Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte
Yüklə 6,5 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Andrei, Faptele Sf. Apostol
- Anianus de Celeda sau Annia-nus de Celeda
- Anonime apolinariste, Scrierile
- Anonimă, Scrierea: Versus contra Marcum
- Anonymi Chiliastae in Mt Fragmenta
Andrei, Sf. Apostol Andrei, Sf. Apostol. Cel dintâi apostol al Domnului, fiul lui lona şi fratele lui Si-mon Petru. Familia lui lona (Mt. 16, 17) sau loan (In. l, 42; 21, 15-17), trăia în Betsaida (In. l, 44), capitala lui Irod Filip (4 î.d.Hr.-34 d. Hr.), care domnea în partea de nord-est a Mării Galileii. Evanghelia după loan menţionează că înainte de a deveni ucenic al lui lisus, loan a fost ucenicul Sf. loan Botezătorul (In. l, 35-40). Devine ucenicul lui lisus, în urma mărturiei Sf. loan Botezătorul: "Iată, Mielul Domnului". El îl va aduce pe fratele său, pe Simon Petru, în cercul ucenicilor Domnului. Eusebiu menţionează că el a predicat Evanghelia la sciţi (Ist. bis.Ml, l, 1). Potrivit tradiţiei a suferit moarte martirică Ia Patras. Din 750 este patronul Scoţiei. Totodată este considerat şi propovăduitor al Evangheliei în Dacia Pontică. M.R. James, The Apocryphal New Testament, 1924; P.M. Peterson, Andrew, Brother of Simon Peter - His History and His Legends, 1958; F. Dvornik, The Idea of Apostolicity and the Legend of the Apostle Andrew, Cambridge, Mass., 1958; E, Peretto, Andre, în DECA, II, p. 120-122 cu bibliografie. Andrei, Faptele Sf. Apostol Faptele Sf. Apostol Andrei însumează o serie de texte apocrife care datează probabil din sec. al IlI-lea, folosite cu precădere de către ereticii gnostici. Eusebiu face referire la Faptele Sf. Andrei, păstrându-le alături de cele ale Sf. "loan (Ist. bis., 3, 25, 6). Autorul lor este un oarecare Leukios Charinos, care le-a scris în jurul anului 260. Forma lor originală nu s-a păstrat, ci doar o revizuire făcută de Grigorie din Tours*. Fragmentele existente se referă la următoarele evenimente: Andrei şi Matias printre canibali; istoria lui Petru şi Andrei; moartea martirică a lui Andrei la Patras în Ahaia; pătimirile lui Andrei în Ahaia şi prezentarea martirului Sf. Andrei, păstrată în mai multe versiuni. R.A. Lipsius-M. Bonnet, Acta Apostolorum apocrypha H, I, Leipzig, 1898, 1-127; M.R. James, The Apocryphan New Testament, Oxford, 1924, 337-363; New Testament Apocrypha, voi. II: Writings Relating to the Apostles, Apocalypses and Related Subject, Revised Edition, ed. by Wilhelm Schneemel-cher, English Translation by R. McL. Wilson, 1992, James Clarke &Co, Westminster/John Knox Press, p. 101-151, cu trimiteri bibliografice; G. Rowekamp, Andreas-Akten, în LACL, p. 28-29 cu bibliografie.
ANDREI DE SAMOSATA ANDREI DE SAMOSATA ANJANUS CRONICARUL Andrei de Cezareea Andrei de Cezareea (a doua jumătate a sec. VI), episcop de Cezareea, autor al unui comentariu \aApocalipsa. Este vorba de al doilea comentariu la Apocalipsă scris în limba greacă, primul fiind cel al lui Oecumenius. în comentariul său,el încearcă să apere problema inspiraţiei divine, făcând uz de materiale documentare preluate de la scriitorii care i-au precedat: Irineu* de Lugdun, Ipolit*, Grigorie* de Nazianz etc. Se pare că el a cunoscut şi a folosit chiar comentariul lui Oecumenius, însă fără a-1 cita în mod explicit. Migne, PG, 106, 216-457; CPG, III, 7478; J. Schmid, Studien zur Geschichte des griechi-schen Apokalypse-Textes, l, Munchen, 1955; M. Simonetti, Andre de Cesaree, în DECA, p. 122; M. Biermann, Andreas von Casarea, în LACL, p. 29 cu bibliografie; B. Baldwin, Andrew, în ODB, I, p. 92.
