Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte



Yüklə 6,5 Mb.
səhifə15/123
tarix07.01.2019
ölçüsü6,5 Mb.
#91379
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   123

Atanasie II de Balad

Atanasie II de Balad (sec. VII), patriarh iacobit (684-688/9). A studiat la Ken-neshre sub îndrumarea lui Sever* Se-bokht. în activitatea sa, el a continuat preo­cupările magistrului său, dedicându-se muncii de traducere din operele greceşti, teologice şi filosofice, la mănăstirea Beth Malka din Tur-Abhdin, sau la Nisibe,

A

unde a activat o vreme ca preot. In anul 645 traduce în siriacă Isagoge a lui Por-firiu, cu o introducere bazată pe prefaţa comentariului grec al lui Ammoniu. Mai editează o versiune a unei Isagoge ano­nimă, iar la solicitarea Iui Matei, episcop de Alep şi a lui Daniel, episcop de Ede-ssa, se angajează la traducerea selectivă a epistolelor lui Sever* de Antiohia, dintre care a supravieţuit doar cartea a şasea. A tradus o parte din omiliile Sf. Grigorie* de Nazianz. De la el ne-a mai rămas o



scrisoare enciclică privind raporturile dintre creştini şi musulmani. A fost ales patriarh în 684 şi decedează în 688/9. Dionisie de Tell-Mahre plasează data morţii în anul 704.

Assemani, BO, II, 335; Bar Hebraeus, Chron. eccl., I, 287, 293; Isagoge a lui Porfîriu a fost editată de A. Freimann, Berlin, 1897; cartea a şasea cu epistolele lui Sever editate cu trad. în engleză de W. Brooks, London, 1903; F. Nau, ROC 14, 1909, p. 128-130; Wright, p. 106; Chabot, p. 83-84; Duval, p. 251-252; Baumstark, p. 256-257; Urbina, p. 183.



Atanasie I Camelarius sau Atanasie Gammal

Patriarh iacobit (necalcedonian) între anii 594-595. A decedat în anul 630/1. S-a născut la Gammala şi a devenit monah la mănăstirea Kenneshrin. Ca patriarh a avut reşedinţa la mănăstirea Mar Zakai,



r*.

în apropiere de Callinikos. In 609/610 s-a reconciliat cu Biserica soră monofizită din Egipt, în 616/7 participă la negocie­rile doctrinare de la Mabbug/Hierapolis, în prezenţa împăratului Heraclie, care eşuează. Mihai! Sirianul menţionează câteva din scrisorile sale. Lui Atanasie îi este atribuită Viaţa lui Sever de Antiohia, care s-a păstrat în întregime în traducere etiopiana. Un oarecare Daniel, considerat episcop de Alep sau de Edessa, i-a scris viaţa. Dacă acesta a fost Daniel de Alep, atunci se pare că el a fost hirotonit de patriarhul Chiriac (793-817). Viaţa, prezentată rezumativ de M i hai l Sirianul şi păstrată într-un manuscris de la Berlin, se bazează pe textul lui Daniel.

E.J. Goodspeed-W.E. Crum, PO 4, p. 578-718 cu trad. în engleză; E. Sachau, Ver-zeichnis der syrischen Handschriften der Koniglichen Bibliothek zu Berlin, Berlin, 1899, p. 523-524; Michel le Syrien, Chro-nicon, ed. de Chabot, Paris, 1900, p. 388;

Baumstark, p. 185-186; Urbina, p. 170; M. van Esbroeck, Athanase Gammal, în DEC A, l, p. 291-292; P. Bruns, Athanasius I. Ca­melarius, în LACL, p. 63.



Atenagora Atenianul

Atenagora Atenianul. Apologet şi filosof creştin din sec. al II-lea. A trăit în timpul împăratului Marc Aureliu. De la el ne-au rămas două lucrări, o apologie, intitulată: Solie pentru creştini şi un tratat Despre învierea morţilor. Apologia a fost adre­sată împăraţilor Marc Aureliu, Antonin şi Aurelius Commodus, cu scopul de a răspunde celor trei acuze aduse creşti­nilor: de ateism, incest şi antropofagie, în cel de al doilea tratat, susţine posibili­tatea învierii trupurilor, cu argumente exclusiv filosofice. Ca scriitor, Atena­gora s-a impus prin stilul sau clar şi prin tăria argumentelor. Este primul gânditor creştin care elaborează o apărare filoso­fică a doctrinei creştine despre Dum­nezeu.

