Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

BONOSUS episcop de Sardica la sfâr­şitul sec. al IV-lea, considerat fondator al sectei care îi poartă numele. Unele surse îl plasează ca episcop la Naissus în Moesia superioară. Despre el se ştie doar că a împărtăşit aceleaşi idei eretice cu Helvidius, susţinând că lisus Hristos a fost fiu! natural al iui losif şi Măriei, că a avut fraţi, şi că, în consecinţă, nu se poate vorbi despre pururea feciorie a Maicii Domnului. Cu ocazia sinodului de la

Capua, convocat de Valentin ian pentru a rezolva disputa dintre Flavian şi Evagrie pentru tronul episcopal din Antiohia, a fost discutată şi învăţătura lui Bonosus, însă rezolvarea finală a fost transferată în sarcina lui Anysius, episcop de Tesalo­nic. în cele din urmă Bonosus a fost con­damnat şi alungat din Biserică, ceea ce a dus la apariţia unei schisme în Biserică care a durat până în sec. al VII-lea. Sino­dul de Ia Arles, 445, a încercat rezolvarea schismei prin recunoaşterea botezului săvârşit de membrii sectei bonosiene. Sf. Grigorie cel Mare îi include însă în lista celor care nu săvârşeau botezul în nu­mele Sfintei Treimi, întrucât tensiuni le s-au înteţit, cel de al treilea sinod de la Orleans, 538, decide ca adepţii sectei bonosiene să fie pedepsiţi şi arestaţi, iar Papa Vigilius îi anatematizează.

E. Venables, Bonosius, art. în Smith-Wace, p. 330-331; M. S. Meo, La verginită di Măria nella leftera di papa Şir ido al vescovo Anisio di Tessalonica, Marianum, 25, 1963, p. 447-469; M. G. M ara, Bonose, art. în DEC A, I, p. 583.

BORBORIANI, sectă gnostică ofită, cunoscută şi sub numele de barbeliţi. Numele lor derivă, după Epifanie, de la Poppopoq, mocirlă, noroi, nămol. Este vorba de o sectă gnostică, care promova o formă extremă se imoralitate. Un de­cret imperial din 428 interzice adunările borborienilor.

Epifanie, Haer., 26, 3; Filastru, Haer. 73; Teodoret, Haer. fab., I, 13; F. J. A. Hort, Bor-boriani, art. în Smith-Wace, I, p. 331; E. Prinzivalli, Borboriens, în DECA, I, p. 382.

BOSPHORIUS, episcop de Colonia în Cappadocia Secunda, contemporan şi prieten intim al lui Grigorie de Nazianz* şi Vasile cel Mare*. Multe date despre

Bosphorius le avem din corespondenţa lui Grigorie de Nazianz. Bosphorius a fost cel care 1-a determinat pe Grigorie să accepte scaunul de Constantinopol, dato­rită influenţei deosebite pe care el o exer­cita asupra sa. în 383 când Bosphorius a fost acuzat că împărtăşeşte o credinţă nesănătoasă, Grigorie se întristează şi scrie în favoarea acestuia o serie de scri­sori lui Theodor de Thyana, Nectarie şi Eutropiu. Bosphorius a participat la cel de al doilea sinod ecumenic de la Con­stantinopol din 381. Palladiu ne infor­mează că el s-a arătat binevoitor faţă de acei episcopi care au fost exilaţi deoarece 1-au sprijinit pe Sf. loan Hrisostomul*.

Grigorie de Nazianz, Epistolele 14, 15, 141, 164, 225, 227; E. Venables, Bosphorius, art. în Smith-Wace, I, p. 331-332.

BRAULIO, arhidiacon, numit episcop de Saragossa în 627. Este cunoscut ea fiind cea mai erudită persoană din Spania sec. al VII-lea. A promovat studiul Scrip­turii şi a trezit gustul pentru cultura şi li­teratura antică clasică, el însuşi fiind fa­miliar cu mari clasici latini, ca Horaţiu, Virgiliu, luvenal etc. Prietenul şi con­temporanul său, Isidor de Sevillia, îi adu­ce cuvinte de laudă pentru a fi scos Spa­nia din barbarism. Braulio îl convinge pe Isidor să purceadă la lucrarea De Ety-mologiis., lucrare pe care o va da el pentru publicare din pricina morţii premature a lui Isidor. Braulio participă Ia sinoadele 4, 5 şi 6 de Ia Toledo, fiind redactorul canoanelor sinodului ultim din 638, iar în numele episcopilor adunaţi Ia acest sinod îi scrie papii Honorius I, respingând ca-lomiile care erau îndreptate împotriva lor şi a preoţilor din Spania. De Ia el a rămas o vastă corespondenţă pe care el a purtat-o cu regii Chindesvinthus şi Recesvinthus,

BRAULIO

BRETANION

CAECILIAN

CAEDMON

precum şi cu episcopii şi preoţii din Spania şi Gallia Narboniensis.

Migne, P. L, 80, 639-720; E. Venables, Braulio, art. în Smith-Wace, I, p. 333; C. H. Lynch, Saint Braulio, Washington, 1939; M. Simonetti, Braulio de Saragosse, în DECA, I, p. 386.

BRETANION (sec. IV), episcop de Tomis începând cu anul 369. Despre viaţa şi activitatea sa avem câteva infor­maţii sporadice în Istoria bisericească a lui Sozomen* şi Teodoret* din Cyr. La întoarcerea sa din campania împotriva goţilor aflaţi la nord de Dunăre, împăra­tul Valens s-a oprit la Tomis şi a intrat în catedrala cetăţii, unde Bretanion oficia Sf. Liturghie. După slujbă, între cei doi a avut loc o discuţie teologică, în contextul căreia împăratul a încercat să-l atragă pe Bretanion la arianism, încercarea acestuia a întâlnit rezistenţa deschisă a episcopului

care a apărat crezul niceean. Văzându-se înfruntat, Valens trece la represalii. Bretanion este trimis în exil. Pentru a evita o revoltă din partea populaţiei din ţinutul dintre Dunăre şi mare, Valens îi permite acestuia să revină pe scaun. Lui Bretanion îi este atribuit Actul martiric al Sfântului Sava de la Buzău. Părerile în această privinţă nu sunt unanime.

Mitropolit Nicolae Corneanu, Episcopul Bretanion al Tomisului, în volumul Studii patristice. Aspecte din vechea literatură creş­tină, Editura Mitropoliei Banatului, Timi­şoara, 1984, p. 120-126; Martinul Sfântului Sava Gotul, în Actele Martirice, Studiu intro­ductiv, traducere, note şi comentarii de Pr. Prof. loan Rămureanu, colecţia PSB, vol.II, IBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 311-328; Mircea Păcurariu, Sfinţi dacoromâni şi români, col. Trinitas, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, p. 44-47 şi 48-50; M. Diaconescu, Istoria literaturii daco-romane, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti 1999, p. 522-524.

CAECILIAN (f 345), episcop de Cartagina din 311. A jucat un rol impor­tant în declanşarea controversei do-natiste*. în calitatea sa de arhidiacon 1-a sprijinit pe episcopul Mensurius de Car­tagina în eforturile sale de a stăvili do­rinţa fanatică de a suferi moartea marti-rică, dorinţă împărtăşită de mulţi creştini, cât şi cultul fără discernământ al mărtu­risitorilor credinţei. După alegerea lui ca urmaş al lui Mensurius, grupul creşti­nilor rigorişti din Cartagina aleg un alt episcop rival, susţinând că hirotonia lui Caecilian nu a fost validă, întrucât a fost săvârşită de un oarecare Felix din Ap-tunga, considerat de aceştia traditor -trădător, adică unul din acei creştini care în perioada persecuţiei lui Diocleţian au cedat Scripturile pe care le aveau în po­sesiune. Conciliul din 313, ţinut la Roma în Lateran, la care au fost convocate atât gruparea caeciliană, cât şi cea donatistă, a hotărât în favoarea lui Caecilian, iar gruparea sa a fost considerată ca repre­zentând Biserica catolică ortodoxă, adică adevărată. Cazul lui Caecilian a fost adus în fata împăratului Constantin care a per­mis rejudecarea lui la sinodul de la Car­tagina din 314. Şi la acest sinod, de o importanţă deosebită pentru Biserica creştină în ansamblul ei, gruparea lui Caecilian primeşte confirmare aproape unanimă. Caecilian a fost singurul epis­cop din Africa latină care a participat la sinodul ecumenic de la Nicaeea din 325.

P. Monceaux, Histoire litteraire de l'Afrique chretienne, IV, 1913; F. Maasen, Geschichte der Quellen un d der Literatur des canoni-schen Rechts im Abendlande, I, 1870,p. 8-11; J. M. Fuller, Caecitiamis, art. în Smith-Wace, I, p. 367-368. Vezi şi bibliografia pentru Donat ism.

CAEDMON (t 680), primul poet anglo-saxon. Beda Venerabilul, singura sursa privind viaţa şi activitatea poetică a Iui Caedmon, în Istoria bisericeasca, relatează că acesta a fost frate la mănăs­tirea Streanehalch sau Whitby, în timpul stăreţiei lui Hilda, când a primit, în vis, darul scrierii de versuri, deşi era neştiu­tor de carte. După primirea acestui dar, este acceptat în cinul călugăresc, iar stareţul Hilda s-a ocupat de educarea Uri, iniţiindu-1 în Sf. Scripturi. Beda afirma că el a versificat părţi din Vechiul Tesb tament, în special din Facere şi Ieşire, ian din Noul Testament evenimentele princi­pale din viaţa şi activitatea Mântuito­rului, coborârea Duhului Sfânt, învăţâtu¹ ra apostolilor. El a descris în versuri atât judecata viitoare, pedepsele iadului cât şi binecuvântările raiului. Caedmon a pre­zentat în versurile sale un creştinism eroic, luptător. Singurele versuri considerate autentice s-au păstrat în traducere latină făcută de Beda Venerabilul. Este vorba de un imn închinat slavei lui Dumnezeu Creatorul, care se distinge prin frumu­seţea şi erudiţia conţinutului. Celelalte poeme păstrate în codex Junius XI în Biblioteca Bodleiană de la Oxford şi puse sub numele lui Caedmon, sunt atri­buite unor diverşi autori. Prin compara­rea acestor poeme cu cel tradus de Beda. s-a ajuns la concluzia că poemul Genesis A, care conţine versuri din Genesis B, (traducerea unor versuri saxone din sec. IX), este cel mai apropiat de limba, spi­ritul şi modul de versificare ale lui Caed-

CAEDMON

CAESARIUS

CAESARIUS

CAESARIUS DE ARLES

mon. Prima ediţie a poemelor lui Caed­mon a fost publicată de Franciscus Junius la Amsterdam în 1655. Se crede că această colecţie a fost cunoscută şi de marele poet englez, John Milton, şi că Paradisul pierdut al acestuia a fost scris sub influenţa directă a versurilor lui Caedmon. Opera lui Caedmon ocupă un loc deosebit în istoria poeziei anglo-sa-xone. El nu a introdus doar limba po­porului în cultură; mai mult el a con­tribuit la promovarea şi răspândirea cre­dinţei creştine, înlocuind vechile pro­ducţii lirice păgâne cu altele noi, cu un conţinut creştin.

