Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Teodor de Raithu

Teodor de Raithu, călugăr din sec, VI, vieţuitor Ia mănăstirea Raithu (at-Tur), port în partea de sud-vest a Peninsulei

y\

Sinai. Ii este atribuită lucrarea FIpoTca-pa<7Kei)Ti sau Preparatio, în care în­cearcă să armonizeze doctrina calcedo-niană cu terminologia folosită de Chirii* al Alexandriei. El scrie într-o perioadă de linişte relativă pentru Biserică, străduin-du-se să expună şi să respingă erorile lui Mani*, Pavel* de Samosata, Apolinarie* de Laodiceea, Teodor* de Mopsuestia, Nestorie* şi Eutihie* şi să dovedească în acelaşi timp că Biserica urmează o cale sigură în afirmarea doctrinei despre întrupare. El atacă totodată ereziile lui Sever* de Antiohia şi Iulian* de Hali-karnas. Lui Teodor de Raithu îi mai este atribuită şi lucrarea De sectis, compusă în jurul anului 579, reprezentând un compendiu al teologiei vremii şi cuprin­zând o critică aspră a teologiei lui Leonţiu* de Bizanţ şi a politicii reli­gioase a împăratului Justinian I. Teodor de Raithu este identificat cu Teodor, episcop de Pharan. Dacă această identifi­care este exactă, atunci el este unul din primii reprezentanţi de seamă ai mono-telismului sau monoenergismului (Stu-der). în aceeaşi ordine de idei, el ar fi fost consilier al Patriarhului Serghei al Con-stantinopolului şi ar fi fost condamnat de sinodul de la Constantinopol din 680/681. Data morţii sale este pusă

TEODOR DE RAITHU

TEODOR SPUDAEUS

TEODOR SPUDAEUS

TEODOR STUDITUL


înainte de 649, probabil în jurul anului 638.

Migne, PG 91, 1483-1504; CPG III, 7600 şi urm.; De sectis: Migne, PG 86, 1193-1268; Mansi, 10, 957-961; 11, 567-572 (frag­mente); F. Diekamp, Analecta Patristica, Roma, 1938, p. 173-227; W. Elert, Der Ausgang der altkirchlichen Christologie, Berlin, 1957; B. Studer, Theodore de Raithu, în DECA, II, p. 2411-2412; G. Rowekamp, Theodor von Raithit/Pharan, în LACL, p. 594-595, cu bibliografie.

Teodor de Scythopolis

Teodor de Scythopolis, mitropolit de

A

Scythopolis. înainte de a deveni mitro­polit, a fost călugăr, apoi egumen al mănăstirii Noua Lavră şi în cele din urmă stavrofilax - gardian sau păzitor al Sf. Cruci. A făcut parte din gruparea ori-genistă din Palestina din sec. VI. Datorită schimbării în politica religioasă a lui Justinian, care a dus la condamnarea ori-genismului la sinodul din 553, el a tre­buit să renunţe la convingerile sale ori-geniste. Tratatul său, Libellus de erroribus Origenianis, întocmit în jurul anului 552 la Constantinopol, conţine douăsprezece anateme îndreptate îm­potriva unor doctrine origeniste ca: pre­existenta sufletului, apocatastaza sau împotriva unor nuanţe deviante în hris-tologie şi soteriologie.

Migne, PG 86, 232-236; CPG 6993; F. Diekamp, Di e origenistischen Streitigkeiten im 6. Jahrhundert und das 5, allgemeine Concil, Munster, 1899, p. 125-129; E. Venables, Theodorus (40), în Smith-Wace, IV, p. 951; J. Irmscher, Teodora Scitopoli-tano, Aug. 26, 1986, p. 185-190; L. Perrone, Theodore de Scythopolis, în DECA, II, p. 2412; P. Bruns, Theodor von Scythopolis, în LACL, p. 595.

Teodor Sincelul

Teodor Sincelul, preot şi sincel al bi­sericii Sf. Sofia în Constantinopol, mem­bru al delegaţiei trimise de împăratul Heraclie, Ia Adrianopolis, în misiune de pace la hanul avar, ale cărui hoarde împresuraseră capitala bizantină. Diverse manuscrise menţionează sub numele său un Discurs în legătură cu descoperirea unui veşmânt al Maicii Domnului Ia Ierusalim, transferul şi depunerea lui la mănăstirea Vlaherne la Constantinopol (Inventio et depositio vestis in Bla-chernis}. îi mai este atribuit şi un Logos la sărbătorirea eliberării Constantino-polului de sub asediul avar din 626 (De obsidione Constantinopolitana sub Heraclio imperatore).

CPG 7935-7936; F. Combefis, Novum Auctarium 2, Paris, 1648, p. 751-786; L. Sternbach, Analecta Avarica, Krakau, 1900, 2-24/24-27; A. Wenger, L'Assomption de la T. S. Vierge dans la tradition byzantine du Vl^e auX^e siecles, Paris, 1955, p. 111-136, 294-303; J.L. van Dieten, Geschichte der Patriarchen von Sergios bis Johannes VI (610-715), Amsterdam, 1977, p. 114-121, 174-178; D. Stiernon, Theodore le Syncelle, în DECA, II, p. 2412-2413; B. Windau, Theodor Syncellus, în LACL, p. 595-596.

Teodor Spudaeus

Teodor Spudaeus, monah la mănăstirea Spozdaioi din Constantinopol şi Ieru­salim, autor al Commemoratio şi Hypom-nesticum, în realitate două scrisori ale sale, mărturii ale persecuţiilor care au avut loc în perioada tensiunilor legate de controversa monotelită. Teodor a fost apropiat al papii Martin I şi al lui Anas­tasie Apokrisiarhul. In prima scrisoare, el face un rezumat al celor două scrisori pe care papa Martin I i le-a trimis: Quoniam agnovi şi Noscere voluit. Scrisoarea a

fost adresată creştinilor de la Roma şi din Africa şi descrie suferinţele la care a fost supus papa Martin şi comportamentul său. Acesta fusese pus în închisoare la sosirea lui la Constantinopol. Cea de a doua scrisoare a fost tradusă de Anastasie* Bibliotecarul.

Migne, PL 129, 591-604, 681-690; CPL 1734; Migne, PG 90, 173-178, 193-202, CPG III, 7968-7969; R. Devreese, Le texte grec de l'Hypomnesticum de Thedore Spoudee (le supplice, l'exil et la mort des vic-times illustres du monothelisme), AB 53, 1935, p. 49-80; A Labate, Theodore Spoudee, în DECA, II, p. 2413; F.R. Gahbauer OSB, Theodor Spudaeus, în LACL, p. 595.

Teodor Studitul

Teodor Studitul (759-826), monah şi teolog. S-a născut într-o familie profund pioasă din Constantinopol. Mama sa, Teoctista, s-a îngrijit de educaţia sa, facilitându-i accesul la cultura clasică şi religioasă. Sub influenţa unchiului său, Plato, egumenul mănăstirii Saccudium, lângă muntele Olimp în Bitinia, îm­brăţişează viaţa monahală. A fost hiro­tonit preot de patriarhul Tarasie* în 787/788 şi ajunge egumen în locul unchiului său în 794, care s-a retras în favoarea nepotului său. Când împăratul Constantin VI se căsătoreşte pentru a doua oară, Teodor devine unul dintre cei mai aspri critici ai împăratului, dar şi ai patriarhului Tarasie, deoarece accep­taseră tacit săvârşirea celei de a doua căsătorii, deşi atunci când patriarhul a trebuit să dea socoteală, l-a depus din treaptă pe preotul care a oficiat taina căsătoriei. Datorită atitudinii sale critice, este exilat la Tesalonic în 796, de unde revine după numai un an, după ce îm­părăteasa Irina şi-a depus fiul, luându-i locul, în 799, Teodor se mută, împreună

cu întreaga obşte, la mănăstirea Studion din Constantinopol, care era pe punctul de a fi închisă. Datorită activităţii sale neobosite şi spiritului său organizator, Studion devine din nou un centru spiritu­al şi cultural în capitala bizantină. Nu după multă vreme, Teodor intră în con­flict cu împăratul Nichifor I (802-811) şi cu noul patriarh, care 1-au iertat pe preo­tul I os i f, cel care a oficiat cea de a doua căsătorie a lui Constantin VI. în con­secinţă, Teodor este trimis din nou în exil. Revine la Studion după moartea lui Nichifor, reluându-şi activităţile în ca­drul mănăstiri i. Urmează un al treilea exil, datorat opoziţiei sale faţă de ati­tudinea iconoclastă a împăratului Leon V (813-820). înfruntând tratamentul aspru la care a fost supus, Teodor a continuat să sprijine cultul icoanelor prin scrisori şi prin intervenţii pe lângă papa Paschal I. După asasinarea lui Leon în 820, succe­sorul său, Mihail II adoptă o politică mai reconci Hanţă în controversa icoanelor. Cu toate acestea, el nu-i permite lui Teodor revenirea în Constantinopol, ci doar în împrejurimi. Teodor se stinge din viaţă în 826. Trupul său a fost adus la mănăstirea Studion în 844, după rein-staurarea Ortodoxie i. Teodor Studitul a lăsat o operă literară bogată, cuprinzând scrieri polemice şi ascetice, scrisori, discursuri şi poezii. Scrierile polemice abordează cu precă­dere controversa iconoclastă: Antirrhe-tici 1-3 adversus iconomahos; Refutatio poematum iconomahorum (loannis, Ignatii, Sergii, Stephani); Problemata ad iconomachos; Adversus iconomachos căpiţa septem; De cultu sacrarum ima-ginum, epistola Platonem, la care se adaugă şi o serie de scrisori. Scrieri ascetice: Testamentum; Ascetica capitula quatuor; Constitutiones studitanae; Canones de confessione et satisfactione;

TEODOR STUDITUL

TEODORET DE CYR

TEODORET DE CYR

Poenae nionasteriales, împreună cu diverse scrisori, cateheze şi omilii. Opera oratorică a lui Teodor Studitul cuprinde discursuri formale, panegirice şi cate­heze sau alocuţiuni adresate obştii sale monahale. Pe lângă aceste lucrări şi al­tele, pe care nu le-am menţionat, de la el a rămas o corespondenţă care însumează 550 de scrisori şi tratate polemice scurte. Corespondenţa sa este deosebit de intere­santă întrucât dezvăluie aspecte strâns legate de tensiunile cauzate de icono­claşti, precum şi nuanţe dogmatice şi ascetice specifice gândirii sale. întreaga sa operă este însă dominată de un spirit ascetic profund. Destinatarii scrisorilor sunt personalităţi ale vremii: împăraţi, papi, episcopi, dar şi simpli monahi. Deşi nu a fost un teolog sau filosof în adevăratul sens al cuvântului, Teodor Studitul a nuanţat o teologie profund legată de trăirea sau experienţa nemijlo­cită a credinţei în relaţie cu actul liturgic. Pentru el, virtuţile cele mai de seamă erau: spiritul de rugăciune, obedienţa sau supunerea, munca şi lupta întru apărarea credinţei şi a moralei creştine. Un loc de seamă în viaţa religioasă îl ocupă ima­ginile sacre a căror legitimitate o vede în legătură directă cu arhetipul lor.

Migne, PG 99; A. Mai, Nova Patrum Bibliotheca, V, partea 2-a, Roma, 1849, p. 158-168; J.P. Cozza Luzi, Nova Patrum Bibliotheca, VIII, Roma, 1871, partea l, p. 1-244; IX, Roma, 1888, partea l, p. 1-318; partea 2-a, p. 1-217; J.P. Pitra, Analecta Sacra Spicilegio Solesmemi, Paris, 1876, p. 336-380; Beck, p. 491-495, cu bibliografie; E. Marin, S. Theodore (Coli. Leş Saints), Paris, 1906; G. Schneider, Der hi Theodor von Studion, Miinster, 1900; E. Amman, DTC, XV, pt. l, 1946, col. 287-298, cu bibliografie; Cayre, II, p. 336-345; Cross, Theodore of Studios, în ODCC, p. 1359-1360; R.J. Schork, Theodore the Studite, St., în CE, 14, p. 19-20.

Teodor de Tabenna vezi Teodor

Teodor de Tharu

Teodor de Tharu, episcop şi mitropolit nestorian de Tharu în Persia, la mijlocul sec. VI. A compus în versuri o istorie a Sf. Eugen şi a celor împreună cu el, un comentariu la Psalmi, răspunsuri la o serie de întrebări puse de Sergiu, şi alte lucrări.

Assemani, BO III, 147; Barhebraeus, Chron. eccl., I, 86; J. Gammack, Theodorus (44), în Smith-Wace, IV, p. 952.

Teodor al Trimitundei

Teodor al Trimitundei, episcop de Tri-mitunda în Cipru, unul din ierarhii de seamă participanţi la sinodul ecumenic de la Constantinopol din 680, începând cu a 14-a sesiune, ca reprezentant al lui Epifanie II, arhiepiscop de Constantia în Cipru. A susţinut învăţătura ortodoxă referitoare la cele două voinţe în Hristos şi a iscălit actele sinodului. Este autor al unei vieţi a Sf. loan* Hrisostom (De vita et exiHo et affectionibus beatissimi Joannis Chrysostomi, Archiepiscopi Con-stctntinopolitani), lucrare deosebit de interesantă pentru istoria acelei epoci, datorită documentelor pe care Ie cuprinde.

Migne, PG 47, 51-88; CPG III, 7989; A. Mai, Nova Patrum Bibliotheca, VI, p. 263 şi urm.; F. Halkin, Douze ecrits byzantins sur saint Jean Chrysostome, Subs. Hagiogr. 60, Bruxelles, 1977, p. 7-68; Bardenhewer, 5, 140; A. De Nicola, Theodore de Trimithous, în DECA, II, p. 2414; R. Kaczynski, Theodor von Trimithus, în LACL, p. 596.

Teodoret de Cyr

Teodoret de Cyr (393-458), episcop de Cyr, ultimul mare reprezentant al şcolii

antiohiene. S-a născut în jurul anului 393, la Antiohia, într-o familie înstărită, care l-a închinat slujirii Domnului încă înainte de a se naşte, şi i-a dat o educaţie aleasă, potrivită menirii ce i-a fost pre­vestită, îşi desăvârşeşte studiile sub îndrumarea lui Teodor* de Mopsuestia, care îl iniţiază în exegeza biblică, şi apoi în mănăstirile din Antiohia şi din împre­jurimi. A avut colegi pe "Nestorie* şi loan* de Antiohia. îmbrăţişează viaţa monahală la mănăstirea Sf. Euprepiu din Nicerta, în apropiere de Apamea, unde va rămâne timp de şapte ani, când, după multe ezitări, acceptă să fie făcut episcop de Cyr, un oraş în Siria eufratică, scaun pe care l-a ocupat timp de 30 de ani. Dioceza sa cuprindea peste 800 de sate, împrăştiate în zone greu accesibile. Tânărul episcop s-a dedicat unei intense activităţi pastorale, cu scopul de a aduce la dreapta credinţă pe numeroşii eretici din eparhia sa: marcioniţi, arieni, euno-mieni, la care se adăugau şi mulţi evrei şi păgâni. Activitatea pastorală nu l-a împiedicat să se îngrijească şi de cetatea sa de scaun, pe care a înfrumuseţat-o, a reparat băile, galeriile publice şi podu­rile, construind şi un apeduct pentru a o aproviziona cu apă. în timpul persecuţiei creştinilor din Persia, care a început în 420 şi a continuat timp de mai mulţi ani, el se adresează episcopi lor Eutalie şi Eusebiu din Armenia, cerându-le acesto­ra să-i sprijine şi să-i ajute pe cei neputincioşi şi să-i ridice pe cei căzuţi. Perioada critică din viaţa sa începe o dată cu declanşarea şi extinderea controversei nestoriene. Teodoret îmbrăţişează cauza lui Nestorie*, declarându-se împotriva lui Chirii* al Alexandriei. Adept al şcolii antiohiene, el era convins că Chirii nu era străin de erezia lui Apolinarie*. Cel mai mult 1-au deranjat cele 12 anatematisme ale lui Chirii împotriva cărora va scrie o

Combatere împreună sau din însărcina­rea lui loan al Antiohiei, lucrare care s-a pierdut în întregime. La Sinodul de la Efes rămâne de partea lui loan de Antiohia şi a lui Nestorie, chiar după condamnarea acestuia, în plus, refuză sa accepte crezul de unire din 433, se pare formulat chiar de el însuşi, şi pe care Chirii l-a iscălit. A acceptat acest crez de unire în 435, dar refuză să-1 condamne pe Nestorie. După trei ani se angajează în apărarea memoriei lui Teodor de Mop­suestia care fusese atacat de Chirii şi Rabula*. La moartea lui Chirii în 444, Teodoret spera ca în Biserică să dom­nească pacea. Nu a fost să fie aşa, deoa­rece o nouă erezie va izbucni, cauzata de Eutihie*. Această erezie se afla la celălalt pol al nestorianismului. în timp ce acesta nega unirea celor două firi, divină şi umană, în Persoana lui Hristos, Eutihie nega distincţia dintre cele două naturi. Identificând greşeala doctrinară a lui Eutihie, el scrie în 447 un tratat, intir tulat Eranisîes (Cerşetorul), împotriva adepţilor acestuia, cunoscuţi sub denu­mirea de monofiziţi, în consecinţă, la Sinodul tâlhăresc de la Efes (449), monofiziţii îl condamnă, anatematizân* du-1 şi trimiţându-1 la mănăstirea de me­tanie. El apelează la împărat şi la papa Leon. Deşi papa Leon declară 'nul şi neavenit' sinodul Latrocinium, Teodoret revine în scaun abia după ce la sinodul IV ecumenic de la Calcedon, din 451, acceptă condamnarea lui Nestorie. Teo­doret este repus în demnitatea de episcop şi recunoscut de către toţi Părinţii ca 'învăţător ortodox'. A mai condus Bise­rica din Cyr până în 458, când se stinge din viaţă, fiind în comuniune deplină cu Biserica.

Opera lăsată de Teodoret acoperă o gamă bogată de preocupări în diverse domenii ale ştiinţelor sacre, în 450 el însuşi

TEODORET DE CYR

TEODORET DE CYR

TEODOSIE


declara că a scris 35 de cărţi. Dintre aces­tea a supravieţuit un număr relativ mic. Din lectura acestora, ne putem da seama totuşi de vasta sa cultură clasică, de cunoştinţele lingvistice; pe lângă siriacă, care era limbă maternă, cunoştea foarte bine limba greacă, lecturile sale în această limbă, în care şi-a scris şi opera fiind deosebit de extinse: Homer, Platon, Herodot, Aristotel, Porfiriu, Apollodor etc.

A

a. Opera exegetică. In scrierile sale exe­

getice, fără a avea pretenţia de deplină
originalitate, Teodoret îmbină tradiţia
exegetică a şcolii antiohiene cu cea
alexandrină. El a scris comentarii la
diverse cărţi biblice şi tratate sub formă
de întrebări şi răspunsuri la textele mai
dificile. Dintre operele exegetice reţi­
nem: Quaestiones in Octateuchum (un
comentariu la Pentateuh, la losua, Jude­
cători şi Ruth); Quaestiones in libros
Regnorum et Paralipomenon; Inter-
pretatio in Psalmos; Interpretatio in
Canticum Canticorum; Interpretatio in
Danielem; Interpretatio: in Ezechielem,
in Isaiam, in Jeremiam, in duodedm
Prophetas Minores, iar pentru Noul
Testament: Interpretatio in quatuordecim
epistolas S. Pauli.

b. Opera apologetică. Cea mai se seamă

scriere apologetică este Graecarum
affectionum curatio - Vindecarea maladi­
ilor păgâne sau Adevărul Evangheliilor
dovedit din filosofia greacă. Este ultima
apologie creştină care s-a păstrat, consi­
derată a fi şi cea mai bună respingere a
păgânismului. El încearcă să dovedească
superioritatea Evangheliei faţă de filo­
sofia păgână. La aceasta se adaugă: De
providentia orationem decern; Ad quae-
sita magum (împotriva magilor perşi);
Contra Judeos.

c. Opera dogmatică şi polemică. Un prim

loc în acest capitol îl ocupă Reprehensio

duodedm capitum seu anathematismo-rum Cyrilli; Pentalogium, ambele în­dreptate contra lui Chirii. De sancta et vivifica Trinitate şi De incarnatione Domini, lucrări hristologice care s-au păstrat sub numele lui Chirii. Eranistes seu Polymorphus este lucrarea principală de hristologie a lui Teodoret, îndreptată împotriva monofiziţilor. Acest tratat a supravieţuit în a doua ediţie, scrisă după Sinodul de la Calcedon (451). Expositio rectae fidei, transmisă sub numele lui Justin* Martirul şi Filosoful. Quaes­tiones et responsiones ad orthodoxas este atribuită lui Teodoret. La acestea se adaugă o serie de alte tratate împotriva arienilor, macedonienilor, apolinariştilor, marcioniţilor, a lui Origen* şi Eunomiu*, o Liber mysticus şi alta Libri de virgini­tate^ care însă nu s-au păstrat. Scrierile istorice dau mare consistenţă operei lui Teodoret. Prima lui lucrare istorică a fost Historia religiosa seu ascetica vivendi ration sau Istoria călugărilor, în care descrie viaţa unor trăitori asceţi pe care autorul însuşi i-a cunoscut. Historia ecclesiastica prezintă perioada de la 323 şi până în 428. Nu este vorba de o repro­ducere a istoriilor scrise de Socrate* şi Sozomen*, asemănările în expunere da-torându-se izvoarelor comune. Teodoret a definitivat această lucrare în perioada exilului din Apamea. Haereticarum fabularum compendium este ultima lucrare istorică a lui Teodoret şi reprezin­tă o istorie a ereziilor de la Simon*

^

Magul şi până laNestorie* şi Eutihie*. In cartea a cincea avem o prezentare sis­tematică a învăţăturii Bisericii, lucru unic în literatura patristică greacă şi deosebit de valoros pentru istoria dog­melor (Quasten). Zaharia* Retorul ne informează că Teodoret a scris şi o carte despre Sinodul de la Calcedon, aceasta nu s-a păstrat.

d. Opera omiletică şi corespondenţa. Din predicile lui Teodoret s-au păstrat doar fragmente. Scrisorile sale au avut o soartă mai bună, dintre ele supravieţuind un număr de 232 de scrisori. Ele sunt o adevărată sursă de informaţii istorice, culturale şi dogmatice, în hristologie, Teodoret păstrează în bună parte elemente preluate de la Teodor* de Mopsuestia şi Nestorie, până la sinodul de la Calcedon. După acest sinod, el va învăţa o hristologie ortodoxă (Coman).

Migne, PG 80-84; CPG III, 6200-6288; E. Venables, Theodoretus, art. în Smith Wace, IV, p. 904-914; G. Bardy, DTC 15, 1946, 299-325; E. Honigmann, Theodoret of Cyrrhus and Basil of Seleucia. The Time of their Death, Patristic Studies, ST 173, Cetatea Vatican, 1953, 174-184; I. G. Coman, Şi Cuvântul trup s-a făcut, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993, p. 198-208; M. Simonetti, La letteraîura cris­tiana antica greca e latina, Firenze, 1969, p. 317-322; Cross, Theodoret, art. în ODCC, p. 1360; Bardenhewer, IV, p. 219-247; Altaner-Stuiber, 1980, 227, 229, 284, 339-341, 513; Cayre, II, p. 40-45; Quasten, Patrology, III, p. 536-554, cu bibliografie; P. Canivet, Theodoret of Cyr, în CE, 14, p. 20-22; E. Cavalcanti, Theodoret de Cyr, în DECA, II, p. 2414-2416; P, Bruns, Theodoret von Cyrus, în LACL, p. 596-598, cu bibliografie.

Teodosian, Codul

Codul Teodosian. în 435, împăratul Teodosie II numeşte o comisie care să codifice, cu adaptările necesare, toate normele legale promulgate, începând cu împăratul Constantin cel Mare. Noul cod a fost promulgat de către împăratul Teodosie II în 438, la Constantinopol, prin constituţiunile imperiale, numite Novellae Constitutiones, care au ocupat primul loc în noua colecţie de legi. Codul

a fost apoi promulgat la Roma la sfârşitul aceluiaşi an, intrând în vigoare cu l ia­nuarie 439. împăratul a hotărât inclu­derea în această colecţie doar a leges generales, promulgate de Constantin şi de urmaşii săi, inclusiv cele date de el însuşi. Prin leges generales se înţelegeau acele legi care se refereau la grupuri nedeterminate de oameni, fără ca ei să fie plasaţi in certis provinciis seu locis. Importanţa Codului Teodosian rezidă în faptul că este prima colecţie oficială de leges şi, ca atare, observarea lui era obli­gatorie. Celelalte norme, neincluse în acest cod, erau ilegale. Această colecţie de legi a rămas în vigoare până la înlo­cuirea ei de codul promulgat de către împăratul Justin ian. Legile erau aranjate în ordine cronologică şi tematic:, în tituli, în 16 cărţi. Cartea XVI, care se ocupă de probleme religioase, pune păgânismul în afara legii şi pedepseşte erezia. Totodată» stabileşte norme pentru clerici şi hotă­răşte relaţia dintre Biserică şi stat. O mare parte din acest cod se regăseşte în Breviarium Alaricianum, de origine gotică (508).

T. Mommsen-P-M. Meyer (ed.), Theodosiani libriXVl, 2 voi. în 3, Berlin, 1905; P. Kruger, Codex Teodosiamts, 2 facs., Berlin 1923-1926; C. Pharr ş.a. The Theodosian Code and Novels, Princeton, 1952, cu text, traducere şi comentariu; O. Gradenwitz, Heidelberger Index zum Theodosianus, Berlin, 1925 şi supl. în 1929; F. Schulz, History of the Roman Legal Science, Oxford, 1953; L. Wenger, Die Quellen des romischen Rechts, Viena, 1952; J. Gaudemet, DDC, 7, col. 1215-1246, cu bibliografie; Cross, Theo­dosian Code, în ODCC, p. 1361; G.G. Arch, Theodosian Code, în CE, 14, p. 24-25.

Teodosie

Teodosie, medic şi monah la mănăstirea Cartemin şi patriarh iacobit în a doua

TEODOSIE

TEODOSIE DE ALEXANDRIA

TEODOSIE DE ALEXANDRIA

TEODOSIE DE EDESSA

jumătate a sec. IX. A purtat numele de Roman, iar la alegerea sa, ca patriarh în 887, şi-a luat numele de Teodosie. îi este atribuită o colecţie de 112 maxime pita­goreice, pe care le-a tradus din greacă în siriacă, cu o serie de adnotări. A scris un tratat de medicină care s-a pierdut. Cea mai importantă lucrare a sa este comen­tariul la Cartea lui Hîerotei. Prin acest comentariu, el a salvat această lucrare de la pierderea totală. La acestea se adaugă o scrisoare sinodală şi o omilie la Postul Mare, păstrate în arabă.

Assemani, BO II, 124; Chabot, p. 95; Duval, p. 391.

Teodosie

Teodosie, patriarh monofizit de Alexan­dria (535-566), succesor al lui Timotei III, din 535. Ajunge patriarh cu sprijinul împărătestei Teodora, simpatizantă a mişcării monofizite. Alegerea lui nu a fost acceptată de gruparea monofiziţilor iulianişti, şi de aceea este silit să se re­tragă la mănăstirea Canopus, unde ră­mâne până când trupele imperiale îi alungă pe iulianişti din Alexandria, iar alegerea reprezentantului lor, patriarhul Gaian, a fost declarată ca fiind necano­nică. Controversa gaianistă nu i-a fost deloc favorabilă lui Teodosie pe plan lo­cal. In cele din urmă, împăratul Justinian îl cheamă la Constantinopol, pentru a-1 convinge să renunţe la atitudinea sa anti-calcedoniană, însă nu-1 depune din treap­tă. II trimite totuşi cu domiciliul forţat la Derkos. De aici îl recheamă în capitală, ăsându-1 liber să trăiască în compania călugărilor monofiziţi, între timp, împă­ratul Justinian trimite o serie de episcop! calcedonieni la Alexandria în încercarea de a pune capăt monofizitismului egip-ean. In captivitate fiind, Teodosie aduce

contribuţii substanţiale la promovarea monofizitismului. După moartea lui Se­ver* de Antiohia şi depunerea patriarhu­lui Antim, el devine conducătorul mo­nofiziţilor. Sprijină numirea lui lacob* Baradaeus şi înfiinţarea Bisericii iaco-bite. Urmaşul împăratului Justinian, Justin II, îi permite acestuia să se întoar­că la Alexandria. Teodosie decedează însă la scurtă vreme după audienţa la împărat şi primirea permisiunii de reîn­toarcere în ţară. în perioada exilului, Teodosie a scris o serie de lucrări, tratate polemice antieretice, împotriva agnoe-ţilor, triteiştilor etc. Din corespondenţa sa s-au păstrat scrisoarea către Sever şi cea către Antim, precum şi fragmente dintr-un Tomos adresat împărătesei Teo­dora. In siriacă avem o culegere de lucrări teologice şi canonice, patru omilii care au fost traduse în coptă, dintre care una este considerată apocrifa, în teolo­gie, Teodosie urmează liniile trasate de Sever de Antiohia.

Migne, PG 86, I: 277-286; F. Diekamp, Doctrina Patrum, Munster, 1981-1907, p. 314; I.B. Chabot, CSCO 17, p. 5-11, 34-84, 86-90, 96-98, 114-124, 132-143; E.W. Brooks, CSCO 87, 158-163, 168-173; K.H. Kuhn, CSCO 268 şi 269; E.A.W. Budge, Miscellaneow Coptic Texts in the Dialect of the Upper Egypt, London, 1915, p. 312-431; W,H.C. Frend, The Rise of the Monophysite Movement, Cambridge, 1972; T. Orlandi, Theodosio di Alessandria nella letteratura copta, GIF ser. II 2, 1971, p. 175-185; idem, Theodose d'Alexandrie, în DECA, II, p. 2421; W. E. Kaegi, Jr., Theodosius, Monophysite Patriarch of Alexandria, în CE, 14, p. 26; T. Bohm, Theodosius von Alexandrien, în LACL, p. 598.