Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Warnaharius

Warnaharius (sec. VII), preot în Langres. Ne este cunoscut din două documente redactate de el la solicitarea lui Carau-nius, episcop de Paris, în legătură cu sfinţii martiri din Langres. Primul docu­ment prezintă în stil epico-haghiografic vieţile sfinţilor martiri: Speusippus,

Eleusippus şi Meleusippus, care au su­ferit moarte martirică în timpul împăra­tului Marc Aureliu. Cel de al doilea, descrie cu oarecare acurateţe istorică, viaţa şi moartea lui Desiderius, episcop de Langres, ucis de către vandali.

Migne, PL 80, 185-200; CPL 1308-1310; MGH, Ep., 3, p. 457; M. Simonetti, Warnaharius, în DECA, II, p. 2561.

Widukind de Corvey

Widukind de Corvey (925-976), cronicar saxon. A îmbrăcat haina monahală la mănăstirea benedictină din Corvey în 940 şi se dedică scrisului. Primele sale lucrări au un caracter haghiografic, întru­cât prezintă vieţile Sf. Pavel Eremitul şi a Sf. Thecla. Din nefericire, aceste două lucrări s-au pierdut. S-a păstrat cea mai importantă lucrare a sa. Este vorba de Faptele saxonilor sau Rerum gestarum Saxonicarum libri tres, concepută în trei cărţi. Cronica a fost dedicată prinţesei Mathilda, fiica împăratului Otto cel Mare, care a devenit mai apoi prima egu­menă a abaţiei din Quedlinburg. Această lucrare a lui Widukind este deosebit de importantă pentru cunoaşterea istoriei Germaniei în sec. X. Informaţiile sale au fost adunate de la martori direcţi, proba­bil persoane de la curte, care au vizitat mănăstirea Corvey.

Widukind de Corvey, Rerum gestarum Saxonicarum libri tres, MGSrerGerm, V, 56, traducere în germană: P. Hirsch, Leipzig, 1931; H. Beumann, Widukind von Korvei, Weimar, 1950; J.A. Brundage, Widukind of Corvey. în CE 14, p. 904.

Willibald de Mainz

Willibald de Mainy, preot anglo-saxon din sec. VIII, biograful Sf. Bonifaciu.

Ajunge în Germania după moartea lui Bonifaciu. Devine canonic al bisericii Sf. Victor din Mainz. înainte de 768, el re­dactează cea mai veche şi mai valoroasă biografie a Sfântului Bonifaciu. El face acest lucru la îndemnul episcopilor Lull de Mainz şi Megingaud de Wiirzburg. Izvoarele pe care şi-a întemeiat lucrarea sunt colecţiile de scrisori ale lui Boni­faciu şi diverse relatări orale ale celor doi episcopi, cărora le este dedicată această Vita. Nu mai posedăm alte detalii despre Willibald.

Willibald de Mainz, Vita c/uarta S. Bonifatii, ed. de W. Levison, MGH SrerGerm., 57, p. 90-106; T. Schieffer, Winfrid-Bonifatius und die christliche Grundlegung Europas, Frei-burg, 1954; L. Kurras, Willibald of Mainz, CE 14, p. 945, cu bibliografie.

Willibrord de Utrecht

Willibrord de Utrecht, misionar, episcop anglo-saxon considerat 'Apostol al Fri-siei'. S-a născut în Northumbria, ca fiu al Sf. Wilgis, într-o familie înrudită cu Alcuin*. De tânăr îmbracă haina mona­hală la mănăstirea benedictinilor din Ripon, condusă de Wilfrid de York, sub a cărui îndrumare îşi desăvârşeşte studiile, în jurul anului 678 merge la mănăstirea Rathmelsigi în Irlanda, pentru a deveni ucenic al vestitului Egbert de lona. Aici petrece 12 ani şi este hirotonit preot, în anul 690, însoţit de mai mulţi camarazi, pleacă în misiune în Frisia de Apus. Pentru a-şi asigura sprijinul papei în ve­derea misiunii sale, el se deplasează la Roma în 693. Revine la Roma după doi ani, în 695, când papa Sergiu îl hiro­toneşte şi numeşte arhiepiscop al frizie-nilor. Totodată, îi dă numele latin de Clement. După revenirea sa de la Roma în Olanda, Pepin îi dă un teren la Utrecht, pentru a zidi o catedrală, în 698, el înte-

WILLIBRORD DE UTRECHT

ZAHARIA

ZAHARIA SCOLASTICUL


meiază o mănăstire la Echternach în Luxemburg, pe un teren dăruit de prinţe­sa Irmina, care devine un important cen­tru misionar pentru încreştinarea Dane-marcii. El însuşi se deplasează în Da­nemarca, aducând de acolo 30 de tineri danezi, pentru a-i educa în tradiţia creştină. Misiunea creştină din Olanda are de suferit după moartea lui Pepin de Heristal şi urcarea pe tron a împăratului frizian păgân Radbod, care îl alungă pe Willibrord. După moartea lui Radbod în 719, Willibrord revine în scaun cu aju­torul lui Carol Martef. Sprijinit de Boni-faciu, el reîncepe misiunile întrerupte, conducând aceste activităţi de la Echter­nach, unde a decedat şi a fost înmormân­tat. Din opera scrisă a lui Willibrord s-au păstrat puţine lucrări: câteva norme

canonice şi confirmări; testamentul său; calendarul său, pe care se află o infor­maţie scrisă cu propria mână.

Migne, PL 89, 535-556; Testamentul său edi­tat de A. Poncelot în AnallBoll 25, p. 163-176; Calendarul, redat în facsimile de Henry Bradshaw Society, 55, 1918; Alcuin, Vita, cartea l, ActSS, nov. 3, p. 435-451; MGH, Poetae, l, p. 207-220; A. Grieve, Willibrord, Missionary in the Netherlands, 691-737, 1923, cuprinzând trad. în engleză a Vieţii, scrisă de Alcuin, p. 97-126; C.H. Talbot, The Anglo-Saxon Missionaries in Germany, 1964, p. 3-22; K. Kiesel, Der Heilige Willibrord im Zeugnis der bildenden Kunst, Luxemburg, 1969; Cross, Willibrord, St., în ODCC, p. 1489, cu bibliografie; J.L. Druse, Willibrord of Utrecht, St., în CE 14, p. 945-946; V. Saxer, Willibrord de Utrecht, în DECA, II, p. 2562.

Zaharia

Zaharia (m.752), episcop de Roma între 741-752. Nu avem informaţii despre viaţa sa înainte de urcarea pe scaunul pontifical al Romei. Se ştie doar că s-a născut într-o familie greacă din Calabria, fiind fiul lui Polihroniu. Specific pontifi­catului său sunt acţiunile de ajutorare a săracilor, clerici şi laici, din Roma şi apoi misiunile diplomatice de reconciliere pe lângă lombarzi, franci şi cu Bizanţul. Astfel, el renunţă la pactul iscălit de pre­decesorul său, Grigorie II, cu ducele Trasamund de Spoleto şi îl determină pe regele lombarzilor, Liutprand, să retur-neze cetăţile şi proprietăţile Bisericii. Totodată, izbuteşte să oprească asediul Ravenei şi să primească înapoi proprie­tăţile acesteia. Prin intermediul Sf. Bo-nifaciu menţine relaţii cordiale cu francii. Astfel, el confirmă depunerea ultimului merovingian, Childeric III, şi înscăunarea lui Pepin. în ceea ce priveşte relaţiile cu Bizanţul, el trimite, imediat după numirea în scaun, o scrisoare Pa­triarhului de Constantinopol şi împăratu­lui Constantin V Copronimul, informân-du-i de alegerea şi numirea sa, îndem-nându-i să restabilească cultul icoanelor. Papa Zaharia a mai convocat două sinoade locale, în 743 şi 745. Cu ocazia celui de al doilea sinod, au fost confir­mate condamnările ereticilor Adalbert şi Clement, hotărâte de Sf. Bonifaciu.

Pentru a face cunoscută tradiţia haghio-grafică apuseană vorbitorilor de limbă greacă, el traduce în greacă Dialogurile lui Grigorie* cel Mare.

