Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte
Yüklə 6,5 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Tom os u l lui Da m asu s
Toma, Evanghelia după La origine, acest text evanghelic apocrif a fost scris în greacă. Din textul original s-a păstrat un fragment, descoperit la Oxyrhyncus. în 1945-1946 a fost descoperită la Nag Hammadi în Egiptul de Sus, versiunea integrală a acestei evanghelii în traducere coptă, alături de alte texte de nuanţă explicit sau implicit gnostică. Acest text se păstrează la Muzeul Coptic din Vechiul Cairo. Originalul grec datează din jurul anului 150, iar versiunea coptă din jurul anului 400. în Biblioteca de la Nag Hammadi - Cheno-boskion, Evanghelia după Toma este inclusă în codicele X, nr. 37. Ea este flancată la n r. 36 de Cartea secretă a lui lom şi la nr. 38 de Evanghelia lui Filip. Descoperirea ei într-un corpus literar presupus gnostic şi asocierea ei cu Evanghelia lui Filip şi cu textul lui Matias (Cartea lui Toma, cuvintele tainice spuse â Mântuitorul lui Iuda Toma şi scrisă & Matias), i-a făcut pe cercetători să susţină apartenenţa ei în rândul scrierilor gnostice. La această concluzie a contribuit şi textul pe alocuri criptic, ceea ce a facilitat interpretări de tip gnostic. Afirmaţia lui Chirii* al Ierusalimului, care susţine că această evanghelie aparţine maniheilor, nu rezistă deoarece textul a fost scris înainte de apariţia acestei erezii. Cât priveşte apartenenţa gnostică, susţinătorii acestei idei nu sunt de acord asupra tipului de gnosticism căruia i-ar aparţine: valentinian, naasen sau ofît. S-a sugerat mai apoi că ar fi vorba de un text encratit, pe motiv că gnosticismul nu reiese clar din text. Autorul primei traduceri a acestei evanghelii în limba română sugerează că în acest caz este vorba despre un exemplu timpuriu de contextualizare a mesajului evanghelic creştin la alt mediu spiritual decât cel elenistic şi iudaic, în speţă, cel indian. El susţine acest lucru pornind de la tradiţia creştină potrivit căreia Sf. Toma a propovăduit Evanghelia în India, argumentând totodată această idee prin exegeză comparativă a textului.
Carte apocrifa care expune, în 13 Praxeis (Fapte), călătoria, activitatea misionară şi minunile săvârşite de către Sf. Apostol Toma (Iuda Toma) în India. Este una din singurele lucrări de acest gen care ni s-a transmis integral, în pofida lungimii sale. Faptele lui Toma cuprind o serie de evenimente, uneori fără legătură între ele. Se pare că au existat două versiuni: una mai scurtă şi alta mai lungă, datorită anexării Pătimirii lui Toma, care, pentru un oarecare răstimp, a circulat independent de Fapte. Textul original s-a păstrat în greacă şi siriacă. Există versiuni de extensiuni diferite în armeană, etiopiana, latină şi slavonă. Cât priveşte locul şi data scrierii există un oarecare cbniens. Se parte că această carte a fost scrisă la origine în siriacă, în cercul Iui Bârde-sanes* (Bar Daisan) la Edessa. Această supoziţie se bazează pe afirmaţia Sf. Efrem* Şirul care a spus, în comentariul său la cartea apocrifă III Corinteni, fcă această sectă (a lui Bardesânes)^ în Faptele apocrife pe care te-a redactat, i-a transformat pe Apostoli în pfopovă-duitori ai propriilor vederi nepioase. Unele imne, prezente în Faptele Iui Toma, au fost atribuite chiar lui Barde-sanes. Au existat şi voci care au susţinut că, la origine, Faptele lui Toma au fost scrise în greacă. Această opinie nu a putut fi menţinută multă vreme şi a cedat locul celei dintâi. Harnack a fost de părere că Faptele au fost scrise simultan în greacă şi siriacă. Alţi cercetători susţin că Faptele lui Toma ar fi adaptări ale unor povestiri şi legende budiste la mediul creştin, în sprijinul acestei idei nu există însă argumente suficiente. Atitudinea rezervată a Faptelor lui Toma faţă de căsătorie i-a determinat pe unii cercetători să discearnă origini encratite, priâ-ciliene, maniheice sau gnostice. Reţinem TOMA, FAPTELE LUI TOMA, FAPTELE LUI TOMA DE KAPHARTAB
ca nuanţă de ansamblu că textul propriu-zis este mai puţin interesat în doctrină şi că preocuparea centrală este descrierea faptelor săvârşite de Toma, încununate de moartea lui martirică. Până la sfârşitul sec. XIX, Faptele lui Toma erau considerate fără temei istoric. Descoperirile arheologice de la Tashas-hila (Taxila), au scos la lumină monezi şi pietre, purtând inscripţii cu numele regelui Gondofornes. Pe baza acestor mărturii s-a stabilit că regele Gondofornes a făcut parte din dinastia indo-partă a cărei stăpânire se întindea asupra teritoriilor din Afganistan, Seistan, Sind, Punjab şi asupra provinciei de nord-est, între anii 95 î.d.Hr şi 50 d. Hr., şi că a domnit în Punjabul de Apus, între anii 20-40 d. Hr. Şir John Marshall presupune că Toma 1-a vizitat pe Gondofornes în anul 40 d. Hr. Istoricii bisericeşti nu sunt unanimi cu privire la activitatea misionară în India a Sf. Toma. Totuşi, Ipolit*, Isidor* de Sevillia, Dorotei, episcopul Tyrului, Sf. Grigorie* de Nazianz, Ieronim* îl consideră pe Sf. Toma, 'Apostol al Indiei'. Dacă din punct de vedere istoric, Faptele Iui Torna nu au o valoare deosebită, ele aruncă o rază de lumină asupra practicilor şi a ritualului creştin: săvârşirea botezului prin afundare, celebrarea euharistiei cu vin amestecat cu apă şi pâine, ungerea cu untdelemn etc. în acelaşi timp, descifrăm din acest document diverse mentalităţi ale vremii legate de viaţa socială, în limba română, Faptele lui Toma au intrat prin intermediul versiunilor slavone, care prezintă un text mai scurt şi adaptat (Abban devine Ivan). Există totuşi în Faptele lui Toma două imne, Imnul nunţii şi Imnul perlei care facilitează un excurs teologic deosebit, datorită bogăţiei de nuanţe simbolice şi ideatice pe care le propun. Studiul amănunţit al acestor două imne dezvăluie o serie de interferenţe doctrinare, care fac dificilă plasarea lor în istoria gândirii creştine şi necreştine a vremii. Cu toate acestea, unele sugestii legate de practicile rituale sunt de mare însemnătate pentru înţelegerea vieţii liturgice în perioada creştină primară. C. Thilo, Thomae Apostoli, 1823; R.A. Lipsius, Die apokryphen Apostelgeschichten und Apostellegenden I, 1883, retip. Amsterdam, 1976; W. Wright, Apocryphal Acts of the Apostles, London, 1871 (text siriac şi traducere în engleză); M. Bonnet, Acta Apos-tolorum Apocrypha, II, 2, 1903, retip. 1959, p. 99-288; M.R. James, The Apocryphal New Testament, 1924, p. 364-439; Han J.W. Drijvers, The Acts of Thomas, în W. Schneemelcher (ed.), New Testament Apocrypha. Revised Edition and Collection initiated by Edgar Hennecke, trad. în engl. R. McL, Wilson, voi. II, James Clarke & Co. Ltd., Cambridge (England), 1992, p. 322-411 cu bibliografie; J. Vellian (ed.), The Apostle Thomas in India according to the Acts of Thomas, Kerala, 1972; Matthias Lipinski, Konkordanz zu den Thomasakten, Bonner Bibi. Beitrăge 67, 1987; G. Widen-gren, Mesopotamian Elements..., Uppsaia, 1946; J.M. LaFargue, Language andGnosis: The Opening Scenes of the Acts of Thomas, Harvard Dissertations in Religion 18, Philadelphia, 1985; R. Murray, Symbols of Church and Kingdom. A Study in Early Syriac Tradition, 1975; H. Kruse, Das Brautlied der syrischen Thomas-Akten, OCP 50, 1984; P.-H. Poirier, L'hymne de la perle des actes de Thomas. Introduction, Texte-Traduction, Commentaire, 1981; H. Kruse, The Return of the Prodigai Fortunes of a Parable on its \vay t o the Far East, Oriental ia 47, 1978, p. 163-214; Han J.W. Drijvers, Bardaisan of Edessa, 1966; G. Garitte, Le Martyre georgien de l'apotre Thomas, în Museon, 83, 1970, p. 497-532; idem, Lapas-sion armenienne de S. Thomas l'apotre et son modele grec, în Museon, 84, 1971, p. 191-195; Cross, Thomas, Acts of, în ODCC, p. 1369-1370; M. S. Enslin, Thomas, Acts of în The Interpreter's Dictionary of the Bible. An Illustrated Encyclopedia, Abingdon Press, Nashville, 17th Printing, 1989, p. 632-634; R. Trevijano, Thomas, în DECA, II, p. 2443-2444; R Bruns, Thomas-Literatur, în LACL, p. 604-605. Toma de Edessa Toma de Edessa (sec. VI), ucenic a! lui Mar Aba* I sau Abha, uneori considerat ca aparţinând comunităţii iacobite, fiind confundat cu Toma* de Heraclea sau Harkles. Despre el se ştie doar că 1-a însoţit pe patriarhul Mar Aba I la Constan-tinopol.de unde au fost împiedicaţi să fugă, deoarece refuzaseră să iscălească condamnarea celor Trei Capitole. Abdh-isho îi atribuie o serie de lucrări: un tratat despre Naşterea Domnului; un tratat despre Epifanie; o scrisoare despre cântarea bisericească; omilii, o problemă de astronomie şi o serie de discursuri împotriva ereticilor. Dintre acestea s-au păstrat doar tratatele despre Naşterea şi Epifania Domnului. Assemani, BO III, part. I, p. 86; S.J. Carr, Thomae Edessmi Tractatus de Nativitate Domini noştri lesu Christi, Roma, 1898; W.F. Macomber, Six Explanations of the Liturgica! Feasts by Cyrus of Edessa... II Translation, în CSCO 3567 siriacă 156, Louvain, 1974, p. VIII-X; A. Baumstark, Die nestorianischen Schriften Toma de Harqel (Harkel) sau Heraclea. S-a născut la Heraclea şi a studiat limba greacă la mănăstirea Quenneshrin. A îmbrăţişat viaţa monahala 4a mănăstirea Tar'ii şi a fost ales episcop de Mabbug (Hierapolis), în timpul domniei împăratului Mauriciu, probabil înainte de 602. A fost expulzat din scaun şi s-a refugiat în Egipt în 609/610, unde a negociat reconcilierea dintre patriarhii de Alexandria şi Antiohia. în 615/616 lucrează împreună cu Pavel* de Telia şi alţii la traducerea Noului Testament în siriacă şi la revizuirea Vechiului Testament (versiunea siro-hexapla). Această traducere se bazează pe versiunea philoxeniană. Anafora care îi este atribuită nu îi aparţine. J. White, S. Evangeliorum versio syr. Philoxeniană, Oxford, 1778; J.H. Hali, Syrian Antilegomena Epistles, Baltimore, 1886; R.L. Bensly, The Heraklean Version of the Epistle to the Hebrews, Cambridge, 1889; A. Voobus, Studies in the History of the Gospel Text in Syriac, CSCO Subsid. 3, Louvain-Heverle, 1951; idem, Early Versionş of the New Testament, Stockholm, 1954; S. Grill, Das Neue Testament nach dem syrischen Text, Klosterneueburg-Munchen, 1955; Chabot, p, 20; Duval, p. 52; Urbina, p. 172, cu bibliografie; P. Bruns, Thomas von Heraklea, în LACL, p. 606, cu bibliografie. Toma de Kaphartab Toma de Kaphartab, episcop de Kaphartab, traducătorul Nomocanonului lui David din siriacă în arabă. Toma nu se rezumă doar la simpla redare a acestui cod juridic în limba arabă, ci efectuează ,o serie de adaptări şi corecturi în concordanţă cu doctrina monotelită. Lucrarea a fost precedată de scrisoarea călugărului losif adresată traducătorului şi de răspunsul acestuia. Assemani, Cătai. Vat., tom. III, p. 202 şi urm.; Zotenberg, Cătai des ms. syriaques de la Bibi naţional, nr. 223; Duval, p. 168.
TOMA DE MARGA TOMOSUL LUI LEON TOMOSUL LUI LEON TRADUCIANISM Toma de Marga Toma de Marga (sec. IX), episcop de Marga şi mitropolit de Beth Garmai, fiul lui lacob din Beth Sherwanaye, în districtul Salakh. Devine călugăr la mănăstirea Beth Abhe, la aproximativ 30 de km est de Moşul, în 832 (217 A.H.), an în care Sabhr-isho II ajunge patriarh. Comunitatea monahală din Beth Abhe decăzuse mult din punct de vedere cultural, în 837 este numit secretar patriarhal de către patriarhul nestorian Avraam, Ia rândul Iui fost călugăr la Beth Abhe. Acelaşi patriarh îl promovează episcop de Marga, iar la scurtă vreme mitropolit de Beth Garmai. în anul 852 participă, în calitate de mitropolit, la ridicarea la rang de catolicos fratelui său Teodosie, fost episcop de al-Anbar şi apoi mitropolit de Gundeshapur. în 840, la îndemnul lui 'Abhd-isho, începe să scrie istoria acestei mănăstiri pe baza surselor şi documentelor pe care le avea la îndemână. Lucrarea, intitulată Istoria stareţilor, nu relatează doar istoria mâ-năstirii Beth Abhe, deoarece Toma include şi materiale despre alte diverse personalităţi religioase, ca de exemplu, despre Maranameh*, episcop de Abia-dene, Babai* şi alţi monahi de seamă de la Marea Lavră de pe muntele Izla. Prin modul în care şi-a conceput lucrarea, Toma realizează o istorie monahală, care se extinde de-a lungul a trei secole, devenind o istorie a monahismului, a ascetismului şi a Bisericii nestoriene până Ia el. Din istoria sa aflăm informaţii referitoare la legăturile şi conflictele Bisericii* nestoriene cu regii perşi, despre alungarea călugărilor de la Marea Lavră Izla, apostazia lui Sadhona*, stagnarea dezvoltării Bisericii nestoriene în sec. VII, sau despre întemeierea a şaizeci de şcoli şi introducerea muzicii bisericeşti la Marga şi, în cele din urmă, despre con- vertirea popoarelor orientale de pe ţărmul Mării Caspice, şi despre misiunile întreprinse de nestorieni în Arabia de sud, în Persia şi în China. Totodată, Toma a descris, cu deosebită claritate, decăderea imperiului persan şi creşterea puterii arabe. Assemani, BO HI, l, p. 464-501; A. Wallis Budge, The Book ofGovernors: The Historia monastica ofThomas Bis hop of Marga A. D. 840, 2 voi. Londra, 1893; P. Bedjan, Liber superiorum seu historia monastica auctore Thoma episcopo Margensi, Paris şi Leipzig, 1901; Wright, p. 156-157; Chabot, p. 110-111; Duval, p. 206-207; Baumstark, p. 233 şi urm.; Cross, Thomas of Marga, în ODCC, p. 1373-1374; Urbina, p. 217. Tom os u l lui Da m asu s Tomosul lui Damasus, culegere de 24 de canoane, aprobată de sinodul roman, probabil cel din 382 la care a participat şi Sf. Ambrozie*, trimisă de către papa Damasus lui Paulinus, recunoscut ca episcop de Antiohia. în unele manuscrise, Tomosul este anexat la Crezul niceean. Un număr de 23 de canoane anatematizează principalele erezii hristologtce din sec. IV. Al nouălea canon priveşte disciplina bisericească, fiind îndreptat împotriva lui Meletie* de Antiohia. Canonul 24 condamnă triteismul şi subordinaţionismul. Migne, PL 53,319-322; Teodoret, Ist. bis., V, 11; ed. critică: C.H. Turner, Ecclesiae Occi-dentalis Monumenta Iuris Antiquissima, Oxford, 1/2 (1), 1913, p. 281-296; P. Galtier, Le Tome de Damase, date et origine, în Rech. S.R., XXVI, 1936, p. 385-418, 563-578; Cross, Tome of Damasus, în ODCC, p. 1385.
Este vorba de scrisoarea trimisă de papa Leon I (Ep. 28) lui Flavian, patriarhul Constantinopolului, la 13 iunie 449, cunoscută şi ca Epistola dogmatica. Conţinutul Tomosului este dogmatic şi se referă în special la doctrina hristologică a Bisericii. Autorul face uz de surse apusene, ca Tertulian* şi Augustin*, susţinând că lisus Hristos este o persoană, adică, Cuvântul lui Dumnezeu, în care subzistă două naturi, divină şi umană, fără ca ele să se confunde sau amestece. Fiecare îşi exercită funcţiile specifice, însă în unitatea Persoanei celei Una. Tomosul a fost îndreptat împotriva ereziei lui Eutihie* şi a fost aprobat forma! de sinodul ecumenic de la Calcedon din 451. Documentul a fost folosit şi în controversa cu monofiziţii. Migne, PL 54, 755-782; ed. critică: E. Schwartz, Acta Conciliorum Oecumeni-corum, II, 2,1, 1932, p. 24-33; G.L. Prestige, The Greek Translat ion ofthe Tome of St. Leo, în JTS, XXXI, 1929-1930, p. 183 şi urm.; P. Mouterde, SJ, Leş versions syriaques du tome de saint Leon, în Mdlanges de l'Universite Saint-Joseph, Beyrouth, XVI, 1932, p. 121-165, text siriac la p. 146-165; Cross, Tome of Leo, în ODCC, p. 1385. Tractatus Origenis Tractatus Origenis, colecţie formată din douăzeci de omilii despre Sf. Scriptură, dintre care doar una se referă la Noul Testament, restul la Vechiul Testament. Deşi în manuscrisele din sec. X şi XII sunt atribuite lui Origen*, cercetările ulterioare au dovedit că ele aparţin lui Grigorie*, episcop de Elvira. P. Batiffol-A. Wilmart, OSB, Tractatus^ Origenis de Libris SS. Scripturarum, Paris, 1900; G. Morin, OSB, Leş Nouveaux Tractatus Origenis et l'heritage litteraire de l'eveque espagnol Gregoire d'Illiberis, în Revue d'Histoire et Littârature religieuse, V, 1900, p. 145-161; H. Koch, Zu Gregos von
Denumire dată, în Africa de Nord, creştinilor care au predat textele Sf. Scripturi, în timpul persecuţiei lui Dio-cleţian, care interzisese, sub pedeapsă aspră, deţinerea lor. Controversa, care a izbucnit în Africa de Nord între adepţii lui Donat şi creştinii catolici de la Roma, a avut drept motiv nerecunoaşterea ca episcop de Cartagina a lui Cecilian* care fusese hirotonit de unul din aceşti tradi-tores, şi anume, Felix* de Aptunga, deşi acesta fusese absolvit de această vină de către un sinod local. Vezi: DONAT şi DONATISM; LAPSI.
Traducianism, teorie cunoscută şi sub denumirea de generaţionism, potrivit căreia sufletul omenesc este transmis copiilor de către părinţi în acelaşi timp cu trupul. Uneori teoria este prezentată într-o viziune de un materialism crud, susţinând că sufletul este transmis în timpul actului de procreare. Această învăţătură este susţinută şi de unii dintre scriitorii şi Părinţii Bisericii. Tertullian*, în De anima (cap. 23-41), o foloseşte pentru a explica păcatul original. Fer. Augustin* face uz de traducianism, însă îl înţelege n ca o generare spirituală. In Răsărit, idei traducianiste se întâlnesc la Grigorie* de Nyssa (De horn. opif., 29). Papa Anastasie II condamnă traduc ian ismu l, în epistola sa către episcopii galicani (498). Traducianismul se opune creaţionismu-lui, învăţătura acceptată de Biserică, şi greşeşte prin aceea-că nu ţine cont de TRADUCIAMISM TYCONIUS
Tyconius natura spirituală a sufletului. In sec. XIX, această teorie a fost reînviată de teologul romano-catolic A. Rosmini, care a susţinut că părinţii transmit copilului un suflet sensibil pe care Dumnezeu îl transformă, prin iluminare,în suflet spiritual. A. Michel, DTC, XV, part. l, 1946, col. 1350-1365; P. Overhage şi K. Rahner, Das Problem der Hominisation, Freiburg, 1961; R.C. Zaehner, Matter and Spirit: The ir Convergence in Eastern Religions, New York, 1963; Cross, Traducianism, în ODCC, p. 1389; P.B.T. Bilaniuk, Traducianism, în CE, 14, p. 230; V. Grossi, Traducianisme, în DECA, II, p. 2475-2476. Tripholius Tripholius (sec. VI), preot în jurul anului 520. De la el a rămas o scrisoare deosebit de importantă, adresată senatorului Faustus, care îl întrebase în legătură cu doctrina unui călugăr scit venit la Roma de la Constantinopol, este vorba de formula teopaschită promovată de călugării sciţi: 'unul din Treime a pătimit', dacă această învăţătură corespunde sau nu cu învăţătura oficială a Bisericii. Tripholius îi dă un răspuns negativ, invocând ca temei autoritatea primelor patru sinoade ecumenice. Scrisoarea lui Tripholius este unul din cele mai vechi documente privind controversa teopaschită în Apus. Migne, PL 63, 534-536; CPL 655; E. Schwartz, Publizistische Sammlungen zur acacianischen Schisma, Munchen, 1934; G. Ladocsi, Tripholius, în DECA, II, p. 2489 G. Rbwekamp, Trifolius, în LACL, p. 613. pare că a scris mai multe lucrări. Ieronim menţionează doar cartea Despre vaca roşie (în realitate o exegeză la Numeri 19) şi Despre Dichotomemata (Despre jumătăţi de animale), pe care Avraam le aduce ca ofrandă Domnului împreună cu un porumbel şi o turturea (Geneză cap. 15, 10). Se crede că este vorba de două lucrări, contopite în una singură, una tratând Despre vaca roşie, iar alte.Despre Jertfa lui Avraam (Comart). Celelalte multa opuscula s-au pierdut. Ieronim, De viris illustribus 57; P. Hristou, Patrologia greacă II, 907; I.G. Coman, II, p. 383.
Turibus de Astorga, episcop de Astorga, la mijlocul sec. V. A luptat împotriva maniheilor şi în special a priscilienilor. După ce a urmărit îndeaproape activităţile priscilienilor, a făcut rapoarte pe care le-a trimis papii Leon* cel Mare, după cum se poate deduce din răspunsul acestuia, păstrat în Colecţia canonică hispanică. De la Turibius a rămas doar o singură scrisoare pe care a adresat-o episcopilor din Galicia, Hydacius* şi Ceponius (Epistola ad Idacium et Ceponium episcopos}, care vorbeşte despre scrierile apocrife folosite de către priscilieni. Migne, PL 693-695; CPL 564; H. Chadwick, Priscillian ofAvila, Oxford, 1976, p. 208 şi urm.; M. Diaz y Diaz, Turibius d'Astorga, în DECA, II, p. 2493; E. Reichert, Turibius von Astorga, în LACL, p. 614. sale de episcopul donatist Parmenian şi de sinodul donatist de Ia Cartagina din 380. Deşi s-a considerat donatist, el a susţinut că atât cei buni, cât şi cei răi trebuie să coexiste în Biserică până la sfârşitul veacurilor, Biserica fiind o societate a tututor oamenilor din întreaga lume. Augustin* a avut cuvinte de apreciere faţă de el, mergând până la recomandarea operelor sale spre lectura. El însuşi a folosit în special Liber regu-larum şi Comentariul la Apocalipsă. Ghenadie* merge pe aceeaşi linie a lui Augustin şi îi atribuie lui Tyconius alte două lucrări: De bello intestina şi Expo-siliones diversarum causarum, scrise între anii 370-375, dar care s-au pierdut. k Liber regularum, Tyconius propune şapte norme pentru interpretarea Sf Scripturi pe care Augustin le preia şi le introduce în De Doctrina Christiana. Comentariul său la Apocalipsă nu mai există. Avem însă o serie de fragmente păstrate la diverşi scriitori latini: Prima- sius*, Cassiodor*, Beda* Venerabilul şi la preotul spaniol, Beatus* de Liebana (c. 776). Comentariul său preia tradiţia exegetică anterioară de la Barnaba*, Ipolit*, Irineu*, Tertullian*, Ciprian* etc. Migne, PL 18, 13-66; F.C. Burkitt, The Book of Rules of Tyconius, Texts and Studies III, pt. I, Cambridge, 1894; The Turin Fragments of Tyconius' Commentary on Revelation, ed. de F. Lo Bue, Texts and Studies, New Series, VII, 1963; T. Hahn, Tyconius-Studien, Studien zur Geschichte der Theologie und der Kirche, VI, Hft. 2, 1900; K.B. Stein-hauser, The Apocalypse Commentary of Tyconius, Frankfurt am Main, 1987; C. Kannengiesser, P. Bright, A Conflict of Christian Hermeneutics in Roman Africa, Berkeley, 1989; M.A. Tilley, Bible in Christian North Africa. The Donatist World, Fortress Press, 1997; Bardenhewer, III, p. 495-498; Altaner-Stuiber, 1980, p. 373; Cross, Tyconius, în ODCC, p. 1400; E. Romero Pose, Tyconius, în DECA, II, p.2495-2497, cu bibliografie; K. Pollmann, Tyconius, în LACL, p. 614-615, cu bibliografie. Yüklə 6,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|