Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Augustinus Hibernicus

Numele lui Augustinus Hibernicus apare în legătură cu lucrările incerte atribuite Fericitului Augustin*, despre el neştiin-du-se nimic, în afară de faptul că a fost irlandez. Ii este atribuită o lucrare exe­getică în trei cărţi: De mirabilis Sacrae Scriptiirae, care datează din sec. VII, precum şi un Comentariu la epistolele soborniceşti, în De mirabilis el prezintă evenimentele extraordinare menţionate în Sf. Scriptură.

Migne, PL 35, 2149-2002; CPL 1123; M. Simonetti, Scripturae>. Un traltato irlandese sui mira­col i nelle Sacra Scriitura, RomBarb 4, 1979, p. 225-251; M. Spinelli, Augustinus Hiber­nicus, în DECA, I, p. 311.

Aunacharius de Auxerre

Aunacharius devine episcop de Auxerre în 567 şi rămâne în scaun până în 605. Este fratele lui Austrenus, episcop de Orleans, şi prieten al lui Loup, episcop de Sens. De la el provin canoanele accep­tate de sinoadele din 585 şi 592, care privesc organizarea bisericească. A par­ticipat la sinoadele de la Paris, din 573 şi de la Macon (581, 585). Iscăleşte, împre­ună cu alţi ierarhi, scrisoarea privind răzmeriţa de Ia mănăstirea Sf. Cruce din Poitiers. In acelaşi an face un pelerinaj la Sf. Martin de Tours. A convocat şi ţinut un sinod Ia Auxerre, la o dată care ne este necunoscută, însă un rezumat al docu­mentelor sinodului se păstrează în bio­grafia sa. De la el se mai păstrează o scrisoare adresată preotului african Ştefan, căruia îi cere să scrie vieţile Sf. German şi Amator.

Migne, PL 72, 767 şi urm.; BHL 805-806; L. Duchesne, Fastes episcopaux de î'ancienne Gaule, II, Paris, 1899, p. 446; V. Saxer, Aunachaire d'Auxerre, în DECA, I, p. 312; G. Rfiwekamp, Aunacharius von Auxerre, în LACL, p. 86 vezi bibliografia.

Aurasius de Toledo

Aurasius a fost episcop de Toledo proba­bil din 603 şi până în 615, când încetează din viaţă. Se pare că a fost un predicator incisiv şi persuasiv. Din nefericire, de la el s-a păstrat doar o scrisoare împotriva comitelui de Totedo, Froja (Frogan), care manifesta certe tendinţe iudaizante. Este vorba de Epistula adFroganes. El obţine un decret regal împotriva acestuia, pe care îl confirmă în calitatea sa de ierarh al diocezei toledane.

W. Gundlach, MGH, Epitolae, 3,689 şi urm.; CPL 1296; I. Gill, Miscellanea Wisigothica, Sevillia, 1972; L.A. Garcia Moreno, Proso-

pografia del reino visigodo de Toledo, Salamanca, 1974, p. 113; J. Orlandis, D. Ra-mos-Lisson, Die Synoden aufder Iberischen Halbinseln, Paderborn, 1981; M. Diaz y Diaz, Aurasius de Tolede, în DECA, p. 312; E. Reichert, Aurasius von Toledo, în LACL, p. 86.

Aureiian de Arles

în 546 ajunge episcop de Arles, iar mai apoi, la solicitarea lui Childebert, devine vicar al scaunului apostolic în Galia. Este fondatorul mănăstirii Sf. Petru din Galia, unde impune reguli monahale inspirate din rînduielile monahale concepute de Caesar de Arles. Participă la sinodul de la Orleans din 549 şi se adresează papii Vigiliu în problema celor Trei Capitole. Se păstrează răspunsul papii Vigiliu la această epistolă. Regulele sale monahale au influenţat, la rândul lor. Regula Tar-natensis şi Regula sau rânduiala lui Ferreolus. De la el se mai păstrează o scurtă epistolă adresată regelui Theu-debert I. A decedat la Lyon în 551 unde fusese transferat ca episcop.

Migne, PL 68, 385-406 - regula monahală; PL 69, 41 răspunsul papii Vigil şi în Jaffe, 925; CPL 1055, 1844-1846; PLS 4, 1203-1206; MGH Epistolae, 124; CCL 117, 426-428;C. de Clercq, La legisiation religieuse, Louvain, 1936; V. Desprez, Regles monas-tiques d'Occident, Bellfontaine, 1980; A. Hamman, Aurelianus d'Arles, în DECA, I, p. 312; C. Kasper, Aurelianus von Arles, în LACL, p. 86.

Aureliu de Cartagina

Aureliu de Cartagina (t 430), prieten apropiat al lui Augustin. Despre el cu­noaştem puţine lucruri. A fost fratele lui Fortunat diaconul, menţionat de Paulin. La întoarcerea sa în Africa, Augustin* îl

găseşte pe Aureliu diacon Ia Cartagina (388). A fost ales episcop în ultima de­cadă a sec. IV. în această calitate el par­ticipă la sinodul de la Cartagina din 397, iar în 416 prezidează sinodul provincial african şi este semnatar al primei scrisori către papa Inocenţiu I, prin care se con­damna pelagianismul. Aureliu ia o atitu­dine fermă şi faţă de papa Zosim, care nu avea o atitudine tranşantă faţă de Pelagiu şi Celestius, după cum reiese din hotă­rârile conciliilor africane pe care le-a prezidat, cele din 418 şi din 419. Tot în problema pelagiană, la cererea lui Ho-noriu şi Teodosie, prezidează sinoadele din 421 (Mansi, IV, 447-452), 424 (Mansi, III, 839-844) şi 426 (Mansi, IV, 517-528). De la el ne-au parvenit puţine scrieri: o circulară: De damnatio Pelagii atque Caelestii, din 419, şi scurte inter­venţii la sinoadele locale la care a parti­cipat (Mansi, III, 699-843). A decedat în Cartagina în 430. Fără îndoială, AureHu a fost o personalitate deosebită, credin­cios apărător al credinţei creştine împo­triva ereziilor şi un bun păstrător al tradiţiei. Sf. loan* Hrisostom este printre cei care i-au apreciat în mod deosebit viaţa şi activitatea,

Migne, PL, 20, 752-756; 1009-1014; PI, 56, 418; PL, 50, 423-427; CPL, 393-396; DHGE, 5, 726-738; M.G. Mara, Aurelius de Carthage, în DECA, I, p. 313-314; W. Geerlings, Aurelius von Karthago, în LACL, p. 86-87.

Ausonius (Ausoniu)

Ausonius (310-394). Numele său este Magnus Decius Ausonius; poet de limbă latină. Este de origine galo-roman, năs­cut Ia Burdigala (Bordeaux). Studiază în oraşul natal şi mai apoi la Toulouse. Funcţionează la Burdigala ca grammati-cus şi apoi rhetor până în 364, când

AUSONIUS (AUSONIU)

AUTHENTIKOS LOGOS

AUTHENTIKOS LOGOS

AUXENŢIU DE DUROSTOR


Valentin îl cheamă spre a fi tutorele fiu­lui său, Graţian. Face carieră politică, ajungând prefect praetorian şi consul în 379. După moartea lui Graţian (384), Ausonius se retrage la Burdigala. A fost un apropiat al lui Paulin* de Nola, căruia îi scrie patru scrisori în versuri, pentru a-1 convinge să nu îmbrăţişeze viaţa mona­hală şi să nu se retragă în Spania (389). Paulin îi va răspunde după patru ani, sub­liniind ferm seriozitatea hotărîrii luate. Faptul că Ausonius a încercat să-1 con­vingă pe Paulin de Nola să nu devină monah creştin, ne face să credem că nu a fost creştin. De altfel, problema credinţei sale a rămas încă nerezolvată. Se crede că el a fluctuat între păgânism şi creşti­nism. Totuşi, opera sa de maturitate dezvăluie nuanţe ale unei mărturisiri de credinţă creştină. Epigramele sale - Ver-sus paschales pro Augusto., Oratio ma-tutina şi Oratio versibus rhopalicis, sunt scrise în spirit creştin. Dintre poemele sale cele mai importante reţinem Mo-sella, în care descrie regiunea Moselle şi oraşul Trier. Ephemeris descrie o zi din viaţa autorului. Regăsim în această lu­crare din urmă, ceea ce am putea numi 'o mărturisire de credinţă' sub forma unei rugăciuni adresată primelor două Per­soane ale Sfintei Treimi. La acestea se adaugă cele 25 de Epistolae, adresate unor diverşi prieteni. Interesante sunt epistolele către prietenul său Paulin de Nola în care sesizăm o sensibilitate sufletească deosebită.

Migne, PL 19, 823-958; K. Schenkel, MGH, Auctor antiqu., V, 2, Berlin, 1883; Nora K. Chadwick, Poetry and Letters in Early Christian Gaul, 1955; E. M. Young, Auso­nius Decimus Magnus, art. în Smith-Wace, I, p. 230-232; P. de Labriolle, La correspon-dance d'Ausone et de Paulin de Nole, Paris, 1910; H.A. Gărtner, Ein Gebet in Keulen-versen, în E. Campi-L. Grane-A.M. Ritter .), Oratio. Dos Gebet in patristischer und

reformatorischer Sicht (=FS A Schindler), GCttingen, 1999, p. 43-51; K. Smolak, Dos Morgengebet des Ausonius (Ephemeris 3), în Augustinianum 66, 1999, p. 113-126; idem, 'Beim Wort genommen'. Zum Umgang mit romischen Dichtungen in Spâtantike und Mittelalter (Ausonius undCarmina Burana), în Wiener Studien 114, 2001, p. 519-534; Altaner-Stuiber, (1966), p. 406 şi urm.; Bardenhewer, III, p. 436-400; Tixeront, Patrology, p. 361; Altaner-Stuiber, 1980, p. 406 şi urm.; Quasten, Patrology, IV, p. 278-281 cu bibliografie bogată; C. Riggi, Ausone, în DECA, I, p. 314-315; M. Skeb OSB, Ausonius, în LACL, p. 87.

Auspiciu de Toul

Episcop de Toul la mijlocul sec. V. împreună cu Loup de Troyes, a fost reco­mandat de către Sidoniu Apollinarie, lui Arbogast, guvernator de Trier, pentru a-1 instrui pe acesta în legătură cu îndatori­rile sale. Se păstrează una din scrisorile pe care Sidoniu, deja în exil în 475-476, i le-a adresat. De la Auspiciu de Toul a rămas o Epistola metrica, unul din pri­mele documente de acest gen, adresată lui Arbogast, în care îi fixează diverse norme de conduită creştină.

Migne, PL 61, 1005-1008; CPL 1056; MGH, Epistolae, 3.1, p. 135; Poet. lat., 4-2, p. 614; W. Gundlach, în CCL 117, 442-447; A. Hamman, Auspicius de Toul, în DECA, I, p. 315; C. Kasper, Auspicius von Toul, în LACL, p. 87 cu bibliografie.

Authentikos Logos

Authentikos Logos este titlul unui docu­ment coptic păstrat în Biblioteca de la Nag Hammadi. Ea conţine un tratat de­spre soarta sufletului într-o lume căzută în materialitate. Authentikos Logos dez­voltă o învăţătură neoplatoniciană despre suflet, ceea ce ne face să credem că

provine din cercurile alexandrine şi datează probabil de la sfârşitul sec. II.

J.E. Menard, L 'Authentikos Logos, Louvain, 1977 (text coptic şi trad. franceză); P. Che>ix, Concordance NHC VI, Louvain, 1993; P. Bruns, Authentikos Logos, în LACL, p. 87. Vezi NAG HAMMADI.

Autpertus (Ambrosius)

Călugăr şi abate benedictin care a dece­dat la mănăstirea sa din sudul Italiei în anul 778/9. Este de origine din Franţa, probabil din Provence. Se pare că a atins un nivel înalt de excelenţă intelectuală, întrucât îl întâlnim între favoriţii lui Pipin, ca tutore al lui Carol şi arhicance-lar la curtea imperială. Părăseşte acti­vităţile mundane, retrăgându-se la mă­năstirea benedictină de pe malul râului Vulturnus (Voltorno) în sudul Italiei, construită de fraţii Paldo, Tato şi Jason, ajunsă la mare strălucire în sec. VIII şi până în a doua jumătate a sec. IX, când a fost distrusă de către sarazinii care au invadat Italia venind din Africa de Nord între anii 872-882. Aici se dedică studiu­lui Sf. Scripturi şi al Părinţilor latini, în ultima parte a vieţii sale conduce mănă­stirea în calitate de abate. Autpertus a scris o serie de comentarii biblice. Dintre acestea Tritheim a descoperit urmă­toarele: In Cantica Canticorum, lib.I; In Psalteriam, lib. I; Donum Sapientiae, Epistolarum ad diversos, lib. I; De cupi­ditate, lib. I; In Apocalypsin Joannis, lib. decern, considerată ca fiind cea mai im­portantă lucrare a sa. I-au mai fost atri­buite o serie de tratate, omilii şi scrieri haghiografice dar care, după câte se pare, nu îi aparţin, iar unele s-au pierdut. A nu fi confundat cu Autpertus sau Aubert* din sec. IX.

Migne, PL 89, 1265; J.G. Cazenove, Autpertus, în Smith-Wace, I, p. 232-233.

Auxentiu de Durostor

Auxenţiu de Durostor (sec. I V-V?), epis­cop arian, istoric bisericesc şi biograf, reprezentant al Şcolii literare de la Dunărea de Jos. S-a născut într-o locali­tate pe teritoriul actual al Munteniei, în prima jumătate a sec. IV şi a decedat la Mediolanum (Milano) la sfârşitul sec. IV sau în primii ani ai sec. V (Diaconescu). Devine fiu duhovnicesc al lui Ulfîla, care, după cum mărturiseşte el însuşi, 1-a luat de la părinţii lui şi 1-a educat în spi­ritul valorilor creştine, transformându-1 într-un bărbat erudit şi bun predicator. Educaţia i-a fost făcută probabil în şcoala lui Ulfîla, unde a învăţat atât gotica, cât şi latina, el devenind scriitor de limbă la­tină. A fost numit episcop de Durosto-rum şi rămâne în scaun până înjurai anu­lui 383, când împăratul Teodosie ia măsuri drastice împotriva arianismului. Se refugiază la Mediolanum (Milano), unde scaunul episcopal era deţinut de Auxenţiu*, înflăcărat arian, iar la curtea imperială era încă în viaţă împărăteasa Justina, mare apărătoare a arianismului. După moartea lui Auxenţiu, comunitatea ariană de aici rămâne fără conducător. Cu sprijinul împărătesei Justina, el preia conducerea acesteia, sub denumirea de Auxenţiu II. Prima lui mişcare a fost de a pune mâna pe cele două biserici princi­pale din oraş, prin aceasta intrând în con­flict cu Sf. Ambrozie*, care relatează pe larg isprăvile acestuia. Astfel, el ne spu­ne că, Auxenţiu avea obiceiul de a-şi schimba numele, în Sciţia s-a numit Mercurinus, iar la Milano, Auxenţiu, împrumutând acest nume pentru a înşela poporul: 'acum are deja două nume; dacă s-ar duce de aici în altă parte, şi-ar da un al treilea nume'. Prin aceasta, Ambrozie voia să scoată în evidenţă caracterul schimbător al lui Auxenţiu. De la Auxenţiu a rămas Epistula defide vita et obitu Wulfilae, în care se găsesc

AUXENTttJ DE DfjRbSTOR

AVITUS, ALCIMUS AECDICIUS

AVITUS, ALCIMUS AECDICIUS

AVRAAM DE BETH RABBAN

date importante despre viaţa, opera şi doctrina lui Ulfîla. Dacă este adevărat, după cum afirmă Auxenţiu, că partea doctrinară a epistolei a fost dictată de Ulfila, înseamnă că el are o contribuţie fragilă sub aspect dogmatic. Ca aspecte importante prezentate de epistola lui Auxenţiu, reţinem datele istorice despre Ulfila, informaţiile referitoare la ţinutul din Dacia şi România unde se aflau goţii, iar din punct de vedere lingvistic, se poate descifra perioada de trecere de la limba latină propriu-zisă la limbile ro­manice naţionale.

Migne, PLS, I, 703-707; CPL, 691; Sch. 267, 236-251; Aus der Schule des Wuifilas, Aîtxenti Durostorensis, Epistula defide, vita et obitu Wulfilae, în Zusammenhang der Dissertatio Maximinio contra Ambrosium, herausgegeben von F. Kauffînann, Texte und Untersuchungen zur altgermanischen Reli-gionsgeschichte, Strasburg, 1899; lorgu Stoian, Auxenţiu, episcop de Durostor, Bucureşti, 1938; Sf. Ambrozie, Sermo contra Auxentium de basilicas tradendis, 22, 23, 27 etc., în Migne, PL_; col. 1056 BC, 1058 A, 1058 AB.; H. Mihăiescu, Scrisoarea lui Auxenţiu de Durostor, izvor pentru latini­tatea balcanică, în vol.Omagiu lui lorgu Iordan, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1958, p. 607-618; M. Meslin, Leş Ariens d'Occident, Paris, 1967, p. 44-58, 439; I. G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromănă, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 206-212; M. Diaconescu, Literarische und kulturelle Beziehungen zwischen der da-kisch-rdmischen Bevolkenmg und der Goten in 4-6 Jahrhundert und die Perspektiven ihrer multidisciplinăren Erforschung, în Germanistentreffen, Documentation & Ma-terialen, DAAD, Bonn, 27, 1993, p. 27-42 şi în trad. rom. în M. Diaconescu, Istorie şi valori, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 1994, p. 85-95; Idem, Istoria lite­raturii dacoromâne, Bucureşti, 1999, p. 663-668; Sf. Ambrozie, Scrieri. Partea a doua în PSB, Bucureşti, 1994, p. 121-122; Altaner-Stuiber, 1980, p. 372 şi urm.; M. Simonetti, Auxence de Durostorum, în DECA, I, p. 321;

t 100

B. Dttmler, Auxentius von Durostorum, în LACL, p. 89.

Auxenţiu I de Mila n

Auxenţiu I (sec. IV), episcop arian de Mi Ian, predecesorul Sf. Ambrozie*, de origine din Capadocia. A fost hirotonit episcop de Grigorie al Alexandriei, tot arian, impus cu forţa spre a-1 înlocui pe Sf. Atanasie*. Auxenţiu este cel mai de seama exponent al arianismului în Apus, fiind numit episcop de către împăratul Constanţiu în 355. Nici condamnările din partea sinoadelor de la Ariminum (359) şi Paris (360), nici intervenţiile lui Ilarie* de Poitiers pe lângă Valentinian (364-364), nici atacul sf. Atanasie (369) şi, în cele din urmă, nici condamnarea sinodu­lui de la Roma (372), nu au dus la înlătu­rarea lui din scaunul episcopal, în care rămâne până la moarte în 374.

Migne, PL, IO, 617-618; L. Duchesne, Origines du culte chretien, 1889, p. 84-89; M. Meslin, Leş Ariens d'Occident, Paris, 1967, p. 439; M. Simonetti, La crisi ariana nellV secolo, Roma, 1975, p. 585; Altaner-Stuiber, 1980, p. 362, 378; Quasten, Pa-trology, IV, 93-94; M. Simonetti, Auxence de Milan, în DECA, I, p. 321; W. Geerlings, Auxentius von Mailand, în LACL, p. 89.

Avitus, Alcimus Aecdicius

Avitus, Alcimus Aecdicius sau Ecdicius (t 519), episcop de Vienne, în Galia. Născut în Auvergne la mijlocul sec. al V-lea într-o familie nobilă. Tatăl apar­ţinea unei familii senatoriale, iar mama sa, Audentia, a fost probabil sora lui M. Maecilius Avitus, împărat în Apus, la 456 d. Hr. Atras de studiu mai mult decât de viaţa politică, Avitus se retrage într-o mănăstire nu departe de cetatea natală. Vestea credinţei şi a culturii sale deo­sebite se răspândeşte şi astfel este numit arhiepiscop de Vienne în 490, urmând în scaun tatălui său Isihie, îl converteşte de

la arianism pe regele burgunzilor, Sigis-mund. Scrie o serie de tratate împotriva ereziilor lui Nestorie*, Eutihie* şi Sa-belie* şi a erorilor pelagiene promovate de Faustus, abate de Lerini. Dintr-o scri­soare a papei Hormisdas deducem că el a fost numit de către pontif vicar apostolic al Gal iei, calitate în care prezidează con-ciliul de la Epaune (Concilium Epao-nense) din 517, convocat în vederea restabilirii disciplinei ecclesiastice în Galia narbonică. Avitus s-a angajat activ în rezolvarea disputei dintre Biserica Romei şi cea de la Constantinopol pri­vind excomunicarea lui Acaciu. Dintre lucrările sale care s-au păstrat menţionăm: De Mosaicae Historiae Gestis, cuprinzând cinci poeme (De Origine miindi; De Peccato originali; De Sententia Dei; De Dilwio şi De transitu Maris Rubri), dedi­cate fratelui său Appolinaris. Un alt poem De Virginitatae şi aproximativ 100 de epis­tole, multe abordând teme doctrinare referi­toare fa Sf. Treime, împotriva arienilor sau împotriva lui Eutihie. Dintre predicile sale s-au păstrat doar trei şi mai multe fragmente. Epigramele sale s-au pierdut.

Migne, PL, 59, 191-388; CPL, 990-997; Oeuvres, ed. de N. Chevalier, Lyons, 1890; H. Goelzer, Le Latin de S. Avit, 1909; M. Burckhardt, Die Briefsammlung des Bischofs Avitus von Vienne, 1938; Bardenhewer, V, p. 337-345; Altaner-Stuiber,1980, p. 475; M. Simonetti, Letteratura antimonofisita d'Occi-dente, în Augustinianum 18, 1978, p. 522-532; R. Herzog, Bibelepik der Spătantike, Munchen, 1980; M. Roberts, Epic and Rhetorical Paraphrase, Liverpool, 1985; Altaner-Stuiber, 1980, p. 475; M. Simonetti, Avit de Vienne, în DECA, I, p. 322; C. Kasper, Avitus von Vienne, în LACL, p. 89-90.

Avit de Braga

Preot în Braga (Portugalia), care a făcut un pelerinaj la Ierusalim în anul 409. Acolo, îl determină pe prietenul său

preotul Lucian, care a descoperit, în urma unei viziuni, relicvele pământeşti ale Sf. Ştefan, în localitatea Kaphar-Gamala, la nord de Ierusalim, să pună în scris acest eveniment. La rândul său, Avit traduce din greacă în latină de­scrierea făcută de Lucian, şi o trimite, sub formă de scrisoare: Epistula ad Pal-conium episcopum Bracarensem de reli-quiis S. Stephani, împreună cu moaştele Simţului Ştefan, lui Palchomius, episcop de Braga, în 416, prin intermediul lui Orosiu de Braga. Decretul Gelasian are ezitări faţă de acest text. Se pare că Avit a fost unul din corespondenţii Fer. Ieronim*. A decedat în 418.

Migne, PL 41, 805-808; CPL 575; Altaner-Stuiber, 1980, p. 244; A. Hamman, Avitus de Braga, în DECA, I, p. 323; E Reicherţ, Âvitus von Braga, în LACL, p. 89.

Avraam de Beth Rabban

Avraam de Beth Rabban, al treilea con­ducător al şcolii de laNîsibe, între 520 şi 540, dată la care a fost închisă. Printre profesorii remarcabili ai acestei şcoli a fost şi Mar Aba* I, catolicos de Seteucia. Lucrările sale s-au risipit în totalitate. Se ştie doar că a scris comentarii la Vechiul Testament: losua, Judecători, Regi, Ecclesiastic, Isaia, cei 12 profeţi mici, Danii I şi Cântarea Cântărilor. Despre preocupările sale, ne putem face o idee din scrierile lui Junilius, care a tradus cea mai importantă lucrare a lui Pavel, epis­cop de Nisibe, şi prieten al lui Avraam, facilitând circulaţia ideilor nisibiene în cercurile creştine din Apus. Teologia şcolii de Ia Nisibe în vremea sa a fost dominată de categoriile lui Aristotel. Avraam de Beth Rabban nu trebuie con­fundat cu episcopul şi stareţul de Beth Rabban care au avut acelaşi nume.

Migne, PL. 68, 15-42 (Junilius: De partibus divinae legis libri duo); Assemani: BO, III, l,

AVRAAM DE BETH RABBAN

AVRAAM DE NATHPAR

BABAI CEL MARE

BACHIARIUS


71; Idem, BO, I, 352; W. Wright, Istoria li­teraturii creştine siriace, trad. Remus Rus, Ed. Diogene, Bucureşti, 1996, p. 74-75; A. VOobus, A History ofthe School of Nisibe, CSCO, 266, subs. 26, Louvain, 1965,134-210; Urbina, p. 123; M. van Esbroek, Abraham de Beth Rabbani, în DECA, I, p. 10; R Bruns, Abraham von Bet-Rabban, în LACL, p. 3.

Avraam de Efes

Avraam de Efes (sec. VI), arhiepiscop de Efes. Se pare că este una şi aceeaşi per­soană cu stareţul Avraam, menţionat de loan* Moscus ca fondator a două mănăs­tiri, una la Constantinopol şi alta la Ierusalim. De la el avem două omilii: In Anmmtiationem şi In festivitatem occur-sus. Accentele polemice antiorigeniste prezente în prima omilie, fac posibilă plasarea ei în timp (probabil 530-553). în In annuntiationem găsim cea mai veche menţiune legată de sărbătorirea Bunei-vestiri la 25 martie. Omiliile sunt impor­tante cu precădere pentru istoria liturgicii.

CPG, II, 7380-7381; M. Jugie, Homelies mari-ales byzantines... în PO, 16, 3, 1921, 429-454; Migne, PG, 87, 2956; DHGE l, 189-190 (despre cele două mănăstiri); S. J. Voicu, Abraham d'Ephese, în DECA, , p. 12; B. Windau, Abraham von Ephesus, în LACL, p. 3.

Avraam de Kashkar

Avraam de Kashkar (sec. VI), contempo­ran cu Avraam de Naphtar, cu care a fost confundat de către Assemani. Avraam de Kashkar (al-Wasit) a activat în timpul lui Mar-Abha I (catolicos 536-552), impu-nându-se prin cunoştinţele sale filosofice şi, mai presus de toate, prin viaţa sa ascetică. A trăit retras în Peştera de la Hazzah, de unde a plecat pentru o vreme la Ierusalim şi apoi în Egipt. Revine în ţară şi se retrage din nou în peşterea de la Hazzah, unde rămâne timp de 30 de ani.

A întreprins acţiuni misionare în terito­riul din nord al ţării. Se stinge din viaţă la Hazzah. De aici, rămăşiţele sale pămân­teşti au fost transportate în taină la Kashkar, oraşul său natal. Avraam de Kashkar a introdus o serie de reforme în monahismul persan şi a scris totodată despre viaţa monahală, lucrare tradusă în persană de discipolul său, loan Călugărul.

Regulele monahale în J.B. Chabot, RANL, 7, 1898, p. 41-59 şi în trad. latină p. 51-59; A. Voobus, Syriac and Arabic Documente... Stockhoîm, 1960, p. 150-162 text şi trad. în engleză; imne în: P. Bedjan, Breviarum Chaldaeorum 2, p. 67-68 cu trad. în engleză: A.J. Maclean, Eost Syrian Daily Office, p. 215; Wright, p. 76-77; Baumstark, p. 130-131: Urbina, p. 135 cu bibliografie; P. Bruns, Abraham von Kaschkar, în LACL, p. 3.