Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Simplicianus de Milano

Simplicianus de Milano (m. 400/1), preot şi mai apoi episcop de Milano, succesor al lui Ambrozie*. Iniţiat în filosofla neo-platoniciană şi teolog erudit, Simpli­cianus a jucat un rol important în în-creştinarea lui Marius* Victorinus şi

Augustin*. A fost apropiat lui Ambrozie, care i-a adresat câteva scrisori. Din nefericire scrisorile de răspuns ale lui Simplicianus nu s-au păstrat. La rândul lui, Augustin i-a dedicat: De diversis quaestionibus ad Simplicianum şi i-a adresat una din epistolele sale (Ep. 37).

F. Savio, G li antichi vescovi l'îtalia dalie origini al 1300 descriîti per regioni. La Lombardia, Firenze, 1973, p. 145-150; S. Zincone, Simplicianus de Milan, în DECA, II, p. 2297-2298.

Sinesiu de Cyrene

Sinesiu de Cyrene (c.370-c. 414), epis­cop de Ptolemais. S-a născut Ia Cyrene, în Lybia, între anii 370-375, într-o veche familie păgână, şi a fost educat în oraşul natal. Studiază apoi sub îndrumarea ves­titei Hypatia* la Alexandria, care l-a iniţiat în tainele filosofici neoplatorii-ciene. Vizitează Atena şi rămâne deza­măgit deoarece 'filosofla a părăsit ceta­tea', în 399 este trimis ambasador la Constantinopol de către cetăţenii din Pentapolis, de unde revine în 402, după ce obţinuse uşurarea taxelor impuse acestora. Se căsătoreşte la Alexandria cu o creştină, primind binecuvântarea Iui Teofll*. în anul 410 este numit episcop de Ptolemais, se pare, fără a fi fost bote­zat. Primeşte hirotonia în treapta de epis­cop cu condiţia de a rămâne căsătorit şi de a nu-şi abandona credinţa în preexis­tenta sufletelor, veşnicia lumii şi concep­tul alegoric de înviere a trupului. Teofil consimte, deşi el însuşi a condamnat aceste învăţături. Convingerile sale filo­sofice i-au atras denumirea de 'platoni­cianul cu mitră'. A decedat înainte de uciderea Hypatiei în anul 415. Opera pe care ne-a lăsat-o moştenire în scurta lui activitate, reliefează erudiţia sa clasică şi talentul filosofic deosebit, fiind admirat în Bizanţ pentru stilul său attic

S1NESIU DE CYRENE

SIRICIUS

SMARAGDUS DE SAINT MIHIEL


remarcabil. In Cuvânt despre imperiu către împăratul Arcadiu, reia viziunea platoniciană asupra statului, criticând totodată starea de fapt de la curtea impe­rială din Constantinopol, adică, luxul şi pompa excesive cu care este înconjurat împăratul, corupţia şi necinstea celor care se aflau la curte. Carte despre pro­videnţă sau (cuvântări) egiptene, un tratat alegoric despre frământările exis­tente în imperiu, în vremea împăratului Arcadie. Dion sau despre viaţa sa expune viaţa şi operele lui Dion, vestitul sofist, filosof şi orator, menţionat de Fi-lostrat din Lemnos în rândul sofiştilor. El justifică preocupările cu filosofia şi reto­rica şi îşi expune propria sa filosofic ca adept al lui Dion. îi atacă pe sofişti pen­tru ambiţia lor, considerându-i mai mult căutători după onoruri şi reputaţie, decât după adevăr. Este critic la adresa mona­hilor, pe care îi consideră obraznici, ig­noranţi, amestecând absurd cuvinte şi dogme, mai degrabă vrednici de plâns decât de râs, barbari care ar vrea să facă filosofic... cu posibilităţi sub natura co­mună, nu atât isteţi, cât graşi (Coman). Lauda calviţîei, un tratat umoristic pro­vocat de lucrarea lui Dion Lauda ple­telor. Făcând uz de exemple din natură, istorie şi mitologie, el susţine că pleşuvia sau calviţia este o podoabă a omului, un semn de înţelepciune şi o trăsătură de asemănare cu Dumnezeu. Despre vise tratează despre originea, funcţia şi sem­nificaţia viselor. Tratatul, scris într-o sin­gură noapte, a fost trimis Hypatiei spre cercetare şi apreciere. După părerea lui, visele sunt revelaţii divine, deoarece între suflet şi dumnezeul intracosmic (encosmios) este o strânsă legătură. Vi­sele sunt de origine divină şi nu necesită interpretare mai ales pentru cei virtuoşi, care cultivă prudenţa şi urmează tradiţia. Cuvânt despre darul astrolabului, adre-

sat lui Paeoniu din Constantinopol, dor­nic de a se iniţia în astronomie. După el, astronomia este o ştiinţă venerabilă, un instrument apropiat de negrăita teologie. De la Sinesiu au rămas şi un număr de 156 de scrisori, unele adresate Hypatiei, 9 imne, scrise în dialect doric, cu un pro­fund conţinut religios, fragmente din două omilii şi două cuvântări cu caracter politic împotriva invaziilor barbare care au devastat Pentapolis în 406-407 şi apoi în 412.

Sinesiu nu a conceput un sistem teologic, doctrina sa teologică fiind presărată, în scrierile sale, sub forma unor meditaţii şi aprecieri concise, cu precădere în Imne. Teologia sa este un amestec de idei neo-platoniciene şi creştine, care dau măr­turie despre evlavia specială a acestui filosof şi ierarh deosebit.

Migne, PG 66, 1021-1736; N. Terzaghi (ed.), Hymni et opuscula, 2 voi., Roma, 1939-1944; A. Fitzgerald, The Letters ofSynesius ofCyrene, London, 1926; Idem, The Essays and Hymns ofSynesius ofCyrene, Including the Address to the Emperor Arcadius and the Politica! Speeches, 2 voi., London, 1930; A. Gardner, Synesius of Cyrene, Philosopher and Bishop, London, 1886; T.R. Lacomb, Synesius, art. în Smith-Wace, IV, p. 756-780; W.S. Crawford, Synesius the Hellene, London, 1901; J. C. Pândo, The Life and Times ofSynesius ofCyrene as Revedea in his Works, Washington, 1940; 1. G. Coman, Patrologie, 1956, p. 150-151; Altaner-Stuiber, 1980, 282 şi urm.; Cross, Synesius, art. în ODCC, p. 1332; Quasten, Patrology, III, p. 106-114, cu bibliografie; I. G. Coman, III, p. 256-283; P. Canivet, Synesius of Cyrene, în CE, 13, p. 885; E. Cavalcanti, Synesius de Cyrene, în DECA, II, p. 2352-2354, cu bibliografie; S. Vollenweider, Synesius von Cyrene, în LACL, p. 579-580, vezi bibliografia.

Siricius

Siricius (c. 334-399), urmaşul papei Damasus şi susţinător al acestuia îm­potriva lui Ursicinus, la scaunul episco­pal din Roma (384). Deşi adevărata per­sonalitate a Bisericii apusene în acea vreme era Ambrozie*, Siricius rămâne în istoria papalităţii ca autor al primei decretaţii (scrisoare papală ca răspuns la o întrebare anume şi care are în contextul jurisdicţiei papale autoritate de lege). Este vorba de scrisoarea din anul 385, prin care Siricius răspunde la cele şapte întrebări puse de Himerius, episcop de Tarragona, privind o serie de probleme de disciplină, în anul 386, Siricius ţine un sinod la Roma, care promulgă nouă canoane privind disciplina bisericească şi le trimite Bisericii din Africa. Siricius continuă insistenţele lui Damasus de a păstra jurisdicţia Romei în Iliria de ră­sărit, prin menţinerea unui vicariat al cărui cap era numit de Roma, deşi acest teritoriu, împreună cu Dacia şi Mace­donia, fuseseră trecute, datorită schim­bărilor politice, începând cu anul 388, în contextul larg al jurisdicţiei Noii Rome,

/\

adică a Constantinopolului. In total, lui Siricius îi este atribuit un număr de şapte scrisori, interpretate în prezent ca măr­turie a primului pas spre formularea pri­matului papal.

Migne, PL, 13, 1131-1178; Idem, PLS, 567 şi urm.; CPL, 1637; J. Janini, Siricio y las quatro temporas. Una investigacion sobre las fuentes de la espiritualidad seglar y de l Sacramentario Leoniano, Valencia, 1958; E. Caspar, Geschichte des Papstums, I, 1930, p. 257-285; J. Barmby, Siricius, art. în Smith-Wace, IV, p. 696-702; E. Amann, Strice, art. în DTC, XIV, pt. 2, 1941, col. 2171-2174; Quasten, Patrology, IV, p.580-581, cu biblio­grafie selectivă; B. Studer, Sirice, pape, în DECA, II, p. 2299.

Sixt II

Sixt II, succesor al lui Ştefan pe scaunul episcopal al Romei. Din Liber Ponti-ficalis aflăm că a fost grec de origine şi filosof. Rufin* de Aquileia îl consideră autorul culegerii de maxime: Sententiae Sex ti*, iar A. von Harnack îi atribuie tratatu l Ad Novatianum.

Migne, PL 5, 83-100; Jaffe, I, p. 21 şi urm.; P. Hinschius, Decreîals, Leipzig, 1863, 189-194; H. Chadwick, The Sentences ofSixtus, Cambridge, 1959 (text grec şi latin); Cross, Sixtus II, în ODCC, p. 1281; A. Di Berardino, Sixte H, în DECA, II, p. 2303; O. Kampert, Sixtus II, von Rom, în LACL, p. 562.

Smaragdus de Saint Mihiel

Smaragdus de Saint Mihiel, călugăr benedictin şi abate al mănăstirii Saint Mihiel de lângă Meuse. Predă latina la şcoala monahală de la Castellion. în această perioadă redactează una din primele sale lucrări, un comentariu la manualul lui Donatus*, Liber partibus Donaţi. După ce ajunge abate, înte­meiază mănăstirea St. Mihiel. în calitate de abate, se interesează în mod deosebit de viaţa din mănăstire şi de disciplina monahală. Drept aceea, scrie o lucrare, intitulată Diadema monahorum, în care îi îndeamnă pe monahi la practicarea vir­tuţilor. Sursele principale de inspiraţie au fost operele Părinţilor Bisericii. Ca material pregătitor pentru sinodul de la Aachen din 809, el întocmeşte o lucrare în care încearcă să justifice poziţia teologilor franci în controversa Filioque. Pentru Ludovic cel Pios, Smaragdus scrie Via regia, în care abordează proble­ma formării spirituale a unui prinţ, accentuând în mod cu totul aparte asupra pietăţii şi dreptăţii, ca virtuţi necesare unui conducător creştin. După încheierea

SMARAGDUS DE SAINT MIHIEL

SOCRATE

SOCRATE

SOFRONIE AL IERUSALIMULUI

sinodului de la Aachen din 817, Sma-ragdus se apleacă din nou asupra proble­mei disciplinei monahale, în lucrarea sa Expositio in regulam s. Benedicti, în care încearcă nu numai să reevalueze situaţia generală din monahismul benedictin, ci sugerează redimensionarea vieţii mona­hale şi punerea ei pe făgaşul trasat de Benedict* de Aniane. Ultima sa lucrare este o culegere de texte patristice folosi­toare pentru comentarea epistolelor şi Evangheliilor din duminicile şi sărbăto­rile de peste an. Lucrarea nu este origi­nală. Cu toate acestea ea este o dovadă a culturii vaste, mai ales patristice, a lui Smaragdus.

Migne, PL 102, 1-970; MGPoetae, l, 605-609; 2, 918-924; J.M. O'Donnell, Smaragdus ofSaint-Mihiel, în CE, 13, p. 300.

Socrate

Socrate (380-450), unul din cei mai inte­resanţi şi mai valoroşi istorici bisericeşti. S-a născut la Constantinopol în anul 380. A învăţat sub îndrumarea lui Helladiu şi Amoniu, veniţi de la Alexandria la Con­stantinopol, şi retorica sub îndrumarea filosofului sofist Troilus. După termi­narea studiilor, îmbrăţişează avocatura. Se pare că denumirea de 'Scholasticus' se leagă de această îndeletnicire. La sugestia unui oarecare Teodor, despre care se ştie doar că a fost cleric, Socrate scrie Istoria bisericeasca, menită a fi o continuare a Istoriei bisericeşti a lui Eusebiu* de Cezareea, după cum spune el însuşi. Lucrarea este împărţită în şapte cărţi, preluând evenimentele de la abdi­carea lui Diocleţian în 305 şi până în anul 439. Fiecare carte tratează domnia unui împărat până la moarte şi reprezintă, după toate evaluările, cea mai izbutită continuare a lucrării Iui Eusebiu, în unele privinţe depăşindu-1 pe acesta, cum ar fî

în obiectivitate şi sinceritate. El este mai mult interesat de istoria şi viaţa Bisericii şi mai puţin de problemele teologice. De aceea, acest ultim aspect nu se bucură de o tratare amănunţită. El acordă atenţie şi istoriei profane, evenimentele legate de Constantinopol preocupându-1 în mod special. Deşi nu a împărtăşit ideile novaţiene, el tratează cu oarecare păr­tinire problematica acestora. A folosit informaţii de la alţi autori şi din diverse documente oficiale, ca de exemplu, Rufin*, Eusebiu de Cezareea, scrisorile lui Atanasie*, listele episcopale şi,în spe­cial, Actele conciliare din 375, redactate de Sabin de Heracleea, scrisori ale

/\

împăraţilor sau ale episcopilor etc. întru­cât citatele preluate din aceste surse sunt redate aproape cuvânt cu cuvânt, lucra­rea lui Socrate este un izvor deosebit de valoros pentru istoriografie. Istoria s-a păstrat integral în două versiuni. După publicarea primei versiuni, Socrate rea­lizează că unele documente şi informaţii nu au fost exacte, mai ales cele preluate de Ia Rufin. De aceea, el rescrie întreaga lucrare, simţindu-se obligat să o revi­zuiască. Istoria lui Socrate a fost tradusă şi în armeană în sec. VI.

Migne, PG 67, 29-872; CPG III, 6028; R. Hussey, Socrates Scholastici Historia Ecdesiastica, 3 voi., Oxford, 1853; A. C. Zenos, LNPF series 2, voi. 2, 1890, 1-178; F. J. F. Jackson, A History ofChurch History. Studies of s om e Historians of Christian Church, Cambridge, 1939, p. 73-82; G-F. Chestnut, The First Christian Historians: Eusebius, Socrates, Sozomen, Theodoret and Evagrius, Paris, 1977; W. Milligan, Socrates, art. în Smith-Wace, IV, p. 709-711; Barden-hewer, IV, 137-144; I. G. Coman, Patrologie, 1956, p. 209; Altaner-Stuiber, 1980, 226 şi urm.; Quasten, Patrology, III, p. 532-534; M. Mazza, Sulla teorie de l la storiografia cris­tiana: osservatione sui proemi degli storici ecclesiastici, în La storiografia ecclesiastica

della tarda antichitâ, Messina, 1980, p. 335-389; H. Dressler, Socrates, H ist or i an, în CE, 13, p. 408-409; Cross, Socrates, în ODCC, p. 1285; A. Labate, Socrate le Scol ăst ique, în DECA, p. 2304-2305, cu bibliografie; J. Ulrich, Sokrates, în LACL, p. 562-563, cu bibliografie.

Sofronie

Sofronie, prieten şi traducător din operele Iui Ieronim*. In De viris illus-tribus, Ieronim menţionează câteva lucrări din tinereţe ale lui Sofronie: Laude s Bethlehem, Despre distrugerea templului lui Serapis din Alexandria. Sofronie a tradus în greacă versiunile ieronimiene \apsalmi şi profeţi, Epistola 22 către Eustochiu şi probabil Viaţa lui Malhus. Se pare că vesiunea greacă a lucrării De viris illustribus îi aparţine unui alt Sofronie care a trăit la o dată mai târzie.

CPG II, 3630-3636; CCL 72, XIV, XLVIII; Bardenhewer, l, p. 3 şi urm., III, p. 283; A. Pollastri, Sophrone, în DECA, II, p. 2308.

Sofronie al Ierusalimului

Sofronie al Ierusalimului (550-638), patriarh al Ierusalimului din anul 634. S-a născut la Damasc în anul 550 (după unii în 560). înainte de a fi îmbrăţişat viata monahală, a predat retorica, de unde şi denumirea de Scolasticul. A fost ucenic şi prieten al lui loan* Moshu. A intrat în monahism la mănăstirea Sf. Teodosie de lângă Ierusalim. Aici s-a împrietenit cu loan Moshu pe care l-a însoţit în pere­grinările sale în Siria, Palestina, Egipt şi la Roma. Se pare că în perioada şederii la Alexandria a urmat şi cursurile şcolii de aici. A revenit la Ierusalim, aducând cu sine trupul neînsufleţit al lui loan Moshu, pe care l-a înmormântat în cimitirul

mănăstirii Sf. Teodosie. Alături de Sfi Maxim* Mărturisitorul, Sofronie se an­gajează în lupta împotriva monotelismu-lui, fiind cel dintâi care i-a sesizat peri­colul. In 633, pe când se afla în Egipt, are o dispută asupra monotelismului cu Cyrus* al Alexandriei. De aici, merge Ia Constantinopol pentru a trata cu Patriar­hul Serghie, adept şi el al monotelismu­lui, însă fără succes. Pentru a avea mai mult succes în lupta sa, el face o colecţie de texte patristice care afirmă două lucrări în Hristos. Este ales patriarh de Ierusalim la scurtă vreme după 634, în sinodul de alegere, el ţine un discurs în care respinge cu tărie noile teze mono-tel iţe. După întronizare, trimite acest dis­curs sub forma unei scrisori enciclice, patriarhilor orientali şi papei Honoriu, la care anexează şi dosarul de citate patris­tice menţionat mai sus, în care dezvăluie primejdia ereziei monotelite, susţinând cu argumente teologice solide existenţa a două lucrări în Hristos. Deşi el însuşi a luptat pentru apărarea Ierusalimului, bătrânul Sofronie a fost obligat de spartă să medieze predarea Cetăţii Sfinte cuce­ritorilor arabi, conduşi de Omar în anul 637, reuşind totuşi să menţină diverse drepturi religioase şi civile pentru creş­tini în schimbul unui tribut anual. Se stinge din viată la un an după acest eveniment trist, adică, în 638. Opera lui Sofronie abordează teme dog­matice, aghiografice şi pastorale. Cea mai importantă lucrare dogmatică a sa este Scrisoarea de întronizare sau sin­odală, care concentrează învăţătura sa hristologică. După ce prezintă învăţătura despre Sf. Treime şi întrupare, el abor­dează principiul fundamental al hristolo-giei: în Hristos se află un ipostas sau per­soană şi două naturi sau firi. Săvârşirea lucrărilor se face după principii distincte, pentru că firile şi-au păstrat neştirbite

SOFRONIE AL IERUSALIMULUI

SOTER

SOTER

SOZOMEN

puterile lor lucrătoare. In Hristos există deci două lucrări, două energii. El nu vorbeşte despre două voinţe, însă, în­trucât vorbeşte despre două lucrări, acest lucru este implicit. Cele două lucrări se manifestă liber şi nestingherit. Tot în plan dogmatic menţionăm Florilegiul patristic în două cărţi cuprinzând 600 de mărturii din scriitorii bisericeşti şi din Părinţii Bisericii, care atestă existenţa a două lucrări în Hristos. Lucrări aghiografice: Viaţa Sf. loan cel Milostiv, în colaborare cu loan* Moshu, şi Viaţa sfinţilor martiri Chir şi loan. Se pare că Viaţa Sf. Măria Egipteanca nu îi aparţine.

Lucrări pastorale: au supravieţuit nouă predici din vremea păstoririi sale ca patriarh, unele fiind păstrate doar în tra­ducere latină. Predica la Bunavestire conţine motive doctrinare hristologice de interes deosebit. Majoritatea predicilor au fost ţinute cu ocazia marilor sărbători creştine şi conţin idei dogmatice pro­funde. La acestea se adaugă două scrieri disciplinare privind taina spovedaniei şi botezul Apostolilor, din care există doar câteva fragmente.

Paralel cu lucrările sale în proză, So-fronie a scris şi versuri, fiind autor al unei colecţii de Ode anacreotice, în nu­măr de 23 de ode, adică poezii în metru anacreotic, ca imitaţie a lui Anacreon, dar nu şi cu un conţinut anacreotic. Se pare că şi Maxim* Mărturisitorul a scris în acelaşi vers, dacă poezia lui este au­tentică, între producţiile sale poetice, re­ţinem ode la diverse sărbători bisericeşti şi câteva idiomele. Oda 14 descrie dis­trugerea Ierusalimului de către arabi. Chiar dacă opera sa nu este una dintre cele mai bogate, ceea ce a rămas de la el, îl dezvăluie ca pe un bun teolog, şi un fin gânditor a cărui perspicacitate şi acu­rateţe doctrinară stau la temelia formulei

doctrinare promulgată de sinodul VI ecu­menic de la Constantinopol.

Migne, PG 87, 3, 3147-4014; CPG 7635-7681; S. Vailhe, Sophrone le sophiste et Sophrone le patriarche, în Revue de l'Orient chretien, VII, 1902, p.360-385; VIII, 1903, p. 32-69, 356-387; J. Tixeront, Historie des dogmes dans l'antiquite chretienne, III, Vll-e edition, p. 164-166; Idem, Patrologie, p. 392-393; Bardenhewer, V, p. 36-41; Cayre, H, p. 299-302; Cross, Sophronius, St., art. în ODCC, p. 1291; G. Bardy, DTC, XIV, pt. 2, 1941, col.2379-2383; E. Peterson, în CE., XI, 1953, col. 906, cu bibliografie; Altaner-Stuiber, 1980, p. 520-521, cu bibliografie; T. 'pidlik, Sophrone de Jerusalem, în DECA, II, p. 2309; G. Rowekamp, Sophronius von Jerusalem, în LACL, p. 564-565, cu biblio­grafie.

Soter

Soter (166-174), urmaşul lui Anicet în scaunul episcopal al Romei, în timpul domniei lui Marcu Aureliu. Se pare că persecuţia dusă de Aureliu împotriva creştinilor nu a lovit şi pe cei din Roma. De aceea, creştinii din Roma au avut posibilitatea să fie alături şi să sprijine pe ceilalţi creştini care au avut de suferit de pe urma acestor persecuţii, după cum putem deduce dintr-o scrisoare a lui Dionisie din Corint, păstrată fragmentar de Eusebiu* de Cezareea(/s-/. bis,, 4, 23), în care autorul mulţumeşte creştinilor din Roma pentru solidaritatea şi solici­tudinea lor. în afară de această infor­maţie, autorul necunoscut al unei lucrări numite Praedestinatus, afirmă că Soter a scris un tratat împotriva montaniştilor (c. 26), Această mărturie pare a nu avea nici o valoare reală. Cert este că Soter a fost mult mai activ într-o altă problemă, şi anume, a datei Paştilor. Se pare că el a fost primul episcop al Romei care nu a voit să accepte deosebirile dintre Bise-

rica Romei şi Biserica din Asia Mică în ceea ce priveşte practica sărbătoririi Paştilor. Dacă Anicet, predecesorul său, în urma întâlnirii cu Policarp*, a trecut cu vederea aceste deosebiri de dragul unităţii Bisericii, Soter şi cei care i-au urmat, Elefterie* şi Victor*, acesta din urmă admonestat de altfel de către Sf. Irineu* pentru intransigenţa sa, au con­templat excomunicarea generală a Bise­ricii din Asia Mică, In scrisoarea sa de admonestare adresată lui Victor, Sf. Irineu dă lista tuturor episcopilor care i-au precedat şi care au păstrat comuniunea cu quartodecimanii*, şi aceasta pentru a menţine unitatea Bisericii.

P. Coustant, Epistolae Romanorum Ponti-ficum, I, Paris, 1721; C. Burrini, Epistolari cristiani I, Roma, 1990, p. 115; P. "Nautin, Lettres et ecrivains, Paris, 1961, p. 14 şi urm., 26-31, 44 şi urm.; P. Coustant-Schoenemann, Romanorum Pontif. Epis­tolae, Gottingen, 1796; S. Wenzlowsky, Die Briefe der Pâpste, I, BKV, Kempten, 1875; James Barmby, Soter, art. în Smith-Wace, IV, p. 721-722; I.G. Coman, I, p. 380; Quasten, Patrology, I, p. 278-279; R. Hanig, Soter von Rom, în LACL, p. 565.

Sozomen

Sozomen (sec. V), numele său complet fiind Salaminius Hermias Sozomen, istoric bisericesc, contemporan al Iui So-crate. S-a născut în localitatea Bethelia, nu departe de Gaza în Palestina. A fost educat în Bethelia şi apoi în Gaza, de unde se îndreaptă spre Berytus în Fe-nicia, pentru a studia dreptul. După ter­minarea studiilor, pleacă la Constan­tinopol şi îmbrăţişează, la fel ca Socrate, cariera de avocat. Aici scrie Istoria bi­sericească, concepută tot ca o continuare a istoriei lui Eusebiu* de Cezareea. Structurată în nouă cărţi, istoria sa

tratează evenimentele de la anul 323 şi până în 425. în prefaţă autorul declară că nu intenţionează să scrie o istorie a Bisericii de la începuturile ei, deoarece acest lucru a fost deja făcut de alţi autori, ca: Clement*, Hegesip*, îuliu* Africanul şi Eusebiu. Din capitolul întâi aflăm că autorul a mai scris o istorie mai scurtă care expune evenimentele de la înălţare şi până în anul 323, anul răsturnării lui Liciniu. Acest compendiu nu s-a păstrat. Istoria bisericească este precedată de un cuvânt către împăratul Teodosie II, căruia autorul îi dedică lucrarea, întrucât o parte din evenimente sunt comune atât pentru istoria lui Socrate, cât şi pentru cea a lui Sozomen, se ivesc o serie de para­lelisme. Uneori Sozomen face uzdedsto-ria lui Socrate, el însă controlând, Justi­ficând şi amplificând informaţiile (Qo_r mân), întâlnim la Sozomen lucruri pe care Socrate nu le tratează, cum ar fi per­secuţiile creştinilor din Persia sub Sapor II, informaţiile în legătură cu aceste eve­nimente fiind preluate din Actele marti­rilor persani. Unii descoperă în încer­carea Iui Sozomen de a prezenta şi alte evenimente decât cele prezentate de Socrate, dorinţa acestuia de a completa lucrarea contemporanului său.

Migne, PG 67, 844-1630; CPG III, 6030; R. Hussey, Sozomenus Salam., Historia Eccle-siastica, 3 voi., Oxford, 1860; C. D. Hartranft, LNPF, series 2, voi. 2, New York, 1890, 236-427; G.F. Chestnut, The First Christian Historians: Eusebius, Socrates, Sozomen, Theodoret and Evagrius, Paris, 1977; M. Mazza, Sul l a teoria della storio-grafîa cristiana: osservazione sui proemi degli storici ecdesiastici, în La storiografia ecclesiastica della tarda antichitâ, Messina, 1980; G. Bardy, DTC, 14, 1941, 2469-2471; W. Milligan, Sozomen, art. în Smith-Wace, IV, p. 722-723; Cross, Sozomen, art. în ODCC, p. 1296; I. G. Coman, Patrologie, 1956, p. 210; Altaner-Stuiber, 1980, p.227;

SOZOMEN

STRATEGIUS

STRATEGIUS

SUIDAS

Quasten, Patrology, III, p. 534-536, cu bibliografie; A. Labate, Sozomene, în DECA, II, p. 2313-2315, cu bibliografie; J. Ulrich, Sozomemts, în LACL, p. 565-566.