I.C. T. Otto, Corpus apologet, christ. saeculi secundi, VII, p. 1.291; E. Schwartz, Athena-gorae Libellus pro christianis. Oratio de resurrectione cadaverum, T.U., 4, 2, Leipzig, 1891; Din scrierile filosofului şi apologetului creştin Atenagora Atenianul, traducere, note şi indice de Pr. Prof. T. Bodogae, în Apologeţi de limbă greacă, Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, Ed. Instit. Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1980, p. 369- 388; B. Pou-deron, D'Athenes ă Alexandrie. Etudes sur Athenagore et Ies origines de la philosophie chretienne, Bibliotheque Copte de Nag Hammadi, serie Etudes n° 4, Quebec-Louvain, 1998; L.W. Barnett, Athenagoras, Paris, 1972 cu bibliografie; Spencer Manşei, Athenagoras, art. în Smith-Wace, I, p. 204-207; Quasten, Patrology, I, p. 229-236; I.G. Coman, Patrologie, l, p.345-354; P. Nautin, Athenagore, în DECA, I, p. 292; P. Pilhofer, Athenagoras, în LACL, p. 63-64 cu bibli-

ATENAGORA ATENIANUL

ATTO

ATTO


AUDOENUS


ografie; W. Kinzig, Athenagoras, în RGG, 4 Aufl., Bd. I, 1998, p. 887.

Atenodor sau Athenodoros

Episcop în provincia Pont, fratele mai mic al Sf. Grigorie* Taumaturgul. Infor­maţii despre el găsim Ia Eusebiu*, lero-nim* şi Nichifor Calist S-a născut la Neocezareea în jurul anului 215. îşi însoţeşte fratele în călătoriile sale de for­mare şi frecventează împreună cu el şcoala lui Origen din Cezareea. Revenit în Pont este numit episcop, însă nu se ştie cu exactitate sediul său episcopal. Par­ticipă la primul sinod (264-265) împotri­va lui Pavel* de Samosata. Scrie un tratat intitulat: De hebraismo, din care s-au păstrat trei fragmente în Sacra Parallela. Suidas* îi atribuie alte două lucrări: Dis­curs despre întrupare (Oratio de incarna-tione) şi Discurs despre credinţă (Oratio de flde).

K. Holl, fragmente vornicănischer Kirchen-vâter aus den Sacra Parallela, Leipzig, 1899, p. 101; Eusebiu de Cezareea, Ist. bis., 6, 30; 7 , 14 şi 28; Ieronim, De vir. ///., 65; Nichifor Calist, Ist. bis., 6,27; DHGE, V, col. 43-44; P. Nautin, Origene, Paris, 1977, p. 81, 85; E. Prinzivalli, Athenodore, în DECA, I, p. 294-295; B. Windau, Athenodorus, în LACL, p. 64 vezi şi bibliografia.

Atticus (Atic)

Atticus (f 425), patriarh de Constan-tinopol, originar din Sevastia, Armenia, crescut şi educat în erezia pnevmato-mahă*. Ajungând la Constantinopol se converteşte la Ortodoxie. Opozant al Sf. loan Gură de Aur*, îi urmează lui Arsa-cius (m. 404) în scaunul patriarhal de Constantinopol. După moartea Sf. loan* Hrisostom, îl repune pe acesta în diptice, spre marea supărare al Iui Chirii* al Ale-

xandriei, îl alungă din Constantinopol pe Celestius, prietenul lui Pelagiu, şi a păs­trat legături cu Fer. Augustin* şi cu Bise­rica Armeană. Scrierile sale, relative ca extensiune, îi atacă pe nestorieni, pela-gieni şi mesalieni. S-au păstrat fragmente din predica sa asupra Sf. Treimi în Doc­trina Patrum, iar în Actele sale, dintr-o scrisoare dogmatică adresată lui Euspy-chius (Ad Eupsychium) asupra Dum-nezeirii lui Hristos. Cât priveşte epistola sa către Sahak* cel Mare, există îndoieli privind autenticitatea ei. Lui Atticus îi aparţine revizuirea în latină a canoanelor sinodului de la Niceea pe care le trimite sinodului din Cartagina (419).