Caedmon s-a stins din viaţă în anul 680 şi a fost înmormântat la Whitby. Despre rămăşiţele sale pământeşti s-a spus că au avut puterea de a face minuni.

Caedmonis monachi paraphrasis poetica Genesios ac praecipuarum Sacrae Paginae Historiarum, abhinc annos mlxx. Anglo-Saxonice conscripta, et nune primum edita a Francisco Junia, Amstelodami, 1655, retip. în 1832; Beda Venerabilul, Hist. eccl., IV, 22; C. Hole, Caedmon, art. în Smith-Wace, I, p. 369-371; W. J. Sedgefîeld, Angîo-Saxon Verse Book, Publications of the University of Manchester, CLIII, 1922; trad. în engleză: C. W. Kennedy, The Caedmon Poems, 1916; U. Schwab, Caedmon, Messina, 1972; Cross, Caedmon, în ODCC, p. 216; M. L. Angrisani Sanfilippo, Caedmon, în DECA, I, p. 397.

CAELESTIUS, jurist roman, ucenic al lui Pelagiu şi ideolog pelagian. După că­derea Romei se refugiază, împreună cu Pelagiu, la Cartagina, unde promovează doctrine pelagiene. în 411 este acuzat de Paulin de Milano de idei eretice, pe care acesta le formulează în şase capete de acuzare (v. Pelagianism). Caelestius se apără, încercând să facă distincţie între erezie şi căutare, şi deşt publică în apă­rarea sa un mic tratat Libeîlus brevis-

simus, este condamnat la sinodul de la Cartagina din 411/2. Apelul făcut Ia Ro­ma nu-1 ajută, şi este obligat să pără­sească Cartagina. De aici pleacă la Efes în 416, unde este primit în colegiul pres-biterilor şi îşi răspândeşte ideile fără oprelişte. Deşi sinodul de la Diospolis îl achită împreună cu Pelagiu, este con­damnat de papa Inocent I. Pentru un răs­timp, se bucură de achitarea de la Dios­polis. în 418, un nou sinod de Ia Carta­gina îi condamnă. La acesta se alătură Trac tor ia. papei Zosim, scrisă din porun­ca împăratului care nu vedea cu ochi buni răspândirea noii erezii, îl găsim apoi la Constantinopol în compania lui Julian* de Eclanum. De aici va fî alungat împreună cu Julian. Sinodul trei ecu­menic de la Efes din 431, pronunţă con­damnarea definitivă împotriva lui. Din lucrările sale reţinem Definitionem care a început să circule pe când el se afla la Efes şi Definitiones ut dicitur Coelestii, respinsă de Augustin în tratatul său De spiritu et litiera. Caelestius a avut un rol major în istoria pelagianismului, reprezentând un curent mai radical în sânul acestei erezii. Lui îi revine învăţătura despre impecabilitate (impeccantia), fiind mult mai preocupat de consistenţa logicii sale decât de viaţa creştină (Quasten).

Migne, P.L., 48, 617-622; A. Bruckner, Quellen zur Geschichte des pelagianischen Streits, Tubingen, 1906; M. Mercator, Corn-monitorium I şi II (I = PL., 48, 67-107: 45, 1686-1689); G. de Plinval, Leş ecrits de Ce-lestius, BA, 21, 1966, p. 592-593; Quasten, Patrology, IV, p. 486-487; vezi şi Pelagianism.

CAESARIUS (335-369), medic, fratele mai mic al Sf. Grigorie* de Nazianz. Primeşte educaţie în sânul familiei, după care merge la Alexandria pentru a se spe-

cializa în medicină. Revine acasă şi apoi merge la Constantinopol. Faptul că a acceptat funcţii sub împăratul Iulian a cauzat mare supărare familiei, în cele din urmă, el se declară creştin şi rupe relaţiile cu acesta. Sub succesorii lui Iulian, el deţine alte funcţii de seamă. Valens îl numeşte quaestor de Bithynia. Scapă în mod miraculos de cutremurul din 367/8, care 1-a surprins la Niceea. Este determi­nat de familie să părăsească funcţiile politice şi să se boteze. La scurtă vreme după ce s-a botezat, se îmbolnăveşte şi decedează.

îi este atribuit un dialog cu Grigorie, însă acesta sunt de dată târzie. Informaţiile despre viaţa şi activitatea sa le avem din panegiricul ţinut de fratele său cu ocazia înmormântării sale.

Migne, PG, 38, 851-1190; M.M. Hauser-Meury, Prosopographie zu den Schriften Gregors von Nazianz, Bonn, 1960, p. 48-50; J. G. C, Caesarius (2), art. în Smith-Wace, I, p. 375-376; Cross, Caesarius, în ODCC, p. 218; J. Gribomont, Cesaire, DECA, I, p. 450.

