Hristos. Pe lângă rugăciunea în comun, în centrul căreia era liturghia, el accentua asupra rugăciunii particulare, în Concor­dia regularis, el postula necesitatea înfi­inţării în fiecare mănăstire a unui loc spe­cial pentru orationes secretae. Totodată, el a insistat în mod deosebit asupra dra­gostei frăţeşti şi a ascultării. Conştient de nimicnicia vieţii, el cerea monahilor o luptă neîncetată împotriva păcatului şi îmbrăţişarea unei vieţi ascetice.

Migne, PL, 139, 417-578; Opera inedita ed. de A. van de Vyver şi publicată postum cu introducere de R. Raes (Rijksuniversiteit te

ABBO SAU ABBON

Gent. Werken uitgegeven door de Faculteit van de Leteren en Wijsbegeerte, CXL etc.; Brugge, 1966 şi urm.; J. Dubois, Floria-censis Vetus Bibliotheca, Lyon, 1605, t. I, p. 390-412; H. Bradley, On the Text of Abbo of Fleury's Quaestiones Grammaticales, în Proceedings of the British Academy, X, 1921-1923, p. 173-180; P. Cousin, OSB, Abbon de Fleury-sur-Loire, Paris, 1954; U. Berliere, în DHGE, I, 1912, col. 49-51; Cross, Abbo, St., în ODCC, p. 1; J. Huijben, Abbon de Fleury, în DSp., voi. I, p. 62-63.

Abdias de Babilon

Se crede că ar fi fost primul episcop de Babilon şi autor al unei colecţii apocrife cuprinzând Fapte ale Apostolilor cu titlul: Historia certaminis Apostolici sau Historiae apostolicae în zece cărţi (I Petru, II Pavel, III Andrei, IV lacov fiul lui Zevedei, V Ioan, VI lacov fiul lui Alfeu, Simon şi Iuda, VII Matei, VIII Bartolomeu, IX Toma, X Filip). Această colecţie este cunoscută şi sub denumirea de Virtutes apostolorum. în introducerea acestei colecţii se spune că Abdias a fost ucenic al apostolilor Simon şi Iuda şi episcop de Babilon şi că ar fi scris aceste fapte în ebraică, iar ucenicul său Eutropiu le-a tradus în greacă, fiind traduse mai apoi în latină de către Africanus. Cercetările ulterioare au dovedit că această colecţie a fost întocmită în sec. VI în Ga l ia.

R.A. Lipsius, M. Bonnet, Acta Apostolorum, 2/1, London, 1898, p. 128-216; R.A. Lipsius, Die apokryphen Apostelgeschichten l, p. 117-178; L. Moraldi, Apocrifi del Nuovo Testamente, II, Rorino, 1971, p. 1431-1606; R.A. Lipsius, Abdias, în Smith-Wace, I, p. I-4; SJ. Voicu, Abdias de Babylon, în DECA, I, p. 3; P. Bruns, G. Rowekamp, Ps.-Abdias (von Babylon), în LACL, p. l cu bibliografie.

Abecedar

Abecedarius. Scrieri poetice ale căror versuri încep cu literele alfa-

ABELONI

betului puse în ordine de Ia a la z. Acest gen literar este întâlnit şi în literatura ebraică, Plângerile lui Ieremia, fiind compuse pe structura alfabetului ebraic. Traducerile în greacă şi latină, Septuagin-ta şi Vulgata, nu mai păstrează această ordine. Dintre lucrările clasice ale aces­tui gen amintim: Augustin, Psalmus con­tra partem Donaţi; Commodian, De Hgno vitae et morţiş şi Matrones eccle-siae dei v/v/; imnul lui Sedulius, A solis ortus cardine; Beda Venerabilul, Aposto­lorum gloriam, imn închinat sfinţilor apostoli Petru şi Pavel etc. A nu fi con­fundat cu acrostihul.

Augustin în Migne, PL 43, 23-32; CSEL 51, p. 3-15; Commodian în Migne, PL 5, 227-228; Sedulius în Migne, PL 19, 763-777; Beda în Migne, PL 94, 628-630; T. Piatti, / cârmi alfabetici del la Bibbia, chiave delta metrica ebraica?, în Biblica 31, 1950, p. 281-315, 427-458; E. Peretto, Abecedaires, în DECA, I, p. 3-4, cu bibliografie; W. Geerlings, Abecedarius, în LACL, p. 1-2 cu bibliografie.

Abeloni, Abeliţi, Abelonieni sau Abelieni

Abelonii, Abeliţii, Abelonienii sau Abe-lienii. Membrii ai unei grupări sectare apărută în dioceza Hippo din Africa de Nord, cunoscută încă din vremea Fer. Augustin* (De haer,, 87). Membrii ei re­cunoşteau căsătoria şi o considerau obli­gatorie, însă susţineau necesitatea păs­trării castităţii şi în contextul vieţii matri­moniale. Pentru perpetuarea familiei erau înfiaţi copii, de obicei un băiat şi o fată, care aveau drepturi de succesiune asupra proprietăţii. Nu se ştie dacă în afara respectării castităţii şi în sânul fa­miliei, secta a promovat şi alte învăţături religioase străine tradiţiei creştine auten­tice.

Augustin, De haer., 87; F.J.A. Hort, Abelonii, în Smith-Wace, I, p. 4; Cross, Abelites, în ODCC, p. 4; F. Cocchini, Abeliens, în DECA, I, p. 5-6.

Abercius (Avircius Marcellus)

Abercius (Avircius Marcellus), (m. c. 200). Episcop de Hieropolis în Frigia, succesorul lui Papias*. A suferit în timpul persecuţiei lui Marc Aureliu şi Verus, însă se pare că a murit de moarte naturală în timpul domniei acestora. Opozant al montanismului*. Este cunos­cut datorită inscripţiei de pe mormântul pe care şi 1-a construit înainte de a muri. Textul inscripţiei a fost redactat la sfâr­şitul secolului al II-lea şi a fost descope­rit de arheologul W. Ramsey de la Uni­versitatea Aberdeen din Scoţia, care a întreprins cercetări arheologice în Frigia în 1883. Inscripţia se află la Muzeul La-teran. Importanţa inscripţiei lui Abercius rezidă în referirile la simbolurile creştine şi mai ales în informaţia pe care o dă cu privire la practica generală a Euharistiei. Există trei versiuni ale Vieţii lui Aber­cius, redactate la o dată ulterioară. Ver­siunea originală a Vieţii sale a fost scrisă în sec. al IV-lea la Hieropolis. Lui îi sunt atribuite: Carte de învăţătură şi o Scri­soare adresată împăratului Marc Aureliu.

J.B.Lightfoot, The Apostolic Fathers, 1889, II, p. 492-501; G.B. de Rossi,'Inscripţionez Christianae urbis Romae 2, /, Rome, 1888, XII-XIX. J. Quasten, Monumenta Eucharis-tica et Liturgica Vetustissima, Bonn, 1935, I, p. 21-24; J. Quasten, Patrology, I, p. 171-173; I. Rămureanu, Actele martirice, Editura Intitutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, retip. 1997, p. 350-363.1. Rămureanu a făcut prima traducere a Epitafului lui Abercius în limba română (op. cit., n. 362-363Y

Abgar sau Avgar

Abgar sau Avgar. Nume de regi care au domnit la Edessa începând cu anul 99 î. Hr. şi până la 217 d. Hr. Cel mai impor­tant din seria regilor care au purtat acest nume a fost Abgar al V-lea, Abgar Uchama, (4 î.Hr. - 7 d. Hr. şi 13 d. Hr. - 50 d.Hr.), despre care tradiţia spune că ar fi între­ţinut o corespondenţă cu Domnul nostru lisus Hristos, cerându-i să-1 vindece în­trucât era bolnav. lisus, deşi nu acceptă să vină personal la Edessa, îi făgăduieşte că îi va trimite pe unul din apostolii Săi spre a-1 vindeca. După învierea Dom­nului, Toma Apostolul îl trimite pe Tadeu, unui din cei 70 de ucenici ai Domnului, care îl vindecă pe rege şi, ca urmare, Edessa întreagă se converteşte la creşti­nism. Există referiri la această corespon­denţă făcute de Eusebiu de Cezareea în Istoria Bisericească (I, XIII) şi mai apoi în Doctrina Addei, scrisă probabil în anul 400 şi păstrată în siriacă, armeană şi greacă. O altă menţiune se găseşte în Pelerinajul Etheriei unde se spune că scrisoarea respectivă se păstrează la Edessa. Textul scrisorii a fost descoperit şi publicat în 1876 de G. Phillips. De-cretum Gelasianium consideră scrisoarea ca fiind apocrifa, la fel şi Fer. Augustin (Cont. Faust. 28, 4; Consens, Ev. I, 7, 11).

W. Cureton, Ancient Syriac Documents, London, 1864; textul armean: L. Alishan, Laboubnia, Lettre d'Abgar, ou Histoire de la conversion des Edesseens par Laboubnia, ecrivain contemporain des apotres, Venice, 1868; textul grec: R. A. Lipsius-M. Bonnet, Acta apostolorum apocrypha I, Leipzig, 1891,273-278; N. Cartojan, Legenda lui Abgar în literatura veche românească, Bucureşti, 1925; S. Runciman, Some Remarks on the Image of Edessa, în Cambridge Historical Journal, III, 1929-1931, p. 238-252; J. Quasten, Patrology, I, p. 140-143; L. Moraldi, Apocrifi fidNT Torino 1Q71-A Hamman Âhonr

în DECA. l, p. 6, cu bibliografie; P. Bruns, Abgar-Legende, în LACL, p. 2 cu biblio-

grafie.

Abrasax sau Abraxas

Abrasax sau Abraxas. în sistemul gnostic al lui Basilide, "Tatăl cel Nenăscut¹', Cel care a dat naştere unei serii de puteri, dintre care cea din urma a creat "primul cer". La nudul lor, acestea au dat naştere la o a doua serie, care creează cel de al doilea cer. Procesul continuă în acelaşi mod până ce vor fi create 365 de ceruri, îngerii ultimului cer sau cerul vizibil sunt autorii lumii noastre. Stăpânul sau arhon-tele celor 365 de ceruri este Abrasax, motiv pentru care el conţine 365 de nu­mere. De altfel, literele cuprinse în acest nume formează, după alfabetul grec numerotat, cifra de 365. Tot el a dat naş­tere lui Nous (Minţii), prima entitate din seriile puterilor primare. Hristos nu a fost trimis în lume de Creatorul lumii, ci de Abrasax.

Gemele abrasax sunt o serie de pietre gravate cu inscripţii sau motive mitolo­gice în care apare cuvântul Abrasax. Semnificaţia inscripţiilor nu este în gene­ral clară, în majoritatea cazurilor numele Abrasax sau Abraxas este asociat cu diverse figuri composite, având capul de cocoş sau şoim, braţele de om (ţinând un bici sau pumnal şi un scut mic rotund), pieptul tot de om într-o platoşă, iar picioarele sunt sub formă de şarpe.

Irineu din Lugdunum în Migne, P.G. 7, 437-1224; A. Dieterich, Abrasax. Studien zur Re-ligionsgeschichte des spateren Altertums, Leipzig, 1891; W.W. Harvey, Sancti Irenaei ep. Lugdtinensis libros quinque adversus haereses, 2 voi. Cambridge, 1857; H. Leise-gartg, Die Gnosis, ed. a 2-a,Leipzig, Ii936; G. i Uhlhorn, Das basilidianische System, Goe-tiAAgen, 1855; Macarii, Abraxas seu Apisto-

pistus, ed. de Chifflet, Antwerp, 1657; C.W. King, The Gnostics and Their Remains, Lon­don, 1864; W. Volker, Quellen zur Geschi-chte der Gnosis, Tubingen, 1932; G. Sfameni

Gasparro, Abrasax, în DECA, I, p. 13.

»

Abu Qurra. Vezi Teodor Abu Qurra.

Acaciană, Schisma. Vezi Acaciu, patriarh de Constantinopol.

Acaciu de Amid

Acaciu de Amid (sec. III-IV), episcop nestorian. A trăit în timpul domniei îm­păraţilor Honoriu şi Teodosie (408-423). S-a distins în mod special prin mila pe care a avut-o faţă de captivii persanilor pe care i-a răscumpărat cu banii procuraţi din vinderea odoarelor liturgice şi i-a res­tituit familiilor lor. Pentru acest gest al său, a fost trecut în Martyrologium Romanum Gregorii XVIII, în ziua de 9 aprilie (Malines, 1859). Este menţionat ca autor de epistole, considerate de către Mari, episcop de Hardasher, vrednice de a fi comentate.

Assemani, BO, III, l, 51; I, 195-196; Hoffmann, Verhandhmgen der Kirchenver-sammlung zii Ephesus, etc., p. 93, nota 160; W. Wright, p. 42; Chabot, p. 49.

Acaciu de Beroea (Alep)

Acaciu de Beroea (Alep). (322 - 436). Originar din Siria, îmbrăţişează viaţa monahală de tânăr la mănăstirea Gindar de lângă Antiohia, remarcându-se prin curăţia vieţii şi prin practicile sale asce­tice, întreţine corespondenţă cu Sf. Va-,sile cel Mare şi Epifam» de Salamis, care scrie, la cererea acestuia, lucrarea intitu­lată: Panarion. La 378 este ales şi sfinţit

ACACIU DE BEROEA

ACACIU DE CEZAREEA

ACACIU DE CEZAREEA

ACACIU DE MELITENE

episcop de Beroea (Aiep) de către Meletie din Antiohia. Apărător al Orto­doxiei împotriva ereziei arienilor, motiv pentru care a avut mult de suferit. A reprezentat Biserica creştină din Siria la discuţiile de la Roma, când papa Da-mascus a dezbătut erezia apolinaristă. Participă la sinodul ecumenic de la Con-stantinopol din 381. Din pricina vârstei înaintate, nu poate participa la sinodul de la Efes. Deşi este unul din susţinătorii Sf. loan Hrisostom la scaunul de patriarh al Constantinopolului pe lângă papa Siri-cius în 398, el se întoarce împotriva aces­tuia, din motive mai puţin obiective, şi participă la sinodul de la Stejar (403), iar după revenirea din exil a Sf. loan Hrisos­tom intervine pe lângă împăratul Arca-dius, determinând în cele din urmă tri­miterea lui în exil. Ura lui împotriva Sf. loan Hrisostom îl face să intervină pe lângă episcopul Romei în vederea con-

/\

damnăm acestuia. In schimb, Acacius este suspendat din comuniunea cu Roma pentru a doua oară, fiind reprimit abia în 414. In controversa nestoriană, Acacius joacă rolul de împăciuitor, bucurându-se de cinstire datorită vârstei sale înaintate (100 de ani), însuşi împăratul Teodosie îi solicită sprijinul în rezolvarea conflictu­lui dintre cele două tabere. Din vasta sa corespondenţă s-au păstrat doar şase scrisori. Balaeus, unul din horepiscopii săi, îi dedică cinci imne în siriacă, sco­ţând în evidenţă virtuţile sale.

Migne, PG 77, 99-102; 84, 647-648, 658-660; 41, 156 şi urm.; CPG III, 6477-6482; imnele dedicate de Balaeus în traducere germană: P.S. Landersdorfer, Bibliotek der Kirchenvăter, ed. de O. Bardenhewer, J. Zellinger, etc., 6, 1912, 71-89; ACO I, 1.1.7 etc.; J. Lebon, CSCO 93, 15 text. siriac; 94, p. 10 trad. latină; PLS 4, 1338 şi urm.; J. Quasten, Patrology, III, p.482-483; M. Simonetti, Acace de Beree, în DECA, I, p. 13-14; B. Windau, Acacius von Berde, în LACL, p. 3-4 cu bibliografie.

Acaciu de Cezareea

Acaciu (m. 366), episcop de Cezareea (în Palestina), ucenic şi biograf al istoricului bisericesc Eusebiu, teolog arian, în 340 îi succede lui Eusebiu la scaunul episcopal din Cezareea. Este depus din treaptă, sub împăratul Constantius, de Sinodul de Ia Sardica* (343). împreună cu adepţii săi se retrage la Philippopolis, unde au ţinut un sinod încercând să se răzbune, anate­mizând şi depunând din treaptă pe toţi cei care i s-au opus la Sardica, în ceata celor anatemizaţi fiind incluşi şi papalulius şi Osie de Cordova. Acacius este autor al crezului homoean prezentat la Sinodul de la Seleucia* (359) şi al actelor Sinodului homoean de la Constantinopol din 360, în prezent pierdute, în timpul domniei împăratului Jovian, Acacius acceptă Crezul Niceean la 363, prezentând în acest sens un document scris, însă revine la convin­gerile sale ariene sub urmaşul acestuia, împăratul Valens. Fluctuaţiile şi interpre­tările sale doctrinare nu au fost pe placul participanţilor la Sinodul semiarian de la Lampsacus care oficializează, în 365, de­punerea lui din treaptă de la Sardica. Acacius respinge termenii de homoou-sion şi homoiousion, ca "fiind străini Scripturii", afirmând asemănarea (ho-moios) Fiului cu Tatăl. Această asemă­nare a Fiului cu Tatăl este interpretată de el ca asemănare numai în voinţă (ho-moion kata ten voulesin monon). For­mula nu a fost acceptată de majoritatea semiarienilor, care rămân fermi în ceea ce priveşte condamnarea lui. Ca autor, Acacius a fost deosebit de pro­lific. A scris despre Ecclesiast, şase cărţi despre Symmikta zetemata şi alte tratate. Din lucrarea sa Antilogia, scrisă împotri­va lui Maree 11 us de Ancyra, s-au păstrat doar fragmente (Epifanie, Haer.72. 6-10). De asemenea s-a pierdut şi Viaţa lui Eusebius Pamphili, pe care el a consem-

nat-o. După informaţiile date de către Fericitul Ieronim, Acacius a fost un mare colecţionar de carte, îmbogăţind numărul cărţilor din Biblioteca din Cezareea, înte­meiată de către Pamphilius (Hieron., Ep. ad. Marcellam).

CPG II, 3510-3515; Ieronim, De Viris illus-tribus, III, 98; Socrate, H ist. Eccl. II, 4; Tillemont, Mem. ecci, VI passim; Rivington, Luke, Dublin Review, 1894, I, p. 358-380; Hefele, Konz. Gesch., Bd. 1; K. Staab, Pau-luskommentare am der griechischen Kirche, Munster, 1933, p. 53-56; M. Simonetti, Acace de Cesaree, în DECA, I, p. 14; G. Rowekamp, Acacius von Casarea, în LACL, p. 4 cu bibliografie.

Acaciu de Constantinopol

Acaciu (sec. V), patriah de Constanti­nopol (471-489). Prima sa funcţie pu­blică, prin care se impune ca bun organi­zator, este de conducător al orfelinatului din Constantinopol. Calităţile sale admi­nistrative atrag atenţia împăratului Leo I, care îl va numi pe scaunul patriarhal ră­mas vacant prin decesul patriarhului Ghenadie (471). Activitatea sa ca patri­arh nu a fost dintre cele mai fericite, întrucât certurile doctrinare în care s-a lăsat angrenat au dus, în cele din urmă, la o schismă între Biserica creştină din Ră­sărit şi cea din Apus, care a durat 35 de ani, cunoscută sub denumirea de schisma acaciană*. La începutul activităţii sale, Acacius a luat atitudine împotriva mono­fiziţilor, ceea ce i-a atras şi simpatia lui Simplicius, episcopul Romei, predându-l pe Basiliscus (?-477, împărat între 475-476), uzurpatorul tronului imperiului de răsărit şi sprijinitor al partidei monofi­zite, lui Zeno (7-491, împărat din 474, între 475-476 detronat de Basiliscus), împăratul legitim al Constantinopolului. Zeno va încerca să aplaneze tensiunea

dintre duofiziţi şi monofiziţi, dând, cu aprobarea lui Acacius şi sprijinul lui Petru Mongus, patriarh monofizit de Alexandria, un edict de unire, Henoti-conul*, prin care recunoaşte crezul de la Niceea şi completat la Constantinopol ca fiind singura definiţie finală necesară a credinţei, anatemizează din nou pe Euti-hie*, trecând sub tăcere problema celor două naturi sau a unei singure naturi. Faptul a nemulţumit atât pe duofiziţi, cât şi pe monofiziţi. Ba mai mult, a dus la apariţia unei a treia grupări care accepta Henoticonul*. Felix, episcopul Romei, respinge Henoticonul şi îl excomunică pe Acacius. Excomunicarea pronunţată de acesta nu a avut nici un efect asupra lui Acacius, care rămâne în tronul patriarhal până la moarte (489). Ruperea legăturilor cu Roma va dura până în 518, o dată cu urcarea pe tron a împăratului Justin I, în pofida încercărilor de pacificare între­prinse de patriarhii Flavitas (490) şi Euphemius (490-496).

CPG III, 5990-5994; G. Bardy în A. Fliţhe, V. Martin, Histoire de l'Eglise depuis Ies origines jusqu'ă nosjours, IV, Paris, 1945, p. 290-320. G. Ostrogorsky, History of the Byzantine State, trans. by Joan Hussey, Basil Blackwell, Oxford, 1968, p. 64; J.B. Lightfoot, Acacius (7), în Smith-Wace, I, p. 14-15. E. Schwartz, Publizistische Sammlun-gen zum Acacianischen Schisma în Abhand-lungen der philosophisch-philologischen (und historischen) Classe der (koeniglich) bayerischen Akademie der Wissenschaften, Munchen, 1934, Heft 10, p. 52-54; W.H.C. Frend, The Rise of the Monophysite Move-ment, Cambridge, 1972, p. 143-254; M. Simo­netti, Acace de Constantinople, în DECA, I, p. 14-15; K. Balke, Acacius von Konstantinopel, în LACL, p. 4 cu bibliografie.