Migne, PG 65, 649 şi urm., 716-721; PG 77, 348-352; Grumel, Leş regestes des ades du Patriarchat de Constantinople, Kardikoi-Nucarest, I, l, 1932, 35-48; CSEL, 88, Wien, 1981, p. 32-38; G. Bardy, Atticus de Cons­tantinople et Cyrille d'Alexandrie, în Fliche-Martin, IV, 1937, p. 149-162; Bardenhewer, III, 1912, p. 361 şi urm,; Edmund Venables, Atticus, art. în Smith-Wace, I, p. 207-209; Altaner-Stuiber, 1980, p. 323, 339; D. Stiernon, Atticus, în DECA, I, p. 295; U. Hamm, Atticus von Konstantînopel, în LACL, p. 64-65 bibliografie.



Atto

Atto (885-961) a fost episcop de Vercelli începând cu anul 924 şi unul dintre ca-noniştii şi teologii remarcabili ai vremii. Scrierile sale includ un comentariu extins Ia Epistolele pauline, în care s-a inspirat din Augustin*, Ieronim*, Claudiu de Turin etc., precum şi o colecţie de canoane bisericeşti. S-au păstrat parţial unele scrisori şi omilii ale sale.

Migne, PL 134, 9-916; Opera, ed. de C. Buronzo del Signore, 2 voi. Vercelli, 1768; E. Pasteris, Attone di Vercelli ossia el piti grande vescovo e scrittore italiano del seco-

Io X, Vita ed opere con uno studio sulle sue prose ritmiche recentemente scoperte dall'au-tore, 1925; A. Fliche, La Reforme gregori-enne, I, SSL, VI, 1924, p. 61-74; Cross, Atto, în ODCC, p. 106.

Aubert, Autpertus (Authpertus)

Abate al mănăstirii Monte Cassino (834-837), cunoscut pentru remarcabila sa artă oratorică şi cultura deosebită, în Chro-nicon Casinense găsim menţionat sub numele său nonnulla opuscula etpulchri sermones. în mod cert îi aparţine predica De Sancto Matthia. îi mai sunt atribuite: omilia Ades t nobis, dilectissimi, la Adormirea Maicii Domnului, alte câteva la Naşterea Sf. Fecioare şi la sărbătoarea tuturor Sfinţilor.

Migne, PL, 173, 1022; Pierre Diacre, De Viris illustribus Casinensis Coenobii, c. 13; Migne, PL 173, 521; PL, 129, 1023-1034; Sermo 208, în Migne, PL 39, 2129; Am­brozie Autpert în Migne, PL 89, 1291; Baluze, Miscellaneorum libri VII, voi. I, 1678, p. 382; U. Chevalier, Repertoire bio-bibliographique, \, 364; M. Măhler, Aubert, în DSp. I, col. 1098.

Audenţiu

Audenţiu, episcop de Toledo (385-395). După Ghenadie*, este autorul unei lucrări, De fide adversus omnes haere-şes, împotriva ereziilor majore ale vre­mii: manihei, sabelieni, arieni şi bono-sieni sau fotinieni. Defide a lui Audenţiu conţine textul primar al simbolului de credinţă de la Toledo.

A.C. Vega, De Patrologia Espanola, Bol. R. Acad. Hist., 169, 1972, 263-325; E. Romero Pose, Audence, în DECA, I, p. 296.

Audiani

Sectă rigoristă întemeiată de Audius, creştin mirean, care s-a separat de Bise-

rică pe motiv că preoţii deveniseră prea secularizaţi. Audienii au fost acuzaţi de învăţături antropomorfiste cu privire la Dumnezeu, împăratul Constantin îi pune în afara legii şi îi exilează în Sciţia, unde aceştia întreprind activităţi misionare printre goţi.

Epifanie, Haer. 70; Teodorei, Ist. bis., IV, 10; L.E. Iselin, Audios und die Audianer, în Jahrbiicher ftir protestanţische Theologie, XVI, 1890, p. 298-305; G. Bareille, DTC I, 1903, col. 2265-2267; Cross, Audiani, în ODCC, p. 106.



Audoenus

Audoenus (609/10-684), numit Dado (Ouen sau Ouein, Audoin şi Owen), a fost arhiepiscop de Rouen. S-a născut în anul 609/10 la Sancy lângă Soisson şi a fost educat în familie. Tânăr fiind, a fost trimis la curtea regelui Clothaire II, Unţje se împrieteneşte cu Sf. Eligius, mai ales datorită înclinaţiilor pe care şi acesta le avea pentru viaţa monahală şi ascetică. Sub Dagobert deţine funcţia de cancelar, în 634, întemeiază o mănăstire numită Resbac, azi Rebais, însă regele Dagobert îi interzice să devină monah. Este hiro­tonit preot, iar în 641 episcop de Rouen. Ca episcop încurajează învăţământul şi construieşte mai multe mănăstiri, orga­nizând şcoli şi centre de asistenţă carita-tivă. îndeplineşte o serie de misiuni diplomatice pe lângă regii merovingieni, izbutind să încheie pacea între francii din Austrasia şi Neustrasia. De la el au rămas două scrieri: Viaţa Sf. Eligius care, deşi nu se păstrează în forma sa originală, este un important document pentru istoria vremii sale. Mai există apoi într-un manuscris şi Viaţa Sf. Remi şi fragmente din diverse lucrări mai puţin importante.

B. Krusch, MGH, Scriptores Rerum Merovingiarum, IV, 1902, p. 634-741

AUDOENUS

AUGUSTIN, FERICITUL

AUGUSTIN, FERICITUL


(conţine ediţia critică a Vieţii Sf. Eligius); E.P. Savage, în AnBoll. V, 1886, p. 67-146; C. Deeds, Audoenus, Sf., în Smith-Wace, I, p. 214-215; Cross, Ouen, Sf., în ODCC, p. 1017.

Augustalis

Scriitor african care a compus o paschalie, Laterculus, care indica data Sf. Paşti între anii 213-312. A fost primul care a adoptat ciclul pascal bazat pe 84 de ani. Calculul său a fost folosit în Africa până la sfârşitul sec. IV, când a fost revizuit de Agriustia*. Opera sa s-a pierdut, însă ea poate fi reconstituită în linii mari din lucrarea anonimă Computus Cartha-ginemis, a. 455, scrisă în al şaselea an al domniei lui Genseric.

CPL 2273; B. Krusch, Studien zur christlich-mittelalterlichen Chronologie, I, Leipzig, 1880, p. 5-23, 138, 150 Krush reconstituie calculul la p. 17-19; DHGE V, 414; V. Loi, Augustalis, în DECA, I, p. 297; B. Windau, Augustalis, în LACL, p. 65 vezi bibliografia.

Augustin, Fericitul

Fericitul Augustin (354-430), episcop de Hippo. S-a născut la Tagaste în Africa de Nord (Algeria), la anul 354, într-o fami­lie mixtă: tatăl, Patritius, păgân, iar mama, Monica, creştină. Este educat de mama sa în credinţa creştină. Dotat cu inteligenţă deosebită, face studii străluci­toare la Tagaste, la Madaura şi în cele din urmă la Cartagina, unde studiază dreptul. Predă gramatica la Tagaste (374) şi reto­rica la Cartagina (375-383), apoi la Roma (384) şi în cele din urmă la Milano (384-386), în calitate de profesor. Poseda vaste cunoştinţe de limba, literatura şi cultura latină. Nu cunoaştea decât foarte puţin greaca, iar punica, deloc, în pofida educaţiei creştine primită de la mama sa

şi atras de cunoaşterea raţională, aban­donează credinţa creştină şi se alături maniheilor datorită raţionalismului de­clarat al acestora care excludea credinţa, pentru că promova un creştinism pur şi spiritual care excludea Vechiul Testa­ment, dar şi mai ales pentru soluţia radi cală în problema răului oferită de aceştia Dar mai presus de toate el a îmbrăţişai maniheismul pentru înţelepciunea care i-a fost făgăduită în acest context, pentru presupoziţiile lui metodologice şi meta­fizice, şi pentru raţionalismul, materialis­mul şi dualismul lui. Nu după multă vre­me devine nemulţumit de maniheism, şi se îndreaptă spre scepticism: "pentru oarecare vreme la cârma corăbiei mele s-au aflat academicii", mărturisea el Regăseşte credinţa creştină sub influenţa Sf. Ambrozie, care i-a deschis ochii în legătură cu inconsistentele doctrinare ale maniheismului, dându-i cheia pentn interpretarea Vechiului Testament, în acelaşi timp, se dedică lecturii fllosofîei neoplatonice tradusă de Marius Victoria în august 386, se converteşte definitiv la creştinism. Se botează de Sf. Paşti în anul 387, împlinind prin aceasta dorinţa şi rugăciunile arzătoare ale mamei sale, De laMilan pleacă spre Roma. Când ajun­ge la Ostia, mama sa se îmbolnăveşte şi moare. Rămâne la Roma până la moartea lui Maxim (388), preocupat fiind de viaţa monahală şi scrierea de cărţi, în acelaşi an se întoarce în Africa, la Tagaste, unde pune în practică, împreună cu un grup de prieteni, un program de viaţă ascetică, în timpul unei vizite la Hippo, cu scopul de a găsi un loc adecvat pentru o aşezare monahală, este luat de un grup de creştini şi dus la episcopul locului, Valerius, care îl hirotoneşte preot în 391. O dată hiro­tonit preot, el se dedică vieţii monahale, continuând să aprofundeze teologia şi să predice, în 395, este hirotonit episcop

vicar de Hippo, iar după moartea lui Valerius ajunge titular al diocezei de Hippo unde va rămâne până la moarte, care survine în timpul asediului cetăţii de către vandali. Biserica Apuseană îl con­sideră 'sfânt', iar Biserica Ortodoxă, 'fericit'.

Augustin a lăsat o operă deosebit de vastă, acoperind domenii teologice, filo­sofice şi literare diverse, în Retracta-tiones, el menţionează doar 232 de cărţi, în timp ce Possidius, în Indexul pe care îl anexează la Vita Augustini, dă o listă de 1030 de cărţi, scrisori şi tratate. Ambele liste sunt însă incomplete. Dintre lucrările sale cele mai reprezenta­tive rămân Mărturisirile (Confessiones) şi Despre Cetatea lui Dumnezeu (De Civitate Dei). Prima lucrare, scrisă între anii 397-400, este concepută ca o auto­biografie, descriind viaţa sa până la mo­mentul convertirii, în acelaşi timp fiind şi o operă de filosofic, teologie, mistică şi poezie. Despre Cetatea lui Dumnezeu este cea de a doua capodoperă augusti-niană, concepută ca o sinteză a gândirii sale filosofice, teologice şi politice. Motivul scrierii acestei opere îl constituie acuza păgână împotriva creştinismului şi mai ales căderea Romei sub Alaric la 410. Păgânii susţineau că Roma a căzut pentru faptul că zeii păgâni nu mai erau veneraţi în cetate. Ca răspuns, Augustin relevă deosebirile fundamentale dintre păgânism şi creştinism, realizând o stră­lucită analiză a relaţiei dintre creştinism şi lume. Cartea poate fi considerată ca una din cele mai izbutite expuneri a filo­sofici creştine a istoriei. Lucrarea a fost redactată între anii 413-426. La aceste capodopere, mai adăugăm următoarele lucrări, nu de mai mică importanţă: De Trinitate, lucrarea teologică principală a lui Augustin care a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra teologiei trinitare

apuseană. De doctrina Christiana, care a servit ca model pentru Sentinţele (Sen-tentiae) medievale, cât şi pentru herme­neutica biblică. Menţionăm apoi, scrie­rile împotriva maniheilor, donatiştilor şi a pelagienilor, bogata lui corespondenţă, predicile, colecţia de dialoguri filosofice, înainte de moarte, Augustin îşi reeva­luează întreaga sa operă în Retractatio-nes (Retractări sau Revizuiri), în două cărţi. Este vorba de un nou gen literar, al autocriticii literare, unic în istoria litera­turii vechi şi medievale. El trece în revistă toate lucrările sale până la 427, arătând motivele, data la care a fost scrisă fiecare şi în cele din urmă notând greşelile care s-au strecurat şi făcând îndreptările necesare. Importanţa lui Augustin rezidă mai ales în înţelegerea profundă pe care el o are asupra adevărului credinţei creştine, pe care îl apără împotriva a trei mari mişcări eretice: maniheismul, donatismul şi pelâ-gianismul. în scrierile sale împotriva ma« niheismului, el pune temelia unei meta­fizici care va influenţa gândirea scolasti­cilor. Contra dualismului maniheic, care postula existenţa unui agent al răului opus din veşnicie unui Dumnezeu bun, el afirmă natura esenţial bună a întregii creaţii. Dumnezeu este singurul creator al tuturor lucrurilor pe care le susţine în viaţă. Răul este lipsa binelui. Răul fizic rezidă în imperfecţiunea creaturilor, iar cel moral izvorăşte din libertatea de voinţă. Erezia donatistă ameninţa integri­tatea Bisericii creştine din Africa. In lupta împotriva acestei mişcări, el a fost obligat să dezvolte doctrina despre Biserică, despre Sf. Taine şi despre har, dincolo de limitele cunoscute până la el, influenţând profund teologia apuseană. Prin Biserică el înţelegea comunitatea credincioşilor zidită pe temelia aposto­lilor, sau comunitatea celor drepţi în



AUGUSTIN, FERICITUL

AUGUSTIN, FERICITUL




pelerinaj prin această lume de la Abel şi până la sfârşitul lumii, sau comunitatea celor predestinaţi să trăiască în fericita nemurire. Primul aspect se referă la fap­tul că Biserica este una, apostolică, sfân­tă şi catolică sau sobornicească. El a fost un adevărat apostol sau teolog al unităţii, pe care o vedea ca o comuniune deplină de credinţă, viaţă sacramentală şi iubire. Erezia, schisma şi păcatul se ridică îm­potriva acestei întreite comuniuni. Ereti­cul nu este doar cel care greşeşte în afir­marea credinţei, ci cel care se opune în­văţăturii Bisericii. "Căci cei care nu iu­besc unitatea Bisericii nu au iubirea lui Dumnezeu". Cel de al doilea aspect se referă la prezenţa în sânul Bisericii atât a celor drepţi, cât şi a celor păcătoşi. Bise­rica este sfântă şi cu toate acestea nu îi împiedică pe cei păcătoşi de a fi în ea, căci aceştia nu contaminează virtutea celor drepţi. Separarea definitivă între drepţi şi păcătoşi se va face la sfârşitul lumii. In această perspectivă, el vede Biserica ca o comunitate a celor aleşi sau predestinaţi, vrând să spună că păcătoşii sunt doar 'aparent' în Biserică, la fel şi cei drepţi care nu perseverează pe calea adevărului. Prin aceasta Augustin nu neagă că şi aceştia sunt în 'sânul Bise­ricii' şi că nu trăiesc în aceeaşi 'comuni­tate' sub conducerea aceluiaşi 'păstor', şi că nu sunt fii ai Iui Dumnezeu. Chiar dacă El ştie care le va fi soarta, aceştia vor fi mereu fii ai Săi. Biserica este aici

A

pe pământ împărăţia tui Dumnezeu, deşi în mod imperfect: "Acolo unde se află cele două categorii (răi şi buni), se află Biserica, iar acolo unde sunt doar cei din a doua (categorie) se află Biserica vii­torului...Prin Curmare, în această lume Biserica este împărăţia iui Hristos şi îm­părăţia Cerurilor". Există buni şi în afara Bisericii, aceştia însă nu vor fi părtaşi ai mântuirii. Cât priveşte statul, Augustin



acceptă că autoritatea acestuia este de la Dumnezeu, însă ea este validă numai în măsura în care este întemeiată pe drep­tate, care include adorarea adevăratului Dumnezeu. Statul poate fi un instrument în lupta împotriva ereziei şi a schismei, Cea de a treia erezie, cu care s-a con­fruntat Augustin, a fost pelagianismul. în 410 este informat că Pelagius îi atacase o afirmaţie din confesiunile sale (Conjt-ssiones X, 29 [40]). Acest lucru a de­clanşat o aprigă controversă care evoca învăţătura augustiniana despre căderea protopărinţilor, păcatul original şi pre-destinaţie. Augustin învaţă că omul a fost creat şi înzestrat cu anumite daruri supra­naturale, pe care însă le pierde prin căderea în păcat a lui Adam. în con­secinţă, omul suferă de o boală morală ereditară şi este legal vinovat de păcatul lui Adam. Din această stare el poate fi mântuit numai prin harul lui Dumnezeu. Sarcina harului este să înlăture obsta­colele care împiedică voinţa de la să­vârşirea faptelor bune şi să fugă de rău Aceste obstacole sunt: necunoaşterea sau ignoranţa şi slăbiciunea, întrucât slăbiciunea este mai mare, harul ajutatei este mai degrabă mişcarea voinţei, decât luminarea intelectului. Harul este nece­sar pentru evitarea păcatului şi pentru întoarcerea la Dumnezeu şi realizarea mântuirii. Harul se obţine prin rugăciune, de unde necesitatea rugăciunii. Harul singur face posibilă observarea porun­cilor. Dumnezeu nu porunceşte imposi­bilul, însă prin porunca lui ne sfătuieşte ceea ce putem să facem, cerând şi ceea ce nu putem face, iar pentru aceasta ne ajută, prin harul Său, să săvârşim şi ceea ce este dincolo de putinţa noastră, căci, spune Augustin, "El (Dumnezeu) nu părăseşte pe cineva, dacă El (Dumnezeu) nu este părăsit" (De. nat et gr., 26, 29), întreaga omenire nu este altceva decât "o

masă de păcat" (messa pecati), din sânul căreia Dumnezeu a ales unele suflete spre a primi îndurarea Sa nemeritată. Pentru problema celor aleşi şi a celor nealeşi nu există altă explicaţie, decât inscrutabila înţelepciune a lui Dum­nezeu, iar copiii care mor nebotezaţi merg în locul veşnicei pierzanii. Acest aspect al învăţăturii lui Augustin a fost puternic influenţat de experienţa harului atotputernic al lui Dumnezeu pe care per­sonal a simţit-o în viaţa sa. De fapt, acest aspect va avea un mare impact şi în gândirea reformatorilor, în special a lui J. Calvin.

Confruntarea cu cele trei erezii a făcut ca o mare parte din opera Iui Augustin să aibă un caracter polemic, ceea ce însă nu reduce cu nimic importanţa ei covârşi­toare pentru istoria teologiei creştine în ansamblul ei şi mai ales pentru teologia şi spiritualitatea apuseană. Acest lucru se datorează atât faptului că el a apărat temeliile teologice ale vieţii spirituale, în special în legătură cu lucrarea harului divin, cât, mai ales, pentru că a dezvoltat şi examinat cu atenţie punctele esenţiale ale acestei vieţi, accentuând relaţia ei intimă cu marile taine creştine: Sf. Trei­me, Hristos, Biserica şi justificarea. De aceea,se poate spune că teologia lui Augustin este în acelaşi timp trinitară, hristologică, eclesiologică, antropologică şi biblică. Pe lângă influenţa în teologie, trebuie să subliniem faptul că Augustin a modelat întreg evul mediu până în seco­lul al XlII-lea şi chiar după redesco­perirea lui Aristotel de către Toma de Aquino, prezenţa lui în teologia şi filosofia europeană a fost mult mai preg­nantă decât este îndeobşte recunoscut.

Migne, PL 32-47; Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinontm, Pragae, Lipsae, Vindobonae, începând cu 1887; Corpus Christianorum Latinorum, Turnhout-Paris; în

Bibliotheque Augustinienne, Oeuvres de S. Augustine, text latin et traduction frangaise, Paris începând cu 1948; Fericitul Augustin, Scrieri Alese, partea întîi, Confessiones -Mărturisiri, trad. şi indici de Nicolae Barbu, introd. şi note loan Rămureanu, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1985; De Civitate Dei. Cartea I, trad... de Leon Băncilă, Speranţa, Bucureşti, 1907; Despre cultul lui Dum­nezeu. Traducere. Cartea X-a din De Civitate Dei a Fer. Augustin, trad. Popa M. Marin, Speranţa, Bucureşti, 1907; Despre moarte şi transmisiunea ei în omenire. Cartea XIH-a din De Civitate Dei şi Despre nemurirea sufletului (De immortalitate animi). Opere ale Fer. Augustin. Traduceri... de Ion N. Popescu, Speranţa, Bucureşti, 1907; Despre judecata cea din urmă din opera De Civitate Dei a Fer. Augustin, trad... de loan î, Roş-culeţ, Tipografia Regală, Bucureşti, 1907; Poujoulat, Histoire de S. Augustin, ed. a 7-a, Paris, 1886; H. I. Marrou, Saint Augusim et la fin de la culture antique, Paris, 1938 şî trad. în Ib. rom. Humanitas, Bucureşti, 1997; I. Bochet, Le statut de l'histoire de la philosophie selon la Lettre 118 d'Augustine f Dioscore, în Revue des etudes augustinj-ennes 44, 1998, p. 49-76; V.E. Drecoll, 'DU Entstehung der Gnadenlehre Augustins, Tubingen, 1999; idem, Studying Augustine. An Overview of Recent Research, în Augustine and His Critics, ed. de R. Dodaro şi G. Lawless, Routledge, London, 2000, p. 18-34; M. Fiedrowicz, Augustin, Enarra-tiones in Psalmos, în Lexikon der theologi-schen Werke, Stuttgart, 2000; A. Fitzgerald, Augustine through the Ages. An Encyclo-pedia, Grand Rapids (Michigan), Cambridge (UK), 1999; A. Furst, Augustine im Orient, în Zeitschrift fur Kirchengeschichte 110, 1999, p. 293-314; C. Harrison, Christian Truth and FracturedHumanity. Augustine in Context, Oxford, 2000; B. Neil, Neo-platonic Influence on Augustin's Concept ion of the Ascent of the Soul in 'De quantitate animae', în Prayer and Spirituality in the Early Church, voi. 2, ed. de P. Allen-M. Mayer-L,

AUGUSTIN, FERICITUL

AURARIUS DE TOLEDO

AURARIUS DE TOLEDO

AUSONIUS (AUSONIU)




Cross, Brisbane, 1999, p. 197-215; A. Pollastri, Lafede negii scritti di s. Agostino, în Dizionario di spiritualitâ biblico-patristica 22, Roma, 1999, p. 277-301; N, P. Brown, Augustine of Hippo, Berkeley C.A., Uni-versity of California, 1967; N.J. Tochia, Creatio ex nihilo and the Theology of St. August i ne, The Anti-Manicheism a Polemic and Beyond, American University Studies, Peter Lang, New York, 1999; M.-A. Vannier, Leş avatars de l'augustinisme, în Revista augustiniana 50, 1999, p. 133-142; H. Chad-wick, Augustine, New York, Oxford Uni­versity Press, 1986; E. Gilson, The Christian Philosophy of Saint Augustine, New York, Randam House, 1960; C. Kriwan, Augustine, London, Routiedge, 1989; I.G. Coman, Pa-trologie, (1956), p. 250-263; O. Barden-hewer, IV, p. 434-511; F. Cayre, op. cit., I, p. 597-697; Quasten, Patrology, IV, p. 342-461, cu bibliografie bogată; A. Trape, Augustine d'Hippone, în DECA, I, p. 299-308; W. Geerlings, Augustimis, în LACL, p. 65-85 cu bibliografie; M.-A. Vannier, Augustin, în Dictionnaire critique de theoiogie, Paris, PUF, 1998, p. 105-108.

Yüklə 6,5 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   123




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin