Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Varsanufie

Varsanufie (n. 540), eremit din Palestina, de origine din Egipt. Potrivit relatărilor

lui Evagrie, Varsanufie s-a închis într-o chilie undeva în regiunea Gaza, unde a trăit peste 50 de ani, fără a fi văzut vreo fiinţă umană şi fără a mânca mâncare pământească. Eustochie, episcopul Ieru­salimului, necrezând această istorie, a poruncit ca uşa chiliei să fie deschisă cu forţa. Dinlăuntrul chiliei a izbucnit un foc puternic care i-a mistuit pe cei care au îndrăznit să deranjeze liniştea eremi­tului. Se spune că el a comunicat cu lu­mea din afară doar prin intermediul scrisului. Lucrările sale: Quaestiones et Responsiones Asceticae variae şi Pa-raenesis ad proprium discipulum nu reprezintă un tratat sistematic de spiritua­litate, ci o colecţie de scrisori, diferite ca întindere. Unele din întrebări se referă la problema preexistentei sufletului şi la apocatastază, învăţături propuse de Ori-gen*, Evagrie* şi Didim*. Varsanufie îi îndeamnă pe cititorii săi să evite astfel de scriitori care greşesc, nelăsându-se in­duşi în eroare de marele lor renume, deoarece chiar şi cei mai maturi sfinţi au o cunoaştere parţială. Scrisorile sale au fost amestecate cu cele ale unui alt mare ascet, pe nume loan 'Profetul', care s-a retras în singurătate nu departe de chilia unde se afla Varsanufie.

Galland, Biblioth. Vet. Pat., XI; Migne, PG 86, pars I, 887 şi urm.; D.J. Chitty, PO 31, 3 text grec şi trad. în engl.; N. Hagiorites, BvpA.ioţ xj/'oxfocpeA.eatdTTi, Voios, 1872 = 1960; E. Venables, Barsanuphius, art. în Smith-Wace, I, p. 267; DHGE, VI, 945-946; Dictionnaire de la Spiritualul, I, col. 1255-1262; J.-M. Sauget, Barsanuphe, în DECA, p. 345-346; J. Pauli OSB, Barsanuphius und Johannes, în LACL, p. 95-96, cu biblio­grafie.

Vasile de Ancyra

Vasile de Ancyra (sec. IV), medic de pro­fesie şi episcop arian moderat. S-a născut

VASILE DE ANCYRA

VASILE CEL MARE

VASILE CEL MARE


la Ancyra la o dată necunoscută. Datorită culturii şi elocinţei sale, este ales episcop de Ancyra în locul rămas vacant prin demiterea şi exilarea lui Marcellus, în anul 336. La rândul său, va fi depus din tteaptă de sinodul de la Sardica din 343, îrtsă va fi repus în funcţie de împăratul Constantius în 348. Participă la sinoadele arianizante de la Sirmium (351), Ancyra (358) şi Seleucia (359). Datorită criti­cilor adresate arienilor extremişti şi la presiunile acestora, el va fi depus din treaptă şi exilat în Illyria, unde se stinge din viaţă în jurul anului 364. Pornind de hi faptul că termenul ovcria nu se. regăseşte în Vechiul şi Noul Testament, Vasile de Ancyra preia ideea propusă la Sinodul de la Sirmium, care afirma că era 'asemenea în toate privinţele' Kocră năvca) cu Tatăl, susţi-rtârtd că această sintagmă cuprinde nu numai voinţa, ci totul, ipostasul şi esenţa. Er argumentează că, deşi termenul ovcria riti ^ste întâlnit în Scriptură, sensul lui este prezent pretutindeni. Această formu­lare poate fi considerată ca manifest al teologiei homoiousiene, care reproduce învăţătura Sf. Atanasie* şi a fost păstrată de Epifanie*. Sinodul apusean de la Ariminum nu a acceptat această formula­re şi lasă la o parte tcata năvra, reţinând doar o^toiog. Sinodul de la Seleucia va fi un eşec. Vasile de Ancyra, Eustatie sau Eustaţiu* din Sevaste şi Eleusius din Cyzic au fost trimişi Ia împăratul din Constantinopol care îi convinge să iscălească formula propusă de sinodul de la Ariminum. Arianismul învinge. Aceste împrejurări îl determină pe Ieronim* să declare: 'întreaga lume geme şi se minu­nează descoperind că este ariană' (Dial. adv. Lucif., 19\ Sinodul de la Constan­tinopol din 360, ţinut sub preşedinţia lui Acacius* de Cezareea condamnă arianis­mul şi îi depune pe reprezentanţii acestu-

ia, printre care şi pe Vasile. In timpul exilului, Vasile renunţă la formula de la Ariminum.

Dintre lucrările sale menţionăm un scurt tratat dogmatic, scris împreună cu George de Laodiceea şi păstrat de Epifanie* (Haer. 73), şi De Virginitate, un tratat care a fost trecut în şirul lucrărilor Sf. Vasile* cel Mare. Pe lângă acestea, Ieronim afirmă că Vasile ar fi scris şi un tratat împotriva lui Marcellus (De vir. UI. 89).

Migne, PG XLII, 425-444 şi XXX, 669-809; CPG II, 2825-2827; A. Vaillant, De Virginitate de saint Basil. Text în slava veche, Paris, 1943; J. Schladebach, Basilius von Ancyra. Eine historisch-philosophische Studie, Diss. Leipzig, 1898; J. Gummerus, Die homousianische Partei bis zum Tode des Konstantius, Leipzig, 1900; E. Venables, Basilius of Ancyra, art. în Smith-Wace, I, p. 281-282; Quasten, Patrology, III, p. 201-203; M. Simonetti, Basile d'Ancyre, în DECA, I, p. 348-349; T. B6hm, Basilius von Ancyra, în LACL, p. 99, cu bibliografie.

Vasile cel Mare

Vasile cel Mare (330-379), unul dintre cei trei Părinţi capadocieni şi singurul care s-a bucurat de cinstea de a fi numit 'cel Mare', şi aceasta datorită darurilor speciale cu care a fost înzestrat: mare personalitate ecclesiastică, organizator, excelent exponent şi apărător al învăţă­turii creştine ortodoxe, părinte al mona­hismului răsăritean, reformator al litur­ghiei. S-a născut la anul 330, în Capa-docia, într-o familie vestită pentru no­bleţea, bogăţia materială şi spirituală şi credinţa ei cu totul deosebită. Temelia educaţiei sale este pusă de tatăl său, Vasile, profesor de retorică la Neoce-zareea în Pont, fiu al Sf. Macrina cea Bătrână, şi elev al Sf. Grigorie* Făcă-

torul de Minuni. Doi dintre fraţii săi au ajuns episcopi alături de el: Grigorie* de Nyssa şi Petru* II de Sebaste, iar sora sa, Sf. Macrina cea Tânără, a ajuns un model de viaţă ascetică. După ce a studiat la Cezareea Capadociei, la Constantinopol şi Atena, însuşindu-şi şi aprofundând tot ceea ce era mai bun din cultura păgână, revine în ţară în 356 şi devine profesor de retorică. Nu după multă vreme, părăseşte cariera de profesor pentru a îmbrăţişa viaţa monahală. Primul pas pe care îl face este de a se boteza. Apoi porneşte într-un pelerinaj, care îl duce în marile centre de trăire ascetică din Egipt, Palestina, Siria şi Mesopotamia, pentru a-i cunoaşte pe marii trăitori asceţi ai vremii, în cele din urmă se stabileşte ca sihastru pe malul râului Iris de lângă Neocezareea (358). Nu după mult timp, în jurul său se adună o mulţime de uce­nici, punându-se astfel temeliile primei comunităţi cenobitice. în 358 este vizitat de Grigorie* de Nazianz, cu care legase o trainică prietenie, în timpul studiilor la Atena, şi împreună redactează Filocalia, o colecţie de texte din scrierile lui Origen. Totodată, Vasile concepe setul de Reguli monahale (Regulele mari şi mici) care vor avea un mare impact asupra organizării şi dezvoltării monahismului cenobitic în Biserica Răsăriteană. Tot­odată, înfiinţează o serie de mănăstiri care vor urma regulele întocmite de el. Eusebiu*, episcop de Cezareea, sesizând aptitudinile deosebite ale lui Vasile, îl convinge sa primească harul preoţiei. Este hirotonit în 364. Vasile se dedică trup şi suflet noilor sale îndatoriri, fiind un bun sfătuitor, remarcabil exeget al Sfintelor Scripturi, stâlp al credinţei şi sprijinitor al Bisericii. După moartea lui Eusebiu în 370, este numit succesor al acestuia în scaunul episcopal de Ce­zareea, mitropolit de Capadocia şi exarh

al diecezei politice a Pontului. Conştient de importanţa misiunii sale, Vasile s-a ostenit să fie la înălţimea răspunderilor care îi reveneau. A încercat să curme schismele şi ereziile din întregul Răsărit creştin, prin cuvântări unite cu acţiuni, prin tratate polemice, prin legături prac­tice cu toţi, căutând pe unii, trimiţând pe alţii, apelând, avertizând, blamând, cen­zurând, apărând popoarele, cetăţile, pe particulari, ajutând pe cei săraci, pe bol­navi şi năpăstuiţii soartei. El creează un complex de asistenţă socială lângă Cezareea, supranumit Vasiliada, pe care Sf. Grigorie îl aşază mai presus de cele şapte minuni ale lumii, în materie de credinţă, îl înfruntă direct pe împăratul Valens, sprijinitor al arianismului şi pe trimişii săi. Pentru el, succesul Bisericii era strâns legat de unitatea ei. In acest sens, s-a străduit să menţină relaţii bune cu Biserica Romei. Personal i s-a adresat papii Damasus*, descriind situaţia difi­cilă a Bisericii din Răsărit şi invitându-1 la un contact direct cu aceasta. Din nefericire, unitatea dintre Răsărit şi Apus nu putea fi realizată din pricina disputei legate de cearta dintre Paul in şi Meletie pentru scaunul de Antiohia, mai exact, care dintre ei era ocupantul legal al scau­nului episcopal antiohian. Apelurile fă­cute de către Vasile la Alexandria şi Ia Roma, nu au dat nici un rezultat, mai ales pentru că ierarhia apuseană era împotriva lui Meletie, favorizat de Vasile, recu-noscându-l pe Paulin. în planul contro­verselor teologice, Vasile s-a confruntat cu aripa extremistă a arienilor, conduşi de către Eunorrîiu*, cât şi cu pnevmato-mahii, care negau dumnezeirea Duhului Sfânt. După cum era de aşteptat, activi­tatea deosebită pe care Marele Vasile a desfaşurat-o, nu a fost văzută pretutin­deni cu ochi buni. în unele cercuri a fost suspectat de apolinarism, pentru că a

VASILE CEL MARE

VASILE CEL MARE

corespondat cu Apolinarie* şi că ar fi accentuat mai mult unitatea Persoanei lui Hristos, decât separarea celor două firi. Cu toate acestea, el şi-a dus misiunea la bun sfârşit, adormind întru Domnul la l ianuarie 379, fără a vedea rezultatele strădaniilor sale concretizate în convo­carea şi ţinerea sinodului ecumenic de la Constantinopol, din 381/2, prin care se pune virtual capăt ereziei ariene. Opera scrisă completează excelent por­tretul Sf. Vasile. Deşi adeseori s-a accen­tuat doar latura sa de organizator, diplo­mat, sau administrator bisericesc, activi­tatea sa literară îl dezvăluie în plinătatea măreţiei sale. Opera sa s6risă a fost apre­ciată atât de cei educaţi, cât şi de cei mai puţin educaţi, de creştini, dar şi de pă-'gâni. Vasile a abordat dintre cele mai va­riate teme: dogmatice, ascetice, pedagogi­ce şi liturgice. Din fericire cea mai mare parte a producţiei sale literare s-a păstrat. Dintre lucrările dogmatice prima şi cea mai veche este Adversus Eunomium, concepută în trei cărţi şi scrisă între anii 363-365. Titlul grecesc al acestui tratat

'AnoKoyr\iiKO\) tov Evvou/iou) indică faptul că, în realitate J ucrarea Sf. Vasile este o res­pingere a Apologiei lui Eunomiu, epi­scop de Cyzic, conducătorul grupării extremiste ariene a anomoienilor. A doua scriere dogmatică este îndreptată împo­triva unei alte erezii, a pnevmatomahilor, şi este intitulată: Despre Duhul Sfânt (riEpi tou ov/io-u TwefyiaToţ). Acest tra­tat pnevmatologic argumentează în esenţă consubstanţialitatea Fiului şi a Duhului Sfânt cu Tatăl, în virtutea căreia Persoanelor Sfintei Treimi li se cuvine cinstire egală. Scrierile ascetice atribuite lui Vasile sunt adunate într-un corp de treisprezece lucrări, dintre care însă unele nu sunt scrise de el şi aparţin, după câte se pare, lui Didim* cel Orb. Acest

segment literar cuprinde optzeci de Reguli morale, fiecare regulă fiind baza­tă pe un citat noutestamentar. Colecţia se adresează tuturor creştinilor, deşi ţinta finală a normelor rămâne trăirea ascetică. Aceste norme au fost scrise de Sf. Vasile în perioada şederii sale în aşezământul monahal de pe malul râului Iris şi în tim­pul vizitei Sf. Grigorie de Nazianz. La aceste reguli moral-ascetice se adaugă cele 313 Reguli mici sau Regulae brevius tractatae, care conţin norme pentru viaţa de zi cu zi într-un aşezământ monahal, 55 Reguli mari sau Regulae fusius tractate, care prezintă principiile de bază ale vieţii monahale şi, bineînţeles, Filocalia, compusă în colaborare cu Sf. Grigorie de Nazianz. Regulile au fost redactate sub forma unui dialog. Această expunere se mai păstrează doar în traducerea siriacă şi în cea făcută de Rufin*. O a doua redactare a acestora este realizată de Sf. Vasile şi adăugată colecţiei de Epitimii sau norme pentru pedepsirea călugărilor care încălcau regulile monahale. Această versiune a fost rezumată de Teodor* Studitul. Cea de a treia redactare, făcută tot de Sf. Vasile, conţine o combinaţie între regulile monahale şi cele moral-ascetice pe care autorul o trimite discipo­lilor săi din Pont. Dintre toate versiunile cea mai populară a fost aşa-numita Vulgata, compilaţie realizată de un autor necunoscut din sec. VI. Regulile mona­hale ale Sf. Vasile au rămas în Biserica de Răsărit temelia organizării vieţii mănăstireşti, în Apus, ele au circulat în traducerea făcută de Rufîn de Aquileia şi au fost cunoscute de Sf. Cassian* şi Sf. Benedict*, legiuitori monahali apuseni. Tratatele pedagogice ale Sf. Vasile abor­dează deschis problema educaţiei tine­rilor şi definesc limpede atitudinea Bise­ricii creştine faţă de ştiinţa şi cultura păgână. Este vorba de îndemn către

tineri, care arată modul în care scriitorii antici pot fi folositori, mai exact, atunci când se realizează o bună selecţie din lucrările acestora, în scrierile acestora, tinerii trebuie să caute mierea şi să evite otrava, căci autori ca Homer, Hesiod, Theognis, Solon, Euripide şi, mai presus de toţi, Platon, le pot furniza exemple de virtute, în realitate, Sf. Vasile a fost conştient de avantajul unei erudiţii sănă­toase, bazate pe adevărul creştin şi cul­tura moştenită. Admonitio S. Basilii ad filium spiritualem nu îi aparţine Sf. Vasile, deşi timp îndelungat a fost plasată între lucrările sale. Se pare ca a fost scrisă în mediul monahal din Egipt. Spre deosebire de alţi Sfinţi Părinţi, Sf. Vasile nu a scris comentarii biblice în adevăra­tul sens al cuvântului. Cu toate acestea, Omiliile şi cuvântările sale însumează adevărate comentarii pe marginea unor teme biblice. Un loc de seamă în acest context îl ocupă cele nouă omilii la Hexaemeron, adică, cele şase zile ale creaţiei (Facere l, 1-26). Deşi uneori autorul dă senzaţia unor improvizaţii, aceste omilii sunt neîntrecute ca fru­museţe retorică şi bogăţie de idei, ceea ce a făcut ca ele să circule nu numai în Răsărit, ci şi în Apus. Una dintre primele traduceri a fost făcută de Eustatie* Afri­canul în jurul anului 440, iar Ambrozie* a făcut uz de ele într-o lucrare asemănă­toare. Interpretarea dată de Sf. Vasile nu este una alegorică. El s-a aplecat cu osârdie asupra sensului literal al textului biblic, pentru a desluşi concepţia creştină despre lume în contrast cu cea păgână şi cea maniheică. Chiar dacă în inter­pretările sale face uz de ştiinţa şi filosofia vremii, pentru el întreaga existenţă vine la viaţă prin lucrarea directă a lui Dum­nezeu creatorul. Lucrarea aceasta a Sf. Vasile a fost continuată apoi de Grigorie* de Nyssa, care a compus De homine opi-

fîcio. Celelalte două omilii care se cir­cumscriu ca idee Hexaemeronului, De hominis structura şi De paradiso, nu sunt autentice, în aceeaşi serie a omiliilor exegetice avem apoi cele 18 omilii la Psalmi, dintre care cel puţin 13 sunt au­tentice. Ele prezintă psalmii: l, 7, 14, 28, 29, 32, 33, 44, 45, 48, 59, 61 şi 114. Ca material informativ Sf. Vasile a folosit Comentariul la Psalmii lui Eusebiu* de Cezareea. Comentariul la Isaia nu este autentic, în pofida încercărilor lui Wittig de a dovedi autenticitatea. Pe lângă teme exegetice, Sf. Vasile a abordat şi alte subiecte în omiliile şi cuvântările sale: dogmatice, pedagogice, morale şi pane­girice, în seria cuvântărilor dogmatice, un loc aparte îl ocupă: despre credinţă, în care analizează textul 'La început a fost Cuvântul'; Contra sabelienilor; a lui Arie şi a eunomienilor; Dumnezeu nu este autor al răului etc; morale: Contra bogăţiilor; La textul din Luca 16, 18;La timp de foamete şi secetă; Contra beţiei; Despre invidie; Despre post; Despre smerenie; la martiri: Sf. lulita; Sf. Varlaam; Sf. Gordius; Cei 40 de martiri din Sevastia; Sf Mamant. De la Sf. Vasile a rămas o corespondenţă deosebit de bogată, care dezvăluie rafinamentul literar şi gustul deosebit pentru frumu­seţea cuvântului ales. în colecţia bene-dictină de la Sf. Maur s-au păstrat 365 de scrisori, unele din acestea nu au fost scrise de el, ci i-au fost adresate. Corpul epistolar vasilian este o sursă preţioasă pentru istoria Bisericii creştine în Răsărit, în special din Capadocia. Pentru istoria creştinismului în Dacia, de impor­tanţă deosebită este scrisoarea nr. 155 adresată de Sf. Vasile lui Junius Soranus, guvernatorul sau comandantul militar al Scythiei Minor, prin care îi solicită aces­tuia să-i trimită 'moaştele martirilor' din[ aceste părţi. Acesta i-a trimis moaştele!

VASILE CEL MARE


reciprocitate între agentul creator şi cel ce suferă, lucrare evidentă pretutindeni. Deşi Scriptura nu vorbeşte despre patru elemente, ci face referire doar la pământ şi implicit la foc, aerul şi apa intervin ca intermediari. Fiecare element are calităţi proprii, şi se află într-o relaţie de perma­nentă interpătrundere, care produce va­rietatea .uluitoare de combinaţii din care sunt create fiinţele sensibile. Pe lângă elementele stoice şi aristoteliciene pre­zente în această viziune, intervine ca adevăr revelat, postularea 'apelor dea­supra firmamentului'. Alexandrinii au interpretat acest lucru alegoric, ca fiind vorba de lumea sensibilă, separată de cele sensibile prin Firmament, sau Pri­mul cer. Vasiie abordează o interpretare literală, susţinând că Moise era preocu­pat doar de universul fizic. Existenţa apei deasupra Firmamentului are scopul de a separa elementul foc şi a preveni în acest fel conflagraţia stoică (ektc^poxtk;). Omiliile la Hexaemeron demonstrează că adevărul descoperit de mintea omului nu se deosebeşte, în limitele proprii, de ade­vărul revelat de Scriptură. Aceasta dez­văluie adevărurile inaccesibile minţii umane: natura Iui Dumnezeu, total in­comprehensibilă pentru om, precum şi principiile fundamentale ale lumii sensi­bile şi ale celei inteligibile. Tema incom-prehensibilităţii naturii divine era ele­mentul de discordie între Capadocieni şi Eunomiu, reprezentant al arienilor, care susţinea, urmând lui Aetius*, că raţiunea este egală ca valoare şi putere revelaţiei şi, în consecinţă, cele descoperite de re­velaţie despre natura divină sunt accesi­bile raţiunii. Pentru Vasiie, dacă susţinem că ceea ce cunoaştem despre Dumnezeu este esenţa Sa şi dacă îl cunoaştem ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt, atunci fiecare din aceştia este esenţa Sa; însă, pe de altă parte, noi deducem că Dumnezeu nu este
Sf. Sava, martirizat de către goţii păgâni ia nord de Dunăre, în anul 372, aprilie 12, probabil în 373/4, întrucât Sf. Vasiie confirmă primirea lor în scrisorile 164 şi 165 adresate Iui Ascholius, arhiepiscop de Tesalonic, prieten al său. Corpul epistolar cuprinde scrisori: de prietenie, de consolare, de recomandare, scrisori canonice, moral-ascetice, dog­matice, liturgice şi istorice. Sf. Vasiie este pomenit mai ales pentru Liturghia care îi poartă numele. Se pare că el a reformulat slujba Liturghiei în perioada în care era preot în Cezareea, Cel puţin aşa deducem din reproşul pe care Leonţiu* de Bizanţ îl face iui Teodor* de Mopsuestia, în jurul anului 540, că *a înlocuit cu neobrăzare litur­ghia Apostolilor', adică a Sf loan Gură de Aur, şi 'cea a lui Vasiie cel Mare, compusă de, el sub inspiraţia Duhului Sfânt', cu o Anafora scrisă de el. Gândirea teologică a Sf Vasiie este una teocentrică, doarece pentru el totul repre­zintă în realitate legătura lui Dumnezeu cu lumea şi în special cu omul. Dum­nezeu creează lumea şi îl plasează pe om în acest context, după ce 1-a creat după chipul Său. în pofida perspectivei creş­tine a teologiei sale, trebuie să reţinem faptul că modul în care el înţelege creaţia conţine şi elemente păgâne. Astfel, des­luşim la el o identificare implicită a De­miurgului platonician cu Yahweh, îm­părţirea aristoteliciană a universului în sfere supralunare şi sublunare şi noţiunea de armonie universală (cruu,7tâ6eicc). Natura este lucrarea lui Dumnezeu care a creat-o în timp, sau mai exact a creat tim­pul în procesul creării ei. Materia este parte din creaţie, căci dacă ar fi fost necreată, atunci Dumnezeu ar fi depins de ea în activitatea Lui creatoare, în plus, dacă ea ar fi fost independentă de Dum­nezeu, atunci nu ar mai fi existat acea

872

VASILE CEL MARE

mai mult decât Treime şi că, prin urmare, toate numele care îi sunt date de Scriptură dincolo de acestea Trei, trebuie să fie simple metafore. Modul de abor­dare a cunoaşterii lui Dumnezeu îl duce pe Vasiie la examinarea problemei Nu­melor divine. El descifrează două cate­gorii de nume: cele care afirmă ceea ce Dumnezeu nu este (născut, creat) şi ceea ce este (drept, judecător, creator). Nu­mirile din prima categoriei pot duce la cunoaşterea parţială a lui Dumnezeu, prin ceea ce neoplatonicienii numesc aphairesis (procesul de înlăturare a ori­cărui concept pe care n i-1 facem despre Dumnezeu). Singur, acest proces duce la negare absolută, aceasta fiind tot ce poate fi cunoscut despre Dumnezeu, dar Scriptura ne revelează ceea ce El este şi că posedă Atribute. Numele şi atributele scripturistice sunt efuziuni (jcp6o5oi) ale Naturii lui Dumnezeu spre înţelegerea umană şi ca atare, sunt nume autentice ale Energiilor Sale. Lumea inteligibilă este accesibila raţiunii, însă doar ca mij­loc de substanţiere a celei sensibile. Re­velaţia ne-o dezvăluie ca 'lume ange­lică', în afara timpului, fără însă a fi parte din absoluta veşnicie a Iui Dumnezeu, ci din acea veşnicie care îi revine în virtutea stării de creaţie, căci aion exclude chiar şi activitatea intelectuală a omului de a fi infinită. Lumina este mult mai generală decât timpul, căci acesta se găseşte doar în lumea sensibilă, întrucât nu este limi­tată Ia timp, lumina a fost împrăştiată în momentul creaţiei. Firmamentul acţio­nează ca o barieră între lumea inteligibilă şi cea sensibilă, el putând fi pătruns de lumină, dar nu şi de timp, care nu poate trece dincolo de el. Limitat de Firma­ment, timpul este principiul lumii sensi­bile şi de aceea poate fi accesibil raţiunii mult mai uşor decât cele inteligibile, în plus, întrucât timpul este răsadul veş-

niciei, el se aseamănă cu ea; conţinutul lumii temporale fiind o copie a ei în acest mediu extins al prototipului neextins, după cum acesta este, la rândul lui, expresia Gândurilor Minţii divine. Astfel, întregul univers este legat într-un tot unitar printr-un lanţ al asemănării şi dezvăluie o simpatie armonică. Această simpatie este substanţa primară a întregii creaţii, inteligibilă şi sensibilă, reprezen­tând modul în care energiile exprimă uni­tatea divină. Acolo unde ea nu ajunge, creaţia nu ajunge, iar acesta este tărâmul răului,care nu are nici o substanţă şi este absenţa binelui. Acest tărâm poate fi identificat cu întunericul, care a acoperit faţa pământului 'înainte' de creaţie. Sf. Vasiie rămâne în istoria gândirii creştine ca primul teolog care a definit în mod clar sensurile cuvintelor ovala (în latină: substantid) şi v^ocrramg (în la­tină: persona). în timp ce Atanasie* cel Mare şi chiar sinodul de la Alexandria din 362 dădeau aceeaşi semnificaţie acestor termeni, adică, pur şi simplu fiinţă, Sf. Vasiie insistă asupra diferenţei de sens, specificând că ousia înseamnă fiinţa, existenţa sau esenţa lui Dumnezeu (ula oixria), iar hypostasis persoana, existenţa în plan particular, modul de a fi al fiecărei Persoane treimice (tpeîi; wuoousia şi hypostasis există aceeaşi relaţie ca între comun şi particular. Pentru el, termenul hypostasis este mai bun decât prosopon, deoarece Sabeliu* 1-a folosit pe acesta din urmă pentru a exprima distincţii în dumnezeire care erau doar temporare şi externe. Prin clarificările sale, Vasiie aduce o contri­buţie majoră la înţelegerea conceptului de Treime. Ceilalţi doi capadocieni, Gri-gorie* de Nazianz şi Grigorie* de Nyssa îi urmează, în aceeaşi ordine de idei in­tervine clarificarea pe care o aduce învă­ţăturii hristologice privind deofiinţimea

VASILE CEL MARE

VASILE CEL MARE

VASILE, REGULILE SF.


Fiului cu Tatăl, determinând, în cele din urmă, adoptarea termenului de ojioov-ffiog la sinodul ecumenic de la Cons-tantinopol din 381. Pentru el, afirmarea deofiinţimii era necesară, întrucât în acest fel se evita politeismul; 'Mărturisiţi numai o singură ousia în amândoi [Tatăl şi Fiul] pentru a nu cădea în politeism' (Epist. 210). Acuzaţia de semiarianism care i-a fost adusă Sf. Vasile este deter­minată de faptul că el nu-L numeşte pe Duhul Sfânt în mod explicit Dumnezeu. Analiza atentă a demonstraţiei pe care el o face în tratatul său Despre Duhul Sfânt, evidenţiază învăţătura sa clară despre dumnezeirea şi deofiinţimea sau consub­stanţialitatea Duhului cu Tatăl. Este ade­vărat că el nu foloseşte în cazul Duhului expresia de 6(j,ooo>moţ to) Ttatpi. Insă afirmă clar dumnezeirea Lui - oeottii; crutoi) (De Spiritu Sancto 41-47, 58-64, 71-75). Interesant de reţinut că Sf. Vasile vede deofiinţimea Duhului cu Tatăl şi cu Fiul în contextul comuniunii de nume, cât şi de lucrare: 'Comuniunea numelor se înfăţişează ca proprie Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi nu este străină de natură (ousiaŢ (Contra lui Eunomiu III, 2), şi 'Identitatea de acţiune în cazul Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh do­vedeşte în mod clar absoluta asemănare de natură (ousiaŢ (Ep, 189, 5-7). Cât priveşte purcederea Duhului, Sf. Vasile o concepe la fel ca toţi Părinţii Bisericii de Răsărit: Duhul purcede de la Tatăl prin Fiul.

Moştenirea literară a Sf. Vasile este deosebit de vastă, mărturie fiind cele patru volume din ediţia Migne (39-42), iar gândirea sa înglobează o mare varie­tate de idei şi probleme, vitale şi folosi­toare pentru învăţătura dogmatică a Bisericii, pentru viaţa religios-morală a creştinilor şi, nu în ultimul rând, pentru activitatea socială a Bisericii. Primul din-

tre 'Cei trei mari dascăli ai lumii creştine şi ierarhi', el însumează adevărata pere­nitate a Bisericii privită din pespectiva slujirii preoţeşti.

Migne, PG 29-32; CPG 2835-3005; G. Mercati, Opere minori, 4, ST 79, Cetatea Vatican, 1937; C.F.H. Johnston, The Book of St. Basil the Great On the Holy Spirit, Oxford, 1892; ed. critică nouă: B. Pruche, Basile de Cesaree, Trăite du Saint-Esprit, Texte, trad. şi note în SCH 17, Paris, 1947; W.K.L. Clarke, The Ascetic Works of Saint Basil, SPCK, London, 1925; Sămtliche Werke der Kirchenvăter aus den Urtexte in das Deutsche iibersetzt, voi. 21, Kempten, 1839, p. 226-398; voi. 22, Kempten, 1839, p. 3-40; Epistolele şi Despre Duhul Sfânt, în PSB, voi. 12, trad. note şi comentarii de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu şi Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1988; I.P. Sheldon-Williams, St. Basil of Caesarea, în The Cambridge History of Later Greek and Early Medieval Philosophy ed. by A.H. Armstrong, Cambridge, At the Uni-versity Press, 1967, p. 425-432. Bibliografie exhaustivă pentru studii în limba română până în 1980 în SJîntul Vasile cel Mare. închinare la 1600 de ani de la săvîrşirea sa, tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Iustin Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, EIBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 429-454; J.-R. Pouchet, La recerjtion du trăite de S. Basile sur le Sainte-Esprit, în Connaissance des Peres de l'Eglise,69, 1998, p. 22-31; idem, S. Basile et la tradition monastique, în Collectanea Cisterciensia 60, 1998, p. 126-148; M. Girardi, Basilio di Cesarea e Origene. Un cinquantenio di ricer-ca in Italia, în Adamatius 5, 1999, p. 135-146; idem, Basilio di Cesarea interprete della Scriitura. Lessico, principi ermeneutici, prassi, Quaderni di 'Vetera Christianorum' 26, Bari, 1998; A.M. Ritter, Basilius von Caesarea, art. în RGG⁴ , Bd. l, TUbingen, 1998, col. 1154 şi urm.; A. Meis, De Spiritu Santo: el significado pnumatologico de koinonia, în A. Meis-A. Rehbein-S. Fer-nândez, Sapientia Patrum. Homenaje al

Profesor Dr. Sergio Zanartu Undurraga, SJ, p. 199-224 (Anales 51/2, 2000, Santiago de Chile, Pont. Univ. Catol. de Chile; l.G. Co-man, Patrologie, 1956, p. 163-167; Altaner-Stuiber, 1980, p. 590-598, 305, 343, cu biblio­grafie; Quasten, Patrology, IV, p. 203-236, cu bibliografie; Cross, Basil, St., 'the Great', în ODCC, p. 139-140; J. Gribomont, Basil de Cesaree de Cappadoce, în DECA, I, p. 349-353; J. Pauli, OSB, Basil von Casarea, în LACL, p. 99-105, cu bibliografie.