Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte
Yüklə 6,5 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Alexandrină. Şcoala
- Alexandrină, Cronica
- Alexandru de Apameea
- Alexandru de Cipru
- Alexandru de Hierapolis
- Alexandru de Ierusalim
- Alexandru de Lycopolis
- Alfeu sau Alypius
Alcuin Alcuin (735-804), (Ealwine, Alchuin, Alquinus, Flaccus Albinus). S-a născut într-o familie aristocrată din Northum-bria în jurul1 anului 735. După propria sa informaţie, din familia sa s-a născut Sf. Willibrord, apostolul frizienilor. A fost educat la şcoala întemeiată de arhiepiscopul Egbert pe lângă biserica din York, fiind iniţiat în gramatică, în ştiinţele umaniste, de Ia literatură, filosofic şi până Ia Sf. Scriptură. Totodată, a învăţat limba şi literatura latină, despre Părinţii greci şi limba ebraică. Călătoreşte apoi la Roma în compania lui Egbert, înainte ca acesta să fie promovat, în drum studiază la câteva mănăstiri din Franţa. A fost tuns în monahism şi apoi hirotonit diacon de Ethelbert. în timpul celei de a doua călătorii la Roma, între 767-780, participă la o dispută între un înţelept evreu şi Petru de Pavia. Cu această ocazie, el dobândeşte favorurile regelui Carol cel Mare. Revine la York pentru a fi trimis din nou la Roma, în 781, de către noul arhiepiscop al York-ului Eanbald. La Parma se întâlneşte din nou cu Carol cel Mare, care îl numeşte consilier personal pentru probleme religioase şi educative, în această calitate, el întemeiază o bibliotecă în palatul regal şi organizează o 26 27
ALCUIN ALDHELM
ALDHELM ALEXANDRINĂ. ŞCOALA serie de şcoli după modelul Şcolii palatine, în 790 revine în Northumbria, unde rămâne pentru o scurtă perioadă, fiind rechemat de Carol cel Mare pentru a-1 ajuta atât în lupta împotriva ereziei adop-ţianiste, cât şi în problema cultului icoanelor, ridicată de împărăteasa Irina. Al-cuin devine apărătorul credinţei ortodoxe, alături de alţi erudiţi englezi, acţionând totodată ca reprezentant al episcopatului din Anglia. De această dată el nu va mai reveni în Anglia. Este numit de Carol cel Mare stareţ al mănăstirii Sf. Martin din Tours unde înfiinţează o importantă şcoală şi o bibliotecă. Paralel a înfiinţat şi un spital pentru pelerini la Duo-decim Pontes lângă Troyes. Se stinge din viaţă în 804, fiind înmormântat în biserica Sf. Martin. De la Alcuin a rămas o serie de lucrări exegetice, în mare parte compilaţii din Sfinţii Părinţi: la Facere, Psalmi, Eccle-siast, Cântarea Cântărilor, Epistola către Tit, Filimon şi Evrei şi la Apoca-lipsă. Scrieri dogmatice: De F ide Sanctae et Individuae Trinitatis; 28 de întrebări despre Treime; Despre purcederea Duhului Sfânt etc.; Scrieri liturgice: Liber Sacramentorum; De Psalmorum usu; Officia per ferias; De Baptismi caere-moniis. Asociate cu aceste scrieri, el a scris trei cărţi cu un conţinut moral şi filosofic: De virtutibus et vitiis; De ani-mae ratione şi De Confessione. Pentru studierea artelor liberale ne-au rămas: Grammatica, De orthographia; De dialectica şi Dialogus de rhetorica et virtutibus. Opera sa este departe de a fi originală, fiind importantă în măsura în care în ea se regăsesc adunate informaţii preluate de la alţi scriitori de seamă din Apusul şi Răsăritul creştin. Măreţia lui Alcuin rezidă în redescifrarea valorilor culturii antice şi în hotărârea lui de a le reînvia, în el regăsim duhul predeceso- rilor şi al tutorilor săi care l-au îndemnat să readucă vechea înţelepciune şi să implanteze valenţele ei în inimile celor tineri, în acest sens el a înzestrat bibliotecile din Anglia şi Franţa cu cărţi noi şi vechi. Lui Alcuin îi revine cu precădere înfiinţarea Universităţii din Paris, unde fîlosofia îşi va demonstra trăinicia, stră-duindu-se să meargă dincolo de Platon şi Aristotel. Migne, PL, 100 şi 101; P. Jaffe (ed. Watten-bach-E. L. Duemmler), Monumenta Alcui-niana, Bibliotheca Rerum Germanicarum, VI, Berlin 1873; K. Werner, Alcuin una sein Jahrhundert, 1876; W. Stubbs, Alcuin, art. în Smith-Wace, l, p. 73-76; G. Ellard, Maşter Alcuin, Liturgist, Chicago, 1956; P. Mon-celle, Alcuin, în DHGE, II, 1914, col. 30-40; M. Mâhler, Alcuin, DSp. I, col. 296-299; L. Wallach, Alcuin, în NCE, I, 1967, p. 279; Cross, Alcuin, art. în ODCC, p. 31; E. Gilson, Filozofia în evul mediu, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 173-183. Aldhelm Aldhelm (640-709), cel dintâi episcop de Sherbourne. S-a născut în familia regală de Wessex în jurul anului 640, fiind prima personalitate literară de sorginte anglo-saxonă. A învăţat sub îndrumarea lui Maeldubh şi apoi a lui Adrian deCan-terbury. Intră în mănăstirea Malmesbury unde se călugăreşte şi este hirotonit preot. Este numit stareţ al acestei mănăstiri (676), iar în 705 este ales episcop de Sherbourne. Moare în 709. Principala sa lucrare este De metris et aenigmafibvs ac pedum regulis, dedicată regelui Alftid de Northumbria. El concentrează în această lucrare întreaga sa ştiinţă şi ambiţie literară, dezvăluind o personalitate complexă, bine educată cu o vastă cultură literară şi scolastică, îi mai este atribuită o lucrare despre feciorie, De Virginitate, păstrată în două versiuni, una în versuri, alta în proză, în care preamăreşte castitatea. De la el au mai rămas cinci poeme în versuri hexametrice şi câteva scrisori. Din ceea ce a scris în anglo-saxonă nu s-a păstrat nimic. Migne, PL, 89, 63-314: CPL, 1331-1339; R. Ehwald, în MGH, Auctores Antiquissimi, 15, 1913-1919; G.F. Browne, St. Aldhelm, 1903; W.B. Wildman, Life ofSaint Ealdhelm, 1905; A.S. Cook, Sources for the Bibliography of Aldhelm, Transactions of the Connecticut Academy of Arts and Sciences, XXVIII, 1927; Cross, Aldhelm. St., în ODCC, p. 32; M. Simonetti, în DECA, l, p. 62-63. Alexandria Alexandria. Oraş în Egipt, întemeiat de Alexandru cel Mare la 331 î.d.Hr., al doilea ca importanţă şi mărime în imperiul roman, până în secolul al IV-lea, când este depăşit de Constantinopol. Locul de naştere al elenismului*, aici întâlnindu-se culturile greacă, egipteană şi orientală pentru a da naştere unei noi civilizaţii. Renumele acestui oraş se leagă atât de filosofîa elenistică, de gândirea iudaică, cât şi de cea creştină, în Alexandria a funcţionat una din cele mai vestite universităţi din antichitate, Museion, care deţinea două biblioteci şi o organizare deosebită. Studiul filosofici a fost îmbinat aici cu cel al ştiinţelor exacte, cum sunt matematica, astronomia, geometria şi al ştiinţelor naturii cu elemente de fizică şi alchimie. Filosofia greacă antică se conturează ca o filosofic religioasă, exemplu în acest sens fiind neoplatonismul. Tot aici s-a făcut prima traducere a textului sacru al Vechiului Testament în limba greacă, realizându-se şi o primă sinteză între tradiţia religioasă iudaică şi filosofîa greacă, ilustrată de literatura iu-deo-elenistă al cărei reprezentant de seamă a fost Filon*. Eusebiu de Ceza- reea reţine în Istoria bisericească (II. 16) că întemeietorul Bisericii creştine din Alexandria a fost Sf. Marcu. Gândirea creştină din Alexandria a cunoscut o înflorire deosebită datorită Şcolii catehe-tice care a funcţionat până la sfârşitul secolului al IV-lea, când a fost transferată de către Rodon (395) la Side în Pamfilia. Sinodul ecumenic de la Niceea (325) plasează Alexandria, în ordinea cinstirii, pe locul al doilea după Roma, iar cele de la Constantinopol (381) şi Calcedon (451) pe locul al treilea. Alexandria a fost şi scena unor mari convulsii în istoria Bisericii creştine. Gnosticismul*, în forma lui filosofică, se leagă de acest loc, la fel şi erezia ariană*. Totodată, Alexandria a fost un teren fertil şi pentru monofiziţi*. Patriarhia Alexandriei pierde din importanţa după cucerirea Egiptului de către perşi (616) şi mai apoi de către arabi (642). După schisma din 1054, Patriarhia Alexandriei rămâne în sânul Bisericii Ortodoxe de răsărit. Alexandria este şi centrul spiritual al Bisericii copte*, conducătorul spiritual al acesteia fiind numit "Papă şi Patriarh de Alexandria". Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească. V, 10; J.M. Neale, A History of the Holy Eastern Church. The Patriarchate of Alexandria, 2 voi., 1847; loan G. Coman, Patrologie, voi. II, p.237 şi urm.; Quasten, Patrology, voi. II, p. l şi urm.; T. Orlandi, Storia della Chiesa di Alessandria (texte copte cu traducere în italiană şi comentariu), Milano, 1968; T. Orlandi, Alexandrie, în DECA, I, p. 70-71. Alexandrină. Şcoala Alexandrina. Şcoala, este cel mai vechi centru cultural creştin, întemeiat probabil în jurul anului 150, într-o atmosferă spirituală şi culturală dominată de studiul filosofici şi al exegezei textelor sacre. Primul ei conducător a fost Panten. Lui 
ALEXANDRINĂ. ŞCOALA i-au urmat Clement, Origen, Dionisie, Pieriu, Petre, Atanasie, Didîm şi Chirii. Şcoala dăinuie până în anul 395, când Rodon o transferă la S ide în Pamfilia. Tradiţia exegetică promovată la Alexandria a fost cea alegorică. Exegeza alegorică a avut rădăcini adânci în practicile exegetice ale filosofilor greci (Xenofan, Pitagora, Plato, Antisthene şi stoici), care au aplicat-o în interpretările pe care le-au dat miturilor şi zeităţilor Greciei păgâne. De la filosofii greci, exegeza alegorică a fost preluată de gânditori şi scriitori evrei, cum au fost Aristobulos* şi Filon*. Gânditorii creştini au preluat exegeza alegorică fiind convinşi că simpla interpretare literală era insuficientă pentru a sonda tainele înţelepciunii şi ale revelaţiei divine. Clement o foloseşte din abundenţă, iar Origen o transformă în sistem (Quasten). Pe lângă exegeză, aici s-a studiat şi filosofia, ceea ce a dus la "o teologie care cultiva cercetarea metafizică a credinţei, puritatea textelor sacre, ca documente ale revelaţiei, o viziune istorică în care omul evoluează şi progresează după planul divin, printr-o prezenţă continuă a Logosului în lume, contribuţia tuturor popoarelor la progresul civilizaţiei, sensul cosmic al Bisericii, progresul ca forţă soteriologică, omul ca primat în istorie şi în soteriologie, arma critică ca mijloc de îndreptare" (Coman). Corifeii acestei şcoli sunt creatori de genuri literare ca: filologia sacră cu editarea de texte biblice, exegeza şi comentariul biblic (Origen), cronica lumii (luliu Africanul şi Eusebiu), istoria bisericească şi istoria literară (Eusebiu şi Ieronim, sub influenta celui dintâi), expuneri doctrinare trinitare, hristologice, ecclesiolo-gice, antropologice (Părinţii secolelor III-V), lucrări filocalice sau de desăvârşire duhovnicească (Origen şi în continuare Părinţii din Capadocia), omilia, ALEXANDRINĂ. CRONICA panegiricul, calculul pascal, epistolele pascale sau festale, florilegiile. în plan doctrinar, Şcoala din Alexandria a promovat un monoteism trinitar şi hristolo-gic împotriva tendinţelor politeiste păgâne, ale ereziilor gnostice şi ale altor erezii creştine (de ex. arianismul), afirmând theanthropia (Origen) sau thean-dria Iui lisus Hristos, 'Dumnezeu şi om', dar şi îndumnezeirea omului, două dimensiuni noi în istoria spirituală a lumii vechi, prin care Biserica Ortodoxă a dobândit o identitate unică. E.J. Foakes Jackson, A History of Church History, Cambridge, 1935; E. Bevan, History ofEgypt, Oxford, 1927; W. Bousset, Mdisch-christlicher Schulbetrieb in Alexandria und Rom, Gottingen, 1915; L. Al- Levi, Ellenismo e cristianesimo, M i lan, 1934; P. Brezzi, La gnosi cristiana di Alessandria e le antiche scuole cristiane. Roma, 1950; Altaner-Stuiber, 1980, p. 189 şi urm.; I.G.Coman, Pa-trologie, voi. II, p. 237- 242; Quasten, Pa-trology, voi. II, p. 2-4; A. Mehat, Etude sur Ies Stromates de Clement d'Alexandrie, Paris, 1966; Mihai D. Vasile, Tradiţia Simbolică a Logosului creştin, Ed. Punct, Bucureşti, 2000; W. R. Inge, Alexandrian Theology, art. în Hastings, E.R.E. I, 1925, p. 308-319; M. Simonetti, Alexandria, L'Ecole, în DECA, I, p. 71-74.
Cronica alexandrină a lumii este o denumire convenţională dată unei cronici miniate, păstrate fragmentar în aşa-numi-tul Papyrus Golenişcev, în custodia Muzeului Puşkin din Moscova. Cercetările recente au stabilit că acest Papyrus datează din a doua jumătate a sec. VII, scris probabil între anii 675-700. Manuscrisul prezintă interes mai ales pentru istoricii artei, datorită ilustraţiilor marginale comparabile cu Fragmentul Merseburg al Analelor de Ia Ravenna. El conţine por- ALEXANDRINĂ. CRONICA trete ale profeţilor vech{testamentari, ale unor împăraţi romani şi o hartă a Oceanului cu insulele sale, precum şi personificări ale lunilor anului. Eine alexandrinische Weltchronik, ed. de A. Bauer, I. Strzygowski, Denkschriften der [kaiserlichen] Akademie der Wissenschaften in Wien, philosophisch-historische Klasse, 51. 1905, p. 119-204; O. Kurz, în Kunst-historische Forschungen, ed. de A. Rose-nauer, G. Weber, Salzburg, 1972, p. 17-22; B. Baldwin, A. Cutler, Alexandrian World Chronicle, în ODB, I, p. 62. Alexandru Alexandru (250-328). Personaj de seamă al primului sinod ecumenic de la Niceea (325). Accede la scaunul episcopal al Alexandriei în 313. în timpul episcopatului se confruntă cu schisma lui Mele-tie*, iar începând cu anul 319, cu unul dintre cei mai mari adversari ai ortodoxiei, Arie*, unul din preoţii săi slujitori, care a început să predice o învăţătură neconformă cu tradiţia şi credinţa Bisericii. La început Alexandru a încercat să rezolve noua tensiune în mod paşnic. Ereziarhul şi adepţii săi refuză orice conciliere. Este în cele din urmă chemat în faţa unui sinod local (321). Aici Arie şi adepţii săi vor susţine că Fiul nu era veşnic, ci a fost creat de 'Cuvântul' sau înţelepciunea impersonală a Tatălui şi, prin urmare, era străin esenţei Tatălui, cunoscându-L pe Acesta în mod imperfect, Fiul fiind creat pentru a fi un instrument al Tatălui la crearea omului. Unul din episcopii participanţi la sinod a întrebat: Poate El atunci să se schimbe din bine în rău? Tabăra ariană a răspuns: "întrucât este făptură creată, o astfel de schimbare nu este imposibilă". Sinodul a pronunţat pe loc anatema! în sprijinul apărării ortodoxiei a fost chemat şi Osie, ALEXANDRU episcop de Cordova. Criza s-a accentuat, determinându-l pe împăratul Constantin cel Mare să convoace primul sinod ecumenic de la Niceea (325), care îi excomunică pe Arie şi pe Meletie. Din corespondenţa sa, despre care Sf. Epifaniu ne spune că ar fi cuprins 70 de scrisori (Contra ereziilor 69, 4), s-au păstrat două epistole. Alte scrieri care i-au fost atribuite, s-au păstrat în siriacă şi coptă. Acestea includ şi Sermo de Anima et Corpore deque Passione Domini, în care tratează despre relaţia dintre trup şi suflet şi despre necesitatea şi roadele patimilor Mântuitorului. După părerea lui Alexandru, erezia ariană îşi află sorgintea în subordinaţionis-mul lui Pavel din Samosata* şi Lucian din Antiohia*. El afirmă, fără echivoc, că Fiul lui Dumnezeu nu a fost făcut "din lucruri care nu sunt" şi că nu a fost timp când El nu a existat, însă a fost născut din Tatăl, fiind asemenea Tatălui. Cuvântul este Fiul lui Dumnezeu nu prin adopţiune (thesei\ ci prin natură (physei). Din această pricină Fecioara Măria este cu adevărat theotokos. La rândul Lui, Fiul este unicul născut mijlocitor prin care Tatăl aduce universul la existenţă din nimic, întrucât epistolele lui Alexandru au fost scrise înainte de sinodul ecumenic de la Niceea, nu vom găsi în ele limbajul hris-tologic care se va împământeni în gîndi-rea creştină de după acest sinod. Cu toate acestea, regăsim în ele aceeaşi acurateţe doctrinară şi fineţe de gândire prezente în formulele doctrinare niceene. Migne, PG 18, 523-608; H. G. Opitz, Atha-nasius1 Werke III, I, 19-29 (Urkunde 14); Opitz, op.cit., III, I, 6-11 (Urkunde 4b); A. Mai, Nova Patrum Bibliotheca 2, Roma, 1844, 529-539; A.von Harnack, Lehrbuch der Dogmengeschichte, ed. a 5-a, voi. 2, Tubingen, 1931, p. 204-207; Bardenhewer,
ALEXANDRU DE HIERAPOLIS ALEXANDRU DE HIERAPOLIS ALFEU SAU ALYPIUS III, p. 34-41; Altaner-Stuiber, 1980, p. 269; Quasten, Patrology, III, p. 13-19; I.G. Coman, Patrologie, III, p.83-95; E. Bellini, Alessandro e Ario. Un esempio di conflitto trafede e ideologia. Documenti della prima controversia ariana, Milano, 1974; M. Si-monetti, La crisi ariana nel IV secolo, Roma, 1975; Ch. Kannengiesser, Alexandre d'Alexandrie, în DECA, p. 64-65; T. Bohm, Alexander von Alexandrien, în L AC L, p. 10. Alexandru de Apameea Alexandru de Apameea, mitropolit al provinciei Syria Secunda, prieten al lui Alexandru* de Hierapolis, pe care 1-a însoţit la sinodul de la Efes din 431. Numele său apare între semnatarii care se opuneau depunerii lui Nestorie* şi excomunicării lui Chirii*. Se pare că el a fost trimis de episcopii orientali la Alexandria pentru a-1 îmbuna pe Chirii, în perioada Sf. Paşti din anul 434, Alexandru îi trimite o scrisoare prietenului său, Alexandru de Hierapolis, exprimându-şi dorinţa de a-1 vizita. Nu este sigur, dar scopul acestei vizite a fost să-1 convingă pe Alexandru să-i primească în comuniune pe loan* de Antiohia şi pe Chirii de Alexandria. Migne, PG, 84, 748; ACO 1,4, 1922-1923, p. 89-90; E. Venables, Alexander, în Smith-Wace, I, p. 82-83; U. Rouzies, în DGHE 2, 191; F. Scorza Barcellona, Alexandre d'Aphrodise, în DECA, I, p. 65-66; U. Hamm, Alexander von Apamea, în LACL, p. 10-11.
Alexandru de Cipru (a doua jumătate a sec. VI), călugăr din Cipru, autor al unei omilii, intitulată: De inventione cruciş şi a unui panegiric: Laudatio Barnabae apostoli. Cea dintâi omilie a fost scrisă .A. cu ocazia înălţării Sfintei Cruci, în care încearcă o prezentare a evenimentelor religioase de la Facerea lumii şi până la Constantin cel Mare, făcând uz de elemente istorice, legendare şi mai ales teologice. Textul s-a păstrat şi în traducere georgiană şi în rusa veche. Laudatio Barnabae a fost ţinută la Salamina, cu ocazia descoperirii moaştelor Sf. Apostol Barnaba, susţinând autocefalia Bisericii din Cipru. Migne, PG, 87, 3, 4015-4076, 4087-4106; CPL, 7398-7400; H. Delehaye, Saints de Chypre, AB, 26, 1907, p. 236-237; Krum-bacher, Geschichte der byzantinischen Literatur..., p. 164; S. Salaville, Alexandre, în DHGE, 2, col. 191-193; A. Labate, Alexandre de Chypre, în DECA, I, p. 68; C. Schmidt, Alexander von Zypern, în LACL, p. 11-12 cu bibliografie. Alexandru de Hierapolis Alexandru, episcop în Hierapolis şi mitropolit, unul din cei mai puternici oponenţi ai Sf. Ciril* al Alexandriei şi susţinător al lui Nestorie* în controversele ce au urmat Sinodului ecumenic de la Efes* (431). îşi începe cariera de episcop (404) prin ştergerea din dipticele uneia dintre bisericile sale a unui oarecare Iulian, acuzat de apolinarism*. Soseşte la Efes în compania lui Alexandru, mitropolit de Apamea, în Syria Secunda. Neînţelegerile dintre el şi Sf. Ciril se leagă de începerea sinodului de Ia Efes, acesta din urmă susţinând că lucrările pot avea loc chiar dacă loan din Antiohia*, apărătorul lui Nestorie, nu sosise încă. Celălalt dorea ca lucrările să fie amânate până la sosirea lui loan. Deşi lui Alexandru i se alătură şi alţi episcopi din părţile Siriei, sinodul începe la 22 iunie, condamnân-du-1 pe Nestorie. După sosirea lui loan la 27 iunie 431, Alexandru se alătură lui loan şi grupului acestuia, participând Ia contra-sinodul organizat de