Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte
Yüklə 6,5 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Apostolic, Crezul sau Simbolul
- Apostolice, Constituţiile
- Areopagitul, vezi Dionisie Areopagitul. Arianism
Aponiu Aponiu, scriitor latin, autor al unei Expo-sitio in Canticum Canticorum, despre care se crede că a fost scrisă Ia Roma la începutul sec. V. Despre Aponiu s-a sugerat că a fost de origine din Răsărit sau irlandez din sec. VII. Analiza textuală şi a preocupărilor autorului sugerează ca dată posibilă a scrierii acestei lucrări prima parte a sec. V. Aponiu a cunoscut comentariul lui Ipolit* al Romei, care urmează în interpretare tradiţia alegorică origenistă, şi prezintă o interpretare hris-tologică a Cântării Cântărilor, punând-o pe plan spiritual în legătură cu istoria mântuirii (Quasten). El proiectează conţinutul acestui text în perspectiva învăţăturii creştine privind unirea dintre Hristos şi sufletul credincios sau ca unire intimă între Cuvântul şi sufletul omenesc al lui lisus. învăţătura hristologică a lui Aponiu, permite şi mai mult pătrunderea în Apus a hristologiei lui Origen, anticipând, într-un anume mod, Cur Deus Homo a lui Anselm de Canterbury (Gril- Imeyer, 388). Deşi nu a avut o influenţă masivă în Apus, Aponiu a fost cunoscut de Grigorie* cel Mare şi Beda* Venerabilul (Quasten). Migne, PLS, I, 800-1031; CPL 194; J. Witte, Der Kommentar des Aponius zum Hohen-liede, (diss.), Erlangen, 1903; B. de Vregille-L. Neyrand, Apponius, Commentaire sur le Cantique des Cantiques, tome III (livres IX.XII), SCh., 430, Paris, 1998; U. Morrica, Stor ia della letteratura latina cristiana, III/1, Torino, 1932, p. 990, 997 şi urm.; A.G. Amatucci, Aponio, în EC, l, 1948, p. 1669 şi urm.; A. Grillmeyer, Christ in Christian Tra-dition, I, ed. 2-a, London, 1975, p. 384-388; Quasten, Patrology, IV, p. 565-566 cu bibliografie; B. Studer, Aponius, în DECA, I, p. 191-192; H. Konig, Apponius, în LACL, p. 48. Apophtegmata Patrum Apophtegmata Patrum. Colecţie de sentinţe sau învăţături ale Părinţilor din Egipt, adunate, probabil, către sfârşitul sec. al V-lea. Colecţia cuprinde învăţături, fapte şi minuni ale celor mai de seamă asceţi din deşertul egiptean. Se crede că înainte de a fi consemnate în scris, în limba greacă, aceste cuvinte sau învăţături au circulat în contextul unei tradiţii orale în limba coptă, în secolul al Vl-Iea colecţia a fost aranjată în ordinea alfabetică a părinţilor citaţi. Cele mai multe sentinţe sunt atribuite lui Pimen, Macarie* Egipteanul şi Antonie*. Există mai multe versiuni şi în limba siriacă. Sentinţele au fost traduse şi în latină de diaconul roman Pelagiu, devenit papă între anii 556-561, ipodiaconul loan, papă între 561-574, diaconul Pasclţasius şi stareţul Martin de Dumio. Publicarea în latină o datorăm iezuitului Rosweyde, Vitae Patrum. Această colecţie este un izvor nepreţuit pentru istoria spiritualităţii şi a Bisericii creştine. APOPHTEGMATA PATRUM APOSTOLICĂ, RÂNDUIALA APOSTOLICĂ, RÂNDUIALA APOSTOLICE, CONSTITUŢIILE Migne, PG 65, 71-440; Migne, PL 73-74; J.-C. Guy, Recherches sur la tradition grecque des Apophthegmata Patnim, Bruxelles, 1962; Palladiu, Histoire lausiaque, ed. de Dom Cuthbert Butler, Cambridge, 1904; A.J. Festugiere, Historia monachorum in Aegypto, Bruxelles, 1961; în siriacă: P. Bedjan, Acta Martyrwn et Sanctorum, VII, Paris, 1897; R. Draguet, Leş cinq recensions de l'Asceticon syriaque de l'Abbe hâd e, CSCO, voi. 189, 290, 293 şi 294, scrieri siriene 120-124, Louvain, 1968; L.Leloir, Paterica armenica a P.P. Mechitaristis edita (1855) nune latine reddita, în CSCO voi. 353 şi 361, Louvain, 1974 şi 1975; Quasten, Patrology, III, p. 187-189, cu o bogată bibliografie; I. G. Coman, Patrologie, III, p. 471-474; M. van Esbroeck, Apophthegmata Patrum, în DECA, I, p. 192-193; J. Pauli OSB, Apophthegmata Patrum, în L AC L, p. 45-46 cu bibliografie. Apostolic, Crezul sau Simbolul Crezul apostolic sau simbolul de credinţă sau mărturisirea de credinţă apostolică, prezintă, într-o expunere concisă, învăţăturile principale ale Bisericii, de aceea Quasten îl numeşte: 'compendiu de teologie al Bisericii'. Nu se cunoaşte data la care a fost redactat. Se pare că în forma actuală nu datează înainte de sec. al Vl-lea, deşi făptui că nu conţine o teologie elaborată, că nu face referire şi nu foloseşte limbajul teologic elaborat la sinoadele ecumenice, îl plasează cel puţin înainte de sinoadele ecumenice, dacă nu chiar în epoca apostolică, în secolul al IV-lea, Rufîn* scrie un comentar la simbolul apostolic. El spune că apostolii, înainte de a pleca la propovăduire şi inspiraţi de Duhul Sfânt, au crezut necesar să formuleze un scurt rezumat al doctrinei creştine, în explicarea simbolului, Sf. Ambrozie* împărtăşeşte această idee, subliniind faptul că acesta este format din 12 articole, corespunzând celor 12 apostoli. In sec. al Vl-lea întâlnim ideea că fiecare /\ articol aparţine unuia dintre apostoli. In Biserica Ortodoxă acest crez nu era cunoscut înainte de sec. al XV-lea. Arhiepiscopul grec de Efes, Marcus Euge-nicus, declară la Conciliul de la Ferrara (1438) că Bisericile Răsăritene nu cunoşteau acest simbol şi nici că ar aparţine apostolilor. Acest crez este folosit în prezent doar de Bisericile creştine din Apus. Din punct de vedere doctrinar, Crezul apostolic retine elementele de bază ale învăţăturii creştine: credinţa în Sf. Treime, hristologia, credinţa în Sfânta Biserică şi bineînţeles • credinţa în parusia Domnului, când va judeca viii şi morţii. Textul crezului: Cred în Dumnezeu cel atotputernic şi în lisus Hristos Fiul Său Unul-Născut, Domnul nostru, care S-a născut din Duhul Sfânt şi din Fecioara Măria, care a fost răstignit sub Ponţiu Pliat, a fost îngropat şl a treia zi a înviat din morţi, care s-a înălţat la ceruri şi stă de-a dreapta Tatălui, de unde va veni să judece viii şi morţii; şi în Duhul Sfânt, în Sfânta Biserică, în iertarea păcatelor, în învierea trupului, în viaţa veşnică. Einchiridion Symbolorum, coli. Denzinger, Umberg, 1947, p. 1-14; A. Hahn, Bibliothek der Symbole, ed. a 3-a, Breslau, 1897; Rufîn, Commentarius in Symboîum Apostolorum, Migne, P.L., 21, col. 337-373; A. C. McGiffert, The Apostles' Creed, 1902; Quasten, Patrology, I, p. 23-29, cu bogată bibliografie; I.G. Coman, Patrologie, I, p. 87-92. Apostolică, Rânduiala Rânduiala sau Regula apostolică. Document din perioada primară, probabil elaborat în Egipt, conţinând instrucţiuni şi norme privind practica bisericească şi disciplina morală. Este numit astfel, deoarece conţinutul este atribuit aposto- Iilor, care au luat cuvântul la Sinodul Apostolic, la care au participat Măria şi Marta. Este vorba de o compilaţie făcută de un necunoscător autentic al tradiţiei bisericeşti, întrucât îi plasează pe citeţi între diaconi şi preoţi. Textul a fost scris în greacă, în jurul anului 300, şi s-a păstrat în traducere latină, siriacă, coptă, etiopiana şi arabă. J.W. Bickell, Geschichte des Kirchenrechts, 1843, p. 107-132; T. Schermann (ed.), Die allgemeine Kirchenordnung, I, Paderborn, 1914, p. 12-34; fragmente în latină: E. Tidner (ed.), Didascaliae Apostolorum Canonun Ecclesiasticorum Traditionis Apostolicae Versiones Latinae, TU, LXXV, 1963, p. 107-113; G. Horner, The Statutes of the Apostles or Canones Ecclesiastici, 1904 (cuprinde versiunile arabă şi etiopiana cu trad. în engleză şi trad. în engleză a versiunii în coptă); A. von Harnack, Die Quellen der so-genannten Apostolischen Kirchenordnung, TU, II, heft 25, 1886; Quasten, Patrology, II, p. 119 şi urm.; Altaner-Stuiber, 1980, p. 254 şi urm cu bibliografie; Cross, Apostolic Chwch Order, The., în ODCC, p. 75; B. Steimer, Apostol'ische Kirchenordnung, în LACL, p. 46. Apostolică, Tradiţia Tradiţia'apostol i că, document care descrie detaliat riturile şi practicile în sec. al III-lea, probabil ale Bisericii de la Roma, cunoscut după o versiune etiopiana sub numele: 'Rânduiala Bisericii Egiptene', în 1906 sunt descoperite şi alte versiuni în bohairică, sahidică, latină şi arabă. Autorul acestei scrieri a fost Ipolit* al Romei, după cum se poate descifra din lista scrierilor sale săpată pe statuia sa, păstrată în Muzeul Vatican. Nu se cunoaşte originalul, însă textul este în prezent reconstituit pe baza unui manuscris latin din sec. al Vl-lea. J. Ludolf, Ad suam Historiam Aethiopicam Commentarius, Frankfurt a. Main, 1691 (în etiopiana); G. Dix şi H. Chadwick (ed.), The Treatise on Apostolic Tradition of St. Hippolytus of Rome,The Alban Press, Lon-don, 1992 cu bibliografie şi îndreptări; Hip-polyte de Rome, La Traditon apostolique d'apres Ies anciennes versions, Sch., 11 bis, introd. trad. et notes par. B. Botte, ed. 2-a, Paris, 1968; Cross, Apostolic Tradition, în ODCC, p. 76-77; I.G. Coman, Patrologie, I, p. 514-518.
Apostolice, Canoanele. O serie de 85 de canoane atribuite apostolilor, incluse în cap. VIII, 47, din Constituţiile apostolice. Autorul este necunoscut, probabil acelaşi autor din sec. al IV-lea care a elaborat şi constituţiile. Un număr de 20 de canoane se întemeiază pe canoanele sinodului de la Antiohia (? 341). Primele 50 de canoane au fost traduse în latină de Dionisie Exiguul*, fiind astfel încorporate în canoanele Bisericii de Apus. F.X. Funk, Didascalia et Constitutiones Apostolorum, (1905), I, 564-593; J. Gau-demet, Sources du droit de l'Eglise, Paris, 1985; I.G. Coman, Patrologie, I, p. 521; Cross, Apostolic Canons, The., în ODCC, p. 75; B. Steimer, Apostolische Canones, în LACL, p. 46 cu bibliografie.
Apostolice, Constituţiile, colecţie de legi bisericeşti, datând din cea de a doua jumătate a sec. al IV-lea, probabil de origine siriană. Cea mai amplă colecţie de norme legislative şi liturgice, constituţiile prelucrează şi combină, în cele opt cărţi care o formează, elemente din Didascalia Apostolorum*, Didahii* şi Tradiţia apostolică*. Astfel, primele 6 cărţi sunt o amplificare a Didascaliei aposto- APOSTOLICE, CONSTITUŢIILE APRINGIUS DE BEJA APRINGIUS DE BEJA ARABICI
Iilor; cartea a 7-a, capitolele 1-32 prelucrează materiale din Didahii; capitolele 33-49 conţin formule de rugăciuni, inclusiv rânduieli privind catehumenatul şi botezul (39-45) şi o listă a primilor epis-copi hirotoniţi de către apostoli (46). Cartea a 8-a se ocupă de problema haris-melor (cap. 1,2), de rânduielile de hirotonire (3-27) între care se află şi o liturghie euharistică (6-15) şi se încheie cu diverse prescripţii privind viaţa comunităţii creştine la care se adaugă cele 95 de canoane apostolice. Nu se ştie cine este autorul acestui document. Se crede că ar fi un arian sau apolinarist, trăitor în Siria în jurul anului 380. Constituţiile au format obiectul cercetărilor conciliului quinisext din 692 care le respinge, cu excepţia canoanelor apostolice care au fost traduse de Sf. Dionisie Exiguul*. Migne, PG l, 555-1156; F.X. Funk, Di-dascalia et Constituliones apostolorum, Paderbornae, 1905; F.X. Funk, Die apostolis-chen Constitutionen, Rottenburg, 1891; Altaner-Stuiber, 1980, p. 255 cu bogată bibliografie; Tixeront, Patrologie, p. 280-283; I.G. Coman, Patrologie, I, p. 520-521; B. Steimer, Apostolische Konstitutionen, în LACL, p. 46-47 cu bibliografie. Apostolici, Părinţi Părinţi Apostolici. Denumire dată scriitorilor creştini din sec. I şi prima parte a sec. al II-lea, despre care se ştie că au fost în contact direct cu apostolii sau au fost instruiţi de ucenicii direcţi ai acestora şi a căror învăţătură poate fi considerată ca ecou al propovăduirii apostolice (Quasten). Termenul a intrat în uz începând cu sec. al 17-lea, când J.B. Cotelier adună într-o colecţie scrierile următorilor scriitori bisericeşti: Barnabas*, Clement* Romanul, Ignaţiu* de Antiohia. Policarp* al Smirnei şi Herma*. Mai târ- ziu, la colecţie a fost adăugat autorul necunoscut al Epistolei către Diognet* şi Papias* din Hieropolis. Scrierile părinţilor apostolici se apropie ca stil de cel al epistolelor neotestamentare. Autorii au trăit în diverse părţi ale imperiului roman, iar operele lor au motivaţii speciale. Reţinem în special preocupările eshatologice ale acestor scrieri, accentul deosebit pus pe relaţia personală cu lisus Hristos şi dorinţa, adeseori mistică, nestăvilită de regăsire a comuniunii cu El. Migne, PG 1-2, V; O. Gebhardt, A. Harnack, Th. Zahn, Patrum Apostolicorum Opera, 1-3, Leipzig, 1875-1877; E.J. Goodspeed, Index Patristicus sive Clavis Patrum Apostolicorum, Leipzig, 1907 (vocabularul Părinţilor apostolici); Scrierile Părinţilor Apostolici, traducere, note şi indici Dumitru Fecioru, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, voi. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979 şi retipărire în afara colecţiei în 1995; D. Volter, Die apostolischen Văter, 2 voi. Leiden, 1904-1910;T.F. Torrance, The Doctrine of Gr ace in the Apostolic Fathers, 1948; L. W. Barnard, Studies in the Apostolic Fathers and their Background, Oxford, 1967; pentru doctrină vezi: Tixeront, Histoire des dogmes, I, 1905, cap. III, p. 115-163; Quasten, Patro-logy, I, p. 40-42 cu bibliografie bogată; I.G. Coman, Patrologie, I, p. 65-210; Cross, Apostolic Fathers, The., în ODCC,' p. 76. Apringius de Beja Exeget spaniol de la mijlocul sec. IV, autor al unui Comentariu la Apocalipsă. Nu este vorba de o lucrare strict originală, autorul bazându-se şi pe surse colaterale, în special pe Tyconius*. Interesant de reţinut că Apringius nu proiectează viziunea sa eshatologică în eshaton, ci ca dimensiune a istoriei Bisericii. Pentru el învierea celor drepţi este învierea bap-tismală prin credinţă, iar mia de ani esha- tologică este întreaga istorie a Bisericii. Totodată, el nu încearcă să elimine atitudinea creştină antiromană, ci o reiterează în sensul afirmării concepţiilor curente la acea vreme că femeia care stă călare pe spatele fiarei este Roma, că ruina Babilonului este în realitate ruina Romei. Migne, PLS 4, 1221-12248; CPL 1093; M. Ferotin, Apringius de Beja, Paris, 1900; A.C. Vega, Apringîi Tractatus in Apocalips am, El Escorial, 1941; M. Simonetti, Apringius de Beja, în DEC A, I, p. 198-199; E. Reichert, Apringius von Beja, în LACL, p. 48 cu bibliografie. Aquarieni Aquarieni (în lat. aquarii de Ia aqua). Nume dat de Augustin* şi Philaster* unor grupări sectare care foloseau Ia Sf. Euharistie apă în loc de vin pentru raţiuni ascetice. Practica folosirii apei în loc de vin la Euharistie a fost condamnată şi de Ciprian*. Teodoret* îi numeşte hydropa-rastatae. Mai târziu au fost identificaţi cu maniheii şi condamnaţi ca atare. Augustin, Haer., 64; Philaster, Haer. 77, P. Batiffol în Dictionnaire d'Archeologie Chre-tienne et de Liturgie, ed. F. Cabrol şi F. Leclercq, (1907-1953), col. 2648-2654; P. Lebeau, Le vin nouveau du Royaume, Paris-Bruges, 1966; F. Cocchini, Aquariens, în DEC A, I, p. 199.
Aquila. Autorul unei traduceri a Vechiului Testament în greacă, născut la Sinope în Pont, probabil rudă a împăratului roman Adrian (117-138), în timpul căruia a trăit. S-a convertit la creştinism în timpul şederii sale la Ierusalim, întrucât nu şi-a părăsit studiile astrologice, este excomunicat. Se converteşte la iudaism şi învaţă limba ebraică şi exegeza biblică rabinică. Traduce Vechiul Testament cu scopul de a înlocui textul grec al Septua-gintei care era folosit de creştini. Traducerea, încheiată probabil în 140, este literală, încercând să reproducă cât mai exact textul ebraic. Deşi, pe alocuri, este neclară, datorită redării literale a textului ebraic, ea a fost acceptată de către Ori-gen*, care a introdus-o în Hexapla, şi de Ieronim*. F. Field, Origenis Hexaplorum quae super-sunt, 2 voi., Oxford, 1871-1875; F.C. Burkitt, Fragments of the Book ofKings according to the Translation of Aquila, 1897; W. R Dickson, Aquila, art. în Smith-Wace, I, p. 150-151. Ara Ara. Scriitor sirian despre a cărui viaţă nu cunoaştem nimic. Este autorul a două * lucrări: împotriva magilor şi Scarabaei, împotriva lui Bardesanes*. Ebedjesu, în Assemani, BO III, 230; Duval, p. 346.
Arabici. Nume dat de Augustin* (Haer.,83) unei secte arabe din sec. al Hl-lea, descrisă şi de Eusebiu (Ist. bis., VI, 37), care susţinea că atât sufletul cât şi trupul mor împreună şi sunt înviate împreună, învăţătura lor a fost discutată şi respinsă la un sinod la care a participat şi Origen. Data sinodului este incertă, probabil în timpul domniei Iui Gordian (238-244) sau a lui Fi lip (244-249). De Arabicorum Haeresi, în J. F. Budde, Miscellanea Sacra, I, Jena, 1727, 538 şi urm.; J. Scherer, Entretien d'Origene avec Heraclide, SCh 67, p. 30, 37; P. Nautin, Origene, Paris, 1977, p. 94-96; F. Cocchini, Arabiens, în DECA, I, p. 207-208. ARATOR ARCADIE DE CIPRU ARCADIE DE CIPRU ARIANISM
Arator Arator. Poet latin din sec. VI, originar din Liguria. A studiat sub îndrumarea lui Laurentius, Arhiepiscop de Milan, şi la şcoala lui Deuterius. Este trimis în misiune în Dalmaţia pe lângă Teodoric Ostro-gotul în 526, când se impune în mod deosebit datorită culturii şi elocinţei sale. în timpul războiului lui Justinian împotriva goţilor, merge la Roma, unde papa Vigiliu îl hirotoneşte subdiacon, iar la solicitarea acestuia compune şi citeşte în public poemul hexametric, intitulat His-toria Apostolica ex Luca expressa sau De actibus apostolorum (titlu incert), în două cărţi. Lectura publică a poemului a început la 13 aprilie 544 şi a durat aproximativ patru zile. Poemul, centrat în jurul vieţii şi activităţii Sf. Apostoli Petru şi Pavel, a fost precedat de două epistole, în distih elegiac, una adresată stareţului Florinus şi alta papei Vigiliu şi se încheie cu un distih adresat prietenului său Partenie. Historia apostolica nu este una din cele mai izbutite opere literare latine, stilului poetic şi limbajului lipsindu-le supleţea şi imaginaţia artistică. Editio princeps Historia Apostolica, Milan, 1469; Migne, PL 68, 63-252, prefaţă şi note de Arntzen, 1769; P. McKinley, CSEL, 72, 1951; A. Ansorge, De Arătare veterum poet-anim latinoruin imitatore, Brelsau, 1914; D, Kartschoke, Bibeldichlung, Munchen, 1975, p. 53-58; 72-74, 93-97; Tixeront, Patrologie, p.474; Alîaner-Stuiber, 1980, p. 499; S. Constanza, Arator, în DECA, I, p. 208-209; J. Schwind, Arator, în LACL, p. 48-49 cu bibliografie.
Este vorba de o cronică scrisă între anii 550-560 de către Meshiha Zekha, cuprinzând istoria oraşului Arbela, capitala provinciei Abiadene din Persia. Primul episcop al cetăţii a fost Mar Pequidas, hirotonit de cătra Mar Addai*, apostol a! Domnului. La elaborarea lucrării sale, autorul a folosit Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea. Multe din afirmaţiile făcute de autor, au fost confirmate de diverse documente istorice, deşi unele relatări prezintă evenimente care par a fi imaginare şi neconforme cu istoria bisericească. De subliniat faptul că această cronică afirmă ca practică hirotonia prin punerea mâinilor, iar în ceea ce priveşte ritualul baptismal, săvârşirea Botezului în numele Sf. Treimi, în legătură cu acest document, există şi părerea că este un fals care îi aparţine orientalistului A. Mingana (F. Rilliet). A. Mingana, Sources syriaques, voi. l, Msiha-Zkha, Leipzig, 1907 şi cu traducere în germană; E. Sachau, Die Chronik von Arbela, ein Beitrag zur Kenntnis des ăltesten Christentums im Orient, Abh. d. Kgl. Preuss. Ak. d. Wiss. Jahrg., 1915; Baumstark, p. 134-135; Ortiz de Urbina, p. 210-211 cu bibliografie. Arcadie de Cipru Arcadie de Cipru (f 640), arhiepiscop de Constanta în Cipru, autor al Laudatio S. Georgii, lucrare care s-a păstrat în mai multe manuscrise. Autorul meţionează în lucrare intervenţia Sf. Gheorghe la eliberarea Bisericii de sub opresiunea arabă şi persană. Alte vieţi de sfinţi au fost redactate folosindu-se ca model Laudatio, cum ar fi: Laudatio a Sf. loan Vladi-mir(BHG 2195). Sf. loan* Damaschinul atribuie Laudatio lui Arcadie, deşi se pare că ar exista anumite inconsecvente în datare. Migne, PG, 94, 1393-1396; CPG, III, 7983-7984; K. Krumbacher, Der heilige Georg in der griechischen Uberlieferung, Munchen, 1911, p. 78-81; J. Delehaye, Leş Saints
Numele lui Archaeus apare într-un fragment pascal descoperit într-un manuscris arab, ca fiind episcop de Leptis Magna (Tripoli). Fragmentul afirmă că duminica este ziua învierii şi ca atare ziua sfântă când se sărbătoresc şi Pastile creştine. Se pare că acest text aparţine lui Irineu din Lugdunum (Lyon). Migne, PG 5, 1489-1490; H. Jordan, Werwar Archaeus? în ZNTW, 13, 1912, p. 157-160; V. Loi, Archaeus, în DECA, I, p. 211; R. Hoffner, Archaeus, în LACL, p. 49.
Archelaus, episcop de Charchara în Mesopotamia despre care se relatează că a avut două dispute cu Mani* (Manes), fondatorul maniheismului, în prezenţa unor arbitri care au decis în favoarea lui. Evenimentul şi conţinutul dezbaterilor sunt menţionate în Acta Archelai. Acest document îi aparţine însă, după ultimele cercetări, lui Hegemonius*, iar data scrierii lui este imediat după primul sinod ecumenic, deoarece autorul foloseşte termenul de homoousios şi înainte de 348, deoarece Ciril* al Ierusalimului îl menţionează în catehezele sale (6, 20 şi urm.). CPG, II, 3570; Routh, Reliquae sacrae, voi. V, Oxford, 1848, p. 3-206; E.C. Cowell, Archelaus, art. în Smith-Wace, I, p. 152-153. Quasten, Patrology, III, p. 353-358.
Arianism. Una din cele mai puternice erezii din istoria Bisericii creştine, numită astfel după numele întemeietorului ei, Arie*. Este vorba, în principal, de o erezie hristologică, întrucât neaga divinitatea lui Hristos şi prezintă în mod greşit relaţia dintre Hristos şi Tatăl, întrucât propovăduieşte o învăţătură eronată şi despre Duhul Sfânt, putem spune că arianismul pune în discuţie întreaga dogmă a Sf. Treimi, de altfel dogma centrală a creştinismului. Cearta ariană nu a fost un simplu război al cuvintelor, învăţătura promovată de arieni este o formă subtilă de păgânism, care L-a înlocuit pe Hristos, Logosul necreat, Fiul lui Dumnezeu, cu o făptură creată, cu un semizeu. Totodată, L-a separat pe Dumnezeu de lume, făcând imposibilă mântuirea prin Hristos. Tensiunea porneşte din Alexandria, Arie câştigând o serie de adepţi, printre eâre cel mai de seamă a fost Eusebiu* al Nicomidiei*. După ce Constantin* cel Mare îl învinge pe Liciniu (323) şi ajunge stăpân peste întreaga lume romana, conştient de primejdia pe care o reprezenta tensiunea de la Alexandria, îl trimite pe Hosius*, episcop de Cordoba, pentru a împăca cele două tabere. Misiunea eşuează, iar împăratul Constantin* convoacă un prim sinod ecumenic care se va ţine la Niceea, 325. Erezia ariană este condamnată în unanimitate. Discuţiile apar însă în momentul în care se încearcă modalitatea de expunere a credinţei ortodoxe privind relaţia dintre Dumnezeu Tatăl şi Logosul divin, lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, sugerându-se atât formula bk Trjg ovaiag tov Uarpog, cât şi termenul 6/^oovoiog - deofiinţă cu Tatăl, sugestie adoptată nu fără mari tensiuni. Intrigile nu s-au încheiat. Atana-sie*, episcopul Alexandriei şi campionul sinodului de la Niceea, este trimis în exil ARIANISM ARIANISM
ARIE în 339. La moartea lui Constantin (337), partea de răsărit a imperiului este încredinţată lui Constantin II, care îşi încurajează episcopii să conceapă un nou crez care să-1 depăşească pe cel de la Niceea, faţă de care Bisericile din Asia şi cea siriană aveau unele ezitări. Cele cinci crezuri, care au fost formulate, au un numitor comun: opoziţia faţă de formula ata-nasiană şi faţă de crezul niceean şi mai ales faţă de termenul o^oovaiog. La 341 are loc sinodul de la Antiohia ţinut în Biserica de Aur. Biserica creştină se divide acum în două tabere: cea de Apus accepta crezul niceean, iar cea Orientală susţinea că în crez nu trebuie să existe nici un cuvânt nescripturistic. Uciderea lui Constantin II (340) şi intrarea părţilor de răsărit ale imperiului sub conducerea lui Constans, susţinător al lui Atanasie, schimbă echilibrul. La insistenţele lui Constans, se ţine un sinod la Sardica la 343, cu participarea unor episcopi din ambele tabere. Sinodul a fost un eşec, întrucât nu s-a ajuns la nici o înţelegere, între 346-356, cele două tabere, deşi la suprafaţă făcuseră pace, se pregăteau pentru o nouă confruntare. Atanasie s-a întors din exil în aclamaţiile publicului. La Antiohia, Leonţiu* împărtăşea în taină idei ariene, iar la Roma decedează papa luliu, apărător al crezului niceean şi este urmat de Liberius, un personaj lipsit de fermitate, între timp, este asasinat şi Constans, sprijinitorul lui Atanasie, de uzurpatorul Magnentius. Venirea la tron a lui Constantius nu a fost de bun augur pentru niceeni. Acesta îl ia ca sfătuitor pe Valens, episcop de Mursa în Pannonia, adept înfocat al arianismului, în consecinţă Atanasie este alungat de armată din Alexandria Ia 356, iar la 357 va fi redactat, Ia Sirmium, primul crez arian, numit de Harie* de Poitier 'blasfemia de la Şir- • * mium'. In anul 359, sub presiunea impe- rială, vor fi ţinute două sinoade, unul de episcopii apuseni, la Ariminum, iar altul de cei orientali la Seleucia, şi în consecinţă, crezul arian va deveni doctrina oficială a imperiului, marcându-se prin aceasta triumful arianismului. Reacţiile nu întârzie să apară. Arienii încep să se dividâ în tabere. Unii încearcă să ducă doctrina ariană la concluziile ei logice. Unii, printre care Aetius* şi ucenicul său Eunomiu* de Cizic, susţineau că, dacă Fiul nu era Dumnezeu în acelaşi sens ca Tatăl, El nu îi poate fi nici asemenea. Partida acestora poartă numele de ano-tnaei*. Alţii, cum a fost Acaciu* de Ce-zareea, afirmau că Fiul putea fi asemenea Tatălui, de unde numele de homeeni*. O altă grupare era cea condusă de Vasile* de Ancyra, succesoare a acelor conservatori care s-au opus lui Atanasie. Toate aceste grupări erau pregătite să accepte termenul de ovcria în legătură cu doctrina despre Dumnezeu. Temându-se să nu cadă în sabelianism, dacă acceptă termenul de ojuoovcriog, aceste partide au propus în schimb termenul oţioiotiaiog -asemenea la fiinţă cu Tatăl. Această mişcare de apropiere faţă de crezul niceean a fost numită semi-arianism. Arienii şi homeeni i au încercat să zdrobească definitiv partida ortodoxă a niceenilor la sinodul de la Constantinopol din 360. Totuşi, arianismul va intra în colaps odată cu moartea împăratului Constantius (361), care le-a fost susţinător. Atanasie revine din nou la Alexandria şi ţine un sinod reuşind să ajungă la reconciliere. El cere arienilor moderaţi să recunoască sinodul de la Niceea şi să respingă arianismul, în Apus, împăratul Valentinian a restabilit credinţa ortodoxă, în timp ce în Răsărit, actul de restabilire a fost împiedicat o vreme de împăratul arian Valens. Atanasie se stinge din viaţă în 373. Lucrarea sa a fost preluată însă de marii teologi capadocieni: Vasile* cel Mare, Grigorie* de Nyssa şi Grigorie* de Nazianz, care deschid drumul victoriei credinţei ortodoxe. Aceasta va triumfa sub împăratul Teodosie, la sinodul al doilea ecumenic de la Constantinopol din 381. Arianismul şi sem i arianism u l au dăinuit un răstimp în rândul triburilor vizigote, ostrogote, vandale, burgunde şi longobarde. Prin convertirea la credinţa ortodoxă a francilor (496), arianismul va fi treptat abandonat de triburile teutonice. El nu va dispărea definitiv din istorie, răbufnind în variate forme în gândirea şi scrierile unor teologi şi gânditori din Apus în sec. al XVII-lea şi al XVIII-!ea. Arianismul din aceste secole a fost urmai de antitrini-tarismul protestant şi apoi de unitaria-nism. H. M. Gwatkin, Studies in Arianism, 1882; ed. a 2-a 1900; idem, The Arian Controversy, 1889; P. Schnellmann, Der Anfang des aria-nischen Streits, Helsingfors, 1904; G. Bardy, Recherches sur saint Lucien d'Antioche et son ecole, Paris, 1936; Aloys Grillmeier, Le Christ dans la tradition chretienne, traduit de l'anglais par soeur Jean-Marie, o.p. et Mo-nique Saint-Wakker, Leş Editions du Cerf, Paris, 1973, p. 215-225 et passim; arianismul englez: Nelson, Life of Bull, 1713; Abbey and Overton, English Church in the Eighteenth Century, 1878, cap. VIII; Dale, History of English Congregationalism, ed. a 2-a, 1907; F. J. Foakes-Jackson, Arianism, art. în ERE I, p. 775-786; H.G. Opitz, Urkunden zur Geschichte des arianischen Streits, Berlin, 1934; E. Boularand, L'heresie d'Arius et la foi de Nicee, I-II, Paris, 1972-1973; M. Sirnonetti, La crisa ariana nel IV secolo, Roma, 1975; R. Lorenz, Arius ju-daizans? Vntersuchungen zur dogmen-geschichten Einordnung des Arius, G6t-tingen, 1979; R. Williams, Arius, Heresy and Tradition, London, 1987; M. Simonetti, Arius, Arianisme, în DECA, I, p. 238-244; C. Kannenkiesser, Arianisme, în J.-Y. Lacoste (ed.), Dictionnaire critique de theologie, Paris, PUF, 1998, p. 85-87.
Yüklə 6,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|