Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Agnellus

Agnellus, arhiepiscop de Ravenna. S-a născut într-o familie nobilă şi bogată în jurul anului 486. După terminarea studi­ilor, îmbrăţişează cariera militară, pe care o părăseşte la moartea soţiei sale, îm­brăcând haina monahală. Este hirotonit diacon şi numitpraefectus al bisericii Sf. Agatha din Ravenna. Datorită vieţii şi activităţii sale deosebite, este ales arhi­episcop de Ravenna în 556. în calitate de episcop se dedică construirii de biserici şi restaurării celor vechi. S-a dovedit un aprig duşman al arianismului, izbutind să aducă sub propria sa jurisdicţie multe din bisericile goţilor arieni. De la el a rămas o scrisoare: Epistola de ratione fidei ad Armenium, în care apără învăţătura trei-mică a Bisericii împotriva ereziei ariene. S-a stins din viaţă în 566.

Migne, PL 68, 381-386; CPL 949; Agnello, arcivescovo di Ravenna. Studiper ilXIV cen-tenario della morte (570-1970), Soc. di Studi

Romagnoli. Saggi e repertori XIV, Firenza, 1971; E. Venables, Agnellus, în Smith-Wace, I, p. 62; Altaner-Stuiber, 1980,, p. 465; U. Dionisi, Agnello, în DECA, I, p. 53.

Agnellus, Andreas

Agnellus, Andreas (805-846), istoric, preot şi egumen la Sf. Măria de Vlaherne şi Sf. Bartolomeu din Ravenna. Descen­dent al unei familii aristocrate, unul din strămoşii săi, loannicius, a fost funcţio­nar în administraţia centrală a împăratu­lui Justinian II. Există şi părerea potrivit căreia, deşi a fost egumen, Angellus a fost doar preot de parohie. Lucrarea sa: Liber pontificalis ecclesiae Ravennatis -Cartea pontificală a Bisericii din Ra­venna, prezintă istoria ierarhilor de la Ravenna, începând cu Sf. Apolinarie şi până în vremea sa. în esenţă, Angellus imită Liber Pontificalis, colecţia de bio­grafii ale ierarhilor care au ocupat scau­nul episcopal din Roma, cu scopul de a susţine pretenţiile episcopilor de la Ra­venna faţă de cei de la Roma. în pofida ţelului ei părtinitor, lucrarea este de o mare valoare istorică şi documentară, întrucât ne furnizează informaţii nu nu­mai despre cei care au condus Biserica creştină în acest mare centru creştin, dar şi despre viaţa cotidiană, tradiţiile ha-ghiografice, sărbătorile şi obiceiurile în acest oraş bizantin după două sau trei generaţii de la retragerea conducerii bizantine. Angellus a folosit b serie de surse documentare, între acestea men­ţionăm cronica arhiepiscopului Maxi-mian (546-566), diverse materiale ha-ghiografice, documente de arhivă şi tra­diţia orală. A nu fi confundat cu An­gellus, arhiepiscop de Ravenna între anii 556-566.

Ed. princeps: Liber Ecclesiae Ravennatis, 2 voi., Leipzig, 1708; Migne. PL 106, 460; ed.

critică: O. Holder-Egger în MGH, Scriptores Rerum Langobardicarum et Italicarum Saec. VI-IX, 1878, p. 265-391; C. Nauerth, An­gellus von Ravenna, Munchen, 1974; Cross, Angellus, Andreas, în ODCC, p. 25; M.McCormick, Angellus, în ODB, I, p. 37.

Agnoetae sau Agnoiţii

Agnoetae sau Agnoiţi ('AyvoTjTai de la ocyvoâco - a fi necunoscător, ignorant). Numele şi membrii a două secte care neagă atotştiinţa lui Dumnezeu Tatăl şi a Iui Dumnezeu Fiul în starea Lui de chenoză.

Prima sectă este de sorginte ariană con­dusă de Theophronius din Capadocia, care a înflorit în jurul anului 370. Adepţii acestei secte susţineau că Dumnezeu cunoştea din memorie trecutul, însă, în ceea ce priveşte viitorul, El îl cunoştea în mod relativ, având în această privinţă.o precunoaştere incertă, în Exerciţii ale minţii, Theophronius afirmă că Dum­nezeu este familiar cu trecutul, prezentul şi viitorul, însă "cunoaşterea pe care o are asupra acestor subiecte nu este de acelaşi grad şi este supusă unui fel de mutaţii". Afirmaţia aceasta l-a supărat pe Eunomiu*, care îl excomunică din gru­parea sa. Ca urmare, el va întemeia o altă grupare cunoscută sub numele de theo-phronieni.

Cea de a doua sectă agnoită este de fac­tură monofizită şi a fost întemeiată de către Themistius, diacon în Alexandria (sec. al Vl-lea), de unde şi denumirea de themistieni. După moartea lui Sever*, Themistius învaţă că sufletul uman (nu natura divină) a lui Hristos a fost aidoma nouă în toate privinţele, necunoscând multe lucruri, în special ziua judecăţii pe care singur Tatăl o cunoaşte. Majoritatea monofiziţilor vor respinge această idee ca nefiind conformă cu învăţătura lor

7.1

AGNOETAE SAU AGNOIŢII

AGOBARD

AGOBARD

AGRIPA CASTOR

privind o singură fire a Iui Hristos, sus­ţinând unitatea cunoaşterii şi numindu-i pe adepţii acestuia agnoetae - ignoranţi, necunoscători. Pe de altă parte, orto­docşii resping ideea lui Themistius, deoarece, susţin ei, produce o ruptură între cele două firi. Patriarhul Evloghie al Alexandriei scrie un tratat împotriva agnoiţilor, atribuindu-I lui Hristos cu­noaşterea absolută. Extrase din acest tra­tat se regăsesc la Fotie. Themistius a fost anatemizat de Sofronie, patriarhul Ieru­salimului. Agnoetismul va fi reînviat de adopţianişti* în sec. al VlII-lea.

J.D. Mansi, Sacrorum Conciliorum Nova et Amplissima Collectio, XI, 502; Philip Schaff, Agnoetae, art. în Smith-Wace, I, p. 62-63. Leonţiu de Bizanţ, De Sectis, Actio X, cap. III; A. Vacant, DTC,!, 1903, col. 586-596 cu referinţe patristice; Cross, Agnoetae, în ODCC, p. 25; F. Cocchini, Agnoetes, în DECA, I, p. 54.

Agobard

Agobard (769-840), arhiepiscop de Lyon. S-a născut în 769 din părinţi gali, stabiliţi în Spania, în 782 familia sa se stabileşte în Gali ia Narbonensis. Este prezentat lui Leidrad, arhiepiscop de Lyon, care îl hirotoneşte diacon (798), tar mai târziu, preot (804). în 813 este numit vicar al arhiepiscopului Leidrad de Lyon, iar după trei ani devine urmaşul său în scaunul de arhiepiscop, cu consimţămân­tul împăratului şi al sinodului episcopilor galicani. în 835, conciliul local de la Thionville îl depune din treaptă, pe de o parte, pe motiv că a fost hirotonit de trei episcop şi că nu puteau exista doi epis­cop în aceeaşi localitate, iar pe de altă parte, datorită faptului că s-a opus făţiş intervenţiilor în viaţa bisericească ale împărătesei Judith. Este repus în scaun după o perioadă de doi ani. Agobard a

fost un fin teolog, operele sale purtând amprenta vizibilă a originalităţii. EI a atacat cu vehemenţă diverse practici exis­tente în societate la acea vreme: credinţa în vrăjitorie, schingiurea ca mijloc de aflare a adevărului, credinţa că tunetul şi fulgerul erau produse prin acte magice. Totodată, el a respins şi abuzul în vene­rarea reprezentărilor sacre: icoane şi sta­tui. Scrierile sale teologice au fost în­dreptate împotriva ereziei adopţianiste pe care o interpreta ca o formă mai mode­rată de nestorianism. El a scris un tratat împotriva lui Felix* de Urgell. Acest tratat este în mare parte o înşiruire de catene preluate din Sfinţii Părinţi. Scrie apoi patru lucrări împotriva evreilor care se aşezaseră în Lyon sub protecţia lui Ludovic. A atacat, în Despre îndreptările din Antifonariu, speculaţiile liturgice ale lui Amalarius* de Metz. împotriva aces­tuia mai scrie o altă lucrare, mai tempe­rată în ton, Carte împotriva celor patru cărţi ale lui Amalarius. Agobard a fost preocupat atât cu disciplina, cât şi de doc­trina Bisericii, scriind o serie de tratate şi lucrări în acest sens: Către episcopul Bernard despre privilegiile şi drepturile preoţiei; Despre adevărul credinţei; Scrisoare către Ebbo, episcop de Reims, despre nădejde şi teamă; Despre admi­nistrarea bunurilor bisericeşti; Despre psalmodie. Tratatul De imaginibus sanc-torum, care i-a fost atribuit, aparţine în realitate lui Claudius* de Torino. De la el au rămas şi o serie de epistole importante pentru cunoaşterea atmosferei sociale şi politice a vremii.

Migne, 104, 159-352; ed. critică: G. Waitz (ed.), Libri duo pro filiis et contra ludith uxorem Ludovici Pii, în MGH, Scriptores, XV, pt. I, 1887, p. 274-279; E. Dummler (ed.), MGH, Epistolae, V, 1898, p. 150-239; idem, Carmen ad Agobardum Archiepisco-pum missum, în MGH, V, Poetae, II, 1883, p.

118 şi urm.; J.A. Cabaniss, Agobard of Lyon, Syracuse, NY, 1953; E. Boshof, Erzbischof Agobard von Lyon, Kolner historische Abhandlungen, XVII, 1969; C. Deedes, Agobard, în Smith-Wace, I, p. 63-64; Cross, Agobard, în ODCC, p. 26.

Agraecius

Agraecius. Episcop de Sens, în Galia, în a doua jumătate a sec. V. Scrierea nu­melui este incertă, fiind întâlnite mai multe forme: Agroecius, Agritius. Este autorul unui tratat de ortografie: Ars de orthographia. împreună cu Sidoniu Apo-linarie s-a deplasat la Bourges pentru a restabili ordinea în comunitatea de acolo. A nu fi confundat cu Agrestius*, episcop de Lugo.

H. Keil (editor), Ars de orthographia, în Grammatici latini, VII, Leipzig, 1880; A. Hamman, Agraecius, în DECA, I, p. 55; B. Win d au, Agraecius, în LACL, p. 9 cu biblio­grafie.

Agrestius

Agrestius (sec. V), episcop de Lugo în Gallicia. Despre el avem puţine infor­maţii. S-a opus alegerii şi numirii ca epis­cop a lui Pasteur şi Sygarius, adversari ai priscilianismului şi a participat la conci­liul local de la Orange din 441. De la el s-a păstrat un fragment dintr-un poem intitulat: Versus Agresti ep. de fide ad Avitum ep. Este vorba de un scurt poem apologetic în care se apără de acuzele de

yy

erezie care i-au fost aduse. In poem afir­mă, între altele, creaţia lumii din nimic.

Migne, PLS 5, 400-401; CPL 1463a; K. Smolak, Das Gedicht des Bischofs Agrestius, Viena, 1973; E. Prinzivalli, Agrestius, în DECA, I, p. 55; B. Windau, Agrestius, în LACL, p. 9 cu bibliografie; B. Windau, Agrestius, în LACL, p. 9, vezi bibliografia.

Agricola

Agricola. De la Prosper aflăm că Agri­cola a fost fiul episcopului pelagian Se-verianus. Lui i se datorează răspândirea pelagianismului în Marea Britanic. Acti­vitatea lui a fost curmată de papa Ce­lestin care 1-a trimis în Anglia pe epis­copul Germain de Auxerre, care a izbutit să curme propaganda pelagiană şi să întărească din nou credinţa ortodoxă. Lui Agricola i-au fost atribuite cinci scrisori şi un tratat, De vitiis, de inspiraţie pela­giană. Cercetările ulterioare au arătat că acestea îi aparţin episcopului breton Fastidius*.

Prosper, Chronicon, în Migne, PL 51, 594-595; C. Caspari, Briefe, Abhandlungen und Predigten aus den zwei letzten Jahrhun-derten des kirchlichen Altertums und dem Anfang des Mittelalters, Christiania, 1890, p. 381-389; O. Bardenhewer, Geschichte der altkirchlichen Literatur, Fribourg, 1924, p* 519-520; L. Prunei, Saint Germain d'Ăuxerre, Paris, 1929, cap. 5; G. Morin, Le Christiana> de l'evţque breton Fastidius et le livre de Pelage ad viduam, în Rev. Benedictine, XV, 1898, p. 481-493; M. Viller, Agricola, în DSp. I, col. 254-255.

Agripa Castor

Agripa Castor, scriitor bisericesc din vre­mea împăratului Adrian. Eusebiu şi Ie-ronim vorbesc laudativ la adresa lui. In istoria bisericească, Agripa este cei din­tâi care a scris împotriva ereziilor. După informaţia lui Eusebiu, el a scris împotri­va gnosticului Basilide*, într-o manieră satisfăcătoare, expunând cu desăvârşire impostura acestuia. Nu se ştie cu certitu­dine dacă a scris şi împotriva lui Isidor, fiul Iui Basilide, după cum s-a dedus din datele furnizate de către Teodoret. Opera sa s-a pierdut.

AGRIPA CASTOR

AHMET BEN SIRIN

AHMET BEN SIRIN

AIMON


Eusebiu, Ist. bis., IV, 7, 6-8; Ieronim, De vir. ///., 21; Teodorei, Haer. Fab., I, 4; G. Sal-mon, Agrippa Castor, în Smith-Wace, I, p. 65; G. Ladocsi, Agrippa Castor, în DECA, I, p. 56.

Agriustia

Agriustia. Autorul anonim al pascaliei Computus Carthaginensis, scrisă în tim­pul domniei lui Genseric, apără validi­tatea calculului pascal sugerat de Augus-talis împotriva unui oarecare Agriustia, din Thimida Regia, în Mauritania (azi: Sidi Aii al-Sedfmi în Tunisia). Agriustia i-a adresat un calcul pascal, De ratione paschali, lui Ilarion, care a fost identifi­cat cu Quintus Julius Ilarianus (sec. IV). După informaţiile autorului anonim, Agriustia a greşit în calculele sale care au fost bazate pe aproximări şi ignoranţă.

Computus Carthaginensis, în Migne, PL 59, 545 şi urm.; CPL 2296; Migne, PL 59, 521 C-D; B. Krusch, Studieri zur christlich-mittel-alterlichen Chronologie, Der 84. jăhrige Ostercyclus und seine Qiiellen, Leipzig, 1880, p. 23 şi urm.; V. Loi, Agrustia, în DECA, I, p. 57.

Ahile de Spoleto

Ahile de Spoleto, episcop de Spoleto, la începutul sec. V. Singura dată certă din viaţa lui este anul 419, când numele său apare în disputa dintre papa Bonifaciu I şi Eulalius, el fiind delegat de curtea de la Ravenna să săvârşească slujba de Paşti la Roma, deoarece ceilalţi doi fuseseră opriţi de a intra în cetate. Ahile a con­struit apoi la Spoleto o biserică închinată Sf. Petru, aducând şi moaştele sale. Tot­odată, el a scris o serie de imne pentru această biserică, din care s-au păstrat patru. Două din aceste imne îl proslăvesc pe Petru. Teologii catolici citează aceste

imne ca temei pentru primatul petrin, fără însă a fi suficient de concludente în acest sens.

G.B. de Rossi, ICUR II, l, p. 113-114; CPL 1484; A.P. Frutaz, Spes e Achileo vescovi di Spoleto, Atti del II Convegno Studi Umbri, Perugia, 1964, p. 352-377; H. Leclerq, în DACL, 15, col. 1639-1640; A. Di Berardino, Achiliee, în DECA, I, p. 24; B. Diimler, Achilleus von Spoleto, în L AC L, p. 5.

Ahile Tatios

Ahife Tatios, scriitor grec din a doua ju­mătate a sec. II, autor al romanului Leucip şi Cleitofon. S-a născut la Alexandria, unde a fost educat. După unii cercetători, el a fost creştin şi a ajuns până la treapta de episcop. După informaţiile date de Souda (Suidas*), el a mai scris şi alte lu­crări pe diverse teme. Romanul său s-a bucurat de oarecare popularitate deoa­rece conţinutul lui a fost interpretat ale­goric în sensul căutării mântuirii sufletu­lui creştin, iar din punct de vedere literar, datorită stilului în care a fost scris, şi anume, în proză atică. După sec. XII, când tradiţia scrierii de romane a fost reluată, opera lui Ahile a devenit model pentru romancieri ca Eustathios Ma-krembolites sau Theodor Prodromos.

E. Villborg (ed.)> Leucippe andCleitophon, 2 voi., Stockholm, 1955, 1962; S. Gaslee, Achilles Tatius, Cambridge-London, 1969 trad. în engleză; T. Hagg, The Novei ofAnti-quity, Oxford, 1983; H.W. Willis în XVII Congresso Internazionale di Papirologia, Na-poli, 1984, p. 163-166; E.M. Jeffreys şi MM Jeffreys, Achilles Tatius, în ODB, I, p. 14.

Ahmet ben Sirin

Ahmet ben Sirin. Ahmet este pseudoni­mul autorului unuia dintre cele mai extinse tratate de onirologie din literatu-

ra bizantină, Oneirokritikon. Se pare că acesta a fost grec de origine şi a fost in­terpretul de vise al califului Ma'mun de Bagdad, după cum susţine el însuşi, căruia îi dedică tratatul său. Ahmet a fo­losit în Oneirokritikon materiale preluate din diverse surse: arabe, bizantine, ro­mane şi bineînţeles propriile sale vise. Materialele preluate din izvoare necreş­tine au fost prelucrate în conformitate cu tradiţia creştină. Data scrierii acestui tratat este fixată între anii 813 (momentul urcării pe tronul califal din Bagdad al lui Ma'mun) şi sec. XI. Numele Ahmet apare de asemenea ca autor pe un tratat de astrologie din sec. VIII şi începutul sec. IX.

F. Drexl (ed.), Oneirocriticon, Leipzig, 1925; S.M. Oberhelman, The Oneirocriticon of Achmet, Binghamton, 1989 trad. în engleză; F. Drexl, Achmets Traumbuch, Freising, 1909; S.M. Oberhelman, Achmet ben Sirin, în ODB, I, p. 14.

Ahu-Dhemmeh

Ahu-Dhemmeh, episcop nestorian de Tagrith, hirotonit în această treaptă de către lacob Baradeu (lacob Burdeana) în 599. După informaţia dată de Bar He-braeus, el a fost numit de către Cristofor, catolicosul armenilor, episcop de Beth Arbaye, iar lacob Burdeana l-ar fi pro­movat doar în scaunul de Tagrith. Aici el hirotoneşte mai mulţi preoţi şi înte­meiază două mănăstiri, ducând totodată o intensă activitate misionară printre arabi. Unul dintre cele mai mari succese misionare ale sale a fost convertirea la creştinism a unui prinţ, membru al fami­liei regale persane, dându-i numele de botez George. Acest fapt 1-a supărat foarte mult pe împăratul Chosroes I Anusharwan, care îl aruncă în închisoare, şi în cele din urmă îl decapitează la 2 august 575.

Ca scriitor, Ahu-Dhemmeh a fost mai de­grabă filosof, decât teolog. El a scris îm­potriva sacerdoţiului persan şi a filoso­filor greci. A compus o carte despre de­finiţii, despre toate subiectele logicii, despre liberul arbitru în două omilii, despre suflet şi om ca microcosmos şi un tratat despre alcătuirea din trup şi suflet a omului. El este cel dintâi autor al unei gramatici siriene. Din puţinele fragmente care s-au păstrat, se poate afirma că el a urmat în alcătuirea gramaticii sale, prin­cipiile gramaticii greceşti.

F. Nau, în Patrologia Orientalis, III, 97-120: facs.l: Histoire d'Aboudemmeh et de Marouta, Paris, 1906; Bar Hebraeus, Chron. ecci, II, 99; Assemani, BO, II, 414; III, part. I, 192; W. Wright, p. 67-68; Chabot, p. 77; Duval, p. 364 şi 250,286; Baumstark, p. 178; Urbina, p. 168 cu bibliografie.

Aileran cel înţelept

Aileran cel înţelept (m. 665), călugăr la mănăstirea Clonard din Irlanda, autor a două lucrări deosebit de interesante: In-terpretatio mystica progenitorum Christi şi Rythmus in Eusebiî Canones. Prima lu­crare se angajează în explicarea etimolo­giei numelor predecesorilor lui lisus, folosind informaţii din Ieronim* şi alţi scriitori ai vremii, iar a doua abordează simbolismul celor patru animale apoca­liptice.

Migne, PL, 80, 327-342; 101, 729; CPL, 1120-1121; DHGE, I, 1146; W. Meyer, Gildae oratio rythmica, NGWG, 1912, p. 63-67; M. Simonetti, Aileran le Sage, în DECA, I, p. 58.

Aimon sau Haymon (Haimon)

Aimon sau Haymon, episcop de Hal-berstadt. Devine călugăr la mănăstirea

AIMON

AITHALLAHA DE EDESSA

ALAIN DE FARFA

ALCUIN

Fulda, iar împreună cu Rabanus* Maurus a fost discipol al lui Alcuin la Tours. La începutul anului 841, după ce funcţio­nase o vreme ca sareţ al mănăstirii Hers-feld, este numit episcop de Halberstadt. în această calitate participă Ia sinodul de la Mayence din 847. S-a stins din viaţă în anul 853. Opera scrisă a lui Aimon cu­prinde diverse aspecte ale teologiei: bi­blică, sistematică, istorică şi practică. Deşi se spune că el a comentat aproape toate cărţile Sf. Scripturi, s-au păstrat co­mentarii la psalmi, la cântările biblice folosite în cult, la Isaia şi cei 12 profeţi mici, Cântarea Cântărilor, Epistolele Sf. P avei şi Apocalipsă, iar dintre aceste comentarii, cel la psalmi îi aparţine, în realitate, lui Aimon de Hirschau (m. 1107), iar cele la epistolele pauline şi Apocalipsă, călugărului Renii de Saint-

A

Germain-d'Auxerre. In tratatul De cor-pore et sanguine Domini susţine dogma transubstanţierii. Omiliile sale abordează pericopele evanghelice ale duminecilor de peste an, la diferite sărbători mari şi la sfinţi. O parte din aceste omilii îi aparţin lui Aimon de Hirschau. Aimon a fost procupat şi de istoria bisericească. El re­dactează un scurt compendiu, Historiae sacrae epitome, inspirată din losif şi Eu-sebiu*. De interes aparte este tratatul ascetic De vanitate librorum, sive de amore coelestis Patriae libri tres, adresat unui anume Guillaume, care a părăsit o funcţie înaltă de la curte pentru a îmbră­ţişa viaţa de sărăcie. Tratatul este îm­părţit în trei părţi, în prima parte prezin­tă patria cerească, în a doua mijloacele de realizare a acesteia şi a treia despre pe­deapsa veşnică, în care vorbeşte şi despre purgatoriu şi judecata veşnică. Ca iz­voare, sunt folosite cu precădere scrierile părinţilor apuseni: Augustin*^ Ambro-

zie*, Ciprian*, Benedict*, Beda*, Pros­per*, Cassiodor* şi Isidor*, iar dintre cei răsăriteni: Origen*, Vasile* cel Mare şi loan* Hrisostom. Nu este vorba de o lu­crare strict originală, ci mai degrabă de o compilaţie. Lui Aimon îi mai sunt atri­buite: un tratat De Sancta Trinitate, o serie de scrisori şi predici.

Migne, PL 116-118; C.G. Derling, De Haymone episcopo Halberstadiensi com-mentatio historica, Helmstadt, 1747; P. Anton i u s, Exercitat io historico-theologica de vita et doctrina Haymonis Helberstadiensis, Halle, 1704; Cayre, II, p. 373; G. Allemang, Aimon, saint, art. în DHGE; M. Măhler, Aimon ou Haymon, DSp. I, col. 261-262.

Aithallaha de Edessa

Aithallaha de Edessa, (în greacă: Aeitha-las; în siriacă: Ithalaha sau Aithalaha), episcop de Edessa din 324 până în 345/8. Din Chronicon Edessenum aflăm că el a construit un cimitir la est de biserica me­tropolei mesopotamiene. Numele Iui se află printre semnatarii actelor de la sino­dul I ecumenic de laNiceea (325). îi este atribuită o scrisoare care s-a păstrat doar în traducere armeană. Importanţa acestei scrisori rezidă în conţinutul ei dogmatic, fiind o expunere elaborată a doctrinei tri-nitare, în timp ce hristologia ei este ante­rioară sinodului de la Efes. Scrisoarea mai vizează erorile sectei audienilor pre­zenţi la Edessa în jurul anului 340 şi ale gnosticilor.

P.l. Thorossian, Aithallae episcopi edesseni epistula ad christianos in Persarum regionem de fi de, Veneţia, 1942 cu trad. în latină; M. G. Durând, Un document sur le concile de Nicee?, RSPh, 50, 1966, 615-627; Urbina, p. 86; M. van Esbroeck, Aithalla d'Edesse, în DEC A, I, p. 60-61; P. Bruns, Aithallaha von Edessa, în LACL, p. 10.

Alain de Farfa

Alain de Farfa, monah şi apoi abate al mănăstirii Sf. Măria din Farfa începând cu anul 761. Petrece mai mulţi ani în sin­gurătate dedicându-se copierii de manu­scrise. S-a stins din viaţă în anul 770. Este autor al unui Omiliar, mai vechi decât cel al lui Pavel* Diaconul.

Migne, 89, 1197; Achile Ratti, L'omeliario detto di Carlomagno et l'omeliario di Alano di Farfa, în Rendiconti del R. Ist. Lombardo di sr. c. let. ser. II, voi. XXXII, 1900; Dom Băumer, Geschichte des Breviers, Freiburg, 1895, p. 286; M. Măhler, Alain de Farfa, în DSp. I, col. 268-269.

Alaric

Alaric (c. 370-410). Conducătorul vizi­goţilor, considerat a fi fost unul dintre cei mai instruiţi şi buni conducători ai popoarelor barbare care au invadat im­periul roman. Sub Theodosie I a fost ge­neral al trupelor barbare. La moartea acestuia a sperat că va primi funcţii mai importante. Dezamăgit că a fost tratat cu indiferenţă, se hotărăşte să-şi constru­iască un imperiu propriu. Tratativele cu împăraţii răsăriteni şi cei de Apus eşuând, Alaric va ataca Roma de trei ori succesiv în 408, 409 şi 410. Istoricul Zosim ne informează că Inocenţiu, episcopul Ro­mei, ar fi fost de acord să se facă apel, ca ultimă instanţă de apărare a Romei îm­potriva lui Alaric, la practicile magice etrusce despre care se spunea că aveau puterea de a coborî foc din cer asupra trupelor acestuia. Cu toate acestea, ulti­ma incursiune asupra Romei este încu­nunată de succes, Alaric intrând triumfal în cetate la 24 august 410, spre marea dezamăgire şi consternare a imperiului întreg. Deşi arian de credinţă, el nu a per­secutat Biserica oficială. Ba mai mult,

Alaric a fost cel care a alungat pe lo­cuitorii păgâni din Roma, transformând templele lor în biserici creştine, la reve­nirea de la Ravenna a lui Inocenţiu I. Se pare că De Civitate Dei, scrisă de Fer. Augustin* între anii 413-426, a avut ca scop şi respingerea argumentelor aduse de păgâni privind cucerirea Romei.

Cecil Deedes, Alaric, art. în Smith-Wace, I, p. 68-69. Despre impactul cuceririi Romei de către Alaric vezi: Milman, Latin Christianity, l, p. 120-140; Cross, Alaric, în ODCC, p. 28.