Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

TARASIE

TAŢIAN ASIRIANUL

TAŢIAN ASIRIANUL

TEODOR


rată de la tron, Tarasie oficiază slujba de înscăunare a împăratului Nichifor. Lui Tarasie îi este atribuită o respingere a hotărârilor iconoclaste de la sinodul din 754, document care a fost citit în şedinţa sinodului de la Niceea din 787. Au mai supravieţuit o serie de scrisori în care a tratat problema controversată a cultului icoanelor, precum şi cuvântarea ţinută la instalarea sa ca patriarh şi o predică la prezentarea la templu a Fecioarei Măria. Biografia lui a fost scrisă de Ignatie Diaconul.

Migne, PG 98, 1423-1500; Mansi, 12, 1119-1128; 13, 208-356, 399-472; V. Grumel, AA, Leş Regestes des actes du patriarcat de Constantinople, voi. I, facs., II, I stan bu l, 1936, p. 12-22; viaţa scrisă de Ignatie, ucenicul său în Migne, PG 98, 1385-1424; R. Janin, AA, Tarasie, în DCT, XV, pt. l, 1946, col. 54-57; G.T. Dennis, Tarasius, Patriarch of Constantitiople, St., în CE, 13, p. 938; Cross, Tarasius, St., în ODCC, p. 1340.

Tatwine de Canterbury

Tatwine de Canterbury (m. 734), arhi­episcop de Canterbury. Beda* Vene­rabilul ne informează că a aparţinut provinciei mercianilor, că a devenit călu­găr la mănăstirea Bredon (Briudun), unde a fost hirotonit preot, întrucât Ethelbald de Mercia era la acea vreme cel mai puternic dintre regii din Anglia, se pare că el a contribuit mult !a numirea lui Tatwine ca arhiepiscop de Can­terbury, în locul rămas vacant prin moartea arhiepiscopului Brithwald. Ace­laşi istoric subliniază caracterul deosebit, credinţa şi cultura aleasă a lui Tatwine. Hirotonia ca episcop a fost săvârşită de episcopii din Lichfield, Rochester şi Winchester, cei mai de seamă dintre episcopii din Anglia la acea vreme. De la el a rămas o colecţie de patruzeci de

ghicitori, asemănătoare în conţinut cu Aenigmata atribuite lui Bonifaciu şi Eusebiu*. Subiectele abordate au un ca­racter filosofic, teologic, cele cinci simţuri şi alte obiecte folosite în cult sau de uz zilnic.

Beda, Ist. bis., 5, 23; Manitius l, 203-206; A.W. Haddan şi W. Stubbs (ed.), Councils and Ecclesiastical Documents Relating to Great Britain and Ireland, 3. voi. în 4, Oxford, 1869-1878, p. 311-313; William Stubbs, Tatwin, în Smith-Wace, IV, p. 804-805; E. John, Tatwine of Canterbury, în EC., 14, p. 944.

Taţian Asirianul sau Sirianul

Taţian Asirianul sau Sirianul (sec. II), născut din părinţi păgâni în jurul anului 120, în Asiria. A studiat istoria, retorica şi filosofia, devenind filosof sofist, în călătoriile sale a ţinut discursuri şi lecţii de morală şi a studiat diverse religii, pri­mind iniţierea în diferite mistere. Ne-satisfacut de cunoştinţele sale, se în­dreaptă spre lectura Sf. Scripturi, în care descoperă lumina pe care o căuta, în con­secinţă, se încreştinează. Ajuns la Roma, devine ucenicul Sf. Justin* Martirul şi Filosoful, în a cărui şcoală îşi aprofun­dează cunoştinţele în domeniul învăţă­turii creştine. El însuşi înfiinţează la Roma o şcoală, unde l-a avut discipol pe Rhodon*. Revine în Orient, în jurul anu­lui 170. Părăseşte linia ortodoxă a cre­dinţei creştine, înfiinţând secta encra-tiţilor, o sinteză a tuturor ereziilor vremii (Coman). Se stinge din viată în Orient la o dată necunoscută.

Dintre scrierile sale s-au păstrat doar două: Cuvânt către greci şi Diatessaron* > care a fost reconstituit în baza frag­mentelor păstrate la Afraat* şi la Sf. Efrem* Şirul, care a scris un comentariu la Diatessaron, inclusiv diversele tradu-

ceri păstrate în arabă, latină, armeană şi textul original siriac descoperit în 1957. Pe lângă aceste lucrări, a mai scris: Despre animale, Despre demoni, Carte de probleme. Despre mântuire după Mântuitorul, Parafrazări ale Sf. Pavel. Cuvânt către greci este mai degrabă o apologie a creştinismului în care Taţian încearcă să arate superioritatea acestuia faţă de păgân i sm. El vorbeşte despre Dumnezeu, creaţie şi providenţa divină, despre păcatul original, despre mântuire şi învierea morţilor, despre demoni, magie şi oracole. Taţian este cunoscut însă datorită Diatessaron-u\\\\, o istorie a vieţii lui Hristos, compilată din cele patru evanghelii, având ca bază Evanghelia după Sf. loan. Acest text s-a bucurat de mare autoritate în Biserica siriană până în sec. al V-lea când este înlocuit de către Rabbula* de Edessa cu versiunea Peshitta*, sub motiv că autorul fusese eretic. Tot din această pricină, Teodoret* al Cirului arde 200 de exemplare din Diatessaron. Sub aspect doctrinar, Taţian accepta persoanele Sf. Treimi, însă con­sideră că Logosul este subordonat Tatălui. Logosul este imanent Tatălui şi a ieşit din El ca prima Lui făptură, deve­nind principiul lumii. Sf. Duh este inspi­ratorul profeţilor şi factor esenţial în mântuire. Omul a fost creat de Logos, imitând pe Tatăl Său, adică l-a făcut după chipul nemuririi, pentru ca să poată par­ticipa la nemurire şi să o posede. Taţian susţine totodată şi învierea morţilor, afir­mând că sufletul va împărtăşi nemurirea sa şi trupului cu ocazia învierii din morţi, care va avea loc la sfârşitul veacurilor. Creştinismul este superior păgânismului prin învăţătura şi morala lui, iar prin Moise este anterior tuturor filosofiilor. Despre Taţian se spune că, în pofida edu­caţiei alese şi a culturii deosebite pe care

o poseda, era un personaj violent, batjo­coritor şi neiertător.

Migne, PG 6, 803-888; E. Schwartz, Tatianţ oratio ad Graecos, TU, 4, l, Leipzig, 1888; A. Puech, Recherches sur le Discours aux Grecs de Tatien, Paris, 1903; Th. Zahn, Tatian's Diatessaron, Erlangen, 188-1; P.A. C iasca, Tatiani Evangeliorum harmoniae arabicae, Romae, 1888; A. Marmardji, Diatessaron de Tatien. Texte arabe etabli, traduit enfranţais, collationne avec Ies anei-ennes versions syriaques, suivi d'un evan-geliaire diatessarique syriaque, Beyrout, 1935; Tixeront, Patrologie, p. 52-55; I.G, Coman, Patrologie,1956, p. 56-57; Idem, I, p. 312-325; Altaner-Stuiber, 1966, p. 71-74; Cross, Tatien, art. în ODCC, p. 1341; Quasten, Patrology, I, p. 220-228, 'cu bogată bibliografie; F. Bogliani, Tatien, în DECA, II, p. 2378-2380, cu bibliografie; P. Bruns, Taţian der Syrer, în LACL, p. 581.

Teodor"

Teodor (m. 368), ucenic al lui Pahomie* şi apropiat colaborator al lui Orsiesi* pe care l-a ajutat să aplaneze tensiunile ivite în sânul aşezămintelor monahale pe care acesta din urmă le conducea, datorită impunerii normelor severe ale lui Pahomie*. Viaţa şi activitatea i-au fost apreciate cu elogii într-o scrisoare pe care Atanasie* cel Mare o trimite lui Orsiesi. Ghenadie* menţionează sub numele lui Teodor un număr de trei scrisori pe care acesta le-a adresat mona­hilor răzvrătiţi. Scrisorile păstrează duhul operei lui Orsiesi: învăţătură despre aşezământul monahilor. Una din scrisori se păstrează ca apendice la Regula lui Pahomie şi este intitulată Ad omnia monasteria de pascha, în care Teodor îi îndeamnă pe monahi să sărbă­torească Sf. Paşti în unanimitate şi ar­monie, pregătindu-se cum se cuvine pen­tru a primi Trupul şi Sângele Domnului. Mai există şi o scurtă notă, care îi apar-

TEODOR

TEODOR ASKIDAS

ţine lui Teodor, în comunicarea episco­pului egiptean Ammon, trimisă lui Teofil* al Alexandriei şi în care acesta îi îndeamnă pe călugării din pustia nitriană să se păstreze în credinţă şi să fie tari în faţa atacurilor grupării ariene. Teodor s-a stins din viaţă la 27 aprilie 368.

Migne, PL 23, 105-106; CPG 2373-2376; L. Th. Lefort, CSCO 160, 195, p. 38-63 (trad. în franceză); A. Boon, Pachomiana latina, Louvain, 1932, p. 105 şi urm.; J. Gammack, Theodorus (53), în Smith-Wace, IV, p. 953; I. G. Coman, III, p. 394-395; Quasten, Patrology, III, p. 160-161 şi bibliografia de la Orsiesi; T. Orlandi, Theodore de Tabennesi, în DECA, II, p. 2413; M. Skeb OSB, Theodor von Tabennesi, în LACL, p. 596, cu bibliografie.

Teodor de Alexandria

•

Teodor de Alexandria, patriarh iacobit, succesor al lui Teodosie, din anul 582, de origine siriană, egumen al mănăstirii Rhamnis din Egipt. A fost hirotonit epis­cop în 575, împotriva voinţei sale şi în mod necanonic, de Longin, episcopul nobazilor din Nubia, împreună cu Pavel, fost episcop al Antiohiei, suspendat din funcţie şi care se afla la mănăstirea Mareotis. După hirotonie, ei au scris o scrisoare către preoţii şi creştinii din Alexandria, informându-i despre ceea ce făcuseră în mare taină, spunând că totul a avut loc în acest mod de teamă că guver­nul putea să intervină. Gestul lor a stârnit nemulţumiri în rândul preoţimii, pentru că exista deja pe scaunul alexandrin un patriarh, Petru, dar mai ales că Pavel se afla într-o situaţie necanonică clară. Teodor rămâne pe mai departe în mănăs­tire. După moartea lui Petru, se ignoră că exista deja un episcop hirotonit şi este ales patriarh Dam ian. De la Teodor s-a

păstrat, în siriacă, o scrisoare sinodală adresată lui Paul.

I.-B. Chabot, CSCO, 17, p. 298-308 text siri-ac; 108, p. 208-215 trad. latină; C. Hoit, Theodorus (3), în Smith-Wace, IV, p. 925; E. Honigmann, Eveques et eveches mono-physites d'Asie Anterieure au Vl^e siecle, CSCO 127, Subsidia 2, Louvain, 1951, p. 200-204; J. Maspero, Hisloire des Patriar-ches d'Alexandrie, Paris, 1923; G. Ladocsi, Theodore, în DECA, II, p. 2402; G. Rowekamp, Theodor von Alexandrien, în LACL, p. 590.

Teodor Askidas

Teodor Askidas (m. 558), arhiepiscop de Cezareea Capadociei, activ în prima parte a sec. VI. Teodor apare pentru pri­ma dată ca monah şi probabil egumen al Noii Lavre de lângă Tekoa în Palestina, ca reprezentant al acestei comunităţi monahale la sinodul de la Constantinopol împotriva monofiziţilor, din 536. Priete­nul său, Leonţiu* de Bizanţ, îl introduce în cercurile de la curtea imperială. De­vine conducătorul grupării origeniste, care a apărat formula hristologică a sino­dului de la Calcedon împotriva atacurilor monofizite. EI interpretează hristologia calcedoniană în perspectiva învăţăturii lui Evagrie* Ponticul, împăratul Justi-nian îl numeşte arhiepiscop de Cezareea Capadociei, fără obligaţia de a locui acolo. După izbucnirea celei de a doua controverse origeniste, el încearcă să apere doctrina lui Origen* împotriva patriarhului Mennas al Constantinopo-lului şi a lui Pelagiu, delegat papal, însă fără succes. Deşi iscăleşte condamnarea lui Origen, oficializată prin edictul lui Justinian, el îşi păstrează pe mai departe concepţiile sale origeniste, sprijinind gruparea origenistă în Palestina, până Ia condamnarea definitivă a acesteia la

TEODOR ASKIDAS

sinodul de la Constantinopol din 553. Teodor este cel care l-a determinat pe împăratul Justinian să condamne cele Trei Capitole, în tensiunea care s-a iscat în jurul celor Trei Capitole, Teodor este excomunicat de papa Vigiliu. Acesta acceptă retractările şi scuzele lui Teodor cu ocazia sinodului de la Constantinopol din 553 şi ridică pedeapsa. El rămâne în cercul de consilieri ai lui Justinian, însă dispare de pe scena politică.

CPG III, 6988; Hefele-Leclercq, III, 1-5, 13 şi urm., 62 şi urm., 88, 95; F. Diekamp, Die origenistischen Streitigkeiten im sechsten Jahrhundert und das funfte allgemeine Concil, Munster, 1899, p. 37-40, 50-52; L. Duchesne, L'Eglise au VI^e siecle, Paris, 1925, p. 156-218; W.H.C. Frend, The Rise of the Monophysite Movement, Cambridge, 1972, p. 279 şi urm.; L. Perrone, La chiesa di Palestina e le controversie cristologiche, Brescia, 1980, p. 75; G.T. Stokes, Theodorus Askidas (6), în Smith-Wace, IV, p. 926; D.B. Evans, Theodore Ascidas, în CE 14, p. 17; G. Ladocsi, Theodore Askidas, în DECA, II, p. 2403-2404.

Teodor Bizantinul

Teodor Bizantinul, retor, diacon al patri­arhului de Constantinopol, Pavel II (641-654). Este autorul a două aporii îndrep­tate împotriva doctrinei ortodoxe privind cele două voinţe în Hristos. Ele s-au păs­trat în scrierile Sf. Maxim* Mărturi­sitorul, care îi răspunde într-o scrisoare adresată preotului Marin. EI pune igno­ranţa sau necunoaşterea pe acelaşi plan cu voinţa în Hristos, ajungând la con­cluzia că voinţa trebuie considerată ca fiind prin apropriere (kcct' oikeicoiv), ca ignoranţa. Sf. Maxim demonstrează că aporia este o contradicţie, deoarece voinţa înseamnă afirmarea unui lucru, în timp ce ignoranţa implică negarea. Prin urmare, dacă ignoranţa şi voinţa au

TEODOR DE BOSTRA

aceeaşi raţiune de a fi, înseamnă că igno­ranţa este în Dumnezeu şi că obiectele neînsufleţite sunt înzestrate cu voinţă. Pornind de la acest raţionament, el ana­lizează consecinţele în hristologie: în Hristos ar exista atunci două ignorante şi două voinţe, iar după sensul pe care îl dăm aproprierii se poate cădea în do-cetism sau apolinarism etc. în a doua aporie, Teodor afirmă că sensul de voinţă naturală nu este acceptat de Părinţi şi constituie o noutate. Maxim dovedeşte că expresia a fost folosită de Părinţi şi că ei au atribuit voinţă naturii sau firii.

Migne, PG 91, 216 şi urm.; 217-228 -scrisoarea către Marin; CPG III, 7632; Bardenhewer, 5, p. 433; Beck, p. 433; A. De Nicola, Theodore de Constantinopte, fa DECA, II, p. 2405-2406; B. Windau, Theo­dor von Kontantinopel, în LACL, p. 591. ";

Teodor de Bostra

Teodor de Bostra, călugăr din Arabia, episcop de Bostra, capitala provinciei Arabia Secunda. Emirul ghassanid, al-Harith ibn Jabala, îi solicită împărătesei Teodora doi episcopi monofiziţi pentru regiunile din Mesopotamia, Siria, Pales­tina şi Arabia. Cu aprobarea împărătesei, patriarhul monofizit al Alexandriei, Teodosie, aflat în exil la Constantinopol, îi numeşte pe lacob* Baradaeul pe scau­nul din Edessa (de la acest lacob, Biserica iacobită îşi primeşte numele), iar pe Teodor, călugăr din Arabia, îl pune în fruntea provinciei Arabia Secunda, a cărei reşedinţă era la Bostra. Cu toate acestea, Teodor nu a locuit niciodată în Bostra, ci în Tabăra (hertha) sarra-s in Hor, situată pe Golan. Nu cunoaştem detalii legate de activitatea lui Teodor ca episcop, în orice caz, nu a fost atât de bogată ca a lui lacob. într-o scrisoare adresată lui Pavel de Beth Ukkame, el

TEODOR DE BOSTRA

aprobă alegerea şi numirea lui lacob pe scaunul patriarhal de Antiohia. Scrisoa­rea a fost scrisă şi trimisă din Con-stantinopol în 564. în 567 a revenit în Orient, pentru ca după doi ani să fie rechemat la Constantinopol de către împăratul Justin II (565-578), pentru a participa la o dezbatere asupra învăţă­turilor promovate de către triteişti. în cadrul dezbaterii a fost respins triteismul şi acceptată excomunicarea lui Conon de Tars. Teodor izbuteşte cu greu să se întoarcă în Orient, unde se stinge din viaţă la scurtă vreme după 570. De la el se păstrează doar două fragmente din scrisorile scrise în colaborare cu lacob Baradaeul. Una este destinată călugă­rilor, îndemnându-i să nu aibă încredere în triteişti, iar alta este adresată lui Payel* de Antiohia, cu scopul de a-1 întări în fata persecuţiilor.

CPG III, 7201; cfr. 7173 şi urm.; J.B. Chabot, CSCO 17, p. 94-96, 165 şi urm., 197 şi urm.; CSCO 103, p. 65 şi urm., 115 şi urm., 125 şi urm., trad. în latină; E. Honigmann, Eveques et echeves monophysites d'Asie Anterieure au VI^e siecle, în CSCO 127, Subsidia 2, Louvain, 1951, p. 157-164; A. De Nicola, Theodore de Bostra, în DEC A, II, p. 2404-2405; G. Rowekamp, Theodor von Bostra, în LACL, p. 590.

Teodor de Canterbury

Teodor de Canterbury, arhiepiscop de Canterbury, grec de origine, una din cele mai de seamă personalităţi ale Bisericii Angliei din sec. VII. S-a născut la Tars în Cilicia. Nu se ştie cu exactitate unde şi-a început studiile. Se pare că a studiat la Atena, unde a dobândit o vastă cultură filosofică şi juridică. Ajunge la Roma la vârsta de 65 de ani. în această perioadă, regii de Northumbria şi Kent 1-au trimis pe Wighard la Roma pentru a fi hirotonit

TEODOR CITEŢUL

pe seama scaunului de Canterbury. Acesta decedează la Roma. în locul lui este trimis Teodor din Tars, după ce a fost tuns în monahism şi hirotonit potri­vit tradiţiei romane, în pofida vârstei înaintate, avea deja 67 de ani când a ajuns în Anglia, el s-a dovedit a fi un foarte bun organizator, făcând vizite canonice şi ţinând sinoade pentru ocu­parea posturilor episcopale vacante şi organizarea disciplinei în Biserica An-

A

gliei. In 680 tine un sinod la Hartfield. Cu această ocazie, sinodul formulează o mărturisire de credinţă ortodoxă adoptată în Biserica din Anglia. Teodor a reorga­nizat şi şcoala de la Canterbury, intro­ducând studiul limbii greceşti şi diverse discipline filosofice şi teologice, trans­formând Canterbury într-un important centru de cultură. Lui Teodor îi este atri­buit un Pentitenţial, care a exercitat o mare influenţă în Biserica Apuseană. Teodor a decedat în anul 690. Trupul lui a fost transferat în 1091 în actuala cate­drală din Canterbury. La deshumare a fost găsit intact.

Beda, Ist. bis., 2, 3; 4, 1-3, 5, 6, 12, 17, 21, 23, 28; 5, 8, 24; CPL 1885; W. Stubbs, Theodorus (7), în Smith-Wace, IV, p. 926-932; G.F. Browne, Theodore and Wilfrith, "New York, 1897; Hook, Lives of the Archbishops of Canterbury, I, p. 114-226; W. Reany, St. Theodore of Canterbury, Saint Louis, 1944; F.M. Stenton, Anglo-Saxon England, ed. 2-a, Oxford, 1947; B. Colgrave, Theodore of Canterbury, St., în CE, 14, p. 17; M. Simonetti, Theodore de Cantorbery, în DECA, II, p. 2405.

Teodor Citeţul

Teodor Citeţul, istoric bisericesc, activ în prima jumătate a sec. VI. Nu avem infor­maţii cu privire la data naşterii şi a morţii sale, A îndeplinit funcţia de citeţ (ocvay-

TEODOR CITEŢUL

'^a Biserica Sf. Sofia din Con­stantinopol. Este autorul a două lucrări de istorie scrise în greacă. Prima lucrare, Historia tripartita, scrisă după anul 520 şi completată în 530, descrie situaţia Bisericii în timpul domniei împăratului Constantin I până în anul 439. Este vorba de o colecţie de extrase luate din So-crate* Scholasticul, Sozomen* şi Teo-doret* de Cyr. Istoria lui Teodor Citeţul a fost folosită de Cassiodor* în redactarea Istoriei tripartite. Din nefericire, doar cărţile I şi II s-au păstrat în mare parte, iar din celelalte avem doar fragmente. A doua lucrare a lui Teodor este intitulată Istoria bisericească, în patru cărţi, şi cuprinde istoria Bisericii din anul 439 până la urcarea pe tron a împăratului Justin H (518). Deşi s-a păstrat fragmen­tar, rstoria bisericească este un document deosebit de important pentru cunoaşterea evenimentelor destul de zbuciumate din sec. V şi începutul sec. VI. Supravieţui­rea fragmentară a celor două istorii se datorează unui scriitor din sec. VII sau VIII care a întocmit un compendiu de istorie bisericească, bazat pe aceste lucrări.

Migne, PG 86/1, 165-228; CPG III, 7502-7503; G.K. Hansen, Theodoros Anagnostes, Kirchengeschichte, GCS, Berlin, 1971; J. Bidez, La tradition manuscrite de Sozomene et la Tripartite de Theodore le Lecteur, TU, 32, 2b, Leipzig, 1908; W.E. Kaegi, Jr., Theodore Lector, în CE, 14, p. 17-18; E. Amman, în DTC, 15, pt. l, col. 232-233; L. Perrone, Theodore le Lecteur, în DECA, II, p. 2406-2407; U. Hamm, Theodor, Lector, în LACL, p. 591-592.

Teodor de Edessa

Teodor de Edessa, episcop de Edessa. S-a născut la Edessa într-o familie aristo­crată, îmbracă haina monahală la Lavra

TEODOR DE EDESSA

Sf. Sava, unde ajunge egumen-. In 836 este numit episcop de Edessa. Biograful său se autointitulează Vasile, episcop de Emesa, şi pretinde că a fost nepotul lui Teodor, martor şi participant la eveni­mentele pe care le descrie în Viaţa lui Teodor. In centrul relatării sale se află presupusa convertire la creştinism a cali­fului de Bagdad, Mawiah, şi care a fost ucis de către arabi. Vasiliev crede că acest calif a fost Abbas nepotul lui al-Mu'tasim (833-842), care, după surse armene, ar fi îmbrăţişat creştinismul, sau al-Mu'aiyad, care a fost ucis de fratele său, califul al-Mu'tazz (866-869). Nu există însă dovezi ale unor simpatii creştine în cercul de persoane la care autorul biografei lui Teodor face referire. Se pare că viaţa lui Teodor a fost scrisă în sec. X, într-un mediu care avea legături cu mănăstirea Sf. Sava. Teodor nu a fost un scriitor original, scrierile sale fiind mai degrabă nişte compilaţii din autori anteriori. Vita îi atribuie trei lucrări: o cateheză dogmatică, un cuvânt despre eretici şi o sută de capete, incluse în Flo-calia greacă. Aceeaşi Filocalie îi atribuie un tratat despre azime şi un Cuvânt despre contemplaţie (Theoretikori), dar nici acestea nu îi aparţin. Cât priveşte cele o sută de capete, acestea au fost copiate din Evagrie* Ponticul, Pa-rainesis ad monachos, Practicus, Trat-catus ad Eulogium, De malignis cogita-tionibits, Rerum monahal im rationes etc.

J. Pomialovschij, Jitie ije vo sviatyh otca naşego Feodora arhiepiscopa Edesskogo (Viaţa Sfântului nostru Părinte Teodor, arhiepiscop de Edessa), St. Petersburg, 1892 (text grec şi introducere în rusă); R. Gouillard, Supercheries et meprises litte-raires. L 'oeuvres de saint Theodore d'Edesse, în Revue des Etudes byzantines, V, 1947; Teodor ai Edesei, Una sută capete şi Cuvânt despre contemplaţie, în D. Stăniloae, Filocalia sau culegere din scrierile sfinţilor

TEODOR DE EDESSA

TEODOR BAR KONI

TEODOR BAR KONI

TEODOR DE MOPSUESTIA

Părinţi care arată cum se poate omul curaţi, lumina şi desăvârşi, voi. IV, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, p. 198-247; J. Hausherr, Le trăite de l'oraison d'Evagre le Pontique, în Revue d'Ascese et de Mystique, XV, 1930; S.H. Grirîith, Greek into Arabic: Life and Letters in the Monasteries of Palestine in the Ninth Century, Byzantion 56, 1986, p. 131 şi urm.; A. Kazhdan, Theodore ofEdessa, în ODB, p. 2043.

Teodor de Heracleea

Teodor de Heracleea (m. 355), episcop de Heracleea în Tracia, conducător al grupării semiariene de aici. La sinodul din Tyr (335) este unul din cei care se deplasează la Mareotis pentru a se infor­ma în legătură cu opera lui Atanasie*. In 342 face parte din delegaţia trimisă de împăratul Constantius la împăratul Constant, pentru a pune capăt neînţele­gerilor dintre occidentali şi răsăriteni. Socrate menţionează că Teodor întoc­meşte o scurtă mărturisire de credinţă, diferită de cea care fusese aprobată la Antiohia pentru a-1 induce în eroare pe împărat. A fost depus din treaptă la sino­dul de la Sardica. Ieronim* îl prezintă ca fiind un scriitor talentat, elegant în expri­mare şi autor de comentarii biblice: la Evanghelia după Matei, Evanghelia după loan, Faptele Apostolilor şi Psalmi. Din..com.entariile_.sale...s.-au păstrat, frag­mente care confirmă aprecierile pozitive ale lui Ieronim.

Migne, PG 18, 1307-1378; CPG III, 3561-3567; R. Devreese, Leş commentateurs des Psaumes, Roma, 1970, p. 328; J. Reuss, Matthaeus-Kommentare aus der griechi­schen Kirche, Berlin, 1957, TU, 61, p. 55-95; idem, Johannes-Kommentare aus der griechischen Kirche, Berlin, 1966, p. 65-176; M. Simonetti, Theodore d'Heraclee, în DEC A,

II, p. 2406; T. Fuhrer, Theodor von Heraklea, în LACL, p. 590-591, cu bibliografie.