Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Testamentul Domnului nostru lisus Hristos

Scriere apocrifa, considerată ca emanând direct de la Mântuitorul. Este vorba de un document liturgic care prezintă într-o manieră literară, dispoziţiile referitoare la cultul creştin şi viaţa creştină în gene­ral, despre care se crede că au fost reve­late de Mântuitorul, după învierea Sa, Apostolilor Săi. Documentul a fost'scris în limba greacă, probabil în sec. IV-V, însă s-a păstrat într-o traducere siriâcă, făcută în sec. VII de lacob* de Edessa. Mai târziu a fost incorporat într-un corp literar mai mare, Octateuhul lui Clement. Testamentul conţine o prezentare a sem­nelor premergătoare venirii Antihris­tului; norme pentru zidirea de biserici; îndrumări privind hirotonia şi îndatori­rile clericilor, euharistia, botezul şi viaţa creştină. Acelaşi document mai există în traducere arabă şi etiopiana. In tradiţia etiopiana mai există un Testament al Domnului nostru lisus Hristos, care nu are nici o legătură cu acest text şi este de importanţă minoră. Pentru istoria Bise­ricii creştine, chiar dacă nu este autentic, documentul are importanţă deosebită deoarece prezintă unele aspecte funda-

TESTAMENTUL DOMNULUI IISUS HRISTOS

TIERRY DE FLEURY

TIERRY DE FLEURY

THEODOTION

mentale ale tradiţiilor şi vieţii bisericeşti din primele patru secole.

I.E. Rahmani, Testamentum Domini noştri Jesu Christi, Mainz, 1899 (text siriac şi trad. latină); Testamentum Domini..., în J. Quasten, Monumenta Eucharistica et Liturgica Vetustissima, Bonn, 1935-1937, p. 235-274; F. Nau, La Version syriaque de l'Octateuque de Clement, traduit enfranţais, Paris, 1913, p. 18-77; Testamentul Domnului nostru lisus Hristos, trad. de pr. dr. Nicolae Achimescu, Polirom, Iaşi, 1996 (text biling: latin-român, cu note şi studiu introductiv).

Thangmar de Hildesheim

Thangmar de Hildesheim, istoric de ori­gine saxonă. După terminarea studiilor, preia conducerea şcolii catedralei din Hildesheim, iar mai târziu devine notar şi bibliotecar. Sub îndrumarea lui au studiat o serie de personalităţi ecclesiastice şi politice ale vremii: Bernward de Hil­desheim, Meinwerk de Paderborn, Benno de Meissen, împăratul Henric II ş.a. în perioada în care a deţinut funcţia de decan al catedralei din Hildesheim, sub Bernward, Thangmar a jucat un rol important în rezolvarea disputei dintre arhiepiscopul Willigis de Mainz şi abaţia din Gandersheim. Lui Thangmar îi este atribuită partea cea mai veche şi cea mai importantă din Vita Bernwardi, ca martor ocular şi participant la evenimente.

Vita Bernwardi, în MGS 4, 754-782; Ma-nitius, 2, 268-276; St. Bernardof Hildesheim, 3 voi., Notre Dame, 1942-1952; K. Alger-missen, Bernward und Godehard von Hil­desheim, Hildesheim, 1960; G.J. Blum, Thangmar of Hildesheim, în CE, 14, p. 2-3.

Themistios

Themistios (m. 600), diacon în Alexan­dria şi scriitor din sec. VI, supranumit Calonymus. Către sfârşitul patriarhatului lui Timotei de Alexandria (518-535), el

scrie un tratat despre ignoranţa sau necunoaşterea Iui Hristos, părere neîm­părtăşită de episcopul său. Urmaşul Iui Timotei, patriarhul Teodosie (535-566), îl înfruntă, disputa dintre cei doi ducând la apariţiei unei schisme la Constanti-nopol, iar Themistios devine conducă­torul agnoeţilor*. Din lucrările sale, des­tul de numeroase s-au păstrat fragmente. Iată câteva din lucrările sale: Contra tomosului lui Teodosie, către împărăteasa Teodora. Tratat împotriva lui Coluthus, acesta fiind consilier al patriarhului Teo­dosie şi redactorul unui scurt tratat contra lui Themistios; o disertaţie împotriva celor care spun că în virtutea unicei energii divine a lui Hristos, umanitatea Sa cunoaşte totul; Apologie în douăzeci de capitole; scrisorile către monahul Carisios, preotul Marcel şi diaconul Şte­fan, către Constantin, episcop de Lao-diceea. împreună cu Eugen şi Conon el scrie un tratat împotriva lui loan* Phi-lipon, iar în colaborare cu Calonomon, scrie o Apologie contra călugărului alexandrin Teodor. Teodor îi răspunde printr-un tratat în trei volume, care însă nu ne este cunoscut. Fragmentele păs­trate tind să afirme deficienţele Iui Hristos, ceea ce ducea în ultimă instanţă Ia compromiterea integrităţii Cuvântului întrupat, relevând totodată înclinaţia lui spre monofîzitismul severian şi spre monotelism.

Migne, PG 91, 172, CPG 7285-7292; Mansi, 11,440; 10, 1117; Beck, p. 290, 391 şi urm.; G.T. Stokes, Themistius (1), în Smith-Wace, IV, p. 898; D. Stiernon, Themistius, în DECA, II, p. 2399-2400; G. Rowekamp, Themistius, în LAC L, p. 590.

Thierry de Fleury sau Thierry de Amorbach

Thierry de Fleury sau Thierry de Amorbach (950-1018), haghiograf latin,

contemporan cu Abbo* de Fleury. A slu­jit pentru o vreme ca preot diocezan, iar apoi a devenit călugăr benedictin la Fleury, astăzi, Saint-Benoît-sur-Loire. în timpul şederii sale la Fleury ei scrie Libelli duo de consuetudinibus et statutis monasterii Floriacensis, relatând despre obiceiurile şi viaţa din mănăstire în jurul anului 995. în 1002 face un pelerinaj la Roma, unde scrie Viaţa papii Martin I şi faptele Sfinţilor Trifoii şi Ruspicius, ai celor 40 de Martiri din Sevaste şi a Sf. Antim de Nicomidia. Rămâne apoi pen­tru o vreme la mănăstirea Monte Cassino, unde scrie biografia lui Fir-manus, abatele mănăstirii Fermo. între 1010-1018 îl regăsim la Amorbach. Aici se dedică din nou scrisului, redactând cea mai bună lucrare a sa Illatio sancti Be~ nedicti. Tot lui îi sunt atribuite: un imn în cinstea Sf. Maurus şi un comentariu la epistolele soborniceşti, acesta păstrându-se parţial.

Manitius, 2, 449-455; BHL, 5596, 8340, 3001; P. Schmitz, Histoire de l'Ordre deSaint Benoît, l voi., Maredsous, 1942-1956, voi. 2; A.G. Biggs, Thierry of Fleury, în CE, 14, p. 90.

Thietmar (Dietmar) de Merseburg

Thietmar (Dietmar) de Merseburg (975-1018), episcop şi cronicar latin, descen­dent dintr-o familie nobilă, înrudită cu familia imperială. Thietmar a studiat la Quedlinburg şi Magdeburg. După absol­virea studiilor este hirotonit preot, iar mai apoi este numit episcop secund de Merseburg, scaun reînfiinţat de Henric II, cu scopul de a facilita convertirea sla­vilor apuseni la creştinism. Din dorinţa de a reafirma hotarele propriei sale dio-ceze, Thietmar scrie cronica Merseburg-u-lui în cinci cărţi, cronică pe care o ex­tinde într-o istorie a imperiului, cuprin-

zând domnia lui Henric I a familiei Otto şi o parte din domnia lui Henric II. Lucrarea este deosebit de interesantă pentru cunoaşterea istoriei Bisericii în Germania Centrală şi a relaţiilor ei cu slavii apuseni. Thietmar a fost în măsură să îndrume şi activităţile misionare prin­tre slavi, el fiind cunoscător al limbii acestora. Ca materiale documentare el a folosit scrierile lui Widukind* de Corvey şi alte cronici ale vremii.

Migne, PL 139, 1169; Thietmar de Merseburg, Chronicon, ed. de L. Schmidt, Dresda, 1905; Manitius 2, 265-268; N, Fickermann, Thietmar von Merseburg in der lateinischen Sprachtradition, în Jahrbuch fiir die Geschichte Mittel- und Ostdeutschlands 6, 1957, p. 21-76; O.J. Blum, Thietmar of Merseburg, în CE 14, p. 90-91.

Theodotion

Theodotion (sec. II), traducător în greacă al Vechiului Testament. Versiunea sa a fost inclusă de Origen în Hexapla, după versiunea LXX. De la Sf. Irineu* aflăm că a fost evreu prozelit, iar Ieronim* îl prezintă creştin ebionit, în timp ce Epifanie* susţine că el a fost marcionit. Versiunea realizată de el se apropie în multe privinţe de Septuaginta. Din această pricină, a fost adeseori conside­rată ca o versiune mai liberă, decât o tra­ducere independentă. De valoare deo­sebită este redarea cărţilor Iov şi Ieremia, de care Origen s-a folosit în completarea versiunii LXX. începând cu sec. IV, Biserica creştină a folosit pentru cartea Iui Daniel versiunea lui Theodotion.

H.B. Swete, An Introduction to the Old Testament in Greek, 1900, p. 42-49; S. Jellicoe, The Septuagint and Modern Study, Oxford, 1968, p. 83-94; Bibel-Lexikon, Einsiedeln, 1968, 232; P. Kahle, Die Kairoer Geniza, Berlin, 1962, p. 266-272; G.

THEODOTION

TIHON

TIHON

TIMOTEI

Dogniez, Bibliography of the Septuagint, 1970-1993, Leiden, 1995; Cross, Theo-dotion, în ODCC, p. 1362; G. Ladocsi, Theodotion, în DECA, II, p. 2423; C. Markschies, Theodotion, în LACL, p. 599, cu bibliografie.

Theonas

Theonas, episcop de Alexandria, cinstit în mod deosebit de către etiopieni şi copţi, îi urmează în scaun lui Maxim şi rămâne în funcţie până în jurul anului 300. A fost deosebit de activ în aju­torarea creştinilor din Alexandria în tim­pul persecuţiei lui Diocleţian. Ii este atribuită o scrisoare către Lucian, prefec­tul şambelanilor lui Diocleţian. Se pare că această scrisoare este un fals târziu.

Migne, PG 10, 1567-1574; MJ. Routh, Reliquae sacrae, 3, Oxford, 1846, p. 439-445; B. Evvets (ed. şi trad.), History of the Patriarchs of the C op t ic Church of Alexandria, on PO l .2, l .4, 1907, p. 206-211; C.W. Griggs, Early Egyptian Christianity, Leiden, 1990, p. 97; H. Chirat, Theonas of Alexandria, CE, 14, p. 68; E. Prinzivalli, Thuonas d'Alexandrie, on DECA, II, p. 2425; T. Buhm, Theonas von Alexandrien, on LACL, p. 602.

Theotecnus de Livias

Theotecnus de Livias, episcop de Livias (Teii el-Ram) în Iordania orientală, în apropiere de Marea Moartă. A trăit la cumpăna dintre secolele VI şi VII. De la el s-a păstra o omilie la sărbătoarea înălţării cu trupul la cer a Fecioarei Măria ('Avâ'krfenic, tîj<; ăjiac, geoto-ko\)). Autorul afirmă şi argumentează cu deosebită claritate faptul ridicării cu trupul la cer a Maicii Domnului, făcând referiri la structuri doctrinare teologice şi chiar la literatura apocrifa. El plasează

acest fapt tainic în strânsă legătură cu actul întrupării. Demnitatea specială a Fecioarei Măria ca Mamă a lui Dum­nezeu, sfinţenia ei desăvârşită şi pururea ei feciorie angajau cu necesitate ridicarea trupului ei la cer şi unirea lui cu sufletul, pentru ca astfel să poată deveni părtaşă a slavei Fiului ei. Argumentele teologice folosite de Theotecnus se regăsesc la scri­itorii bizantini de omilii de mai târziu.

CPG III, 7418; Beck, p. 400; A. Wegner, L'Assomption de la tres sainte Vierge dans la tradition byzantine du VJ^e au X^e siecle. Etudes et documents, Paris, 1955, p. 96-110, 271-291; G. Soli, Storia dei dogmi mariani, Roma, 1981, p. 192-196 şi 429; A. De Nicola, Theotecne de Livias, în DECA, II, p. 2430-2431; G. Rowekamp, Theotecnus von Livias, în LACL, p. 604.

Tihon (Tichonius, Tychonius)

Tihon (Tichonius, Tychonius), (sec. IV-V), teolog african care a ocupat o poziţie de seamă în rândurile grupării donatiste. Puţinele lucruri pe care le cunoaştem despre viaţa lui, le avem din informaţiile date de Augustin* în scrisorile lui către Parmenian, şi la Ghenadie*. Acesta din urmă menţionează faptul că Tihon a trăit în timpul împăratului Teodosie şi a celor doi fii ai săi, ceea ce îi plasează activi­tatea între 380 şi 420. Dotat cu spirit analitic şi critic deosebit, Tihon a anali­zat, într-un tratat care s-a pierdut, as­pectele fundamentale ale ecclesiologiei creştine, susţinând universalitatea Bise­ricii şi că o conduită mai puţin bună a unei părţi din Biserică nu anulează făgă­duinţa lui Dumnezeu pentru Biserică şi nici nu îi contaminează pe ceilalţi creştini. De aceea, după părerea sa, cre­dincioşii creştini din Africa nu au fost separaţi de Biserica lui Hristos şi se află în comuniune cu ea. în acelaşi timp, el

are o atitudine critică faţă de ecclesiolo-gia şi doctrina baptismală donatistă, scoţând în evidenţă punctele slabe. Din această pricină, a fost aspru criticat de către Parmenian, iar în jurul anului 380, este condamnat de un sinod donatist. Cu toate acestea, Tihon nu s-a alăturat Bisericii universale pe care o considera ca biserică a trădătorilor (traditores*). în alte două lucrări ale sale, De bello intesti­na şi Expositiones diversarum causarum, scrise probabil între anii 370-375, şi care nu s-au păstrat, Tihon îşi prezintă, în prima, propria lui învăţătură, iar în cea de a doua, elaborează o apologie a acesteia. In esenţă, Tihon susţine universalitatea Bisericii, respinge pretenţia donatiştilor de a fi singura biserică a celor desă­vârşiţi, subliniind faptul că şi printre ei erau persoane bune şi rele, iar în ceea ce priveşte botezul, el afirmă eficacitatea acestuia independent de condiţia morală a preotului săvârşitor. Una din lucrările lui Tihon păstrată în întregime şi prezentată de Augustin în De doctrina christiana (cartea III, ulti­mele capitole), este Liber regularum sau Liber de septem regulis, care reprezintă cel mai vechi manual de hermeneutică biblică din Apus (Quasten). înainte de această lucrare, el a scris un comentariu la Apocaiipsă, din care s-au păstrat mai multe fragmente. Acest comentariu s-a bucurat de mare circulaţie în Biserica din Apus în sec. V-VIL Este vorba de lucrare exegetică care conţine în mod predomi­nant o interperetare alegorică şi în care Tihon face uz de cele şapte reguli hermeneutice prezentate detaliat în Liber regularum.

Migne, PL 18, 15-66; F. C. Burkitt, The Rules of Tyconius, Cambridge, 1894, retip. Nendeln, 1967; D.L. Anderson, Diss. Louisville (microfilm), 1973; F. Lo Bue şi G. C. Willis, The Tur in Fragments of Tyconius'

Commentary on Revelat ion., Cambridge, 1963; T. Hahn, Tyconius-Studien. Ein Beitrag zur Kirchen und Dogmengeschichte des 4. Jahrhunderts, Leipzig, 1900, retip. Allen, 1970; J. Ratzinger, Beobachtungen zum Kirchenbegriff des Tyconius im 'Liber regularum', REAug 2, 1956, p. 173-187; K.B. Steinhauser, The Apocalypse Commen­tary of Tyconius, 1987; K. Kannengiesser, P. Bright, A Conflict ofChristian Hermeneutics in Roman Africa, Berkeley, 1989; P. Bright, The Book of Rules of Tyconius, Notre Dame (Indiana), 1988; M. A. Tilley, Bible in Christian North Africa. The Donatist World, Fortress Press, 1997; H. W. Pillott, Ticho­nius, art. în Smith-Wace, IV, p. 1025-1026; Altaner-Stuiber, 1980, p. 373; Quasten, Patrology, IV, p. 119-122, cu bibliografie; K. Pollman, Tyconius, în LACL, p. 614-615, cu bibliografie.

Timotei

Timotei (sec. IV-V), episcop de Berytus, conducător al unei grupări apolinariste, opusă celei conduse de Ptolemon*, care a încercat să caute un teren comun de reconciliere cu 'Marea Biserică'. Parti­cipant la sinodul de la Constantinopol din 381, el a iscălit canoanele acestuia. Merge la Roma, în urma recomandării lui Atanasie*, de unde se reîntoarce aducând cu sine o epistula canonica adresată Iui Apolinarie*. în jurul anului 373, în toiul schismei cu Antiohia, el se străduieşte din răsputeri să descopere o nouă identi­tate pentru apolinarism, diferită de cea a vechilor apolinarişti şi a noilor partizani de după Niceea. El pronunţă anateme împotriva lui Paulin*, Epifanie*, Dio-dor*, Petru de Alexandria şi Vasile. în 377, episcop fiind la Berytus, se depla­sează pentru a doua oară la Roma pentru a apăra interesele grupării apolinariste Ia sinodul de aici. Sinodul condamnă însă apolinarismul. Se pare că el este autorul

TIMOTEI

TIMOTEI I DE ALEXANDRIA

TIMOTEI I DE ALEXANDRIA

TIMOTEI II DE ALEXANDRIA

unei lucrări, Epistola adHomonium epis-copum, din care s-au păstrat fragmente Ia Leonţiu* de Bizanţ (adversus fraudes Apollinarii), negând consubtanţialitatea sau deofiinţimea dumnezeirii şi omeni-tăţii lui Hristos. Au mai fost descoperite fragmente din Catechesis şi din Historia ecclesiastica. De la el s-a păstrat şi o Epistola ad Prosdocium, care este o veri­tabilă mărturisire de credinţă a curentului apolinarist condus de Timotei. Epistola se află între scrierile papii luliu. Această epistolă s-a păstrat în versiune siriacă şi armeană, şi fragmentar, în limbile greacă, armeană, latină,

Migne, PG 85, 1803-1804; 86, II, 1959-1970; H. Lietzmann, Apollinaris von Laodicăa und seine Schule, Tiibingen, 1904, p. 5, 23, 27, 152-157 în franceză: p. 277-286; CPG 3723, 2135, 3726; Migne, PL 8, 954-959; G. Voisin, L'apollinarisme. Etude his-torique litteraire et dogmatique sur le debut des controversez christologiques au lV^e s ie­de, Louvain, 1901, p. 112-113; E. Venables, Timotheus (6), în Smith-Wace, IV, p. 1029; E. Cavalcanti, Timothee, în DEC A, II, p. 2450; G. Feige, Timotheus von Berytus, în LACL, p. 608, cu bibliografie.

Timotei de Alexandria

Timotei de Alexandria, arhidiacon în Alexandria, considerat autor al istoriei monahilor din Egipt: Historia monacho-rum in Aegypto sau Liber de vitis pa-trum, scrisă în greacă. Timotei a fost unul din cei şapte tineri care au vizitat aşe-zămintele monahilor din Egipt, în urma vizitei, el şi-a aşternut în scris lucrurile pe care le-a văzut şi auzit în timpul călă­toriei sale. Sozomen* atribuie, însă în mod eronat, această lucrare lui Timotei, episcop de Alexandria (m. 385). Există şi o versiune în latină a acestei istorii făcută de Rufin*, care pe alocuri se deosebeşte

de originalul grec. Deosebirile se dato­rează probabil intervenţiei directe a tra­ducătorului sau folosirii unei alte ver­siuni care a circulat la acea vreme.

Migne, PL 21, 387-462; E. Preuschen, Palladius und Rufinus, Giessen, 1897, p. 1-131 text grec; A.J. Festugiere, Historia monachorum in Aegypto, Bruxelles, 1971, text grec şi ed. critică; idem, La probleme lit­teraire de l'Historia monachorum, în Hermes 83, 1955, p. 257-284; idem, Leş moines d'Orient, I, Culture ou saintete, Paris, 1961; idem, Leş Moines d'Orient, IV, 1: Enquete sur Ies Moines d'Egipte, Paris, 1964; M.G. Bianco, Timothee d'Alexandrie, în DECA, II, p. 2450-2451.

Timotei I de Alexandria

Timotei I de Alexandria, episcop de Ale­xandria, fratele lui Petru II de Alexan­dria. Participă cu întârziere la sinodul de la Constantinopol din 381, unde se opune alegerii lui Grigorie* de Nazianz ca epis­cop de Constantinopol. Nu izbuteşte să determine aprobarea canonului prin care i se atribuia Alexandriei locul doi după scaunul Romei. A fost preocupat în spe­cial de promovarea vieţii monahale. Este autor al colecţiei Responsa canonica, adică Responsiones canonicae, o serie de întrebări şi răspunsuri, 28 la număr, pe teme canonice şi morale, incluse în colecţiile de canoane ale Bisericii Orto­doxe. Primele 15 sunt autentice; auten­ticitatea celorlalte este pusă la îndoială. Timotei a scris o scrisoare de mângâiere lui Diodor* din Tars, care s-a păstrat în traducere latină, făcută de Facundus* de Hermiane. Lui i-a fost atribuită de către Sozomen* o Culegere de biografii ale monahilor din Egipt, în realitate, autorul acestei culegeri este Timotei*, arhidiacon din Alexandria, îi mai este atribuită o relatare a minunilor săvârşite de Sf.

Mina, Miraculae S. Menae. A decedat în anul 385, şi a fost urmat la episcopat de către Teofil.

Migne, PG 33, 1296-1308; CPG 2520-2530; I.B. Pitra, Iuris ecclesiastici graecorum his-toria et monumenta, I, Roma, 1864, p. 630-645; P.P. loannou, Fonti 2: Leş canons des peres grecs, Roma, 3963, p. 240-258; W. Besant, Timotheus (7), în Smith-Wace, IV, p. 1029-1030; M. Simonetti, Timothee l*^r d'Alexandrie, în DECA, II, p. 2451; B. Windau, Timotheus I. von Alexandrien, în LACL, p. 606-607, cu bibliografie.

Timotei II de Alexandria Aelurul (Aelurus)

Timotei II de Alexandria (Aelurus) (m.477), poreclit de opozanţii săi od'Xoupoq - nevăstuica, patriarh mono­fizit de Alexandria. Ajunge în scaunul patriarhal în 457, ca succesor al lui Pro-terie, care fusese linşat de mulţimi, împreună cu Petru* Mongul participă la sinodul tâlhăresc de la Efes din 449. îi rămâne credincios lui Dioscor* şi după condamnarea sa. A fost un puternic sus­ţinător al terminologiei chiriliene. Orga-nizeză o răscoală împotriva lui Proterie, patriarhul de Alexandria şi îl consideră pe papa Leon I nestorian. După moartea împăratului Marcian (457) Timotei a fost hirotonit şi înscăunat patriarh de Alexan­dria. La hirotonia lui au participat Eu-sebiu de Pelusium şi Petru Iberianul de Maiuma (16 martie 457). Guvernatorul Dionisie îl alungă din cetate, însă este forţat să-1 readucă datorită răscoalei care a urmat asasinării lui Proterie. Timotei ţine un sinod la Alexandria şi îi excomu­nică pe Leon I, episcopul Romei, şi pe patriarhii Anatolie de Constantinopol şi Vasile de Antiohia. Totodată, încearcă sa numească în scaunele epjscopale din Egipt adepţi de ai săi. Datorită activităţilor

sale în favoarea monofizitismului şi a poziţiilor ferme luate împotriva sinodu­lui de la Calcedon şi a Tomos-u\u\ lui Leon al Romei, împăratul Leon îl expul­zează din Alexandria şi îl trimite în exil la Gangra în Paphlagonia, iar apoi la Chersones în Crimeea. Este rechemat din exil de către împăratul uzurpator Basi-lisc, care avea simpatii monofizite, în anul 475. Basilisc îl primeşte cu onoruri la Constantinopol, însă patriarhul Acaciu nu-1 recunoaşte. Participă la sinodul promonofizit de la Efes, după care se întoarce la Alexandria. Aici nu izbuteşte să înlăture toate măsurile antimonofîzite luate de împăratul Zeno, întrucât se stinge din viaţă în 477. Opera sa funda­mentală, Respingerea sinodului de la Calcedon, s-a păstrat doar în traducere armeană. S-au mai păstrat traduceri în limba siriacă a două tratate mai scurte, unul îndreptat împotriva Calcedonului, iar altul împotriva Tomos-ului lui Leon, precum şi fragmente dintr-o Istorie bise­riceasca, tot în limba siriacă. La acestea se adaugă câteva scrisori, dintre care una adresată Bisericii din Constantinopol, alta, celei din Alexandria, şi a treia,către întreg Egiptul. Deşi s-a separat de Eutihie*, mergând până Ia a-l anatemati-za, direcţia dată de el monofizitismului s-a dovedit tot atât de nefastă.

Migne, PG 86 (1), 269-276 sermo şi frag­mente între operele lui Timotei III de Alexandria; W. Wright, Catalogue of the Syriac Manuscripts in the British Museum, London, 1870-i 872, 2, 639 până la 648; F. Nau, PO 13, Paris, 1919, p. 202-247 în siri­acă şi franceză; H. Zotenberg, Catalogue des manuscrits ethiopiens de la Bibliotheque Naţionale, Paris, 1877, p. 129 şi urm.; K. Ter-Mekerttschian, E. Ter-Miniassiantz, Timotheus des Patriarchen von Alexandrien, Widerlegung der auf der Synode zw Chalcedon festgesetzîen Lehre, Leipzig, 1908 (text armean, introducere în armeană şi

TI
TIMOTEI II DE ALEXANDRIA

TIMOTEI I

TIMOTEI I

TIMOTEI DE CONSTANTINOPOL

germană); E.W. Brooks, CSCO 83, p. 175-178, 186-201; F. Nau, PO 8, 83-85, Liber his-toriarum, cu trad. în franceză; W.E. Crum, Eusebius and Coptic Church Histories, Proceedings of the Society of Biblical Archaeology 24, 1902, p. 68-84; J. Lebon, Le Monophysisme Sever ien, Louvain, 1909, p. 93-111; idem, La Christologie de Timothee Aelure, archeveque monophysite d'Alexan­drie, d'apres Ies sources syriaqites inedites, în RHE, IX, 1908, p. 677-702; P. Nau, Sur la christologie de Timothee A elitre, în ROC, 1909, p. 99-103; Bardenhewer, IV, p. 79-82; Cayre, II, p. 62-63; W. Besant, Timotheus (18), în Smith-Wace, IV, p. 1031-1033; Cross, Timothy Adurus, în ODCC, p. 1379; F. Chiovaro, Timothy Aelurus, Monophysite Patriarch, în CE, 14, p. 167-168; T. Bohm, Timotheus H. von Alexandrien (Aelurus), în LACL, p. 607, cu bibliografie.