CAESARIUS DE ARLES (470-542),

arhiepiscop de Arles, de unde numele Caesarius Arelatensis. S-a născut în jurul anului 470. Copil fiind, se simţea atras de

a

viaţa monahală, îşi desăvârşeşte educaţia Ia mănăstirea Lerini, ajungând aici să deţină funcţia de Cellarius (chelar). Datorită vieţii austere pe care a dus-o, îşi şubrezeşte sănătatea. Este trimis la Arles pentru recuperare. Aici este cunoscut de episcopul locului, Eonus, care îl hiro­toneşte diacon şi apoi preot, cu aprobarea stareţului de la Lerini. Timp de trei ani conduce mănăstirea din Arles, facându-se cunoscut datorită disciplinei şi vieţii sale sobre. La moartea lui Eonus, locuitorii oraşului îl aleg episcop împotriva voinţei sale, în anul 502. Interesant de reţinut,

după mărturisirea Iui Caesarius, că în sec. VI limba greacă era încă cunoscută la Arles şi Marsilia, fiind folosită în cult. Tensiunile politice nu 1-au evitat, în urma unor intrigi este exilat la Bordeaux, dar dovedindu-i-se nevinovăţia, a fost repus în drepturi. După asediul cetăţii Arles de către Teodoric, este acuzat din nou de trădare şi exilat. După o discuţie cu Teo­doric la Ravenna, Caesarius este repus în scaun, iar împăratul îi acordă rangul de episcop primat în Galia. Caesarius ră­mâne nestingherit în scaun până la sfârşitul vieţii în 542. Caesarius a exercitat o influenţă consi­derabilă asupra vieţii religioase din Galia. Se angajează în lupta contra semipela-

j* i ^"

gianismului. In acest context, el prezi­dează sinodul de la Orange din 529, fiind activ în condamnarea acestei erezii. Tot* odată el scrie un tratat împotriva seniii pelagienilor: De gratia et libero arbiţfio, aprobată de papa Felix II. îi sunt atribuite o colecţie de canoane: Stătuta Ecclesiae Antiqua, deşi se pare că aceasta nu îi aparţine şi Expositio in Apocatypsum, atribuită mult timp lui Augustin*. La acestea se adaugă câteva lucrări mai mici: De mysterio sanctae Trinitaiis şi Breviarium adversus haereticos, care conţin prezentări concise ale teologiei trinitare împotriva arienilor (goţii erau arieni) El este cunoscut şi pentru predi­cile sale, din care s-a păstrat o parte.

Migne, PL, 67, 39 etc.; ed. critică: G. Morin, O. S. B., S. Caesarii opera omnia, 2 voi., Maredsous, 1932-1942 (voi. I: Sermones; voi. II: Concilia a Caesario habita, Regulae Monasticae, Opuscula Theologica, Testa-menium, iar în Apendice Vita Caesarii); S. Cavalin, Studien zur Vita Caesarii, Lund, 1934; P. Riche, Cesaire d'Arles, Paris, 1958; Bardenhewer, V, 1932, p. 345-356; Altaner-Stuiber, 1980, p. 475-477; H. G. J. Beck,

CAESARIUS DE ARLES

CALCEDON, SINODUL

CALCEDON. SINODUL

CALIST

Cesaire d'Arles, în DHGE, II, 1967, p. 1046-1048 cu bibliografie; M. Simonetti, Cesaire d'Arles, în DECA, p. 451-452.

CAINIŢII, membri ai unei secte gnos­tice descrisă de Ir i n eu*. După învăţătura acestora, Dumnezeul Vechiului Testa­ment şi prin urmare al evreilor, era o fiinţă rea, iar orice opoziţie faţă de voinţa lui reprezenta o virtute. Prin urmare ei au răsturnat valorile Vechiului Testament şi îi proslăveau pe toţi cei care s-au arătat a fi împotriva Lui: Cain, Esau, Kora sau Cora şi Iuda. Cainiţii au folosit intens scrierile apocrife, Evanghelia lui Iuda Iscariotul şi înălţarea lui Pavel.Ca sis­tem doctrinar şi practici de viată, cainiţii se aseamănă ofiţilor şi naasenilor, mai ales prin sfidarea pe care o arătau faţă de legea morală. Originile acestei secte sunt precreştine.

Sf. Irineu, Haer:, I, 31; Ipolit, Haer., VIII, 20; Epifanie, Haer., 38; G. Salmon, Cainites, art. în Smith-Wace, I, p. 380-382; G. Bardy, Cainites, în DHGE, XI, 1949, col. 226-228; Cross, Cainites, în ODCC, p. 218; Robert M. Grant, Irenaeus of Lyons, The Early Church Fathers, London and New York, 1997, p. 19 şi urm.

CALCEDON, SINODUL de la (451), cel de al patrulea sinod ecumenic convo­cat Ia Calcedon, oraş în Asia Mică, în apropiere de Bizanţ, de împăratul Mar-cian, pentru a lua în dezbatere şi a decide în problema ereziei lui Eutihie*. Au par­ticipat aproximativ 500-600 de episcopi. Sinodul s-a deschis la 8 oct. 451 în bise­rica Sf. Euflmia. Majoritatea episcopilor au fost din Răsărit. Au fost de faţă doi episcopi africani şi doi legaţi papali, Paschasinus şi Bonifaciu. Sinodul îi re­abilitează pe Flavian de Constantinopol, Teodoret de Cyr şi Ibas de Edessa şi îi

depune pe Dioscor, luvenalie de Ierusa­lim şi alţi episcopi monofiziţi. Totodată respinge hotărârile sinodului tâlhăresc de la Efes (449) şi îl condamnă pe Eutihie, Roma acceptă toate deciziile dogmatice şi canonice ale acestui sinod, în afara canonului 28 care acorda episcopului de Constantinopol titlul de Patriarh şi locul doi după scaunul Romei, în plan dogma­tic, sinodul reafirmă definiţiile dogma­tice luate la sinoadele de la Niceea şi Constantinopol, ca fiind depline în ceea ce priveşte învăţătura creştină despre Persoana lui Hristos, însă consideră ne­cesară respingerea oficială a învăţăturii lui Eutihie* şi Nestorie*. Este respinsă în­văţătura celor care susţineau că Fecioara Măria nu este Născătoare de Dumnezeu, Theotokos, şi a celor care considerau că în Persoana lui Hristos există o singură fire, amestecând cele două firi, divină şi umană sau că Hristos a avut două firi înainte de întrupare, care au devenit una după întrupare. Se hotărăşte că în Hristos există o singură Persoană în două firi unite în mod neamestecat, neschimbat, nedespărţit şi neîmpărţit. Totodată sunt recunoscute epistolele sinodale ale lui Chirii* către Nestorie şi Tomosul lui Leon* către Flavian. Hotărârile acestui sinod nu au fost acceptate de către ere­ticii monofiziţi şi monoteliţi, controver­sele continuând încă două veacuri, înce­pând cu sfârşitul sec. VII, acceptarea si­nodului a fost unanimă în Biserica creş­tină din Răsărit şi Apus, excepţie făcând grupările monofizite, iar în sec. VIII hotărârile sale au primit o expresie teo­logică sistematică în lucrarea dogmatică a Sf. îoan* Damaschinul, intitulată De Fide Orthodoxa.

Mansi, VI, 1761, col. 529-1230, VII, 1762, col. 1-872; ed. critică: E. Schwartz, ACO, II, 1932-1938; Hefele-Leclerq, II, 2, 1908, p. 649-857; A. Grillmeier, S.J.,-H. Bacht, S.J.,

(ed.), Das Konzil von Chalcedon, 3 voi. 1951-1954; R. V Sellers, The Council of Chalcedon, London, 1953; J.B. Bowden, Christ in Christian Tradition, 1965; I. Caraza, H rist'ologia sinodului IV ecumenic de la Calcedon In preocupările teologilor romano-catolici şi protestanţi din vremea noastră şi punctul de vedere ortodox, Teză de doctorat, Editura Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, 2000, cu o bogată bibliografie de specialitate.

CALIST (f 222/3), succesorul lui Zefirin la scaunul de episcop al Romei, în anul 217. Se spune că ar fi fost roman de origine, fiu al lui Domitius. Până la descoperirea tratatului atribuit lui Ipolit al Romei, Philosophoumena, în anul 1850, informaţiile despre Calist erau adunate din Martirologiul roman, în care este menţionată moartea sa martirică. în Philosophoumena, chipul zugrăvit de Ipolit este straniu. După afirmaţiile sale, Calistus a fost la început scalv în casa lui Carpofor. Acesta i-ar fi încredinţat lui Calist spre administrare o bancă în Pris-cina Publica. Calist îi convinge pe creş­tini să-şi depună economiile la această bancă, care se bucura de renume, datorită proprietarului ei. Banca falimentează, iar Calist fuge la Portus. Este însă prins de Carpofor pe când se afla îmbarcat pe o corabie, în disperare, Calist se aruncă peste bordul corăbiei, dar este salvat şi adus de către stăpân şi pus să muncească la cele mai grele munci. Este eliberat, după o vreme, la cererea unor creştini care susţineau că robia nu-1 ajută să câştige banii necesari pentru a-i depăgubi pe depunători. Ipolit ne informează că cererea s-a dovedit fără temei, deoarece în loc să caute să adune banii necesari pentru despăgubiri, el va încerca să-şi pună capăt zilelor, în acest scop, stâr­neşte o răzmeriţă într-o sinagogă. Este

prins, condamnat ca unul care deranjează cultul divin şi, potrivit legii romane, este pus în lanţuri şi trimis la minele din Sardinia. Este eliberat în urma intervenţi­ilor lui Marcia, iubită creştină a împăra­tului Commodus, deşi numele lui Calist nu apare pe lista acesteia, listă întocmită în realitate de episcopul Romei Victor. Calist îşi face apariţia la Roma spre ma­rea nemulţumire a lui Victor. Acesta îi face rost de o mică rentă şi îl trimite la Antium. unde rămâne multă vreme. Este rechemat la Roma de Zefirin care îl nu­meşte arhidiacon şi administrator al ci­mitirului care îi va purta numele, în cali­tate de arhidiacon l-a avut în subordine şi pe Ipolit, acesta fiind preot slujitor, spre marea nemulţumire şi neplăcere a acestu­ia. După moartea lui Zefirin (218), Calist accede la scaunul episcopal, fiind phsfe* rât în locul lui Ipolit şi el candidat, dato­rită vederilor sale mai liberale. Primul act săvârşit de Calist după întronizarea sa, a fost să-1 excomunice pe Sabelius şi să condamne sabelianismul, în intenţia de a face pace cu rivalul său. Ipolit ne infor­mează însă că în loc să condamne această erezie, Calist produce una şi mai mortală, afirmând că Tatăl şi Fiul sunt una şi că împreună L-au făcut pe Duhul, care s-a întrupat în pântecele Fecioarei. Calist, zice Ipolit, este patripassian ca şi Sabeiius, deoarece îl face pe Tatăl să sufere cu Fiul, sau ca Fiu. Totodată, el îi mai aduce o serie de acuzaţii care priveau disciplina bisericească: relaxarea condiţiilor de readmitere în Biserică şi în preoţie, per­miţând hirotonia unor persoane recă­sătorite chiar de două sau trei ori; re­laxarea legilor privind căsătoria, ceea ce punea în contradicţie, spunea el, Biserica cu legile statului şi în cele din urmă, a admis al doilea botez, întrucât nu există documente clare pro­duse de Calist, acuzele aduse de Ipolit

CAUST

CASIODOR

CASIODOR


trebuie privite cu oarecare circumspecţie, având în vedere ura pe care acesta i-o purta. Cât priveşte plângerea şi referirile caustice făcute de Tertullian în De pu-dicitia (I, 6,) acestea par a se referi nu la Calist, ci la Agrippinus, episcop în Cartagina.

I. von Dollinger, Hippolyt und Kallistus, Regensburg, 1853; Hipolytus, Haer., IX, XII, L. P. (Duchesne), I, 1886, p. 141 şi urm.; Cross, Callistus, art. în ODCC, p. 221; G. H. Moberly, Callistus, art. în Smith-Wace, I, p. 390-392; Quasten, Patrology, II, p. 233-235; Altaner-Stuiber, 1980, p. 159, 164, 169; O. Bardenhewer şi A. d'Ales, L'Edit de Calliste, 1914; B. Altaner şi F.L. Cross, The Edict of Callistus, în Studia Patristica, ed. F. L. Cross, III (T.U., LXXVTII), 1961, p. 176-182.

CARPOCRATE (sec. II), contemporan cu Basilide* şi Valentinus*. Filosof pla­tonician, din Alexandria, fondator al sectei pe care Irineu o numeşte secta gnosticilor. Mai mult decât celelalte sis­teme gnostice, gnosticismul carpocratian a preluat elemente din filosofia greacă pe care le-a ţesut în doctrina sa. De aceea ponderea elementelor evreieşti sau orien­tale din sistemul său este mult mai re­dusă. Carpocrate susţinea că o serie de îngeri şi puteri au emanat din Dumnezeu cel necunoscut şi negrăit. Dintre acestea îngerii şi puterile care se află la nivelul cel mai de jos, cum mult sub Tatăl cel nenăscut, sunt făcătorii lumii. Sufletele superioare aveau privilegiul de a scăpa de sub dominaţia celor care au creat lu­mea, ba mai mult, prin intermediul prac­ticilor magice ele pot să le stăpânească şi astfel, la moarte, pot trece de ele direct la Dumnezeul cel nenăscut care se află dea­supra lor. lisus, al cărui tată natural a fost losif, este un om oarecare, fără a avea privilegii deosebite pe scara puterilor. Superioritatea lui faţă de ceilalţi oameni

de rând constă în puritatea şi tăria sufle­tului său care şi-a amintit de acele lucruri pe care le-a văzut în timpul revoluţiei ciclice (perifora) în care s-a mişcat îm­preună cu Dumnezeu cel nenăscut, şi ca atare, i s-a dat puterea de la Dumnezeu să scape de făcătorii sau demiurgii lumii şi să revină la Dumnezeu. lisus nu avea însă o poziţie absolut privilegiată, ca el puteau să fie şi alte suflete care, la rândul lor, dispreţuiau pe făcătorii şi conducă­torii lumii şi astfel aveau acces la sfera

f\

lui Dumnezeu cel nevăzut. In această or­dine de idei, Petru şi Pavel şi ceilalţi apostoli nu erau cu nimic mai prejos lui lisus. Carpocraţii mai aveau imagini ale lui lisus despre care spuneau că au fost făcute la porunca lui Pilat în timpul în care lisus a trăit pe pământ. lisus era pus alături de alţi filosofi antici, ca de exem­plu, Pitagora, Platon, Aristotel şi cinstit în acelaşi mod. Dintre ucenicii lui Car­pocrate, este reţinut numele discipolei sale, Marcellina, despre care Irineu ne spune că s-a dus la Roma, în timpul lui Anicet (154-165), unde a sedus mulţi creştini la învăţătura acestuia.

Texte: W. VOlker, Quellen zur Geschichte der chrîstlichen Gnosis, Tiibingen, 1932, p. 33-38; H. Liboron, Die Karpokratischen Gnosis. Untersuchungen zur Geschichte und Anschauungs'welt e i nes spătgnostischen Systems (Studien zur Religionswissenschaft), III, 1938; G. Salmon, Carpocrates, art. în Smith-Wace, I, p. 407-409; Tixeront, Patro-logie, p. 74; Cross, Carpocrates, art. în ODCC, p. 243; J. Quasten, Patrology, I, p. 266-267; I. Gh. Coman, Patrologie, II, p. 77 şi urm.; A. Monaci-Castagno, Carpocrate, în DEC A, I, p. 417-418.

CASIODOR, FLAVIUS MAGNUS AURELIUS, (c. 485-c. 580), scriitor latin şi călugăr. S-a născut la Scyllacium în Calabria, în jurul anului 485 (după unii

în 490) într-o familie aristocrată romană, primind o educaţie aleasă, profană şi creştină, care să-1 pregătească pentru ca­rieră politică, încă tânăr fiind, devine consiliarius, asesor juridic al tatălui său, deschizându-şi în acest mod cariera administrativ-politică a curţii imperiale. Astfel, în 507 este numit quaestor sacri palatii, secretar particular al împăratului Teodoric cel Mare, în 514, consul, iar în 533, magister officiorum şi apoi praefec-tus praetorio, pentru ca la scurtă vreme să primească titlul de patriciu. Ca om politic, a izbutit să reconcilieze pe Teo­doric care, ca toţi goţii, era arian, cu ro­manii, exercitând o influenţă benefică asupra acestuia. Cu toate acestea, la sfâr­şitul vieţii, Teodoric devine suspicios şi intransigent faţă de romani, condamnând la moarte pe Boeţiu* şi pe socrul acestu­ia, Sinah, şi aruncându-1 în închisoare pe loan, episcop al Romei (523-526), unde acesta se stinge din viaţă. în jurul anul 540 reununţă la funcţiile publice pe care le deţinea şi se retrage pe una din proprietăţile familiei de lîngă lo­cul de naştere, unde întemeiază o mănăs­tire pe care o numeşte Vivarium. Dorinţa lui, în timpul şederii la Roma, a fost să întemeieze acolo o academie asemănă­toare celei din Alexandria sau Nisibe. întrucât nu a reuşit acest lucru la Roma, el s-a străduit să transforme lăcaşul sau monahal într-un adevărat centru acade­mic, unde se studiau deopotrivă ştiinţe profane şi religioase şi se copiau manu­scrise. Totodată, el a format un cerc de traducători din greacă, care au tradus opere ale unor mari Părinţi şi scriitori ai Bisericii de Răsărit. Prin aceasta el a pus temeliile unei tradiţii culturale monahale care a păstrat cultura clasică a Europei în evul mediu. Cât priveşte regula mona­hală a mănăstirii, el s-a inspirat în formu­larea ei din Regula Iui Benedict* de

Nursia, organizatorul monahismului în Apus. Casiodor încetează din viaţă în anul 580, la venerabila vârstă de 95 de ani. Casiodor a fost un scriitor deosebit de perspicace. El a sesizat acele lucruri care lăsau un goi în cultura vremii şi ca atare, s-a străduit să înlăture cât mai mult posi­bil acele deficienţe. Deşi angajat în administraţie şi în tumultul vieţii poli­tice, el a dedicat scrisului o mare parte a vieţii. Din prima perioadă a activităţii sale datează: o Cronică care tratează isto­ria de Ia Adam şi până la anul 519, alcă­tuită la cererea lui Eutaric. El s-a inspirat din Tit Liviu, Bassus, Aufidius, Cronica de la Ravenna şi Fer. Ieronim*. Intere­santă este perioada 496-519, când Casio­dor este martor ocular al evenimentelor pe care le descrie. Despre originea şi faptele geţilor (De origine actibusqţp Getarum), scrisă Ia cererea lui Teodorii! a cărui dorinţă era ca goţii să fie peir* cepuţi ca un popor vrednic de cinstired* şi romanii. Casiodor îi confundă cu geţii şi sciţii, atribuindu-le un victorios şi o cultură vrednică de luat în seamă încă de dinainte de întemeierea Romei. Lucrarea s-a păstrat doar în rezu­matul făcut de lordanes. Variae, care conţine o serie de scrisori şi edicte impe­riale, ca a servit ca model pentru cance­lariile medievale. Tablou al neamului Casiodorilor (Ordo generis Cassiodo-rum), o genealogiei a propriei familii, care însă s-a pierdut. Diverse Cuvântări, panegirice în cinstea lui Teodoric şi a membrilor familiei sale. Despre Suflet (De anima), un tratat de antropologie redactat sub masiva influenţă a Fer. Au-gustin* şi Claudian Mamert, în care argu­mentează spiritualitatea sufletului, fapt în general nerecunoscut de scriitorii din vremea sa. Acest tratat formează o legă­tură între scrierile sale profane şi cele religioase. Instituţiile literaturii divine şi

CASIODOR

CASSIAN, IOAN

CASSIAN, IOAN


umane (Institutiones divinarum et huma-narum Litterarum) este o lucrare clasică şi a fost influenţată de tratatul Fer. Au-gustin De Doctrina Christiana în care a susţinut necesitatea unirii studiilor reli­gioase cu cele profane. Prima parte este o introducere în studiul teologiei şi conţine o listă lungă de cărţi recomandate pentru studiu. A doua parte este un manual de studiu al celor şapte arte liberale: gra­matica, retorica, dialectica, aritmetica, muzica, geometria şi astronomia. Din perioada sa monahală reţinem: Co­mentariu la Psalmi (Expositio in Psalte-rium sau Complexiones in Psalmos), inspirat din Enarrationes in psalmos ale Fer. Augustin, şi care abundă în interpre­tări alegorice; Comentarii la epistolele apostolilor, la Faptele Apostolilor şi la Apocalipsă, (Complexiones in epistolas apostolorum, in actus apostolorum et in apocalypsin) cea mai mare parte tratând despre epistolele Sf. Pavel, ele reprezen­tând o prelucrare a comentariilor lui Pe-lagiu*. în sfera istoriei, Casiodor elabo­rează o lucrare amplă, concepută ca sin­teză a istoriilor bisericeşti ale lui Socrate*, Sozomen* şi Teodoret, ale căror tradu­ceri au fost făcute în latină, la cererea sa, de prietenul şi colaboratorul său, Epifa-niu, intitulată: Istoria bisericească nu­mită tripartită a lui M. Aureliu Cassio-dor, extrasă din trei autori greci: Sozo­men, Socrate si Teodoret, traduşi de Epifaniu Scolasticul şi alcătuită de el în compendiu (M. Aurelii Cassiodori His-toria ecclesiastica vocata tripartita, ex trius Graecis auctoribus, Sozomeno, Socrate et Theodoreto, per Epiphanium Scholasticum versis excerpta, et in com­pendium). Scopul acestei lucrări a fost să completeze şi să continue adaptarea lui Rufinus după Istoria bisericească a lui Eusebiu*. în pofida unor erori, multe din ele inerente, Istoria lui Casiodor a folosit

ca manual pentru istoria bisericească în evul mediu. La acestea mai reţinem De Orthographia, scrisă pentru călugării de la mănăstirea sa.

Migne, PL, 69, 421-1334 şi 70; T. Momsen, în Monumenta Germaniae Historica, Aucto-res Antiquissimi, XII, 1894; Historia Eccle­siastica Tripartita ed. de W. Jacob şi R. Hanslik, în CSEL, 71, 1952; trad. rom. Ca­siodor, Istoria bisericească tripartită, trad. de Liana şi Anca Manolache, în col. PSB, 75, EIBMBOR, Bucureşti, 1998; A. Momi-gliano, Cassiodorus and Italian Culture of his Time, în Proceedings of the Bfitish Academy, XII, 1955, p. 207-245 cu bogată bibliografie; P. Godet, în DTC, II, 2, 1923, col. 1830-1834; Cayre, II, 217-221; Bar-denhewer, V, 264-276; E. M. Young, Cassio­dorus, Magnus Aurel ius, art. în Smith-Wace, I, p. 416-418; Altaner-Stuiber, 1980, p. 486-488 cu bibliografie; M.L. Angrisani Sanfi-lippo, Cassiodore, în DEC A, I, p. 431-433.

CASSIAN, IOAN (360-435), scriitor creştin de limbă latină şi monah. S-a năs­cut în jurul anului 360 în Sciţia Mică, Dobrogea de astăzi. Locul naşterii sale a ridicat o serie de probleme. Acestea au fost însă rezolvate în urma săpăturilor făcute în Dobrogea de Vasile Pârvan, în 1912, care a scos la iveală locul numit Vicus Cassiaci, socotit de Tillemont, E. Schwartz şi H. L Marrou ca fiind ţinutul de naştere a lui Cassian. Familia sa a fost creştină. Cassian primeşte o educaţie aleasă, inclusiv în cultura clasică. Faptul că a cunoscut şi limba greacă, ne duce cu gândul la mediul creştin şi, mai ales, cel monahal din Dobrogea, unde, pe lângă latină, se vorbea şi greaca, dacă nu Ia scară largă, cel puţin în cultul bisericesc, în jurul anului 380, dornic să cunoască mai îndeproape locurile sfinte, pleacă, în compania prietenului său Gherman, la Betleem, unde se stabileşte la o mânăs-

tire pentru a deprinde tainele vieţii ceno-bitice. După câţiva ani, cei doi prieteni se îndreaptă spre Egipt unde se familia­rizează cu tradiţiile monahale cenobite, sarabaite şi anahorete, ajungând până în deşertul Skete, unde vieţuiesc în preajma marilor vieţuitori Moise şi Pafnutie. După o şedere de şapte ani, Cassian re­vine la Betleem, însă se întoarce nu după multă vreme la Alexandria. Aici rămâne scrută vreme şi pleacă, împreună cu Gherman, din pricina controversei ori-geniste, spre Constantinopol, fiind pro­babil atraşi de marea personalitate a Sf. loan* Hrisostom. De altfel, Cassian va fi hirotonit diacon de Sf. loan Hrisostom şi va participa la acţiunile misionare între­prinse de acesta la Dunăre (Coman). Revine in patria şi de acolo pleacă la Roma, ducând cu sine o scrisoare a preo­ţilor din Constantinopol în sprijinul epis­copului lor exilat. La Roma îl întâlnim în anul 404/5, în acest răstimp, îl cunoaşte pe Leon, viitorul episcop de Roma. Nu ştim cât timp rămâne aici şi nici dacă a revenit în Răsărit. Ştim însă că în jurul anului 410/1 pleacă de la Roma spre Massilia (Marsilia), unde înfiinţează o mănăstire de călugări şi una de călugă­riţe, în 415/6, pentru care concepe pri­mele reguli monahale din Apus (Co­man). Modelul de viaţă monahală este schiţat în conformitate cu cel existent în Răsărit, făcând totuşi unele adaptări ne­cesare locului. Prin această lucrare, Cassian devine un factor de legătură între Răsărit şi Apus (Coman). Se stinge din viaţă în jurul anului 435 şi este venerat ca sfânt aproape imediat atât în Răsărit cât şi în Apus.

Opera sa are mai mult un caracter ascetic. Doar către sfârşitul vieţii el abordează şi probleme doctrinare propriu-zise. Prima sa lucrare a fost formată din două părţi, De institutis coenobiorum şi De octo

principalium vitiorum remediis. Nu la multă vreme după publicare, partea a doua a devenit o lucrare independentă. Ea a fost dedicată episcopului Castor de Apt. A doua sa lucrare a fost Conlationes XXIV, scrisă tot la cererea episcopului Castor. Ea este dedicată mai multor per­sonalităţi ale vremii (prima parte Iui Leon-ţius şi Helladius, a doua lui Honoratus şi Eucheriu, iar a treia, stareţilor de la Le-rini: Jovinian, Minervius, Leontius şi Theodor. Aceste două lucrări s-au bucu­rat de largă popularitate în Apus şi, în consecinţă, