Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Vasile, Liturghia Sf.

Una din cele trei Sf. Liturghii folosite de Biserica Ortodoxă, considerată de Sf. Grigorie* de Nazianz ca fiind cea mai de seamă realizare a Sf. Vasile în planul reformei liturgice pe care a întreprins-o preot fiind în Cezareea Capadociei. Deşi în cadrul ei au fost efectuate, de-a lungul anilor, o serie de modificări, în esenţă textul propriu-zis consună cu cel con­ceput de Sf. Vasile. Cu excepţia unor rugăciuni, ritualul este acelaşi cu al Liturghiei Sf. loan Gură de Aur. Ea este săvârşită de zece ori pe an: în primele cinci duminici ale Postului Mare, în Joia Patimilor, în ajunul Sf. Paşti, al Crăciu­nului şi Bobotezei, şi la l ianuarie, ziua de pomenire a Sf. Vasile. De ta Leontiu* de Bizanţ, care 1-a interprelat pe Teodor* de Mopsuestia pentru faptul că a înlocuit ritualul tradiţional al Bisericii cu o Anafora scrisă de el, aflăm cu certitudine că Sf. Vasile este autorul Liturghiei care îi poartă numele.

Migne, PG 31, 1629-1656; H.A. Daniel, Codex liturgicus ecclesiae orientalis, Leipzig, 1853, p. 423-438; C.A. Swainson, Liturgies Chiefly from Original Authorities, Cambridge, 1884, p. 76-87, 151-171; RE. Brightman, Liturgies Eastern and Western, voi. I, Oxford, p. 309-344, 400-411. Pentru traducerile în limba română, vezi volumul omagial: Sf. Vasile cel Mare, EIBMBOR,

Bucureşti, 1980, p. 430 până în 1974. Ultima ediţie a Sf. Liturghii în: Liturghier, EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 189-258; m' Nişcoveanu, Teologia Sfîntului Vasile cel Mare în rugăciunile euharistice, în Studii Teologice, XIX; 1967, seria a Il-a, nr. 5-6, p. 290-301; P. Vintilescu, Cântarea poporului în Biserică, în lumina Liturghierului, în BOR, LXIII, 1945, nr. 9, p. 409-423; I. Zugrav, Un manuscris liturgic din sec. XV, din Biblioteca Universităţii - Iaşi, în Candela, LVII, 1946, p. 360-424; E. Branişte, Liturghierul slavon tipărit de Macarie la 1508, în BOR, LXXVI, 1958, nr. 10-11, p. 1035-1068; S. Gândea, Liturghiile Bisericii ortodoxe sau Liturghiile bizantine, în Mitropolia Ardealului, IV, 1959, nr. 5-6, p. 402-410; P. Vintilescu, Liturghierul explicat. Serviciile de seară şi de dimineaţă premergă­toare Liturghiei, în Glasul Bisericii, XIX, 1960, nr. 9-10, p. 724-741; Ilie Câmpeanu, Anafora sau rugăciunea Sfintei Jertfe în Liturghia clementină din Constituţiile Apostolice şi în Liturghiile bizantine, în Glasul Bisericii, XX, nr. 7-8, 1961, p. 591-607; Quasten, Patrology, IV, p. 226-238, cu bibliografie.

Vasile, Regulile Sf.

Colecţie de reguli cu ajutorul cărora Sf. Vasile a pus temeliile vieţii şi tradiţiei monahale în Biserica Răsăriteană. Este vorba de două colecţii de reguli, formu­late sub formă de dialog, între anii 358-364. Prima colecţie, intitulată Regulae fusius tractatae, conţine în 55 de capete principiile vieţii monahale, iar a doua, regulae brevius tractatae, detaliază, în 313 capete, fiecare aspect al vieţii mona­hale, întrebările şi răspunsurile prezintă discuţiile pastorale pe care Sf. Vasile le-a purtat cu diverşi membri ai comunităţilor monahale din jurisdicţia sa şi care au fost consemnate de tahigrafi. Redactarea cea mai veche a acestor reguli nu este cea în limba greacă, ci traducerea slavonă şi la-

VASILE, REGULILE SF.

VASILE DE SELEUCIA

VASILE DE SELEUCIA

VERECUNDUS DE JUNCA

tină. Se pare că Rufin le-a primit de la magistrul său egiptean Evagrie* Ponti­cul. Există o a doua redactare a Regulilor care merge în timp până la mănăstirea Sf. Vasile din Cezareea. în această redactare găsim în plus Epitimiile, sau normele de pedepsire a monahilor care încalcă codul monahal. Această redactare a fost pre­zentată rezumativ de către Teodor* Studitul. Cea de a treia redactare, făcută chiar de Sf. Vasile, este o formă mai li­terară, îmbunătăţită cu Mor alia (Toc TjOiKd), colecţie care cuprinde 80 de norme sau îndrumări morale şi pe care o trimite ucenicilor săi din Pont. Nici una din aceste redactări nu s-a bucurat de o popularitate atât de mare ca versiunea cunoscută sub numele de Vulgata (a nu fi confundată cu traducerea latină a Sf. Scripturi), colecţie întocmită de un autor din sec. VI. Forma actuală a Regulilor este cea realizată de Teodor Studitul. Regulile monahale propuse de Sf. Vasile 'au un ton moderat şi încearcă să evite orice austerităţi ascetice extremiste, ca acelea propuse de sihastrii deşertului. Pentru Sf Vasile, asceza autentică este slujirea desăvârşită a lui Dumnezeu, care poate fi realizată în comunitate şi prin supunere. El fixează totodată un orar pentru rugăciune şi schiţează un manual pentru îndeletnicirile practice. Sărăcia de bunăvoie şi castitatea sunt condiţii indis-pensable ale vieţii monahale. Călugării sunt îndemnaţi să se îngrijească de cei săraci.

Migne, PG 31, 889-1052: Regulae fusius tractatae; idem, 31, 1080-1305: Regulae bre-vius tractatae; idem, 31, 620-625: Praevia instituţia ascetica; idem 31, 1305-1316: Epitimia; idem, 31 1315-1428: Constitutio-nes asceticae; trad. în engl.: W.K.L. Clarke, The Ascetic Works of Saint Basil, 1925; în română: Regulele (tractate) pe larg ale celui întru sfinţi Părintelui nostru Vasile, Arhi-

episcopul Cezareei Capadociei, după între­bări şi răspunsuri, traducere de Nicolai Cotos, în Candela, XXVI, 1907, nr. l, p. 24-30; nr. 2, p. 81-88; nr. 3, p. 146-162; nr. 4, p. 214-230; nr. 5, p. 294-300; nr. 6, p. 346-356; nr. 8. p. 568-575; nr. 9, p. 606-614 şi în volum, Cernăuţi, 1907, 91 p.; E.F. Morison, St. Basil and his Rule. A Study 'in Early Monasticism, 1912; W.K.L. Clarke, St. Basil the Great. A Study in Monasticism, 1913; MG. Murohy, Saint Basil and Monasticism, Washington, 1930; E. Amand, L'ascese monastique de saint Basile de Cesaree, Maredsous, 1949; Cross, Basil, Rule of St., în ODCC, p. 140; Quasten, Patrology, IV, p. 212-214, cu bibliografie.

Vasile de Seleucia

Vasile de Seleucia (m. 468), devine arhiepiscop de Seleucia, în Isauria, în jurul anului 440. Este cunoscut pentru poziţia ezitantă adoptată faţă de mono-fizitism. La început face parte din grupul celor care au condamnat această erezie. După ce a iscălit condamnarea lui Eutihie* la sinodul de Ia Constanţinopol din 448, el susţine reabilitarea acestuia cu ocazia sinodului de la Efes din 449 (Latrocinium sau sinodul tâlhăresc). Mai apoi îşi retrage sprijinul şi iscăleşte To-mosul lui Leon* cel Mare în 450, AdFal-vianum, în care sunt condamnate învăţa­turile lui Eutihie şi Dioscor*. In cele din urmă, se alătură iniţiativei episcopilor isaurieni, care adresează o scrisoare îm­păratului Leo I, susţinând hotărârile sin­odului de la Calcedon, cerând împăratu­lui depunerea patriarhului monofizit de Alexandria, Timotei* Aelurul. Sub numele lui s-a păstrat un număr de 41 de epistole, dintre care două nu îi aparţin (ep. 38 şi 39). Unele din epis­tolele sale au constituit izvor de inspi­raţie pentru scriitorul de imne, Roman* Metodul. Epistola cu nr. 27, In Olympia,

este un atac la adresa celor care participă la jocurile olimpice. Tot lui Vasile i-a fost atribuită şi viaţa Sf. Tecla: De vita et mir acul is S. Teclae libri II,

Migne, PG 85, 1-618; CPG 6655-6675 şi 5834-5835; F. Fenner, De Basilio Seleuciensi quaestiones selectae. Diss. Marburg, 1912; T. Camelot, Une homelie inedite de Basile de Seleucie, în Melanges offerts â A. M. Desrousseaux, 1937; B. Marx, Der homileti-sche Nachlass des Baselios von Seleukia, în Orientalia Christiana Periodica, Roma, VII, 1941, p. 329-369; despre Viaţa Sf. Tecla în Migne, PG 35, 477-618; M. Aubineau, Homelies paschales, în 'SCh, 187, Paris, 1972; G. Dagron, Vie et miracles de sainte Thecle, SHG 62, Bruxelles, 1978; Bar-denhewer, IV, p. 300-304; Stuiber-Altaner, 1980, p. 335; J. Tixeront, Patrologie, p. 277; Quasten, Patrology, III, p. 526-528; S.J. Voicu, Basile de Seleucie, în DECA, I, p. 354-355, cu bibliografie; K. Balke, Basilius von Seleukia, în LACL, p. 105-106, cu bibliografie

Vavila, Sf.

Sfântul Vavila (m. 250), episcop de Antiohia, urmând lui Zevin în scaunul episcopal, probabil în anul 237 sau 238. Rămâne în scaun până la săvârşirea sa martirică în timpul împăratului Decius. în 351 relicvele sale au fost transferate la Daphne, o suburbie din Antiohia, cu ocazia sfinţirii ca lăcaş de cult divin creştin a unui templu al lui Apoi Io. îm­păratul Iulian Apostatul a poruncit stră­mutarea moaştelor Sf Vavila la 362, însă neprimind nici un răspuns din partea ora­colului lui Apollo pe care I-a consultat, acestea au fost readuse la Antiohia în cântări şi psalmi, care ridiculizau închi­narea la idoli. Sf. loan* Hrisostom a ţinut două panegirice. Tot de la el avem infor­maţia că a refuzat să-1 primească în bi­serică pe împărat, probabil Filip Arabul

(244-249), datorită unei crime pentru care acesta nu s-a căit.

Nau, PO 38 facs, 2, 369-389; PG 50, 527-534; Migne, PG 50, 515-520; Eusebiu! Hist. eccl., VI, 29, 4 şi 39,4; Sozomen, Hist. eccl., V, 19; Leş Deux Saints Babytas, în Analecta Bollandiana, XIX, 1900, p. 5-8; R. De-vreesse, Le Patriarchat d'Antioche depuis la paix de l'Eglise jusqu'ă la conquete arabe, Paris, 1945, p. 109-111; Cross, ODCC, 1974, p. 119; A.W. Haddan, Babylas, art. în Smith-Wace, I, p.235; J.-M. Sauget, Babylas d'Antioche, în DECA, l, p. 328.

Venantius Fortuna! vezi Fortunat Venantius

Verecundus de Junca

Verecundus de Junca, scriitor african din sec. VI. Nu cunoaştem nimic despre viaţa lui, în afară de faptul că a fost numit episcop de Junca în Byzancena şi că a jucat un rol important în problema celor Trei Capitole, în pofida presiunilor impe­riale, el rămâne ferm pe poziţie. Fiind constrâns, se refugiază la Calcedon îm­preună cu papa Vigiliu, unde se stinge din viaţă în anul 552. El a scris Comen­tarii super cantica ecclesiastica, în care comentează alegoric nouă cânturi din Vechiul Testament. Deşi descifrăm în co­mentariile sale nuanţe augustiniene şi origeniste, elementul original iese în evi­denţă cu deosebită pregnanţă. Tot el este considerat autorul lucrării Excerptiones de gestiis Chalcedonensis Concilii. Semne de întrebare se ridică în legătură cu câteva poeme puse sub numele său şi care sunt considerate a fi opera unui umanist: Exhortatio poenitendi; Lamen-tum poenitentiae; Carmen ad Flavius Felicem de resurrectione mortuorum şi Crisiados Librii III.

VERECUNDUS DE JUNCA

VICTOR I

VICTOR DE ANTIOHIA

VICTOR DE CAPUA

Migne, PLS 4, 39-234; CPL 869-871; J.B. Pitra, Spicilegiutn Solesmene, IV, Paris, 1858; M.G. Bianco, Carmen de poenitentia, Napoli, 1984; H. Schneider, Die altlateini-schen biblischen Cantica, Beuron, 1938; E. Kullendorff,. Textkritische Beitrăge zu Verecundus luncensis, Lund, 1943; C. Ma-gazzu, Tecnica esegetica nei super cantica ecclesiastica>di Verecundo di Junca, Messina, 1983; H.A. Wilson, Vere­cundus, în Smith-Wace, IV, p. 1106-1107; S. Costanza, Verecundus de Junca, în DECA, II, p. 2520; P. Bruns, Verecundus von Junca, în LACL, p. 623-624, cu bibliografie.

Victor I

Victor I (189-198), episcop al Romei în timpul domniei lui Commodus şi Sever. Din Liber Pontificalis aflăm că Victor s-a născut în Africa. Ieronim* ne informează că e! a fost primul episcop al Romei,care a scris în limba latină (De viris illustr. 53). Este autor al unor scrisori care pri­vesc controversa pascală. Aceste scrisori, care nu s-au păstrat, sunt considerate de către unii autori că ar avea importanţă pentru istoria primatului papal (Quasten). Diri informaţiile pe care ni le furnizează Eusebiu* de Cezareea, lucrurile nu sunt deloc clare. Cel puţin răspunsul lui Policrat* din Efes, în numele Bisericilor din Asia Mică, trimis lui Victor, nu indică nicidecum acceptarea primatului acestuia, pentru că Bisericile în numele căror vorbea Policrat nu au renunţat la a sărbători Pastile în ziua de 14 Nissan, şi prin urmare, nu au acceptat practica săr­bătoririi Paştilor curentă la Roma, adică, în duminica imediat următoare. Victor încearcă să câştige suportul altor epis-copi ai Bisericii, convoacă un sinod la Roma, ca împreună să excomunice Bi-

r\

sericile asiatice, încercarea lui eşuează. Când însă pune în practică ameninţarea cu excomunicarea, el este pur şi simplu

asaltat de către Sf. Irineu* şi de alţi epis-copi, care susţineau că 'nu trebuiau rupte legăturile cu toate Bisericile lui Dum­nezeu pentru a fi păstrat tradiţia unui

""*•

vechi obicei'. In cele din urmă, Victor renunţă la gestul său. Quartodecimanii* îşi vor păstra tradiţia până la primul sinod ecumenic de la Niceea (325), care hotărăşte modul de fixare a datei Paştilor

/\

pentru întreaga Biserică. Intre timp, Roma a devenit ea însăşi quartodeci-mană.

Din aceleaşi informaţii furnizate de către Eusebiu de Cezareea, aflăm că Victor l-a excomunicat pe Teodot*, negustor pielar din Bizanţ, fondatorul monarhismului dinamic, care susţinea că lisus a fost un om ca oricare, cu excepţia naşterii sale miraculoase. El devine Dumnezeu doar după învierea Sa din morţi, în încercarea lui de a' stăvili influenţa crescândă a gnosticilor, Victor îl depune din treapta preoţească pe Florin, care propovăduia doctrine ale gnosticismului valentinian. Din opera scrisă a lui Victor I nu s-a păs­trat nimic. Doar Eusebiu şi Ieronim fac referire la ea.

Eusebiu, Ist. bis., V, 24, 8, 9; Ieronim, Vir. ///., 53; Liber Pontificalis, ed. de L. Duchesne, I, 1886, p. 137 şi urm.; C. Burini, Epistolari cristiani I, Roma, 1990, p. 119 şi urm.; P. Nautin, Lettres et ecrivains, Paris, 1961, p. 65-91; E. Caspar, Geschichte des Papstîums von den Anfăngen bis zur Hohe der Weltherr-schqft, I, 1930, p. 19-22; R. Cantalamessa, La Pasqua nella Chiesa antica, Torino, 1978 (trad. în germ. Berna, 1981); Cross, Victor I, St., art în ODCC, p. 1437; James Bramby, Victor, art. în Smith-Wace, IV, p. 1118-1119; Altaner-Stuiber, Patrologie, 108; Quasten, Patroîogy, I, p. 279; I.G. Coman, l, p. 379-380; B. Studer, Victor /, în DECA, II, p. 2539; R. Hanig, Victor I von Rom, în LACL, p. 625-626.

Victor de Antiohia

Victor de Antiohia, preot la începutul sec. VI, cunoscut ca autor al unui comen­tariu la Evanghelia după Marcu. Se pare că textul atribuit lui este inclus în C 'alenele ', a căror sursă principală sunt omiliile la Evanghelia după Matei ale lui loan* Hrisostom, Origen*, Clement* de Alexandria, Titus* de Bostra şi Teodor* de Heraclea. Autorul acestor Catene este un oarecare preot Victor, iar dacă este vorba despre una şi aceeaşi persoană, atunci Victor a fost autorul acestora şi a fost preot. De la acest Victor se regăsesc în Catene, 159 de referinţe din Vechiul şi Noul Testament.

CPG, III, 6529; Ch.F. Matthaei, jEpeapinepoD 'AvTioxfiiaţ Kai'aA,A,(ov tivcqv ayîfov Tcatepcov e^TryT|ai<; eiq to KotTa MctpKov ayioq e.itayyi'kiov, 2 voi., Moscova, 1775; R. Devreese, Leş commenta-teurs de l'Octateuque, Roma, 1959, p. 181; LA. Cramer, Catenae in evangelia S. Matthaei et S. Mărci, Oxonii, 1840, p. 259-447; Bardenhewer, IV, p. 255-257; Altaner-Stuiber, 1980, p. 515; Cross, Victor, în ODCC, p. 1437; J. Irmscher, Victor d'An-tioche, în DECA, II, p. 2539; T. Fuhrer, Victor von Antiochien, în LACL, p. 624-625, cu bibliografie.

Victor de Aquitania

Victor de Aquitania, este autorul unei paschalii, Cursus paschalis, în realitate o listă a sărbătorilor de Paşti din anul 28 şi până în 559; ciclul pascal următor urma să înceapă în 560, cu un ciclu de 532 de ani. Scrierea acestei paschalii a fost motivată de disputa dintre Roma şi Alexandria cu privire la data Paştilor. Ilarie*, la acea vreme arhidiacon la Roma, i s-a adresat lui Victor consultân-du-1 în legătură cu calculul pascal, în scrisoarea de răspuns, el îi trimite un

tabel care îi permitea să calculeze data Paştilor. Acest mod de a calcula data Paştilor a fost acceptat de sinodul de la Orleans din 541, fiind generalizat şi observat în Galia până la introducerea calculului propus de către Dionisie* Exiguus. Tratatul matematic, Calculus, atribuit lui Beda* Venerabilul îi aparţine lui Victor. Se pare că Prologuspaschae a fost scris tot de Victor.

Migne, PL 90, 677-680; T. Mommsen, Chronica Minora l, Berlin 1892, p. 677-735; B. Krusch, Studien zur chr.-mal. Chrono-logie, Berlin, 1938, p. 16-52; K. Fitschen, Victor von Aquitanien, în LACL, p. 625, cu bibliografie.

Victor de Capua

Victor de Capua, episcop de Capua la mijlocul sec. VI, cunoscut în special datorită revizuirii Diatessaronului lui Tatian în latină, în Praefatio in evangeli-cas harmonias Ammonii el relatează împrejurările care 1-au determinat să purceadă la această revizuire, pe care o face în conformitate cu textul Vulgata. Lucrarea făcută de el s-a păstrat în Codex Fuldensis, importanţa ei fiind deosebit de mare, dacă avem în vedere că a fost folosită în Germania de Nord pentru tra­ducerea diferitelor Diatessaroane în evul mediu. De la el mai avem o paschalie, De Pascha, din care s-au păstrat fragmente, unul transmis de Beda* Venerabilul şi alte câteva transmise sub numele lui loan* Diaconul. O altă lucrare: Reticulus seu de arca Noe, s-a păstrat tot fragmen­tar, iar Scholia veterum Patrum, ne-au fost transmise sub numele lui Victor. Scholiile însumează o serie de comen­tarii la Vechiul şi Noul Testament, în realitate extrase în parte din comentariile Părinţilor şi doar parţial originale. El a mai scris Capitula de resurrectione

VICTOR DE CAPUA

VICTOR DE VITA

VICTOR DE VITA

VICTORIN

Domini, lucrare pierdută în întregime. Ii mai este atribuită şi o scrisoare către Constans, episcop de Aquina.

Migne, PL 68, 251 şi urm.; idem, PL 90, 490 (fragmente din paschalie); Pitra, Spicilegium Solesmense, I, Paris, 1852, p. 265-277; 287-289; 296-301; B. Fischer, Bibelausgaben des fruhen Mittelalters, în La Bibbia nell'Alto Medioevo, Settimane di Studio del Centro Italiano di studi dell'Alto Medioevo, X, Spoleto, 1963, p. 545-557; F.Daniell, Victor ofCapua, în Smith-Wace, IV, p. 1123-1126; Cross, Victor, St., în ODCC, p. 1437-1438; V. Loi, Victor de Capoue, în DECA, II, p. 2539-2540; T. Fuhrer, Victor von Capua, în LACL, p. 625, cu bibliografie.

Victor de Cartenna

Victor de Cartenna, episcop african din sec. V de Cartenna, în provincia Maure-tania Caesariensis, cunoscut pentru opoziţia sa faţă de arianism. Ghenadie* îi atribuie mai multe lucrări, dintre care un tratat, Adversus Arianos, adresat lui Genseric (428-477), regele vandalilor, care ne-a parvenit. Se pare că lucrarea sa De poenitentia, sau despre pentienţa pu­blică, este tratatul pseudo-ambrozian cu acelaşi nume şi pe care o găsim şi sub numele lui Victor* de Tonnona. Victor accentuează în această lucrare rolul pe care căinţa îl are în iertarea păcatelor şi încrederea în milostivirea lui Dumnezeu faţă de cei ce se căiesc. Mai menţionăm, totodată, şi un eseu despre mângâiere, probabil, De Consolatione in adversis, care a fost atribuit multă vreme lui Vasile* cel Mare. Fratele lui Victor i-a adunat omiliile într-o culegere, care însă s-a pier­dut.

Migne, PL 17, 971-1004 (1059-1094); Migne, PG 31, 1687-1704; CPL 854; DTC 15, col. 2876 şi urm.; G.T.Stokes, Victor (40), în Smith-Wace, IV, p. 1122; Moricca, III,p. 746 şi urm.; F. Scorza Barcelona, Victor de

Cartenna, în DECA, II, p. 2540; W. Geerlings, Victor von Cartenna, în LACL, p. 625, cu bibliografie.

Victor de Tunnuna

Victor de Tunnuna, episcop de Tunnuna în sec. VI şi istoric, susţinător înfocat al celor Trei Capitole, motiv pentru care a avut de suferit după anul 555 şi până Ia moarte, în 567, fiind trimis în exil de împăratul Justinian I în Baleare, apoi în Egipt şi în cele din urmă fiind închis, împreună cu alţi cinci episcopi, în mă­năstirile de lângă Constantinopol. în ultimii ani de viaţă, Victor a scris o cro­nică de la crearea lumii şi până la anul 566, revizuind şi completând cronica lui Prosper* de Aquitania. Din cronica sa s-a păstrat doar un segment, care cuprinde istoria controverselor şi a disputelor creştine între anii 443 şi 566. Istoria sa a fost continuată de loan* de Biclaro şi a fost revizuită de către Maxim* de Sara-gossa. Liber de Poenitentia, pusă sub numele său, a fost scrisă de Victor* de Cartenna.

Migne, PL 68, 937-962; CPL 2260; Th. Mommsen, Chronica minora 2, MGH, Auct. ant., 11, Berlin 1894, p. 163-206; Isidor de Sevilla, De vir. iii, 38; G.T. Stokes, Victor (48) Tununensis, în Smith-Wace, IV, p. 1126; Bardenhewer, V, 329-331; Cayre, II, p. 224; G. Bardy, DTC 15, pt. 2, col. 2880-2881; Moricca, III, 2, p. 1364-1366; Altaner-Stuiber, 1980, p. 233; E.P. Colbert, Victor of Tunnuna, în CE, 14, p. 649; F. Scorza Barcelona, Victor de Tonnona, în DECA, II, p. 2540-2541; W. Geerlings, Victor von Tunnuna, în LACL, p. 626.

Victor de Vita

Victor de Vita, episcop în a doua jumă­tate a sec. V şi autor al unei cronici care descrie persecuţiile vandale în Africa de

Nord, în timpul domniei lui Genseric, intitulată Historia persecutionis Afri-canae provinciae temporum Geiserici et Himerici regis vandalorum. Nu cunoaş­tem detalii despre viaţa sa. în plus, lista oficială a episcopilor din Africa, Notitia provinciarum et civitatum AJricae, (este vorba de lista episcopilor africani prezenţi la sinodul de la Cartagina din 484), nu menţionează numele lui Victor de Vita între episcopii din Bizancena. Istoria lui Victor este deosebit de folosi­toare întrucât ne furnizează informaţii şi date privind religia vandalilor, detalii despre Cartagina, despre bisericile din Cartagina şi hramurile acestora. Din ea aflăm despre persistenţa păgânismului în Cartagina şi despre distrugerea templelor păgâne de către vandali, după cucerirea cetăţii. Pe lângă acestea, Victor vorbeşte despre cultul creştin, despre practicile de înmormântare şi relatează o serie de mi­nuni care au avut loc în acea perioadă. Istoria este împărţită în cinci cărţi. Prima carte prezintă persecuţia lui Genseric de la cucerirea Africii de către vandali în 429 şi până la moartea lui Genseric în 477. Cărţile a doua, a patra şi a cincea prezintă, ca martor ocular, persecuţia lui Hunneric. Cartea a treia este deosebit de interesantă pentru teologia vremii, întrucât conţine o mărturisire de credinţă întocmită de Eugen de Cartagina şi prezentată lui Hunneric, cu ocazia adu­nării de la Cartagina din 484. De reţinut că Istoria lui Victor a fost supusă unei cercetări amănunţite de criticii germani, care au editat de mai multe ori textul.

Migne, PL 58; CPL 798 şi urm.; MGH, Auct. ant., 3, l, Berlin, 1879; Papencort, Geschichte der Vandal. Herrschaft in Afrika, Berlin 1837; Ebert, Literatur des Mittelalters im Abendlande, voi. l, Leipzig, 1874, p. 433-436; Michael Petsching, CSEL, 7, Viena, 1881; M. Zink, Bischof Victors Geschichte

der Glaubensverfolgunug im Lande Afrika, Bamberg, 1883; trad. în italiană: S, Con-stanza, Roma, 1981; Chr. Courtois, Victor de Vita et son Oeuvres, Alger, 1954; idem, Leş Vandales et l'Afrique, Paris, 1955 (retip. la Aalen, 1964); R. Pitkâranta, Studien zum Latein des Victors, Helsinki, 1978; G. Bardy, DTC 15, pt. 2, col. 2881; Cayre, II, p. 224; Bardenhewer, IV, p. 550-552; Altaner-Stuiber, 1980, p. 488 şi urm.; G.T. Stokes, Victor (44) Vitensis, în Smith-Wace, IV, p. 1122-1123; Cross, Victor, în ODCC, p. 1438; A.C. Rush, Victor of Vita, în CE, 14, p. 649; S. Constanza, Victor de Vita, în DECA, II, p. 2541-2543, cu bibliografie; V. Geerlings, Victor von Vita, în LACL, p. 626, cu biblio­grafie.