MGH, Epistolae, III, 1892, p. 479-487, 709-711; Jaffe, I, p. 262-270; E. Caspar, Geschichte des Papsttums von den Anfăngen bis zur Hohe der Weltherrschaft, II, 1933, în spec. p. 710-723; O. Bertolini, Roma di fronte a Bisanzio e ai Longobardi, 1941, p. 493-513; E. Amman, DTC 15, pt. 2, col. 3671-3675; J. Barmby, Zacharias (6), în Smith-Wace, IV, p. 1208-1212; Cross, Za­charias, St., în ODCC, p. 1509, cu biblio­grafie; M.C. Mc Carthy, Zachary, Pope, St., în CE 14, p. 1106.

Zaharia Scolasticul

Zaharia Scolasticul sau Zaharia de Mitylene, cunoscut şi sub numele de Za­haria Retorul. Istoric bisericesc şi teolog. S-a născut la Maiuma lângă Gaza, într-o familie numeroasă. Unul din cei cinci fraţi ai săi a fost Procopiu* de Gaza. Stu­diază la Alexandria între anii 485-487, legând o trainică prietenie cu Sever*, care va deveni patriarh monofizit de Antiohia. în toamna anului 487, revine la Beryth (Beirut) unde studiază dreptul. După o perioadă de viaţă ascetică, pără­seşte monahismul şi se duce la Constan­tinopol unde profesează avocatura (de aici numele de scholastikos), ajungând să deţină funcţia de consilier juridic al comes-u\u\ sacri palatii. Părăseşte con­vingerile monofizite în primii ani ai sec. VI, îmbrăţişând învăţătura calcedoniană. Ca episcop de Mitylene (Lesbos), par­ticipă la sinodul ecumenic de la Con­stantinopol din 536. Nu cunoaştem data morţii sale. A scris Istoria bisericească în perioada în care încă mai împărtăşea vederi monofizite, la cererea Iui Eu-praxiu, administrator imperial. Această

ZAHARIA SCOLASTICUL

ZAHARIA DE MERV

ZAHARIA DE MERV

ZENO

lucrare s-a păstrat într-un rezumat în limba siriacă, inclus într-o lucrare mai mare, compilată de un autor anonim la Amida în 569, şi este deosebit de impor­tantă pentru descrierea evenimentelor care s-au derulat la Alexandria între anii 450-491. Zaharia este autorul biografi­ilor lui Sever* de Antiohia, Petru* Ibe-rul, Isaia* monahul. Majoritatea lucră­rilor sale s-a păstrat în traducere siriacă. în greacă s-a păstrat tratatul polemic: De mundi opificio sau Ammonios, un dialog cu filosoful păgân neoplatonician Ammoniu în problema veşniciei lumii; un fragment dintr-un tratat antimaniheic.

Migne, PG 85, 1011-1044; CPG 6995-7001; H istoria Ecclesiastica, ed. de E. W. Brooks, 4 voi., în CSCO, Syriaci Scriptores, Series III, V-V1, Paris, 1919-1924, text siriac şi trad. la­tină; F.J. Hamilton, E.W. Brooks, The Syriac Chronicle Known as that of Zacchariah of Mitylene, London, 1899, cu trad. în engleză; yitae virontm apud monophysitas celeberri-morum, ed. de E.W. Brooks, 2 voi., Paris, 1907; M. Minniti Coiona (ed.), Zaccaria Scolastica, Ammonio, Napoli, 1973 cu introd. text critic şi trad. în italiană; M.-A. Kugener (ed.), La vie de Severe par Zacharie le Scholastique, Paris, 1903 [PO 2.1], p. 7-115, cu trad. în franceză; B. Tatakis, La philosophie byzantine, Paris, 1949, p. 34-37; Cross, Zacharias Scholasticus, în ODCC, p. 1509, cu bibliografie; F.X. Murphy, Zachary the Rhetor, în CE 14, p. 1107-1108; D. Stiernon, Zacharie le Scholastique ou le Rheteur, în DECA, II, p. 2565-2566; C. Schmidt, Zacharias Rhetor, în LACL, p. 635, cu bibliografie.

Zaharia de Ierusalim

Zaharia de Ierusalim, patriarh al Ieru­salimului, începând din 609 şi până în juru! anului 628. După informaţiile date de către Teofan*, Anastasie* şi din Chro-nicon Alexandrinum, el i-a urmat Ia

patriarhat Iui Isaac şi s-a urcat pe scaun în al nouălea an al lui Phocas (609), După ce cucereşte Ierusalimul, în 614, Chosroes II ia cu sine Sf. Cruce, ca talis mam magic, iar pe Zaharia, ca păzitor şi capelan al acesteia, în locul lui a fost numit vicar patriarhal Modest, egumenii mănăstirii Sf. Teodosie. Zaharia rămâne în Persia timp de 14 ani, până în 628, când i s-a permis să revină la Ierusalim cu Sf. Cruce şi să-şi reia îndatoririle de

f\

patriarh. In 614, curând după sosirea lui ca prizonier în Persia, el adresează o epistolă de mângâiere 'turmei sale fără păstor' şi celorlalte Biserici care au sufe­rit în urma incursiunii lui Chosroes, Această epistolă s-a păstrat în georgiana şi în arabă.

Migne, PG 86, 3219-3234; CPG III, 7825; versiunea georgiană: G. Garitte în CSCO 202, p. 70-76 şi 203, p. 46-50; versiunea armeană: G. Garitte, în CSCO 340, p. 49-53 şi 98-101; E. Venables, Zacharias (4), în Smith-Wace, IV, p. 1207-1208; J. Irmscher, Zacharie de Jerusalem, în DECA, II, p. 2565, cu bibliografie; G. Rowekamp, Zacharias von Jerusalem, în LACL, p. 635

Zaharia de Merv

Nu se ştie nimic despre viaţa lui Zaharia şi se crede că a trăit în a doua jumătatea sec. IX. A fost identificat cu medicul Abu Zahya al-Marwazi, căruia îi sunt atribuite scrieri de logică. Zaharia este autorul unui lexic siriac, care com­pletează lucrarea lexicografică a lui Hunain*. Adaosurile făcute de el sunt citate adeseori de Bar Bahlul şi contrazic uneori părerile lui Hunain. Pentru a remedia aceste neconcordanţe, medicul Isho bar Aii, rescrie lexiconul, folosind materialul furnizat de Hunain şi Zaharia,

Kitab al-Fihrist, ed. Fluegel, Leipzig, p. 263; Ibn Abi Ouseibia, ed. Mueller, Koenigsberg,

1884,1, p. 234-235; Duval, p. 255, 297, 387; Chabot, p. 112; W.Wright, Syriac Literature, ed. a 2-a, p. 215.

Zefirin

Zefirin (198-217), urmaşul lui Victor I în scaunul episcopal al Romei. A păstorit în timpul domniei lui Septimiu Sever şi Caracal la. Deşi nu a avut întotdeauna cu­vinte alese la adresa lui Zefirin, Ipolit* îi atribuie acestuia o definiţie hristologică îndreptată împotriva lui Sabelie*: 'Cu­nosc doar un singur Dumnezeu, lisus Hristos, şi pe nimeni altul alături de EI care să fi fost născut şi care a putut păti­mi' (Ref, 9, 11, 3). Teologul german Adolf Harnack, consideră că această definiţie este 'cea mai veche definiţie dogmatică a vreunui episcop roman, care ne este cunoscută ca text'. Aprecierea lui este cu atât mai interesantă, cu cât el îl acuză pe Zefirin că ar fi fost modalist. Quasten ne atrage atenţia că, întrucât Ze­firin îl numeşte pe lisus Hristos 'Dum­nezeu născut', trebuie să presupunem că el îl recunoaşte pe 'Dumnezeul care naş­te' şi care nu poate fi identificat cu cel născut. Luată în acest sens, definiţia lui Zefirin nu este modal istă. Trecând cu ve­derea criticile îndreptate împotriva lui Zefirin de către Ipolit, credem util să reţi­nem că el a menţinut excomunicarea dată de Victor împotriva lui Teodot*, datorită învăţăturii eretice pe care o propovăduia (vezi: Victor I), şi 1-a excomunicat pe ucenicul acestuia, Teodot pe nume, care susţinea că Hristos, deşi a fost conceput de la Duhul Sfanţ, a fost doar un om sim­plu, inferior chiar şi lui Melchisedec. Se pare că în vremea lui Zefirin a înflorit la Roma o serie de erezii hristologice, faţă de care acesta a trebuit să ia atitudine fermă.

P. Coustant, Epistolae Romanorum Ponti-ficum, I, Paris, 1721; S. Wenzlowsky, Die Briefe der Papste, I, BKV, Kempten, 1875; A. Harnack, Die ălteste uns im Wonlaut bekannte dogmatische Erklârung eines romischen Bischofs (Zephyrin bei Hippolyt, Refut. IX, li;, în Sb (Beri.), 1923, p. 51-57; E. Caspar, Geschichte des Papsttums von den Anfăngen bis zur Hohe der Weltherrschaft, I, 1930, p. 22-24 şi 38-40; Attaner-Stuiber (1966), p. 109; James Barmby, Zephyrinus, art. în Smith-Wace, IV, p. 1215-1220; Cross, Zephyrinus, art. în ODCC, p. 1511, cu biblio­grafie; E.G. Weltin, Zephyrinus, Pope, St., în CE 14, p. 1118-1119; E. Amman, DTC, XV, pt. 2, 1950, col. 3690 şi urm.; Quasten, Patrology, I, p. 279-280; A. Di Berardino, Zephirin, în DECA, II, p. 2568-2569; C. Schmidt, Zephyrinus von Rom, în LACL, p. 636.

Zeno

Zeno (m. 375), episcop şi patron al ora­şului Verona. Ambrozie* îl menţionează în una din scrisorile sale adresată epis­copului Syagrius de Verona. Potrivit tra­diţiei locale, este cel de a 8-lea episcop de Verona. A fost probabil originar din Africa, îi sunt atribuite aproximativ 90 de predici, scrise sub formă de 'tracta-tus', în maniera scriitorilor africani în speţă, Tertullian* şi Ciprian*. Cele mai multe dintre prediciile sale sunt exege­tice, prezentând terne şi personaje din Vechiul Testament, iar câteva abordează teme doctrinare, deşi elemente de acest gen nuanţează întreaga sa operă. Zeno ia atitudine fermă şi în problema ariană, afirmând fără echivoc categoriile hris-tologiei ortodoxe privind cele două firi şi problema persoanelor treimice. Stilul predicilor sale este ales, bogat în for­mulări alegorice, iar frumuseţea limbii latine arată că el a fost bine educat, cu acces la cultura clasică latină, în una din

ZENO

ZOSIM

ZOSIM

ZOTIC

predicile sale, el citează de două ori din Aeneida lui Virgiliu.

Migne, PL 11, 253-528; ed. critică: B. Utfstedt, CCL 22, 1971; A. Bigelmair, Des hi. Bischofs Zeno von Verona Traktate, BKV ed.2-a, 10, Munchen, 1934; M. Stepanich, The Christology of Zeno of Verona, Washington, 1948; B. Lâfstedt, Zur Sprache des Zeno Veronensis, Acta Classica 12, 1969, p. 87-102; L. Palanca, TheProse Rhythm and Goirgianici Figures in the Sermons of St, Zeno of Verona, Diss. Catholic University, Washington D.C., 1970; B. Lofstedt, D. W. Packard, A Concordance îo the 'Sermons' of Bishop Zeno von Verona, New York, 1975; Cross, Zeno, art. în ODCC, p. 1511; A. C. Rush, Zeno of Verona, în CE 14, p. 1118; F. H. B. Danieli, Zeno (6), art. în Smith-Wace, IV, p. 1213; Altaner-Stuiber, 1980, p. 369; Quasten, Patrology, IV, p. 127-130, cu biblio­grafie; M. Simonetti, Zenon de Verone, în DECA, II, p. 2567-2568; B. Dumler, Zenon von Verona, în LACL, p. 636, cu bibliografie.

Zenobiu de Gazir

Zenobiu de Gazir, diacon de Edessa, ucenic al lui Efrem* Şirul, autor al unor tratate împotriva lui Marcion* şi Pamfil şi al unei vieţi a Sf. Efrem. în siriacă nu s-a păstrat nimic din scrierile sale. în ar­meană însă au supravieţuit două predici, una dedicată lui Meletie sau Meletie Antiohianul şi unui martir, iar alta despre Iuda. întrucât Meletie a decedat în anul 381, se presupune că Zenobiu a încetat din viaţă la o dată ulterioară, înainte de anul 400.

Assemani, BO I, p. 163; în armeană: Handes Amsorya 35, 1921, p. 545-55; 36, 1922, p. 73-80; Chabot, 32-33; Duval, p. 335; Baumstark, p. 66; Urbina, p. 85.

Zosim

Zosim (m. 418), episcop de Roma, grec de origine. A condus scaunul de la Roma

pentru o perioadă foarte scurtă (417-418), timp insuficient pentru a înţelege adecvat situaţia din Biserica Apuseană şi în contextul unei opoziţii insidioase din partea comunităţii romane. Acestea pot constitui motive serioase pentru câteva acţiuni pe care el le-a întreprins şi care au fost evaluate negativ. De la el a rămas o serie de scrisori. Dintre acestea, Epistola 2 (1) şi Epistola 15 (1-2) prezintă un inte­res deosebit, întrucât în ele este subliniat caracterul apostolic şi sinodal al Bisericii.

Migne, PL 20, 639-704; Idem, PLS I, 796 şi urm.; Idem, PLS 1,797; E. Caspar, Geschich-te des Papsttums von den Anfăngen bis zur Hohe der Weltherrschaft, I, 1930, p. 344-360; F. Floe'ri, Le pape Zosime et la doctrine augustinienne du peche originel, Aug.Mag, II, 755-761; G. Bardy, în Fliche-Martin, IV, 1937, p. 248-251; T. Jalland, The Church and the Papacy, SPCK, 1944, p. 296-289; J. Barmby, Zosimus (4), în Smith-Wace, IV, p. 1221-1225; E. Amann, în DTC, XV, 1950, col. 3708-3716; Cross, Zosimus, art. în ODCC, p. 1513; J. Chapin, Zosime, Pope, St., în CE 14, p. 1135-1136; Quasten, Patrology, IV, p. 585-586; B. Studer, Zosime, în DECA, II, p. 2570; B. Dttmler, Zosimus von Rom, în LACL, p.637.

Zosim

Zosim, istoric grec din sec. V sau VI. Din titlul cărţii sale putem deduce că el a fost comite şi avocat fiscal, detaliu asupra căruia ne atrage atenţia istoricul Fotie*, care îl identifică în mod eronat cu Zosim de Gaza sau Zosim de Ascalon. Istoria sa este intitulată, Istoria nouă. Acest lucru nu sugerează o nouă ediţie a unei istorii mai vechi, ci pur şi simplu o nouă per­spectivă istorică, având un ton critic la adresa creştinismului. Zosim a trăit o vreme la Gonstantinopol unde a scris istoria sa, probabil între anii 498/502 şi 518. Istoria nouă începe cu războiul

troian şi trece în revistă, în primele şase cărţi, evenimentele din lumea greco-ori-entală până la căderea imperiului mace-donian. Urmează apoi marile etape ale istoriei imperiului roman, pentru a se opri pe neaşteptate la anul 410. Istoria lui Zosim se bazează pe izvoare similare mai vechi. Cu toate acestea, ea aduce o nuanţă aparte, de interes deosebit, şi anume, prezentarea intenţionată a istoriei într-o perspectivă păgână şi anticreştină. El atribuie căderea imperiului roman neglijării vechii religii păgâne romane şi unor motive politice. De interes deosebit este materialul referitor la sec. III, pentru care nu prea există documente şi relatări precise. Istoria Constantinopolului este prezentată mai detaliat, autorul profeţind măreţia acestei cetăţi. Importanţa acestei lucrări rezidă atât în modul de abordare şi elaborare a materialului, cât şi în viziu­nea critică asupra criterilor care au dus la diverse schimbări radicale în cursul isto­riei şi asupra unor personalităţi cheie şi a faptelor acestora. Interesante sunt şi notele marginale, îndeobşte critice, făcute de diverşi cititori bizantini creştini ai acestei istorii şi care s-au păstrat con­semnate pe singurul manuscris al Istoriei noi, care se află la Vatican.

L. Mendelssohn, Zosimi comitis et exadvo-catifisei Historia nova, Leipzig, 1887, retip,: Hildesheim, 1963; F. Paschoud, Zosime, Histoire nouvelle, 3 voi., Paris, 1969-1979; New History, trad. în engleză, de R.T. Ridley, Sydney, 1982; M.E. Golonna, Gli storici bizantini dat IV al XV secolo, Napoli, 1956; P. Paschoud, Cinq etudes sur Zosime, Paris, 1975; W. Milligan, Zosimus (5), în Smith-Wace, IV, p. 1225-1227; Z. Petre, La pensee historique de Z., în Studii Clasice 7, 1965, p. 263-272; Cross, Zosimus, în ODCC, p. 1513; D. Stiernon, Zosime, în DECA, p. 2569, cu bibliografie; U. Hamm, Zosimus, Historiker, în LACL, p. 637, cu bibliografie.

Zosima

Zosima, egumen şi ascet palestinian din sec. VI. S-a născut la Sinde, în apropiere de Tyr, în Fenicia. în 520 a întemeiat o mănăstire la Sindenai lângă Caesareea Maritima. De la el ne-a rămas o prezen­tare a vieţii unor monahi, intitulată Alloquia. în redactarea lucrării sale, el a făcut uz de lucrarea Iui Isaia* monahul. La rândul ei, lucrarea sa a fost folosită de Dorotei.

Migne, PG 78, 1680-1701; CPG 7361; A. Croymann, în CSEL 47, p. 213-226; CCL II, 1399-1410; L. Perrone, La Chiesa di Pales­tina e le controversie cristologiche, Brescia, 1980, p. 310; L. Regnauld, Leş Apophtegmes des P eres en Palestine aux VI^e-VH^e siecles, Ir&iikon, 54, 1981, p. 320-330; J. Gribo-mont, Zosimas, în DECA, II, p. 2569; J. Pauli, Zosimas, în LACL, p. 636-637, cu bi­bliografie.

Zotic

Zotic, unul din cei patru sfinţi martiri descoperiţi laNiculiţel: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Philippos. Descoperirea s-a făcut cu totul întâmplător în anul 1971. Pe temeiul unor analize circumstanţiale, s-a ajuns la concluzia că Martirii de la Niculiţel datează din sec. IV şi cel mai probabil din sec. V. Diac. Prof. P. David a sugerat posibilitatea plasării acestora în sec. II sau III. Dacă la început această ipoteză părea cam îndrăzneaţă, un ele­ment interesant pare a o confirma. Este vorba de existenţa unui episcop din Tracia, şi anume, Sotas de Anchialus, lo­calitate pe coasta de apus a Mării Negre, [menţionat într-o scrisoare a lui Aelius Publius Julius, episcop de Debeltum şi citată de Eusebiu* de Cezareea], după Lightfoot, aceeaşi persoană cu Zotikos (întrucât schimbarea lui 2 în Z era un fenomen obişnuit la acea vreme), care a

alungat demonul din Priscila, profetesa lui Montanus. Acesta a trăit în a doua jumătate a sec. II, fiind menţionat în tratatul antimontanist, dedicat de un autor anonim lui Abercius (m. 200), epis­cop de Hierapolis. în acest tratat el este numit „confrate preot", Zotikos din Outros, localitate în apropiere de Hiera­polis. Este posibil ca el să fi suferit moarte de martir în timpul persecuţiei lui Marc Aureliu. Se ştie că persecuţiile lui Marc Aureliu au fost deosebit de sânge­roase la graniţele imperiului, în acest sens, este suficient să ne amintim de per­secuţia de la Lyon, unde au fost marti­rizaţi, alături de episcopul locului, Pothin, mulţi creştini. Părţile tracice de pe coasta de apus a Mării Negre nu au făcut excepţie, dovadă fiind cei patru martiri de la Niculiţel, pe lângă alţi doi, care par a aparţine unei perioade mai

vechi, iar numele lor nu ne sunt cunos­cute.

Eusebiu, Ist. bis., V, 18, şi 19; Ignatie II, 111 (Lightfoot); F. Danieli, Sotas, în Smith-Wace, IV, p. 721; G. Salmon, Montanus, în Smith-Wace, III, p. 938; G. Salmon, Zoticus, în Smith-Wace, IV, p. 1227; Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ro­mâne, Editura Institutului Biblic şi de Mi­siune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 173-177; R. Rus, Niculiţel, Sfinţii martiri creştini de la, în Oxford Dicţionar al Sfinţilor, de David Hugh Farmer, traducere de Mihai C.Udma şi Elena Burlacu, Argu­mentul şi articolele consacrate sfinţilor ro­mâni de Remus Rus, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 391; P.I. David, Martini din Niculiţel în M.O., nr. 3-4/1972.