Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Tryphon

4

Personaj din anturajul lui Origen*, despre care Ieronim* ne spune că i-a adresat acestuia o serie de scrisori. Se

Tyconius

Tyconius, teolog laic donatist şi exeget, întrucât a susţinut universalitatea Bise­ricii, a fost condamnat pentru vederile

UDA

ULFILA

ULFILA

USUARD

U

'Uda sau 'Udai

'Uda sau 'Udai, în greacă AUDAIOS, arhidtacon la Edessa în perioada celui dintâi sinod ecumenic de la Niceea din 325. Este considerat de către Epifanie*,

A

fondatorul sectei audienilor. Ii sunt atribuite mai multe apocalipse apocrife, care articulau doctrine gnostice şi astro-fogice. Doctrina audienilor are puternice accente antropomorfe, forma lui Dum­nezeu fiind identică cu cea a omului. Audienii au activat în special în Siria, dar şi în Scythia, de unde au fost alungaţi de către împăratul Constantin. Din lucrările sale au supravieţuit fragmente, mai ales la Teodor* Bar Konai. Despre el au vor­bit Efrem* Şirul, Teodoret*, Socrate*, Epifanie, Teodor Bar Konai.

Hefele- Leclercq l, 479-488; E. Nestle, ZNTW 3, 1902, p. 166; Urbina, p. 84-85.

Ulfila

Ulfila (în got. Wolflein, gr. OuXqn-Xoc<^Oup(piXa<;, în lat. Ulfilas; Wulfila, Gulfila, Wulfilas), (311-383), episcopul goţilor în sec. IV. După informaţiile date de Filostorgiu*, Socrate* şi Sozomen* familia lui Ulfila era de origine capado-ciană, din localitatea Sadagolthina, de lângă Parnassus. Ea a fost luată pri­zonieră, împreună cu mulţi alţi capado-cieni, în urma invaziei goţilor în Capa-

docia, şi dusă în Dacia. Aici s-a născut Ulfila, în anul 311. Socrate relatează că Ulfila a fost crescut şi educat în credinţa creştină, fiind ucenic al episcopului got Teofil, participant la sinodul de la Ni­ceea. Spre deosebire de Teofil, care a iscălit formula niceeană, Ulfila era creş­tin arian şi i-a convertit pe goţi la cre­dinţa sa ariană pe care nu a părăsit-o niciodată, în 340/1 Ulfila este trimis de regele goţilor, ambasador pe lângă îm­păratul Constanţiu din Constantinopol. A fost hirotonit episcop la vârsta de 30 de ani de Eusebiu*, fost episcop de Nico-midia, la acea vreme aflându-se pe scaunul episcopal din Constantinopol. Hirotonia lui Ulfila ca episcop al goţilor a fost la început un act politic, prin care se urmărea o mai rapidă încreştinare a acestora şi prin aceasta romanizarea lor. Revine în Dacia şi se dedică activităţii misionare printre goţi, dintre care mulţi erau păgâni. Timp de 7 ani, aria sa misi­onară a fost Goţia transdanubiană sau Muntenia actuală, după care se strămută în Moesia, într-un teritoriu calificat de documente ca făcând parte din nia>, adică întinderea romanizată sau în curs de romanizare de la sudul Dunării, unde activează până la moarte. Aceasta pare a fi perioada în care el a conceput alfabetul gotic, sinteză de caractere runice, greceşti şi latineşti şi a tradus Sf. Scriptură, cu excepţia cărţii Regilor, deoarece, spune Filostorgiu, aceste cărţi tratau mai mult despre războaie, iar goţii, fiind războinici din fire, era nevoie ca pasiunile lor militare să fie ţinute în frâu şi să nu fie incitaţi la fapte războinice, îl reîntâlnim apoi pe Ulfila la sinodul de la Constantinopol din 360, când gruparea acaciană are câştig şi formulează un crez care prezenta o doctrină intermediară

între arieni şi niceeni. Este vorba de gru­parea homoenilor a lui Acaciu în Răsărit şi a lui Ursacius în Apus, care susţineau că Fiul era asemenea (6}4,oio<;) Tatălui. Sozomen* afirmă că Ulfila şi goţii încreştinaţi de el au suferit mult din partea lui Athanaric, a cărui persecuţie, între anii 372-375, este descrisă în actele martirice ale Sf. Sava. Faima literară a Iui Ulfila se leagă de tra­ducerea Bibliei. Din nefericire din tra­ducerea sa nu avem decât fragmente în Codex Argenteits, păstrat la Uppsala, în Codex Carolinus şi fragmentele ambro-ziene publicate de Mai. De la Auxenţiu* de Durostor aflăm că el a scris Cuvântări şi tratate (sermones et tractatus\ ba

«.

chiar şi un comentariu la loan. In crez el a rămas semiarian.

Migne, PL 18; Migne, PL Supplimentum, I, 703-707; W. Griepentrog, Synopse der goti-schen Evangelientexte, Munchen, 1988; F. de Tollenaere, R. Jones, Word-Indices, Leiden, 1976; Skeireins, W.H. Bennett, The Gothic Commentary on the Gospel of John, New York, 1960 (text şi trad. engleză); Fr. Kauf-mann, Aus der Schttle des Wulfila. Auxentii Dorostorensis Epistula de f ide vita el obitu Wulfilae, Strassburg, 1899 şi trad. în rom. de lorgu Stoian, Auxenţiu, episcop de Durostor (veacul IV), Bucureşti, 1938; Scott, Ulfilas, the Apostle of the Goths, 1885; Bosworth, Gothic and Anglo-Saxon Gosples, London, 1874; T. Le Marchant Douse, An Intro­duci ion, Phonological, Morphological, Syntactic, to the Gothic of Ulfilas, 1886; G. Friedrichsen, The Gothic Version of the Bible, London, 1926; K.D. Schmidt, Die Bekehrung der Ostgermanen zum Chris-tentum, Gottingen, 1939; E. A. Thomason, The Visigoths in the Time of Ulfilas, Oxford, 1966; M. Simonetti, L'arianesimo di Ulfila, Romanobarbarica l, 1976, p. 297-323; G. Bardy, în DTC, 15, 1950, col. 2048-2057; G. T. Stokes, Ulfilas, art. în Smith-Wace, IV, p.

1059-1060; Cross, Ulphilas, art. în ODCC, p. 1404; I. G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 196-206; Quasten, Patrology, IV, p' 95-97; F.X. Murphy, Ulfilas, în CE, 14,' p. 377; A.Kazhdan, Ulfilas, în ODB, voi. III, p. 2139; M. Simonetti, Ulfila, în DEC A, II, p. 2501; R. Kany, Wulfila, în LACL, p. 634,'cu bibliografie.

Uranius

Uranius, preot şi ucenic mai puţin vestit al lui Paulin* de Nola. Este considerat autor al unei scrisori referitoare la moartea magistrului său, adresată unui oarecare Pacatus*, care îşi exprimase dorinţa de a transcrie în versuri viaţa lui Paulin (Vita Paulinî).

Migne, PL 53, 859-866; P.-M. Duval, La G aule jusqu'au milieu du V^e sfecle, Paris, 1971, n. 298, p. 700 şi urm.; A. Pastorino, // De obitu sandi Paolini di Uranio, în Augustinianum 24, 1984, p. 115-141; S. Zincone, Uranius, în DECA, II, p. 2502; M. Skeb, OSB, Uranius, în LACL, p. 619.

Usuard

Usuard, monah şi autor de martirologii, la mijlocul sec. IX. Este menţionat pen­tru prima dată în anul 838, când era deja

«

monah şi hirotonit preot. In 859/60 între­prinde o călătorie în Spania, împreună cu

«

alţi confraţi în căutare de relicve. In urma solicitării confraţilor săi, el începe să relateze în scris faptele şi suferinţele martirice ale martirilor spanioli, auzite în

,*!

Spania. II întâlnim apoi, în anul 875, ca vieţuitor la mănăstirea Saint-Germain-

A

des-Pres din Paris. In timpul şederii sale !a această mănăstire şi în urma poruncii împăratului Carol Pleşuvul, el începe să redacteze un martirologiu creştin, corn-

USUARD

VALENTIN

binând cele două 'tradiţii literare folosite în literatura martirologică. Prima şi cea mai veche consta din menţionarea nu­melui sfanţului în ziua de pomenire, iar a doua, începută de Ado* de Vienne (localitate în Franţa, nu departe de Lyon), completa informaţiile simple cu mate­riale ziditoare de suflet şi informaţii despre sfinţi şi martiri. Usuard a îmbinat deci aceste două tradiţii, uneori menţio­nând doar date despre sfinţi, alteori fur­nizând un material haghiografic bogat.

La redactarea martirologiului său, el a folosit materiale din lucrările lui Ado, Ieronim*, Beda* Venerabilul şi Florus* de Lyon. Opera sa a devenit exemplu pentru toate lucrările de acest gen de mai târziu.

Migne, PL 123, 453-992; idem, PL 124, 1-860; H Quentin, Leş Martyrologes his-toriques du moyen âge, Paris, 1908; E. Amman, DTC 15, pt. 2, col. 2313-2316; Cross, Usuard, în ODCC, p. 1419-1420; R.E. Sullivan, Usuard, în CE, 14, p. 498.

V

Valentin

Valentin, susţinător al învăţăturii lui Apolinarie, iar după Leonţiu* de Bizanţ, autor al unei apologii, Căpiţa apohgiae, scrisă 'împotriva celor care spun că noi susţinem că trupul (lui Hristos) este con­substanţial cu Dumnezeu'. Se pare că Apologia este îndreptată împotriva doc­trinei lui Timotei*, a adepţilor săi şi a magistrului lor, Polemon*. Cei doi au adoptat atitudini doctrinare şi practici diferite, întrucât la Valentin se întâlnesc afirmaţii care se apropie de doctrina orto­doxă, cum ar fi: 'adevăratul Fiu al lui Dumnezeu întrupat (aapxxxpopoq)', sau că 'trupul este veşmântul tainei ascunse', s-a sugerat că în cazul lui se poate vorbi de un apolinarism moderat (G. Voisin), deşi în realitate este totuşi vorba de apolinarismul antiohian.

CPG II 3732; H. Lietzmann, Apollinaris von Laodicea und seine Schule, TU l, Hil-desheim = Tubingen, 1904, p. 287-291; G. Voisin, L'Apollinarisme. Etudes historiques litteraires et dogmatiques sur le debut des controverses christologiques au lV^e s iede, Louvain, 1901, p. 112-113; E. Cavalcanti, Valentin, în DECA, II, p. 2507-2508; G. Feige, Valentinus, Apollinarist, în L AC L, p. 621.

Valentin

VALENTIN (sec. II), fondator al unei importante secte gnostice din secolul al H-lea d.H. în acord cu tradiţia şcolii

valentiniene, Clement* Alexandrinul (Strom., 106, 4, p. 544, ed. rom.) spune despre Valentin că a fost discipolul lui Theudas, care, la rândul său, 1-ar fi cu­noscut pe apostolul Pavel*. Originar din Egipt, din Frebonide, după ce şi-a desă­vârşit studiile enciclopedice la Alexan­dria, către anul 140 d.H. vine în capitala Imperiului, la Roma. Tertullian* vor­beşte chiar de o tentativă ratată a lui Valentin de a ocupa scaunul papal, pro­babil ca succesor al lui Pius, c. 143 d.H. Sf. Irineu* spune despre Valentin că a fost primul care a transformat doctrinele eretice într-un sistem doctrinar indivi­dual, de sine stătător şi că şcoala lui provine din secta ofiţilor, a hidrei celei cu o mie de capete. Sf. Epifanie* consi­deră că Valentin începe să propage învăţătura sa în Egipt. După informaţiile date de Sf. Irineu, Valentin a trăit la Roma în timpul lui Pius şi Anicet, iar după rup­tura sa de Biserică, a început să predice învăţăturile sale eretice, întemeind pro­pria sa şcoală. Este posibil ca el să-şi fî dezvoltat şi pregătit în secret sistemul teologic în timpul peregrinărilor sale în Egipt şi Cipru, înainte de a ajunge la Roma, unde a venit din acelaşi motiv ca şi alţi lideri de secte: speranţa cava găsi un câmp mai larg pentru activitatea sa sau că va putea accede la scaunul episco­pal al Romei. Valentin este printre putinii întemeietori de şcoală gnostică, căruia îi sunt cunoscuţi discipolii. Doctrina origi­nară a lui Valentin nu poate fi reconsti­tuită din puţinele fragmente care au supravieţuit, în ciuda unor tentative în acest sens. Din învăţătura lui au luat naştere două şcoli: şcoala occidentală, căreia îi aparţin Ptolemeu* şi Hera-cleon*,-şi şcoala orientală sau anatolică, din care fac parte Marcu*, Axionicos şi Theodot sau Teodot*. Valentin moare

VALENTIN

VALENTIN

către 175-180, după unii autori în Cipru, iar după alţii la Roma sau Alexandria. Opera lui Valentin a fost foarte vastă, însă s-a pierdut aproape în totalitate. Câ­teva fragmente s-au păstrat în Stromatele lui Clement*, la Ipolit* (Refutatio om-nium haeresium - Philosophoumena), iar în tratatul De sancta Ecclesia a lui Marcel* de Ancyra găsim menţionată o

rt.

lucrare Despre cele trei naturi. Ii mai este atribuit apoi şi tratatul cunoscut sub denumirea de Evanghelia Adevărului, acest lucru este reţinut doar în tradiţia bisericească (Irineu, Adv.Haer.), precum şi câteva omilii şi epistole. Chiar dacă scrierile sale nu s-au păstrat în întregime, doctrina promovată de el poate fi recon­stituită din informaţiile furnizate de către diverşi scriitori creştini, pentru care Valentin a fost eretic (Irineu, Adversus haereses; Epifanie, Panarion; Clement, Stromate; Ipolit, Philosophoumena). în cerurile înalte şi nenumărate, spune Valentin, există un Eon perfect nenăscut, numit Proarkhe, Propator şi Abis, iar el nu poate fi înţeles şi cuprins de nimeni. El locuieşte liniştit şi se află în odihnă deplină. Cu el coexistă Ennoda (Gân­direa), numită şi Graţie (Milă, îndurare) şi Tăcere. De la ProtoTatăl şi Tăcere emană 'Primul Născut sau Intelectul (Nous) sau Tatăl sau Principiu al tuturor fiinţelor. El este un principiu masculin şi împreună cu el se naşte şi Adevărul (Aletheia), principiu feminin, şi astfel apare Tetrada: Abisul şi Tăcerea, Inte­lectul şi Adevărul. De Ia Primul Născut sau Tatăl emană Cuvântul (Logos, mas­culin) şi Viaţa (Zoe, feminin), respectiv Tată al tuturor lucrurilor care iau fiinţă după el, şi principiu şi morphosis al Pleromei. Cuvântul şi Viaţa proiectează Omul şi Biserica (Ekklesia) şi, împreună cu Tetrada, alcătuiesc Ogdoada primi­tivă. Aceşti eoni, produse ale gloriei

Tatălui, îl preamăresc pe acesta prin creaţiile lor: Cuvântul şi Viaţa emană ze­ce eoni, iar Omul şi Biserica doisprezece. Aceşti eoni în număr de treizeci, cinci­sprezece perechi de eoni masculini şi feminini (syzygies\ constituie Pleroma sau Plenitudinea, termenul clasic care desemnează caracteristicile divine în întregul lor şi în multipla lor dezvoltare, şi formează o ierarhie a regatului ceresc. Numele celor douăzeci şi doi de eoni sunt abstracţii, construcţii artificiale, nu sunt preluate din tradiţia mitologică, cum se întâmplă cu primii opt. De cele mai multe ori şi ProtoTatăl este parte din această Pleroma, însă această regulă suferă excepţii. Conform lui Ipolit (Refut.,V\, 29, 5), Valentin spune că ProtoTatăl este nenăscut, fără loc, fără timp, el este singur, în linişte şi fără pe­reche feminină. Pleroma nu este un an­samblu omogen, Intelectul este singurul care ţine de ProtoTatăl şi care îl cunoaş­te, pentru ceilalţi eoni el este invizibil şi incomprehensibil. Este o mare minune că ei au fost în Tatăl fără a-L cunoaşte (Ev.

«

Adev., 22, 27). In acest lanţ al emanaţi­ilor, ultimul eon feminin este Sophia, înţelepciunea. Armonia Pleromei se menţine numai dacă eonii îşi cunosc li­mitele, însă uitarea nu se produce lângă Tatăl, ci din cauza Lui (Ev. Adev.,\%,\-3). Sophia, eonul cel mai tânăr şi mai îndepărtat de Tatăl, vrea să-i cunoască

A

grandoarea. Insă această încercare este sortită eşecului, Sophia fiind oprită de către Horos, Limita, limita separă lumea de Pleroma (Clement, Exc, Theod., 42,1). Acelaşi îpolit afirmă că eşecul Sophiei se datorează dorinţei ei de a-1 imita pe Tatăl şi de a genera fără syzygos. Uitarea, lumea inferioară, a apărut pen­tru că Eonii nu îl cunoşteau pe Tatăl, dacă l-arjl cunoscut, ea nu ar mai fi fost (Ev. Adev., 18,7-14). Creaţia ei este

Demiurgul lumii de jos (considerat avor­ton, stupid şi nebun, însă Demiurgul este departe de a fi Duşmanul, Diavolul ca la Carpocrate*), iar numele lui cel mai des întâlnit este Mdabaoth. El creează şapte ceruri, o serie planetară completă aran­jată în ordinea caldeeană a planetelor (I.P.Culianu, Gnozele dualiste ale Occi­dentului, p. 123), care în acelaşi timp sunt şi îngeri, după modelul arhetipal al ple-romei pe care îl conţine în el însuşi. Planetelor masculine le sunt date şi şapte însoţitoare feminine: Providenţa, Divini­tatea, Stăpânirea, Gelozia, Regalitatea, Inteligenţa şi înţelepciunea. Ignorând originea sa, îşi închipuie că este Dum­nezeu şi că nu există alt Dumnezeu în afara lui, dar şi planul creaţiei, transmis de Sophia, foloseşte cele patru elemente şi cele patru însuşiri după imaginea Ogdoadei transcendente pentru a crea propria lume. Ignoranţa Demiurgului provoacă neliniştea şi spaima, o nelinişte care, solidificându-se ca o ceaţă deasă, întăreşte greşeala, iar aceasta la rândul ei îşi creează propria materie. Pătrimea Ne­linişte, Spaimă, Greşeala şi Uitare, este cea care a modelat Pământul. Demiurgul, spun ei (valentinienii) nu ştie absolut nimic, el este lipsit de inteligenţă şi stu­pid Ceea ce el face sau produce, nu ştie (Ipolit, VI, 33). Demiurgul 1-a creat pe om, care este alcătuit din trei substanţe, materie, suflet şi spirit (pneumd). în această operaţie, el este un instrument inconştient, din ignoranţă nu ştie că a insuflat omului trup-suflet şi substanţa pneumatică, mărturie a lumii spirituale. Acesta este secretul Sophiei, când a proiectat lumea de jos. Pentru a comuni­ca gnoza salvatoare cu elementele pneu­matice ale creaţiei, Sophia, care a fost reprimită în Pleroma datorită căinţei sale, recurge la ajutorul unui salvator care reprezintă încarnarea eonilor, lisus şi

Hristos, în personajul istoric lisus. Ve­nirea Iui este anunţată oamenilor aflaţi în robia dumnezeului lumii de jos de către profeţi. Această Fiinţă transcendentă suferă toate consecinţele umilitoare ale întrupării, dar reuşeşte să dezvăluie câ­torva aleşi adevărata gnoză răscumpără­toare, înainte de a se întoarce în cele din urmă, la Cer. Anumite variante amplifică într-un sens mai dramatic coborârea Fiului sau a Fiinţei transcendente', el este prins de puterile demonice, şi, decăzut prin scufundarea în materie, îşi uită pro­pria sa identitate. Dumnezeu expediază atunci un Trimis sau Mesager care, 'trezindu-P, îl ajută să-şi recâştige con­ştiinţa; este mitul Salvatorului salvat". 'Mântuirea perfectă este cunoaşterea grandorii inexprimabile. Deficienţa şi Pasiunea provin din Ignoranţă; gnoza va distruge tot sistemul care vine din Igno­ranţă. Astfel, gnoza este mântuirea omu­lui interior. Această mântuire nu este deci corporală, întrucât corpul este co­ruptibil. Ea nu este nici psihică, deoarece şi sufletul provine, de asemenea, din deficientă şi constituie locuinţa pneumei. Forma acestei mântuiri este deci spiritu­ală (pneumatică). Omul pneumatic, omul interior este răscumpărat prin gnoză (Irineu, Adv. Haer._t 1,21,4). Cu Valentin, antropologia trihotomică, specifică ereziei gnostice, oameni hyletici, oameni psihici şi oameni pneumatici, este sis­tematizată, şi de asemenea o soteriologie particulară, întrucât lisus era menit să mântuiască prin gnoză, numai pe pneu­matici, singurii în măsură să se desprindă de corporalitatea trup-suflet. Aceasta este marea ecuaţie pneumatică (H. Jonas) a gândirii valentiniene: evenimen­tul uman-individual, cunoaşterea pneu­matică, este echivalentul invers al eveni­mentului universal precosmic, ignoranţa divină; în efectul său mântuitor, cu-

VALENTIN

VALERIU DE BIERZO

VALERIU DE BIERZO

VASILE DE ANCYRA

noaşterea repune în ordine ontologică creaţia. Cunoaşterea este cea care mântu-ieşte atât în plan personal, dar şi în întreg câmpul Fiinţei. Răscumpărarea ultimului dintre pneumatici va fi însoţită de nimi­cirea Lumii.(F.R)

A. Hilgenfeld, Die Ketzergeschichte zur Geschichte des Urchristentums, Leipzig, 1884, p. 292-307; W. Volker, Quellen zur Geschichte der Gnosis, Ttibingen, 1932, p. 57-141; F.M.M. Sagnard, O.P., La gnose valentinienne et le temoignage de saint Irenee, Etudes de Philosophie Medievale, XXXVI, 1947; G. Quispel, The Original Gospel of Valentine, în VC, I, 1947, p. 43-73; K, Rudolph, Die Gnosis, Gottingen, 1977, p. 339-347; B. Layton (ed.), The Rediscovery of Gnosticism, voi. I: The School of Valentin, Leiden, 1980; R. A. Lipsius, Valentinus, în Smith-Wace, IV, p. 1076-1099; G. Bardy, Valentin, în DTC, XV, pt.2, 1950, col. 2497-25"19; Bardenhewer, I, p. 358-364; Altaner-Stuiber, 1980, p. 101, cu bibliografie; Cross, Menţin, în ODCC, p. 1423, cu bibliografie; Quasten, Patrology, \, p. 260-261; C. Gianotto, Valentin, în DEC A, II, p. 2508-2509; C. Markschies, Valentinus, în LACL, p. 621, cu bibliografie.

Valerian de Calahorra

Valerian de Calahorra, episcop de Calahorra la începutul sec. V. A aparţinut unei familii înstărite din Saragossa. Prudenţiu* vorbeşte despre el, fără a da detalii. Este autor al unei Mărturisiri de credinţă care s-a păstrat.

PLS l, 1045; CPL 558a; J. Madoz, Valeriano obispo calagurritano escritor del siglo V, Hispania Sacra 3, 1950, p. 131-137; M. Diaz y Dfaz, Valerien de Calahorra, în DECA, II, p. 2514; E. Reichert, Vaierianus von Calahorra, în LACL, p. 621.

Valerian de Cimiez

Valerian de Cimiez (m. 460), episcop de Cemenelum ( azi, Cimiez) lângă Nisa. A

fost prezent la sinoadele locale de la Riez (439) şi Vaison (442), care au abordat probleme de disciplină bisericească. Este unul dintre susţinătorii lui Ilarie* de Arles împotriva pretenţiilor papii Leon* cel Mare, cerându-i acestuia, împreună cu episcopul de Viennensis şi Nar-bonnensis secunda şi Alpes maritimae, reabilitarea drepturilor pe care Ilarie le avusese. Este autor al unui număr de 20 de omilii, descoperite în sec. XVII, abor­dând teme de morală şi ascetism. La acestea se adaugă Epistula ad monachos de virtutibus et ordine doctrinae apos-tolicae, A fost acuzat de semipelagia-nism, pe baza unui paragraf din Epistola 11,4. Problema a fost clarificată însă de Theophilus Raynaud într-un tratat, Apo­logia pro Valeriano, care însoţeşte ope­rele sale. Omilia l a fost îndeobşte atri­buită lui Augustin*. Valerian a fost o per­sonalitate aleasă, un bun predicator, cu o cultură deosebită. Omiliile sale conţin preţioase date referitoare la viaţa şi isto­ria Bisericii creştine în Galia.

Migne, PL 52, 691-756; PLS, III, 184-188; J. P. Weiss, La personal i te de Vaier ien de Cimiez, în Annales de la fac. de Lettres de Nice, 1970, p. 141-162; C. Tibiletti, Vale­riano di Cimiez e la teologia dei Maeştri Providenziali, în Augustinianum 22, 1982, p. 513-532; C. Bardy, Valerien, în DTC, 15, 1948, col. 2520-2522; G. W. Danieli, Vale-rianus (7), art. în Smith-Wace, IV, p. 1103; Cross, Valerian, art. în ODCC, p. 1424; Tixeront, Patrologie, p. 366; Bardenhewer, IV, p. 572 şi urm.; Quasten, Patrology, IV, p. 543-544; A. Hamman, Valerien de Cimiez, în DECA, II, p. 2514; G. Kasper, Valerianus von Cimiez, în LACL, p. 621-622.

Valeriu de Bierzo

Valeriu de Bierzo (691), monah şi scri­itor din a doua jumătate a sec. VII. Originar din regiunea Astorga. După ter-

minarea studiilor, îmbrăţişează viaţa monahală la mănăstirea Complutum, întemeiată de Fructuosus* de Braga. A dus o viaţă ascetică de mare severitate. Nevoinţele sale s-au păstrat în amintirea localnicilor, astfel încât în sec. al X-lea, episcopul Ghenadie de Astorga îl trece în rândul sfinţilor, alături de Fructuosus de Braga, cinstindu-1 ca model de viaţă ascetică. Opera sa ne este cunoscută aproape în totalitate. Pentru educarea monahilor, el redactează un text haghio-grafic, cuprinzând aproximativ cincizeci de relatări despre sfinţi şi martiri: vieţile sfinţilor Pavel, Ilarion, Malcus de Ieru­salim, Germain, precum şi extrase din Vita Patrum şi Vita Fructuoşi. Lucrarea începe şi se sfârşeşte cu un poem, ilus­trând modul în care culegerea sa poate fi un mijloc de edificare spirituală bazată pe viaţa monahală. Tot el a făcut un rezu­mat al Jurnalului de călătorie al Egeriei şi a mai scris un tratat despre viaţa mo­nahală, care s-a păstrat fragmentar. De la el a rămas o autobiografie, care dă multe informaţii despre personalitatea sa, con-centrându-se, totodată, asupra strădani­ilor sale ascetice, a modului în care a rezistat ispitelor, căruia nu i-a lipsit o oarecare disperare violentă. Autobio­grafia începe şi sfârşeşte cu un poem. Deşi i-au fost atribuite, Vita Fructuoşi şi Vita S. Frontoni nu îi aparţin.

Migne, PL 87, 421-455; CPL 1276-1293; Diaz, p. 285-303; R. Fernândez Pousa, Sân Valerio. Obras, Madrid, 1942; C.M. Aherne, Valerio of Bierzo, Washington, 1949; M. Diaz y Diaz, Vaiere de Bierzo, în DECA, H, p. 2511-2512 cu bibliografie; E. Reichert, Valerius von Bierzo, în LACL, p. 622.