ei, anulând hotărârile sinodului care avusese loc şi depunând din treaptă pe Ciril şi Mem-non, episcop de Efes, declarând anatemele lui Ciril ca fiind eretice, în consecinţă, numele lui Alexandru a fost trecut alături de cel al lui loan de Antiohia în lista de condamnare. Acaciu şi loan de Antiohia vor reveni asupra poziţiilor lor. Alexandru rămâne ferm în atitudinea sa de condamnare a lui Ciril. Intervenţiile ulterioare de împăcare şi repunere în drepturi a lui Alexandru au rămas fără rezultat, chiar şi după sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon* (451), el fiind trimis în exil la Phamuthin în Egipt, unde se stinge din viaţă. De la el ne-au rămas 23 de scrisori privind evenimentele de la Efes şi controversa nestoriană. Migne, PG 84, 551-864; CPG 6392-6419; Edmund Venables, Alexander, art în Smith-Wace, I, p. 83-85; M. Simonetti, Alexandre de Hierapolis, în DECA, I, p. 69; U. Hamm, Alexander von Hierapolis, în LACL, p. 11 cu bibliografie. Alexandru de Ierusalim Alexandru de Ierusalim, episcop din Capadocia. în timpul unui pelerinaj este reţinut la Ierusalim ca vicar al lui Narcis, episcopul Ierusalimului, devenind urmaşul acestuia. Informaţii despre viaţa şi activitatea lui avem la Eusebiu*, Clement* de Alexandria şi Origen*. Este întemeietorul bibliotecii creştine de la Ierusalim, fapt apreciat în mod desoebit de către Origen. A fost protectorul şi prietenul lui Origen. El i-a cerut lui Origen, laic fiind, să predice în biserică, iar mai apoi 1-a hirotonit, motiv pentru care a stârnit nemulţumiri în cercul de la Alexandria. Eusebiu, Ist. bis., VI, 11, 3, 5 şi urm.; VI, 14, 8 şi urm.; VI, 19, 17 şi urm.; A. Von Harnack,
Alexandru de Lycopolis (sec. III), autor al unui scurt tratat împotriva maniheismului*. Se presupune că a fost păgân convertit mai întâi la maniheism şi apoi la creştinism. Fotie afirmă că a fost arhiepiscop de Lycopolis (Contra Mani-chaeos, I. 11), în timp ce alţi cercetători, cum au fost Tillemont şi A. Brinkmann, susţin că el nu ar fi îmbrăţişat deloc credinţa creştină, în tratatul său împotriva maniheismului el preamăreşte simplitatea şi eficacitatea filosofici creştine faţă de doctrinele maniheice pe care le consideră ilogice şi contradictorii. Migne, PG, 18, 409-448; CPG, II, 2510; A. Brinkmann, Alexandri Lycopolitani contra Manichaei opiniones disputatio, 1895; A. Adam, Texte zum Manichăismus, Berlin2, p. 54-56; A. Villey, A contre la doctrine de Mani, Paris, 1989; E.B. Cowell, Alexander of Lycopolis, art în Smith şi Wace, op. cit., p. 86; Cross, Alexander of Lycopolis, O.D.C.C., p. 35; C. Riggi, Alexandre de Lycopolis, în DECA, I, p. 69-70; C.P. Vetten, Alexander von Lykopolis, în LACL, p. 11 cu bibliografie.
Alfeu sau Alypius, episcop în Apamea în Syria Secunda, participant la sinodul de la Neocezareea (315) şi la sinodul ecumenic de laNiceea (325) şi la sinodul din Antiohia (341). L-a numit pe Eusebiu* de Cezareea episcop în Antiohia (Emesa, Homs). ALFEU SAU ALYPIUS ALTERCATIO HERACLIANI ALTERCATIO HERACLIANI AMANDUS
Eusebiu de Cezareea, Vita Constantini, III. c. 62; E. Venables, Alpheius, or Alypins, art. în Smith-Wace, I, p. 87. Yüklə 6,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|