Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Teodor bar Koni

Teodor bar Koni (Konai) sau Kewani, istoric şi apologet nestorian, originar din Kashkar, din a doua jumătate a sec. VIII. Abdh-isho îi atribuie o Istorie bise­ricească, îndrumări ascetice, predici de consolare la funerarii şi o culegere de scholii. Dintre lucrările sale s-au păstrat doar Scholiile, dedicate fratelui său loan, o lucrare cu caracter enciclopedic, com­pilată din diverse surse pe care autorul nu le menţionează, tratând teme de teologie, filosofic, exegeză, apologetică şi grama­tică. Ele au fost divizate în 11 cărţi, după cum urmează: I-V, conţin scholii la Vechiul Testament; VI, o introducere în Noul Testament; VII-IX, scholii la Noul Testament; cartea VIII este formată din două tratate, unul împotriva ortodocşilor şi a monofiziţilor, iar alta împotriva arie­nilor. Cartea X conţine un dialog între un creştin şi un păgân, în realitate un musul­man, în sfârşit, cartea XI este un tratat despre erezii, inspirat din Epifanie*, la care autorul a adăugat informaţii intere­sante despre manihei, mandeeni, kan-teeni şi alte secte orientale mai puţin cunoscute (Chabot).

Scriptores Syri, CSCO 55, 56, 69; 187, 193, 194; Assemani, BO III, l, Roma, 1725, p. • -198-199; Abdh-isho, Cat. libr. syr., 133; M. Levin, Die Scholien des Theodor bar Konai zur Patriarchen-Geschichte, Berlin, 1905; H. Pognon, Inscriptions mandad'tes des coupes de Khouabir, Paris, 1899, p. 105-138; L. Brade, Untersuchungen zum Scholienbuch des Theodoros bar Konai; die Obernahme des Erbes von Theodoros von Mopsuestia in der nestorianischen Kirche, Wiesbaden, 1975; S.H. Griffith, Chapter Ten of the ; Theodore bar Konî's Apology for Christianity, OCP, 47, 1981, p. 158-188; Baumstark, p. 218-219; Duval, p. 368-369;

Chabot, p. 107-108; Urbina, p. 216-217, cu bibliografie; J.-M. Sauget, Theodore bar Koni, în DECA, II, p. 2404, cu bibliografie; P. Bruns, Theodor bar Konai (Kewani), în LACL, p. 591, cu bibliografie.

Teodor de Merv

Teodor de Merv, episcop de Merv, în prima parte a sec. VI. A fost ridicat în treaptă de Mar-Abha I, în locul lui David, care fusese depus în jurul anului 540. Şi-a dedicat o mare parte a timpului studierii dialecticii lui Aristotel. îi sunt atribuite scrieri filosofice şi exegetice. A scris un comentariu la Psalmi şi o istorie în versuri a lui Mar Eugen şi a însoţito­rilor săi care au venit din Klysma şi au introdus monahismul în Mesopotamia la începutul sec. IV. Printre lucrările sale se află şi Soluţii la cele zece întrebări ale lui Sergiu; este vorba de Sergiu* de Reshaina. Nu ne este cunoscut conţinutul lucrării sale, Liber varii argumenti, scrisă la cererea lui Mar-Abha.

Wright, p. 77; Chabot, p. 55; Duval, p. 347; Baumstark, 122; Urbina, p. 128.

Teodor de Mopsuestia

Teodor de Mopsuestia (350-428), epis­cop de Mopsuestia, ucenic al lui Dio-dor*, considerat de către nestorieni 'exe­get', reprezentant de seamă al şcolii antiohiene de hermeneutică, în perioada de mijloc. S-a născut la Antiohia într-o familie înstărită. Face studii de retorică sub îndrumarea sofistului Libaniu, având colegi pe loan*, care se va numi 'Hri-sostom' sau 'Gură de Aur' şi pe Maxim, care va deveni episcop în Cilicia. împre­ună cu aceştia urmează şi cursurile filosofului Andragathius, iar când loan îmbrăţişează viaţa monahală, acesta îi convinge pe cei doi prieteni să facă

acelaşi lucru. Tot împreună părăsesc şcoala lui Libaniu şi urmează cursurile de la şcoala monahală a lui Carterius şi Diodor. Fascinat de frumuseţea unei fete pe nume Hermione, Teodor părăseşte viaţa monahală, gest considerat de loan ca fiind 'o cădere', în urma a două scri­sori pe care loan i le trimite, Către Teodor cel căzut, la care se adaugă rugă-ciunile şi lacrimile prietenilor săi, Teodor revine la mănăstire. După o perioadă de şedere în mănăstire, Teodor e hirotonit preot de Flaviu al Antiohiei în 383, iar în 392 a fost făcut episcop de Mopsuestia, în Ci tic ia, scaun rămas vacant prin moartea episcopului Olimpiu. Mop­suestia aparţinea provinciei eclesiastice Cilicia Secunda, care a avut, în sec. IV, un rol important, faima datorându-i-se podului construit de Constantin cel Mare

yy

peste râul Pyramus. In prezent, este un orăşel nesemnificativ şi poartă numele de Mensis sau Messis. Ca episcop, Teodor a

/\

avut o activitate bogată. In 394 participă, împreună cu Flavian, la sinodul de la Constantinopol, luând parte la discuţiile privind soarta diecezei de Bostra, patri­arhia Antiohiei. Şi-a petrecut viaţa la centrul său episcopal, făcând cercetări, explicând Sf. Scriptură şi combătând cu autoritate pe Apolinarie*, Eunomiu* şi Macedonie*. Evagrie* afirmă, pe te­meiul informaţiei date lui de un oarecare Theodulus, că Teodor a fost vizitat în ultimul an de viaţă de marele ereziarh Nestorie, care s-a sfătuit cu Teodor, pri­mind de la el seminţele ereziei care s-a răspândit curând după aceea cu rezultate dezastruoase. Teodor se stinge din viaţă în anul 428, epuizat de cei cincizeci de ani de trudă literară şi pastorală, însă fiind în pace cu Biserica şi în culmea reputaţiei sale, spune Facundus*. Totuşi, sinodul V ecumenic de la Constantinopol din 553 îl condamnă în unul din cele trei

TEODOR DE MOPSUESTIA

TEODOR DE MOPSUESTIA

capitole, împreună cu Diodor de Tars şi Ibas* din Edessa.

Teodor rămâne un reprezentat caracteris­tic al şcolii antiohiene de exegeză biblică şi unul dintre cei mai de seamă scriitori ai acestei şcoli. Biserica nestoriană îl socoteşte ca 'cel mai mare interpret al Sfintei Scripturi', După informaţiile pe care le avem, el a scris comentarii la aproape toate cărţile Sf. Scripturi, dove­dind un spirit critic şi analitic deosebit. Din nefericire, opera lui, ca a tuturor scriitorilor condamnaţi ca eretici, s-a pierdut în mare parte. Ceea ce a supra­vieţuit sunt fragmente în greacă şi latină, iar cele mai cuprinzătoare în limbile ori­entale. Ne-au fost transmise două cata­loage cu operele lui Teodor: Cronica Seert din prima jumătate a sec. XIII, şi cel al lui Abhd-Isho (Ebed-Iisus) de la începutul sec. XIV.

a. Comentarii biblice asupra Vechiului Testament. Comentariu la Facere, Cro­nica Seert vorbeşte despre un comentariu la Pentateuh în trei cărţi; Comentariu la Psalmi, Comentariu la cei 12 profeţi mici. b. La Noul Testament sunt men­ţionate Comentariul la Evanghelia după loan, Comentariul la 4 epistole mari şi la cele mici ale Sf. Apostol Pavel. c. Scrieri liturgice, morale şi dogmatice: Omilii catehetice: Despre preoţie, Despre cre­dinţă, explicarea simbolului niceean şi a Liturghiei; Omilie asupra Rugăciunii domneşti. Intre tratatele dogmatice men­ţionăm: Despre întrupare; Disputa cu macedonienii, tratat identic cu cel Despre Duhul sfânt. Opere ascetice: Despre preoţie; Despre monahi şi Despre desăvârşirea conducerii, cunos­cut şi ca Despre desăvârşirea faptelor sau Despre conducerea desăvârşită; Contra lui Eunomiu; Despre (Logosul) care ia şi despre (omul) care e luat; Con­tra apărătorilor păcatului originar;

Contra magiei; Cartea perlelor (o colec­ţie de scrisori a lui Teodor care însă s-a pierdut); Contra alegorizanţilor. Dacă doctrina trinitară a lui Teodor poate fi considerată ortodoxă, nu acelaşi lucru putem spune în legătură cu hristologia lui, unde întâlnim consideraţii, termeni, formule sau expresii incerte sau pe mar­ginea ortodoxiei (Coman). Doctrina lui hristologică poate fi rezumată astfel: Misiunea lui Hristos este înainte de toate de a restabili unitatea sfâşiată a cosmosu­lui şi să adune în Sine toate lucrurile, prin realizarea în Persoana Sa a poziţiei omu­lui ca chip vizibil al lui Dumnezeu şi cap

t±

al întregii creaţii. In al doilea rând, să restabilească unitatea cu Sine, ca cel de al doilea Adam şi Cap al Bisericii, la starea de eliberare perfectă de păcat şi moarte. Pentru a îndeplini această misi­une a fost necesar ca Dumnezeu Cu­vântul să devină om desăvârşit şi să treacă prin experienţa perfectă a vieţii umane. Perfecţiunea omenităţii Sale îi cerea să posede un suflet uman raţional, cu auto-libertate umană capabilă de a alege singură între bine şi rău, persistând însă în bine. în plus, pentru a realiza desăvârşirea, era necesar ca El să ia firea umană în starea ei schimbătoare, să treacă prin perioada de creştere, să intre în conflict nu numai cu cel rău, ci şi cu patimile sufletului omenesc. Fără ispită şi fără conflict, El nu putea fi dovedit a fi fără de păcat şi nu ar fi putut să-i mântu­iască pe cei păcătoşi. Deşi om desăvârşit, omul Hristos i-a depăşit pe toţi ceilalţi oameni prin discernământul său moral, prin tăria înclinaţiei sale spre bine şi ura faţă de rău. Deşi nu fără slăbiciuni ome­neşti, el era fără de păcat, iar viaţa Lui era un progres continuu de la o stare de virtute la alta, o cale meritorie la capătul căreia se află biruinţa asupra morţii şi intrarea în starea de nemurire şi nestră-

mutare. Starea de superioritate a ome­nităţii lui Hristos s-a datorat naşterii Sale suprafireşti, Botezului cu Duhul care a urmat şi pe care El !-a primit într-o ma­nieră specifică doar Lui, adică, în plină­tatea harului, şi unirii cu Persoana Cu­vântului divin. Această unire a fost răs­plata nepăcătoşeniei şi virtuţii Sale, deoarece atât în cazul Lui, cât şi al celor­lalţi oameni, darurile dumnezeieşti de­pind de lucrarea voinţei umane. Unirea a avut în mod necesar influenţă asupra Omului cu care Cuvântul divin s-a făcut una; împreuna-lucrare cu dumnezeirea care s-a sălăşluit în el, a făcut imposibilă căderea Lui în păcat. Acest lucru a do­vedit că omul Hristos e vrednic de sălăşluirea divină, iar prin înviere şi înăl­ţare a dobândit starea în care unirea se revelează şi se descoperă în mod desă­vârşit. Această unire poate fi de esenţă, în lucrare şi morală. O unire de esenţă este imposibilă, deoarece Dumnezeu cel nemărginit nu poate fi limitat la creat. La fel, unirea în lucrare nu este un privilegiu aparte, deoarece Dumnezeu este prezent pretutindeni în lucrarea Lui. Sălăşluirea specială a lui Dumnezeu în om trebuie să constea în acea conlucrare pe care El binevoieşte să o acorde celor spre care priveşte cu bunăvoinţă. Este vorba de o apropiere morală, de o unire morală a Naturii divine cu sufletele care posedă afinitatea morală cu voinţa şi mintea pro­prii lui Dumnezeu. Acesta este modul în care Dumnezeu se sălăşluieşte în sfinţi, în acest mod, Dumnezeu se sălăşluieşte în sfinţii Săi şi în acest mod s-a sălăşluit şi se sălăşluieşte mai presus de toate în omul Hristos. însă, în timp ce sălăşluirea în sfinţi este aceeaşi în mod generic, în cazul conceperii unei adevărate întrupări a lui Dumnezeu el face o distincţie esen­ţială. Cităm: 'Nu sunt nebun, spune el, să afirm că sălăşluirea lui Dumnezeu în

Hristos are loc în acelaşi mod ca în (cazul) sfinţilor. El s-a sălăşluit în Hristos ca într-un Fiu. Vreau să spun că El a unit omul asumat întreg cu Sine, facându-1 în stare să participe împreună cu El la toată cinstea la care participă Persoana care se sălăşluieşte în el (om) şi care este Fiu prin fire. Această unire a Cuvântului cu omul Hristos se deose­beşte de unirea dintre Dumnezeu şi sfinţi din alte două puncte de vedere. Ea a înce­put o dată cu prima formare a Omenităţii sacre în pântecele Fecioarei. O dată rea­lizată, această unire rămâne indisolubilă. Atât de intimă şi atât de indisolubilă a fost această unire între Cuvânt şi om, încât se poate vorbi de o singură per­soană, după cum bărbatul şi femeia 'nu mai sunt două trupuri, ci unul singur' sau 'după cum sufletul şi trupul sunt un om'. De aceea, problema, dacă Fecioara a fost născătoare de om (anthropotokos) sau născătoare de Dumnezeu {theotokos\ nu mai are sens, deoarece ea a fost în acelaşi timp născătoare de om şi de Dumnezeu, în sensul că ea a fost mama Omului, însă în acel Om căruia i-a dat naştere avusese loc deja sălăşluirea lui Dumnezeu, în al doilea rând, când S f. loan spune: 'Cu­vântul trup s-a făcut', trebuie să înţe­legem că el vorbeşte numai despre ceea ce Cuvântul a devenit în aparenţă, şi nu că trupul pe care 1-a luat era ireal, ci doar că El nu S-a transformat în mod real în trup. Cât priveşte omul care a fost preluat în această unire desăvârşită cu Fiul cel veşnic, acesta este părtaş al numelui şi al privilegiilor stării de fiu. Omul Hristos a devenit Fiu prin adopţiune la botez, potrivit vocii care a spus: 'Acesta este Fiul meu cel iubit întru care am bine­voit'. Ar fi o nebunie, spune Teodor, să interpretăm aceste cuvinte în legătură cu Logosul divin. Totuşi,această stare de fiu, secundarăm lui Hristos, este unică în rang

TEODOR DE MOPSUESTIA

TEODOR DE PAPHOS

TEODOR DE PETRA

TEODOR DE PHILAE

şi privilegiu. Căci omul,care este una cu Fiu! cel veşnic, este chipul Dumnezeului celui Nevăzut, primul născut dintre toate făpturile, adică,, având antecedenţă faţă de creaţia întreagă, el are dreptul şi tre­buie să primească cinstirea şi veneraţia întregului univers. Cu toate acestea, nu există doi Fii în Hristos, deoarece nu există doi Hristoşi; unitatea Persoanei trebuie păstrată, după cum trebuie păs­trată şi distincţia firilor. Omul este Fiu numai în virtutea unirii lui indisolubile cu Cuvântul divin. Atunci când îl numim pe Hristos Fiul lui Dumnezeu, ne gândim în principal la Cel care este cu adevărat şi firesc Fiu, însă mai includem în con­cepţia noastră şi pe omul care este indi­solubil Unu cu El şi, ca atare, împărtă­şeşte cinstirea şi numele Lui. Ce lucrare a săvârşit Fiul astfel întrupat? Virtutea mântuitoare a morţii lui Hristos constă în trecerea celui de al Doilea Adam de la stare de schimbare la neschimbare, pas necesar spre viaţa învierii, când moartea şi păcătui vor fi distruse pentru totdeau­na. Botezul, care reprezintă moartea şi învierea Domnului, ne uneşte cu Hristos cel înviat prin participarea Duhului Sfânt, astfel încât noi trecem prin botez, prin cea de a doua naştere,în sfera vieţii veşnice. Cei renăscuţi astfel ocupă un teren de mijloc între cele două lumi: tră­iesc în prezent şi totuşi aparţin viitorului, potenţial fără de păcat şi veşnici, în rea­litate supuşi păcatului şi morţii. Lor le revine sarcina ca, prin ajutorul Duhului Sfânt, să-şi modeleze vieţile de aici în conformitate cu viaţa lui Hristos Cel în­viat şi cu cerinţele stării viitoare. Trăind astfel, ei sunt justificaţi prin credinţă. Justificarea finală este dobândită la înviere. Parusia este marea speranţă a Bisericii, întrucât aduce cu sine două mare consecinţe ale întrupării: puritatea şi nemurirea Trupului lui Hristos.

Migne, PG 66, 9-1020; F. Nau, PO 9, 1913, p. 637-667; P. de Lagarde, Analecta syriaca, Leipzig şi Londra, 1858, 100-108; E. Sachau, Theodori Mopsuesteni fragmenta syriaca e codicibus Mus ei Britannici Nitriacis edidit atque in Latinum sermonem vertit, Leipzig, 1869; H. B. Swete, 2 voi., Cambridge, 1880/1882; L. Patterson, Theodore of Mop­suestia and Modern Thought, London, 1926; M. Mingana, Early Christian Mystics, Woodbrooke Studies, 7, Cambridge, 1934; H. B. Swete, Theodorus of Mopsuestia (26), art. în Smith-Wace, IV, p. 934-948; E. Amann, DTC, 15, 1946,235-279; J. Quasten, The Liturgical Mysticism of Theodore of Mopsuestia, TS, 15, 1954, 431-439; A. Sullivan, The Christology of Theodore of Mopsuestia, Roma, 1956; K. McNamara, Theodore of Mopsuestia and the Nestorian Heresy, 1TQ 19, 1952, p. 254-278; 20, 1953, p. 172-191; I.G. Coman, Patrologie, 1956, p. 192-194; Idem, III, p. 604-617; Altaner-Stuiber, 1980, 319-322; Quasten, Patrology, III, 401-423, cu bibliografie; M. Simonetti, Theodore de Mopsueste, în DECA, II, p. 2407-2410, cu bibliografie; P. Bruns, Theodor von Mopsuestia, în LACL, p. 592-594, cu bibliografie.

Teodor de Paphos

Teodor de Paphos, episcop de Paphos în Cipru, la mijlocul sec. VII. Este autorul unui panegiric dedicat Sf. Spiridon, epis­cop al Trimitundei, pe care 1-a ţinut la 12 decembrie 655. Nu se ştie cu certitudine dacă Spiridon a participat la sinodul de la Niceea (325). Numele său îl găsim pe actele sinodului de la Sardica (343), şi este menţionat de Rufin* şi Sozomen*. Simeon* Metafrastul a rescris panegi­ricul lui Teodor.

CPG HI, 7987; P. van den Ven, La Legende de S. Spiridon, Louvain, 1953, p. 1-103; Bardenhewer, 5, p. 138 şi urm.; Altaner-Stuiber, 1980, p. 242; A. De Nicola, Theodore de Paphos, în DECA, II, p. 2410-2411; B. Windau, Theodor von Paphus, în LACL, p. 594.

Teodor de Petra

Teodor de Petra, episcop de Petra, autorul unui panegiric închinat Sf. Teodosie Cenobitul (m. 529). Teodor a fost ucenic al Sf. Teodosie şi vieţuitor la mănăstirea întemeiată de el. Panegiricul, compus în concordanţă cu toate regulele retoricii, a fost ţinut în faţa comunităţii monahale la aniversarea unui an de la trecerea la cele veşnice a Sf. Teodosie.

CPG III, 7533; H. Usener, Der heilige Theodosios. Schriften des Theodoros und Kyrillos, Leipzig, 1890; A.-J. Festugiere, Leş moines d'Orient, HI, 3, Paris, 1963, p. 83-160; Bardenhewer, 5, p. 128 şi urm.; A. De Nicola, Theodore de Petra, în DECA, II, p. 2411; G. Rowekamp, Theodor von Petra, în LACL, p. 594.

Teodor de Pharan

Teodor de Pharan, episcop de Pharan în Arabia Petraea, la mijlocul sec. VII, con­siderat autor şi susţinător înfocat al mo­dificărilor monotelite ale doctrinei mo­nofizite. Lui Teodor îi sunt atribuite următoarele lucrări: De operationibus Christi, tratat adresat lui Sergiu de Arsinoe. Fragmente din această lucrare se găsesc în documentele sinodului de la Lateran. Un alt tratat, cuprinzând inter­pretări din scrierile Părinţilor făcute de Teodor asupra aceluiaşi subiect. Epistola ad Paulum, în care anatematizează sino­dul de la Calcedon, Tomosul lui Leon şi pe toţi cei care afirmă două naturi în Hristos şi neagă o singură lucrare (mono-energismul). Teodor susţinea o singură voinţă în combinaţie cu o natură duală în Hristos, fiind în acelaşi timp monotelit şi duofizit. El considera că doar dum­nezeirea lui Hristos era activă, în timp ce natura umană, umanitatea lui era pasivă, reducând în acest mod doctrina duofizită

la ineficientă. Toate activităţile mentale şi fizice ale lui Hristos, afirma el, izvorăsc dintr-un singur principiu divin, âpxoeiScaq, u,ovoc6iKco<;, kcci âSiaipexcoc;, puterea, înţelepciunea şi bunătatea Lo­gosului luând naştere prin mijlocirea sufletului raţional şi a trupului. Somnul, oboseala, foamea, setea, mişcarea, odih­na etc., erau atribuite energiei Logosului, unu şi nedespărţit, în Hristos există doar o singură voinţă, iar acea voinţă este di­vină. Trupul şi sufletul nu au fost decât organe ale Logosului, care, împreună cu natura divină, ocupau locul de personali­tate, fiind pur şi simplu mijlocul de ma­nifestare a evepyEia Lui divină, în acest fel, Teodor a redus umanitatea la rangul de veşmânt care învăluia Logosul, sau ca mijloc de revelare a uicc Oeoft evepyeioc, în relaţie pasivă faţă de natura divină de care depindea în orice privinţă ca organ pasiv.

Mansi 11, 568 şi urm., 572; F. Diekamp, Analecta Patristica, Roma, 138, 173-227; Labbe, VI, 163-174; 355, can. XVIII, 341, 955-960, 1023, 1117; E. Venables, Theo-dorus (35), Smith-Wace, IV, p. 948-949; M. Richard, în DTC, 15, 282-284; G. Ladocsi, Theodore, în DECA, II, p. 2401; G. Rowe-kamp, Theodore von Raithu/Pharan, în LACL, p. 594-595.

Teodor de Philae

Teodor de Philae, episcop monofizit de Philae în Thebaida Superioară, persona­litate de seamă, alături de episcopul Lon-gin al nobazilor din Nubia, aparţinând Bisericii iacobite din Egipt la mijlocul sec. VI. A fost hirotonit de Timotei IV (517-535) în 525/526. A decedat între anii 577-584. Despre Teodor de Philae ne informează loan* de Efes în relatările sale referitoare Ia hirotonia lui Teodor* de Alexandria. De la Teodor de Philae se

TEODOR DE PHILAE

TEODOR ABU QURRA

TEODOR ABU QURRA

TEODOR DE RAITHU

păstrează, în limba siriacă, fragmente dintr-un Mandatum ad Loginum, prin care el îi dă acestuia permisiunea de a-1 hirotoni pe Teodor de Alexandria.

CPG III, 7227; J.B. Chabot, CSCO 17, p. 274 şi urm. text siriac; trad. latină în CSCO 103, p. 192; loan de Efes, IV, 7, 9; R. Payne .Smith, The Third Part of the Ecdesiastical History of John Bishop of Ephesus, Oxford, 1860, p. 255-259; W. Brooks, CSCO 105, p. 186-189; trad. CSCO 106, p. 139-141; C. Hoit, Theodorus (36), în Smith-Wace, IV, p. 949; A. De Nicola, Theodore de Philae, în DECA, II, p. 2411; B. Windau, Theodor von Philae, în LACL, p. 594.

Teodor Abu Qurra

Teodor Abu Qurra (750-825), (Theo-durus Abu Qurra), episcop melchit de Harran şi cel dintâi scriitor creştin care a scris în limba arabă, cât şi în greacă şi siriacă. "Nu posedăm decât puţine date despre viaţa sa. Se ştie că a devenit călugăr la Lavra Sf. Sava din Ierusalim, unde şi-a aprofundat cunoştinţele biblice şi teologice. Nu se ştie dacă a avut studii sau nu şi la ce vârstă a intrat în mănăstire. La mănăstire a studiat,în special, Părinţi i greci şi cu precădere pe Sf. loan* Da-maschinul, care s-a stins din viaţă în acest aşezământ monahal în 749. Operele sale, scrise în siriacă şi arabă, datează din perioada în care el era monah la Sf. Sava şi din primii ani ai episcopatului său. Activitatea sa ca episcop nu a fost deloc liniştită. Populaţia din Harran împărtăşea credinţe religioase diferite: creştini cal-cedonieni şi iacobiţi, musulmani, evrei şi sabeeni. El a încercat să se angajeze cu toţi aceştia în dialog. Probabil, lucrarea sa Dialog cu Prinţul Edessei este rezul­tatul unui astfel de dialog. Tot acum el scrie un Tratat asupra cultului icoanelor. Datorită unor motive necunoscute nouă,

patriarhul Teodoret al Antiohiei (795-812) îl depune din treaptă, la scurtă vreme după anul 801. Teodor se retrage la Sf. Sava, unde se dedică unei vieţi

^

ascetice intense şi activităţii literare. In 803, ei scrie Scrisoarea către armeni şi o alta către papa Leon I, care s-a pierdut. După anul 815, întreprinde o serie de călătorii. Pentru a-1 sprijini pe Sf. Ma­xim* Mărturisitorul, el se deplasează la

^\

Alexandria şi apoi în Armenia. In timpul şederii sale la curtea prinţului armean Ashot Msaker, el elaborează cea mai lungă din lucrările sale în greacă: Expli­carea termenilor folosiţi de filosofi. La început, activitatea sa s-a bucurat de suc­ces. După sosirea la curtea lui Ashot, a lui Nonnus*, arhidiacon de Nisibe, per­sonaj trimis de mitropolitul iacobit de Tagrit, pe nume Abu Raita, situaţia ia o întorsătură nefavorabilă. Dacă discuţiile religioase care s-au derulat în prezenţa califului al-Ma'mun cu un prinţ musul­man sunt autentice, atunci Teodor a dus dialogul religios până la Bagdad. Alte detalii despre viaţa sa nu mai avem. Teodor Abu Qurra a lăsat în urma sa o operă teologică generoasă şi aceasta nu numai în plan lingvistic, ci şi ca idei şi conţinut. Fire deschisă spre dialog, el a produs multe lucrări care sintetizează mentalitatea vremii în contextul întâlni­rilor interreligioase. Nu trebuie să înţe­legem dialogul în sensul actual al cuvân­tului, ci mai degrabă ca o dispută pole­mică în încercarea de afirmare a ade­vărului, în limba greacă s-au păstrat multe din lucrările sale de acest gen: Opuscula contra haereticos, Judaeos et Săracenos; Interrogatio Arabum ad Christianum; Interrogatio Saraceni ad Christianos; Ex concertationibus cum Saracenis; Dialogus cum Nestoriano de Theotoco; Dialogus cum Nestoriano de vocabula Christo; Quaestio ab infideli

de Dei existentia; Mahometem non esse ex Deo; Mahometem fuisse hostem Dei et a demone obsessum; Ex humilitate praedicationis confirmări christianum dogma;Dialogus haeretici et orthodoxi de Deo et deitate; Disputation con Sarracino de auctore boni e t mal i etc. Preocupările sale dogmatice pot fi de asemenea descifrate din multe tratate: De differentia inter humanitatem et corpus Christi; De peccato originali et redemp-tione universali; Quaestio de exis ten tia justorum ante baptismum; Ex humilitate praedicationis confirmări christianum dogma; Christum, hominem factum, esse verum Deum etc.

Majoritatea lucrărilor scrise în greacă au fost editate în Migne, Patrologia Graeca, 97. Dintre lucrările sale în arabă ne sunt cunoscute doar 14, majoritatea fiind deja editată şi tradusă în germană. Cât priveşte scrierile în siriacă, deşi el însuşi menţionează în cea de a opta lucrare în arabă, tradusă de G. Graf în germană, că a scris treizeci de tratate în această limbă, adică, în siriacă, până în prezent nu a fost descoperită nici una din ele. Ca teolog, Teodor Abu Qurra apără doctrina cal-cedoniană împotriva monofiziţilor şi a monoteliţilor. Cercetările recente au descoperit similitudini între gândirea mu'tazilită şi teologia propusă de Qurra, ceea ce dovedeşte strânsa legătură care a existat la început între cele două religii. Cercetările în acest domeniu sunt în derulare.

Migne, PG 97; G. Graf, Die arabischen Schriften des Theodor Abu Qurra, Bischofs von Harran (ca. 740-820), Paderborn, 1910; idem, Des Theodor Abu Kitrra Traktat tiber den Schopfer und die wahre Religion, Munster, 1913; I. Dick, Un Contimtateur arabe de saint Jean Damascene: Theodore Abuqurra, eveque melkite de Harran, în Proche Orient Chretien 12, 1962, p. 209-223,

319-332; 13, 1963, p. 114-129, cu biblio­grafie bogată; A. Baumstark, Die christlichen Literaturen des Orients, II, Leipzig, 1911, p. 24 şi urm.; G. Graf, Geschichte der christlichen arabischen Literatur, 2, p. 7-26; J. A. Devenny, Theodurus Abu Qurra, în CE, 14, p. 28-29.