Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Victorin

Victorin, poet, probabil din sec. V, căruia îi sunt atribuite două poeme: De Pascha (uneori menţionat ca De Cruce sau De ligno vitae} şi De Jesu Christo. Aceste două poeme au fost atribuite lui Ter-tullian*, Ciprian* sau Lactanţiu*. în po­fida studiului argumentat al lui Dekkers, se crede totuşi că este greşit să-i atribuim lui Victorin aceste poeme, mai ales că despre el nu se cunoaşte nimic.

Dekkers în CPL 1458-1459; De Jesu Christo în PLS 3, 1135-1139; De ligno vitae, în CSEL 3, 305-308; L. Dattrino, Victorin, în DECA, II, p. 2543.

Victorin

Victorin, poet. Sub numele unui oarecare Victorin s-au transmis două Centurii legate între ele. Prima, De lege Domini, prezintă diverse evenimente biblice până la Ezra; a doua, De nativitate, vita, pas-sione et resurrectione Domini, descrie istoria Mântuitorului de la naştere şi până la înviere. Aceste opere nu prezintă o valoare deosebită în ceea ce priveşte

VICTOR DE CAPUA

VICTOR DE VITA

VICTOR DE VITA

VICTORIN


Domini, lucrare pierdută în întregime. Ii mai este atribuită şi o scrisoare către Constans, episcop de Aquina.

Migne, PL 68, 251 şi urm.; idem, PL 90, 490 (fragmente din paschalie); Pitra, Spicilegiutn Solesmense, I, Paris, 1852, p. 265-277; 287-289; 296-301; B. Fischer, Bibelausgaben des friihen Miltelalters, în La Bibbia nell'Alto Medioevo, Settimane di Studio del Centro Italiano di studi dell'Alto Medioevo, X, Spoleto, 1963, p. 545-557; F.Daniell, Victor ofCapua, în Smith-Wace, IV, p, 1123-1126; Cross, Victor, St., în ODCC, p. 1437-1438; V. Loi, Victor de Capoue, în DECA, II, p. 2539-2540; T. Fuhrer, Victor von Capua, în LACL, p. 625, cu bibliografie.

Victor de Cartenna

Victor de Cartenna, episcop african din sec. V de Cartenna, în provincia Maure-tania Caesariensis, cunoscut pentru opoziţia sa fată de arianism. Ghenadie* îi atribuie mai multe lucrări, dintre care un tratat, Adversus Arianos, adresat lui Genseric (428-477), regele vandalilor, care ne-a parvenit. Se pare că lucrarea sa De poenitentia, sau despre pentienţa pu­blică, este tratatul pseudo-ambrozian cu acelaşi nume şi pe care o găsim şi sub numele lui Victor* de Tonnona. Victor accentuează în această lucrare rolul pe care căinţa îl are în iertarea păcatelor şi încrederea în milostivirea lui Dumnezeu faţă de cei ce se căiesc. Mai menţionăm, totodată, şi un eseu despre mângâiere, probabil, De Consolatione in adversis, care a fost atribuit multă vreme lui Vasile* cel Mare. Fratele lui Victor i-a adunat omiliile într-o culegere, care însă s-a pier­dut.

Migne, PL 17, 971-1004 (1059-1094); Migne, PG 31, 1687-1704; CPL 854; DTC 15, col. 2876 şi urm.; G.T.Stokes, Victor (40), în Smith-Wace, IV, p. 1122; Moricca, III,p. 746 şi urm.; F. Scorza Barcelona, Victor de

Cartenna, în DECA, II, p. 2540; W. Geerlings, Victor von Cartenna, în LACL, p. 625, cu bibliografie.

Victor de Tunnuna

Victor de Tunnuna, episcop de Tunnuna în sec. VI şi istoric, susţinător înfocat al celor Trei Capitole, motiv pentru care a avut de suferit după anul 555 şi până la moarte, în 567, fiind trimis în exil de împăratul Justinian I în Baleare, apoi în Egipt şi în cele din urmă fiind închis, împreună cu alţi cinci episcopi, în mă­năstirile de lângă Constantinopol. în ultimii ani de viaţă, Victor a scris o cro­nică de la crearea lumii şi până la anul 566, revizuind şi completând cronica lui Prosper* de Aquitania. Din cronica sa s-a păstrat doar un segment, care cuprinde istoria controverselor şi a disputelor creştine între anii 443 şi 566. Istoria sa a fost continuată de loan* de Biclaro şi a fost revizuită de către Maxim* de Sara-gossa. Liber de Poenitentia, pusă sub numele său, a fost scrisă de Victor* de Cartenna.

Migne, PL 68, 937-962; CPL 2260; Th. Mommsen, Chronica minora 2, MGH, Auct. ant., 11, Berlin 1894, p. 163-206; Isidor de Sevilla, De vir. ///., 38; G.T. Stokes, Victor (48) Tununensis, în Smith-Wace, IV, p. 1126; Bardenhewer, V, 329-331; Cayre, II, p. 224; G. Bardy, DTC 15, pt. 2, col. 2880-2881; Moricca, III, 2, p. 1364-1366; Altaner-Stuiber, 1980, p. 233; E.P. Colbert, Victor of Tunnuna, în CE, 14, p. 649; F. Scorza Barcelona, Victor de Tonnona, în DECA, II, p. 2540-2541; W. Geerlings, Victor von Tunnuna, în LACL, p. 626.

Victor de Vita

Victor de Vita, episcop în a doua jumă­tate a sec. V şi autor al unei cronici care descrie persecuţiile vandale în Africa de

Nord, în timpul domniei lui Genseric, intitulată Historia persecutionis Afri-canae provinciae temporum Geiserici et Himerici regis vandalorum. Nu cunoaş­tem detalii despre viaţa sa. în plus, lista oficială a episcopilor din Africa, Notitia provinciarum et civitatum Africae, (este vorba de lista episcopilor africani prezenţi la sinodul de la Cartagina din 484), nu menţionează numele lui Victor de Vita între episcopii din Bizancena. Istoria lui Victor este deosebit de folosi­toare întrucât ne furnizează informaţii şi date privind religia vandalilor, detalii despre Cartagina, despre bisericile din Cartagina şi hramurile acestora. Din ea aflăm despre persistenţa păgânismului în Cartagina şi despre distrugerea templelor păgâne de către vandali, după cucerirea cetăţii. Pe lângă acestea, Victor vorbeşte despre cultul creştin, despre practicile de înmormântare şi relatează o serie de mi­nuni care au avut loc în acea perioadă. Istoria este împărţită în cinci cărţi. Prima carte prezintă persecuţia lui Genseric de la cucerirea Africii de către vandali în 429 şi până la moartea lui Genseric în 477. Cărţile a doua, a patra şi a cincea prezintă, ca martor ocular, persecuţia lui Hunneric. Cartea a treia este deosebit de interesantă pentru teologia vremii, întrucât conţine o mărturisire de credinţă întocmită de Eugen de Cartagina şi prezentată lui Hunneric, cu ocazia adu­nării de la Cartagina din 484. De reţinut că Istoria lui Victor a fost supusă unei cercetări amănunţite de criticii germani, care au editat de mai multe ori textul.

Migne, PL 58; CPL 798 şi urm.; MGH, Auct. ant., 3, l, Berlin, 1879; Papencort, Geschichte der Vandal. Herrschaft in Afrika, Berlin 1837; Ebert, Literatur des Mittelalters im Abendlande, voi. I, Leipzig, 1874, p. 433-436; Michael Petsching, CSEL, 7, Viena, 1881; M. Zink, Bischof Victors Geschichte

der Glaubensverfolgunug im Lande Afrika, Bamberg, 1883; trad. în italiană: S. Con-stanza, Roma, 1981; Chr. Courtois, Victor de Vita et son Oeuvres, Alger, 1954; idem, Leş Vandales et l'Afrique, Paris, 1955 (retip. la Aalen, 1964); R. Pitkăranta, Studien zum Latein des Victors, Helsinki, 1978; G. Bardy, DTC 15, pt. 2, col. 2881; Cayre, II, p. 224; Bardenhewer, IV, p. 550-552; Altaner-Stuiber, 1980, p. 488 şi urm.; G.T. Stokes, Victor (44) Vitensis, în Smith-Wace, IV, p. 1122-1123; Cross, Victor, în ODCC, p. 1438; A.C. Rush, Victor of Vita, în CE, 14, p. 649; S. Constanza, Victor de Vita, în DECA, II, p. 2541-2543, cu bibliografie; V. Geerlings, Victor von Vita, în LACL, p. 626, cu biblio­grafie.

Victorin

Victorin, poet, probabil din sec. V, căruia îi sunt atribuite două poeme: De Pascha (uneori menţionat ca De Cruce sau De ligno vitae) şi De Jesu Christo. Aceste două poeme au fost atribuite lui Ter-tullian*, Ciprian* sau Lactanţiu*. în po­fida studiului argumentat al lui Dekkers, se crede totuşi că este greşit să-i atribuim lui Victorin aceste poeme, mai ales că despre el nu se cunoaşte nimic.

Dekkers în CPL 1458-1459; De Jesu Christo în PLS 3, 1135-1139; De ligno vitae, în CSEL 3, 305-308; L. Dattrino, Victorin, în DECA, II, p. 2543.

Victorin

Victorin, poet. Sub numele unui oarecare Victorin s-au transmis două Centurii legate între ele. Prima, De lege Domini, prezintă diverse evenimente biblice până la Ezra; a doua, De nativitate, vita, pas-sione e t resurrectione Domini, descrie istoria Mântuitorului de la naştere şi până la înviere. Aceste opere nu prezintă o valoare deosebită în ceea ce priveşte

VICTORIN

limbajul, forma şi conţinutul. Cea mai mare parte a celor 322 de hexametri este mai mult sau mai puţin preluată din poezia pseudo-tertulliană Carmen adver-sus Marcionitas (aprox. în prima jumă­tate a sec. V). De asemenea, sunt preluări din alte lucrări, ca de exemplu, din poezia De evangelio, care a fost atribuită unui poet galic. E posibil ca acest Vic-torin să fi fost gal de origine, întrucât versurile hexametrice care îi sunt atri­buite, aparţin stilului poetic galic. Cât priveşte data scrierii, aceasta este incertă, probabil între sec. V-VIII. Identificarea cii Victorin, autorul poeziilor împotriva maniheilor şi a marcioniţilor, nu poate fi susţinută cu certitudine.

PLS 3, 1135-1139, 1139-1142, 1142-1147; A. Mai, Victorini... carmen, Auctores Classici 5, Roma, 1833, p. 382-386; J. Fontaine, Naissance de la poesie dans l'occi-dent chretien, Paris, 1981, p. 278 şi urm.; M. Meier, Victorinus, Dichter, în LACL, p. 626-62f, cii bibliografie.

Victoria, Marius vezi Marius Victorinus

Victorin de Pettau

Victorin de Pettau (m, aprox. 304), epis­cop de Pettau (Poetovio) în Panonia Superioară. Se crede că a fost grec de origine, iar înainte de a se încreştina a funcţionat ca profesor de retorică. A suferit moarte de martir în timpul perse­cuţiei lui Diocleţian. în istoria tradiţiei creştine din Apus, Victorin este conside­rat ca unul dintre cei dintâi exegeţi de limbă latină ai Sf. Scripturi. De la Iero­nim* aflăm că el a scris o serie de co­mentarii la diverse cărţi din Vechiul şi din Noul Testament: Comentarii la Fa­cere, Ieşire, Levitic, Isaia, Ezechiel,

VICTORIN DE PETTAU

Habakkuk, Eclesiast, Cântarea Cântă­rilor, Apocalipsa Sf loan. Pe lângă aces­te comentarii, a scris şi un tratat împotri­va tuturor ereziilor. Dintre toate comen­tariile menţionate de către Ieronim, a supravieţuit doar comentariul la Apoca­lipsa Sf. loan, în care propune idei hi-liaste, motiv pentru care este trecut în Decretum Gelasium de libris recipiendis et non recipiendis în şirul cărţilor apocri­fe (Quasten). Tendiţele hiliaste sunt păs­trate şi în tratatul De fabrica mundi, una din lucrările menţionate de Ieronim fără

/\

a-i reţine şi numele. In lucrările sale exe­getice, Victorin s-a inspirat din diverşi autori greci, ca de exemplu Papias*, Irineu*, Ipolit* şi mai ales Origen*. Tratatul împotriva tuturor ereziilor este considerat a fi identic cu tratatul lui Terţul l ian* împotriva ereziilor.

CPL 79 şi urm.; Migne, PLS l, 103-172; Migne, PL 5, 281-344; J. Haussleiter în CSEL 49, 1916, 16-154; A. Kroymann, CSEL 47, 1906, p. 213-226; J. Haussleiter, Beitrăge zur Wurdigung der Offenbarung des Johannes und ihres alt est en lateinischen Auslegers, Victorinus von Pettau, Greifs-wald, 1901; W. Macholz, Spuren binitari-scher Denkweise im Abendlandseit Tertullian, lena, 1902, p. 16 şi urm.; J. Barbel, Christos Angelos, Bonn, 1941, p. 79-80; J. Danielou, Theologie du judeo-christianisme, Tournai, 1958, p. 341-346; R.P.C. Hanson, The Rule ofFaith of Victorinus andofPatrick, în Latin Script and Letters A.D. 400-900, Festschrift., to L. Bieler, Leiden, 1976, 25-36; Barden-hewer, II, p. 657-663; Altaner-Stuiber, 1980, p. 182 şi urm.; H. A. Wilson, Victorinus, art. în Smith-Wace, IV, p. 1128-1129; Cross, Victorinus, art. în ODCC, p. 1438; G. Bardy, în DTC, XV, pct. I, 1950, col. 2081-2085; Quasten, Patrology, II, p. 411-413, cu biblio­grafie; I.G. Coman, II, p. 171-173; C. Curţi, Victorin de Pettau, în DECA, II, p. 2543-2545, cu bibliografie; K.H. Schwarte, Victorinus von Pettau, m LACL, p. 627-628, cu bibliografie.

V1CTORIUS

Victorius sau Victor CI a ud iu s Marius

Victorius sau Victor Claudius Marius, (m. 425), numit de către Ghenadie* ora­tor massiliensis, este autor al unui poem intitulat Alethia, în versuri hexametrice, relatând evenimentele de la Facere şi până la distrugerea Sodomei şi Gomorei. Lucrarea este dedicată fiului său Etherius şi a fost probabil scrisă după anul 425, sub împăraţii Teodosie II şi Valentinian III. Poemul corespunde Comentariului la Facere până la moartea lui Avraam, menţionat de Ghenadie. Ceea ce s-a păs­trat din poem, nu merge decât până la distrugerea cetăţilor Sodoma şi Gomora. Autorul a fost un teolog bun, cunoscător al învăţăturii creştine. El începe poemul pornind de la unitatea originară a Treimei şi descrie cele şase zile ale creaţiei, cul­minând cu crearea omului. Omul este prezentat în culori vii şi măreţe înainte de cădere, în contrast, căderea şi alungarea lui din rai sunt descrise sumbru. Omul pierde capacitatea de a contempla natura şi prin aceasta de a-L cunoaşte pe Dum­nezeu. Cultura s-a născut din necesitate. Descoperirea focului cu binecuvântările lui. Vânătoarea ca îndeletnicire; prima crimă săvârşită de Cain împotriva fra­telui său Abel. Relatarea continuă până la Avraam, care este prezentat ca înţelept stoic, şi sfârşeşte cu teribila pedeapsă pentru păcate prin distrugerea Sodomei şi Gomorei. Victorius este un bun cunos­cător al culturii clasice, însă nu este pe deplin familiarizat cu doctrina creştină, ceea ce 1-a făcut pe Ghenadie să-1 acuze de ignoranţă teologică. Există în acest poem multe elemente de decenţă, care dau lucrării o nuanţă morală plăcută. Autorul imită şi se inspiră din diverse surse necreştine: Ovidiu, Vergiliu şi, în special, Lucreţiu, dar şi creştine: Lac-tanţiu*, Ambrozie*, Prudentius* Au-

V1CTR1CIUS DE ROUEN

gustin* etc. Tot el e^e considerat autor al poemului De nativitate, vita, passione et resurrectione lesu Christi.

Migne, PL 61, 937-972; CSEL I, 1888, p.

335-498; CPL 1455; P. F. Hovingh, CCL

128, 1960, p. 111-198 (cea mai bună ediţie);

F. E. Robbins, The Hexametrical Literature.

A Study of the Greek and Latin Commen-

taries on Genesis, Chicago, 1912; J. M.

Evans, The Paradise Losî and the Genesis Tradition, Oxford-London, 1968; O. Ferrari, Un poeta cristiana del V secolo, CI. M, Vittorio, Pavia, 1912; H. H. Horney, Studium

zur Alethia des M. Victorius (Poema de Gen. 1-19), Diss. Bonn, 1972; H. A. Wilson, Victor (39), art. în Smith-Wace, IV, p. 1121-1122; Tixeront, Patrologie, p. 334; Altaner-Stuiber, 1980, 411-412; Quasten, Patrohgy, IV, p. 319-321; I. Opelt, Marius Claudius Victorius, DECA, II, p. 1561-1562 B. Win-dau, Marius Claudius Victorius, în LACL, p. 426-427, cu bibliografie.

Victricius de Rouen

Victricius de Rouen (330-407), episcop de Rouen, prieten apropiat al lui Paulin* de Nola şi al Sf. Martin de Tours. S-a născut în jurul anului 330, tatăl său fiind militar de carieră. De la Paulin aflăm că la vârsta de 17 ani Victricius intră în armată. Curând după aceea se con­verteşte la creştinism şi părăseşte armata. Scapă, cu mare greutate, de execuţie pen­tru dezertare. Este hirotonit preot, dedicându-se activităţii de evanghelizare a păgânilor nervi şi morini, care se aflau în Flandra, Brabant şi Cambrai, iar în anul 385 este numit episcop de Rouen. Urmând exemplul Sf. Martin de Tours, et consolidează Biserica din eparhia sa, construind o serie de biserici, suprave­ghind disciplina bisericească şi stimu­lând viaţa ascetică, în 396 merge în Britania pentru a-i ajuta pe localnici să restabilească disciplina şi credinţa orto-

vteraiaus de rouen

vigiliu

VIGILIU

VIN

!U


împotriva terftinţelor eretice ale vremii, ariană şi pelagiană. în 403 îl găsim la Roma, pentru a se justifica înaintea papii Inocenţiu. La cererea sa, papa îi înmânează vestita scrisoare Liber Regular um, care tratează despre diverse aspecte ale practicii şi disciplinei eclesi-astice. Dintre scrierile sale s-a păstrat doar omilia De laude sanctorum, scrisă în jurul anului 396, cu ocazia primirii unor moaşte din partea lui Ambrozie*, Pauîin* şi Gaudenţiu*.

Migne, PL 20, 443-458; Paulin de Nola, Epistolae, XVIII, în W. Harţei, CSEL 39, 1*94, p. 128-137; S. A. Bennett, Victricius, . în Smith-Wace, IV, p. 1140; E. Va-, Saînt Victrice, eveque de Rouen, *&es Saints', Paris, 1903; G. Alfroy, Victrice âe Roiten, Paris, 1962; L. Musset, De saint ffiefrice â Saint Ouen. Le christianisation de l® pravince de Rouen d'apres l'hagiografie, RHEF, 62, 1975, p. 141-152; S.A. Bennett, Victricius, în Smith-Wace, IV, p. 1140-1141; Quasten, Patrologie, IV, p. 544-545; Cross, Vtâriciits^ în ODCC, p. 1439; M. Skeb OSB, Victricius von Rouen, în LACL, p. 628.

Vigilîu

Vigiliu, diacon căruia Ghenadie* îi atri­buie o lucrare, Regula orientalis, scrisă probabil în Galia în jurul anului 420. Este vorba de o regulă monahală care cu-priftde 47 de capitole, dintre care un nu­măr de 33 sunt inspirate din Pahomie*. In conţinut, lucrarea lui Vigiliu se apropie de versiunea extinsă a traducerii în latină făcută de Ieronim* a Regulei monahale a lui Pahomie cel Mare.

Migne, PL 103, 477-484,vezi şi Migne, PL 50, 373-380 şi Migne PG 34, 983-990; CPL 1840; C. Hoit, Vigilius (3), în Smith-Wace, IV, p. 1143. A. Boon, Pachomiana Latina, Louvain, 1932; C. De Clerq, L'lnjluence de la regie de saint Pachome en Occident, Mei.

L. Halphen, Paris, 1951, p. 169-176; S. Zincone, Vigile, în DECA, II, p. 2550-2551.

Vigiliu

Vigiliu, episcop de Roma între 537-555. S-a născut la Roma, într-o familie sena­torială, înainte de anul 500. în 531, pe când era doar diacon, papa Bonifaciu II îl numeşte succesor. Numirea a fost însă anulată ca fiind necanonică, în 532, iar în 535-536, Vigiliu este trimis apocrisiarh la Constantinopol. Cu această ocazie, se pare, că i-a făgăduit împărătesei Teodora că o va sprijini la readucerea în scaunul de Constantinopol a patriarhului mono­fizit Antim şi că va colabora la con­damnarea sinodului de la Calcedon. Revenit la Roma, Vigiliu este impus cu forţa ca episcop, de către generalul Belizarie care a cucerit Roma, prin înlă­turarea forţată din scaun a lui Silvestru în 537, acesta fiind pro-vizigot. Timp de câteva luni de zile, până la moartea lui Silvestru, el rămâne totuşi în poziţia de antipapă. în 358, în jurul lunii iunie, survine moartea lui Silvestru, iar Vigiliu este impus în scaun de generalul Beli­zarie, din porunca împărătesei Teodora căreia Vigiliu îi făcuse promisiunea că va ameliora atitudinea episcopatului apu­sean faţă de monofizitism. Odată înscău­nat, Vigiliu nu ajută la revenirea în scaun a lui Antim şi nici nu condamnă Cal-cedonul. Dimpotrivă, în scrisoarea pe care o trimite împăratului Justinian şi Patriarhului Mina al Constantinopolului, el afirmă în mod explicit doctrina cal-cedoniană. Politica religioasă a împăra­tului Justinian îl aduce din nou în prim plan. în 543-544, împăratul promulgă edictul de condamnare a celor Trei Capitole, adică a scrierilor lui Teodor* de Mopsuestia, Teodoret* de Cyr şi Ibas* de Edessa. La început, Vigiliu refuză să

aprobe condamnarea acestora. In cele din urmă este adus la Constantinpol şi, sub presiune din partea curţii imperiale, el le condamnă prin ludicatum în, 548. Acest lucru a stârnit nemulţumirea episcopatu­lui apusean. Papa este excomunicat de un sinod ţinut la Cartagina. Pentru a înlătura consecinţele nefaste ale acestei hotărâri sinodale, el îşi retractează decizia de condamnare. Acest lucru a redeschis conflictul cu Justinian, iar papa se refu­giază la Calcedon. în 552 are loc o recon­ciliere parţială dintre cei doi. Papa însă refuză să participe la sinodul de la Constantinopol din 553, criticând hotă­rârile acestuia. Cu ajutorul diaconului său, Pelagiu, viitorul papă Pelagiu I, el redactează un nou document, Consti-tutum (14 mai 553), în care respinge con­damnarea celor Trei Capitole, deşi con­damnă aproximativ 60 de propoziţii 'greşite' ale lui Teodor de Mopsuestia. Din nou sub presiune imperială, Vigiliu redactează Constitutum II, acceptând condamnarea celor Trei Capitole. I se permite să revină la Roma în 555, însă decedează înainte de a ajunge în Italia.

Migne, PL 69, 15-114, 143-178; PLS IV, 1249-1252; CPL 1694-1697; ACO IV, II, 15-18, 138-168; E. Schwartz, /. Vigiliusbriefe. H. Zur Kirchenpolitik Justinians (Sd. Bayr.), Heft 2, 1940, p. 1-32; Fliche-Martin, IV, 1937, p.457-479; J. Straub, Die Verurteilung der Drei Kapitel durch Vigilius, în Klero-nomia, 2, 1970, p. 347-375; E. Amman, DTC, 15, pt. 2, 1950, col. 1868-1924, 2994-3005, cu bibliografie; L. Duchesne, L'Eglise au VI* siecle, Paris, 1925, p. 151-218; J.M. Diepin, Douze dialogues de christologie ancienne, Roma, 1960; J. Barmby, Vigilius (5), în Smith-Wace, IV, p. 1144-1151; F.X. Murphy, Vigilius, Pope, în CE, 14, p. 664-667; Cross, Vigilius, în ODCC, p. 1440-1441; B. Studer, Vigile, în DECA, II, p. 2551; P. Bruns, Vigilius von Rom, în LACL, p. 628, cu bibliografie.

Vigiliu deThap^sus

Vigiliu (sec. V), ep»*^c°P ^de ™^aP^SU5 (azi Ras Dimas lângă Mahdia, Tunisia) în vechea provincie By^zancena> §' ^unul din­tre episcopii participanţi la întrunirea de Ia Cartagina din 484, convocată de regele vandal Hunneric. Datorită persecuţiei care a fost declanşată de acesta, Vigiliu a fost obligat să se refugieze, împreună cu alţi clerici, la Constantinopol. în timpul şederii sale în capitala bizantină, Vigiliu scrie un tratat Contra Eutychem, Dia-logus contra arrianos şi se pare Contra Felicem. Ultimul tratat abordează pro­blema trinitară, temă mult discutată în acea vreme în Africa vandala. Subiectul este reluat şi expus mai pe larg într-un alt tratat, redactat în trei cărţi: Didlogus con­tra arrianos, sabellianos et photinianos. în acest dialog, Vigiliu menţionează şi alte lucrări ale sale, mai exact, două tratate antiariene îndreptate împotriva lui Mari-badus şi Palladiu* de Ratiara. Tratatul De Trinitate, care i-a fost atribuit, nu îi aparţine. S-a vehiculat ideea că el ar fi şi autorul Crezului Atanasian, însă acest lucru nu a fost dovedit cu certitudine.

Migne, PL 62, 93-544; Contra Felicem în Migne, PL 42, 1157-1172; B. Schwank, CCL 90, 1961 (Ps.-Vigiliu. Contra Varimadum); G. Ficker, Studien zu Vigilius von Thapsus, 1897; Bardenhewer, IV, p. 553-557; G.T. Stokes, Vigilius (4) Thapsensis, în Smith-Wace, IV, p. 1143-1144; G. Bardy, DTC 15, pt. 2, 1950, col. 3005-3008; Cross, Vigilius, în ODCC, p. 1441; Bardenhewer, IV, p. 553-557; Altaner-Stuiber, 1980, p. 489; M. Simonetti, Letteratura antimonqfisita d'Occidente, în Augustinianum 18, 1978, p. 505-522; G. Rowekamp, Vigilius von Thapsus, în LACL, p. 628-629.

Vincenţiu

Vincenţiu (aprox. sec V), exeget latin şj preot în Galia, despre care avem o scurta