Andrei Criteanul, Sf. (660-740), teolog şi scriitor de imne religioase. Originar din Damasc, devine arhiepiscop de Gortina în Creta (692). Este trimis de Teodor, episcopul Ierusalimului, să participe la cel de al Vl-lea sinod ecumenic de la Constantinopol din 680, unde a fost hirotonit diacon şi este numit la conducerea a unui azil de bătrâni şi a unui orfelinat. In anul 712 îmbrăţişează erezia mono-telită*, însă se dezice după numai un an. Sub Leon Isaurul (717-741), se alătură apărătorilor sfintelor icoane. Este cunoscut pentru imnele sale, mai ales cele în formă de canon, fiind creatorul acestui gen literar. Dintre acestea, cel mai important este Canonul Mare, care este psalmodiat în Biserica Ortodoxă în timpul Postului Mare. Alte canoane: la învierea lui Lazâr, la Dumineca Mironosiţelor, la Naşterea Maicii Domnului, la zămislirea Sf. Ana etc. A scris mai multe idiomele şi bineînţeles omilii şi panegirice, peste cincizeci la număr, dintre care cele referitoare Ia Naşterea Maicii Domnului, la Bunavestire şi la Adormirea Maicii Domnului au o importanţă deosebită pentru istoria cultului religios în Biserica Creştină. Circa 30 dintre omiliile sale au fost publicate, iar multe au fost traduse în latină, arabă, georgiană, armeană şi slavonă, în Biserica de Răsărit este pomenit la 4 iulie. Migne, PG 97, 805-1444; CPG, III, 8170-8228 L. Deubner, De incubatione căpiţa quattuor, Leipzig, 1900, p. 120-134; P. Vinti-lescu, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântarea bisericească, Bucureşti, 1937, p. 98-99; H.-G. Beck, Kirche undtheo-logische Literatur im byzantinischen Reich, ed. 2-a, Munchen, 1999, p. 500-502; Barden-hewer, V, p. 152-157; Altaner-Stuiber (1966), p. 534; Tixeront, Patrologie, p. 411-412; I.G.Coman, Patrologie, 299-300; J. Irmscher, Andre de Crete, în DECA, I, p. 122-123; B.R. Suchla, Andreas von Kreta, în LACL, p. 29-30 cu bibliografie. Andrei de Samosata Andrei de Samosata, episcop de Samosata, autor al unui tratat împotriva celor 12 anateme ale lui Chirii*, scris la cererea Iui loan* de Antiohia. Textul propriu-zis al lui Andrei s-a pierdut, însă a fost reconstituit în funcţie de răspunsurile pe care Chirii le-a formulat obiecţiilor aduse de acesta. Andrei încearcă să descopere contradicţii în gândirea Iui Chirii, acu-zându-1 că repetă ereziile lui Apolinarie* şi Arie*. Fiind bolnav, Andrei nu participă la sinodul de la Efes şi este printre cei care refuză să iscălească actul de unire din 433, nefiind de acord ca Nes-torie* să fie condamnat, în cele din urmă şi el subscrie la hotărârile de la Efes. De la el au mai rămas câteva scrisori, importante pentru istoria evenimentelor de după sinodul de la Efes. Migne, PG, 84, 649-720; CPG, III, 6373-6385; DHGE, 2, col. 1604-1606; P. Evieux, Andre de Samosate. Un adversoire de Cyrille d'Alexandrie duranî la crise nestorienne, în REByz 32, 1974, p. 253, 300; M. Simonetti, Andre de Samosate, în DECA, I, p. 123; P. Bruns, Andreas von Samosata, în LACL, p. 30 cu bibliografie. Angelome de Luxeuil Angelome de Luxeuil, călugăr şi diacon care şi-a desfăşurat activitatea în timpul regelui Lothaire (m. 855). A studiat sub îndrumarea abatelui Mellin şi a predat teologia pentru un răstimp la şcoala din palatul regal, retrăgându-se la Luxeuil pentru a se dedica vieţii de rugăciune şi studiu. De la el au rămas comentarii la Facere, la cărţile Regilor şi la Cântarea Cântărilor. La elaborarea comentariilor sale,el s-a inspirat din lucrările lui lero-nim*, Augustin*, Beda* Venerabilul şi Isidor*. în Cântarea Cântărilor el abordează şi exegeza alegorică şi mistică, intepretând legătura dintre Mire şi Mireasă în sens mistic, ca prefigurare a legăturii din Hristos şi Biserica Sa. Se ştie că Angelome a început să comenteze şi cele patru Evanghelii. Despre această lucrare nu se ştie însă nimic. Migne, PL 115, 105-628; Trithemius, De vir. UI. ben., II, 42; R. Ceilier, Histoire generale des auteurs sacres, voi. 12, Paris, 1862, p. 442-444; G. Allmang, DHGE; L. Bergeron, Angelome de Luxeuil, în DSp. I, col. 580.
Anianus sau Annianus, personaj misterios, prezent mereu în culisele conflic- telor cu pelagienii,ca susţinător, identificat cu Anianus, diaconul din Celeda şi cu istoricul grec Annianos, din ale cărui lucrări s-au păstrat câteva fragmente, îl întâlnim alături de Pelagiu la Diospolis, plasându-se în contextul relaţiilor dintre pelagieni şi răsăriteni, în special cu cei din şcoala de la Antiohia. îi este atribuită traducerea omiliilor la Sf. Pavel şi comentariul la Matei ale Sf. loan* Hrisostom. Este posibil ca tot el să fi fost traducătorul aşa-numitului apendice ascetic la colecţia celor 38 de omilii ale lui Pseudo-Hrisostom: De Compunctione I-II; De eo quod nemo laeditur nisi a seipso; Ad Theodorum şi chiar al tratatului De sa-cerdotio (Quasten). Migne, PG 58, 977-1058; CPL, 771-772; CPG, 4000, 4305, 4308-4309, 4316; E. Honigman, Patristic Studies, Studi e Ieşti 173, Cetatea Vatican, 1953, 54-58; H. Musurillo, John Chrysostom's Homilies oh Matthew and the Version of Anniamts, în Festschr. Quasten, I, Munster, 1970* :452-460; Ch. Baur, S. Jean Chrysostome et şes oeuvres dans l'histoire litteraire, Louvain, 1907, 64 şi urm.; Altaner-Stuiber, 1980, p. 376; Quasten, Patrology, IV, p. 493 şi bibliografie; H. Marti, Anianus von Celeda, în LACL, p. 30-31 cu bibliografie; H. Marti, Anianus von Celeda, în LACL, p. 30-31. Anianus Cronicarul Anianus Cronicarul, călugăr alexandrin autor al unei Cronici universale, scrisă în 412. Cronica s-a păstrat parţial, fiind transmisă prin intermediul cronicarilor greci şi sirieni: George Sincelus, loan Malalas, Ilie de Nisibe, Mihail Sirianul şi Grigorie BarHebraeus. Sincelus subliniază câteva elemente specifice ale lucrării lui Anianus, preluând anul stabilit de el ca Naştere a lui Hristos, 5501 de la creaţie. Anianus întocmeşte şi o pascalie pe care o introduce în Cronică, pornind de la calculele obişnuite de la Alexandria, combinând ciclul lunar şi cel solar. CPG 5537; A. Mosshammer (ed.), Georgius Syncellus, Leipzig, 1984; W. Adler, Time Immemorial, Washington, 1980; A. Bauer, J, Strzygowski, Alexandrinische Weltchronik, Viena, 1905, p. 82-92; Altaner-Stuiber, 1980, p. 233-234; K. Fitschen, Anianus, Chronist, în LACL, p. 31 cu bibliografie. Annales Bertiniani Annales Bertiniani sunt numite astfel după manuscrisul Sf. Bertin în care s-au păstrat şi reprezintă o continuare a unei lucrări similare: Annales Regni Fran-corum. Prima parte a acestor anale a fost redactată de către un anonim şi lucrată în capela lui Ludovic cel Pios. A fost continuată de Prudenţiu*, care a luat-o cu sine la Troys, unde a fost ales şi a slujit ca .episcop, şi în cele din urmă de Hincmar*, arhiepiscop de Reims, care prezintă o perspectivă largă asupra evenimentelor din vremea sa. Analele abordează şi problema relaţiilor dintre franci şi bizantini, prezentând activităţile francilor printre bulgari şi slavi. O viziune aparte desluşim aici şi în problema schismei fotiniene. F. Grat et al., Annales de Saint-Bertin, Paris, 1964; R. Râu, Quellen zur karolingischen Reichsgeschichte, voi. 2, Berlin, 1956, p. 11-287 (trad. în germană); J.L. Nelson, The Annals of St. Bertin, în Charles the Bald: Court and Kingdom, Oxford, 1981, p. 15- 36; M. McCormick, Annales Bertianiani, în ODB, l, p. 103.
O cronică în limba latină, care cuprinde evenimenele istorice între anii 714 şi ANOMEILOR, EREZIA 887. începuturile documentului este legat de regiunea Mainz, reflectând o serie de evenimente de la curtea împăratului Ludovic Germanul (843-876) şi a fiului său. Nu este o lucrare de mare exactitate, întrucât nu este o lucrare sistematică. Importanţa ei primară rezidă în informaţiile pe care le furnizează în legătură cu francii de răsărit, cu Moravia şi Boe-mia, precum şi relaţiile diplomatice cu Bizanţul. Aceste anale mai vorbesc despre relaţiile strânse dintre împăratul bizantin Vasile I cu împăratul Ludovic Germanul. Partea ultimă a analelor se referă la diverse legături la curte, la ambasadele bizantine şi relaţiile bizantino-maghiare. F. Kurze, Annales Fuldenses = MGH SRG 7, Hanover, 1891; M. Hellmann, Bemerkungen zum Aussagewert der Fuldaer Annalen und anderer Quellen uber slavische Verfassungs-zustănde, în Festschrift fur Walter Schle-singer, ed. II, Beumann, voi. I, Cologne 1973-1974, p. 50-62; M. McCormick, Annales Fuldenses, în ODB, p. 103.
Anomeilor, Erezia. Grupare extremistă de sorginte ariană din sec. al IV-lea, care susţinea, împotriva doctrinei atanasiene şi niceene privind consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl, că Fiul este neasemănător cu Tatăl, fiind de substanţă diferită (eteroousios). Ei deosebeau voinţa creatoare a Tatălui de esenţa lui absolută şi neîmpărţită. Fondatorii grupării au fost Aetius* şi Eunomiu*. M. Albertz, Zur Geschichte der j ung-ari a-nischen Kirchengemeinschaft, Theologische Studien und Kritiken, 82, 1909, p. 205-278; Simonetti, p. 584; Idem, Anomeens, în DECA, I, p. 136-137; vezi: Aetius şi Eunomiu.
Scrierile anonime apolinariste. Este vorba de câteva documente care au circulat în sec. V, puse sub numele papii luliu I (337-352), provenind dintr-un mediu doctrinar apolinarist. Ele sunt prezentate sub forma unor scrisori enciclice, păstrate în greacă şi siriacă, Ia care se adaugă fragmente în latină, arabă şi armeană. Nu se ştie cine a fost autorul acestor documente. Aceste documente nu trebuie confundate cu un alt set de documente apolinariste, păstrate fragmen- r, tar. In numerotarea lui Lietzmann acestea sunt aranjate astfel: fragmente 185 (siriacă); 186 (latină, siriacă şi armeană), 187 (siriacă) şi 188-189 (arabă). Migne, PL 8, 876 A-B; Leonţiu de Bizanţ, în Migne, PG 86, 1948B; H. Lietzmann, Apol-linaris von Laodicea und Seine Schule, Tubingen, 1904, p. 158-163; J. Fleming - H. Lietzmann, Apollinarischen Schriften, Syrisch mit den griechischen Texten, AGG, N.F., 7,4, Berlin, 1904; E.Cava\canti,AnorrymeApollina-riste, în DECA, l, p. 137; Idem, Anonymes Apollinaristes, în DECA, I, p. 138; G. Feige, Apollinaristen, Anonyme, în LACL, p. 43.
Grup de scrieri anonime menţionate ca fiind de sorginte ariană, datorită ideilor teologice pe care le propun. Este vorba de: Omilia pseudo-Atanasie; Omilie anonimă despre feciorie; două omilii pseu-do-hrisostomiene; omilie anonimă la Bunavestire şi o serie de fragmente pe care un istoric arian necunoscut le-a extras din Cronicon pasc hale a lui Teo-fan* şi din alţi autori. Scopul acestui istoric a fost să continue Cronica lui Eusebiu până la moartea împăratului Valens. ANONIMUL DIN PIACENZA CPG II, 2080-2085 cu bibliografie; M. Simonetti, Anonymes ariens, în DECA, II, p. 138. Anonimul Se crede că Anonimul Gallus sau Anonimul din Gallia nu este altcineva decât unul din ucenicii lui Faust* de Riez, fost stareţ la o mănăstire din sud-vestul Ga-liei, căruia îi este atribuită o parte dintr-un material compus din 27 de Instrucţiuni, dintre care unele fuseseră atribuite Sf. Colomban*, iar altele lui Faust. Pe lângă acest document, au mai fost descoperita încă două fragmente, asemănătoare ca stil şi conţinut cu cele 27 de Instrucţiuni. Fragmentele aparţin unei predici 4espre înălţare şi unui scurt tratat despre Sf Treime. Migne, PL 80,220-260; CPL 978; G, Motan/ Deux pieces inedites du disciple de Faustede Riez auteur de soi-disant Jnstrucjtiones Colombani, în Revue Charlemagne I, 1881; p. 161-170; E. Prinzivalli, Anonyme Autorul unui jurnal de călătorie, intitulat Itinerarium, în care este descris un pelerinaj efectuat de către autor, în compania altor persoane, prin Palestina, ia Muntele Sinai, în Siria şi Mesopotamia. Documentul, scris între anii 560-570, s-a păstrat în două versiuni, una mai scurtă, iar alta mult mai detaliată, care pare a fi o redactare mai îngrijită a celei dintâi, realizată la o dată târzie, se crede, după reforma lui Pipin cel Scund, continuată de Carol cel Mare şi Alcuin. Migne, PL 72, 899-918; CPL 2330; CSEL 39, 159-218; CCL 175, 127-174; J. Gil-demeister, Antonini Placentini Itinerarium im unentstellten Text mit deutscher Obersetz-
ANONYMI CHILIASTAE IN MT FRAGMENTA ANONYMI CHILIASTAE IN MT FRAGMENTA ANTIM DE TREBIZOND ung, Berlin, 1889; G.F.M. Vermeer, Observatiom sur le vocabulaire du peleri-nage chez Egerie et chez Antonin de Plaisance, Nijmegen, 1965; C. Milani, Itinerarium Antonim Placentini. Un viaggio in Terra Santa del 560-570 d.C., Milano, 1977 (ediţie sinoptică şi traducere în italiană); J. Wilkinson, Pilgrims before the Crusades, London, 1977; S. Zincone, Anonyme de Plaisance, în DECA, I, p. 137-138 cu bibliografie; G. R6wekamp, Anony-mus von Piacenza, în LACL, p. 31-32 cu bibliografie. Anonimul sicilian Autor necunoscut, susţinător al lui Pela-giu, căruia îi sunt atribuite şase lucrări în care susţine necesitatea impunerii vieţii creştine ca normă fundamentală de conduită. El îl depăşeşte pe Pelagiu în modul de abordare a problematicii. Acest anonim a fost confundat, din pricina simpatiilor faţă de pelagianism, cu papa Sixt III. Este considerat ca sicilian, deoarece Sicilia, ca şi Roma, au fost deopotivă centre pelagiene. Migne, PLS1, 1687-1694; PLS, 2, 1375-1380; PLS l, 1330-1418; PLS, l, 1418-1457; PLS, l, 1457-1462; PLS l, 1464-1505; B.R. Rees, The Letters of Pelagius and his Followers, Woodbridge, 1991 cu trad. în engleză; W. Geerlings, Anonymus Sicilianus, în LACL, p. 32.
Este vorba de un document format din două fragmente cu un conţinut istoric, scrise de doi autori diferiţi. Un prim document, Origo Constantini, conceput de un autor păgân care a scris despre împăratul Constantin, în decursul sec. IV, şi un al doilea, Theodericiana, redactat de un autor creştin antiariari, care dă informaţii despre domnia lui Odoacru şi Teodoric, cuprinzând anii 474-526. Aspectele prezentate sunt importante pentru istoria Răsăritului. Documentul şi-a primit numele după primul editor, umanistul francez E. Valesius (Valois), care 1-a publicat în 1613 (Anonymus Valensianus sau mai corect Excerpta Valensiana). MGH, Auct. ant., 9, p. 7-11; C. Buchele, Ammianus Marcellinus, Stuttgart, 1854, p. 949-960 cu trad. în germană; J. Moreau, Excerpta Valensiana, BT, Leipzig, 1968; M. Simonetti, Anonyme Valois, în DECA, I, p. 138; B. Windau, Anonymus Valensianus, în LACL, p. 32 cu bibliografie. Anonimă, Scrierea: Versus contra Marcum Sf. Irineu face referire la opt versuri iambice scrise împotriva lui Marcus Magnus (Marcu cel Mare), personaj necunoscut, din ale cărui scrieri reţine câteva citate în monumentala sa lucrare împotriva ereziilor. Irineu reţine faptul că acest Marcu a fost 7ipecrpJ<>T;T|<;. Irineu, Adv. haer, 1,2; l, 13.3;1, 15, 6; 3, 17, 4; R. Hanig, Anonymus: Versus contra Marcum, în LACL, p. 32 cu trimitere bibliografică.
Sub titlul Anonymi Chiliastae in Mt Fragmenta ne sunt transmise cinci fragmente, probabil extrase dintr-un comentariu la Evanghelia după Matei. Primele trei fragmente (oraţe ne Jiatfuga vestra hieme vel sabbato; de adventu Christi Domini; de diem et hora nemo scit), abordează în mod tradiţional textul de la Matei 24, 20-44. Fragmentul referitor la Matei 13, 33 (De tribus mensuris), este interpretat în sensul capacităţii diferite de interpretare şi percepere a Cuvântului lui Dumnezeu. Episodul legat de negarea lui Petru (De Petro Apostolo - Matei 26, 31-34, 69-75), încearcă o justificare a gestului acestuia. Datarea textului, cât şi atribuirea unui autor rămân deschise. Migne, PLS l, 665-670; A. Souter, Reasons for Regarding Hilarius (Ambrosiaster) as the A ut hor of the Turner-Mercati Anecdoton, în JThS 5, 1904, p. 608-621; A. Pollastri, Nota all'interpretazione di Matteo 13, 33, Luca 13, 21 nel fragmenta incipit de tribus mensuris, SSR 3, 1979, p. 61-78; W. Geerlings, Anonymi Chiliastae in Mt Fragmenta, în LACL, p. 31 vezi şi bibliografia. Antidicomarianiţii Antidicomarianiţii, membri ai unei grupări sectare, care le poartă numele, menţionată de Augustin*, care nega pururea fecioria Maicii Domnului, susţinând că după naşterea lui lisus, ea a mai avut şi alţi copii cu losif. El îi mai identifică şi cu elvidienii, adepţii lui Elvi-dius*, care predicau aceeaşi învăţătură şi împotriva căruia Ieronim* scrie un tratat: De perpetua virginitate beatae Mariae. Augustin, Haer., 56, 84; Epifanie, Haer. 78; Ieronim, De perpetua virginitate beatae Mariae; F. Cocchini, Antidicomarianites, în DECA, I, p. 149.
lui Pavel, Faptele lui Petru, Păstorul lui Hermas, Epistola lui Barnaba şi Didahiile. Este adăugată şi Apocalipsa care era acceptată de unii şi respinsă de alţii. Aceste cărţi au fost numite de către Sixt de Sienne (m. 1569), pentru prima dată, deuterocanonice, termen preluat în lucrările care tratează problema inspiraţiei Sf. Scripturi. Eusebiu de Cezareea, Ist. bis., 3, 25, 3-7; 4, 26. 14; 6, 25.2; Chirii al Ierusalimului, Cateheze, 4, 33-34.35;R.F. Westcott, The Bible in the Church, 1864; M.J. Lagrange, Histoire ancienne du Canon du Nouveau Testament, 1933; A. Souter, The Text and Conon of the New Testament1, 1954; R.P.C. Hanson, Tradition in theEarly Church, 1962; M. Grant, The New Testament Canon, Cam-bridge History of the Bible, voi. I, 1970, cap. 10, p. 284-308; H. von Campenhausen, The For mat ion of the Christian Bible, 1972; A.C. Sundberg, The Old Testament of the Earfy Church, 1964; H. Hopfl, Introductio gene-ralis in S. Scripturam, Napoli-Roma6, 1958, p. 154-159, 170-176; Cross, Antilegomena, în ODCC, p. 64; E. Peretto, Antilegomenon, în DECA, I, p. 149-150.
Antim, episcop de Trebizond (după 518) şi patriarh de Constantinopol. în 532 participă la discuţia dintre episcopii ortodocşi şi severieni. Se retrage apoi ia Constantinopol unde duce o viaţă ascetică, însă, sub influenţa împărătesei Teodora, acceptă scaunul patriarhal după moartea lui Epifanie (535). Tot prin intermediul lui Teodora, el intră în relaţii cu Sever* de Antiohia, îmbrăţişându-i doctrina. Justinian îl depune din treaptă, iar apoi este excomunicat la sinodul din 536. A. împăratul ratifică actul de excomunicare în 536. Antim rămâne în palat unde duce o viaţă de ascet. După moartea Teodorei ANTIOH DE PTOLEMAIS ANTIOH DE PTOLEMAIS ANTIOHIA
în 548, relaţiile sale cu Justinian se îmbunătăţesc. De la Antim ne-au rămas o serie de fragmente dintr-un discurs monotelit adresat lui Justinian (în greacă), şi trei scrisori, adresate conducătorilor monofiziţi ai vremii (în siriacă). E.W. Brooks, CSCO, 84, p. 141-147, 163-168; CSCO 88, p. 96.100, 111-113 (trad. în latină); V. Grumel, Le regestes des actes du patriarchat de Constantinople, KadikOi-Bucarest, I, l, 1932, p. 228-231; DHGE, III, 533, n.8; S. Brock, The Conversations with the Syrian Orthodox Church under Justinian (532), OCP, 47, 1981, p. 87-121; D. Stiernon, Anthime de Trebizonde, în DECA, I, p. 140; B. Windau, Anthimus von Trapezunt, în LAC L, p. 32-33, cu bibliografie.
Yüklə 6,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|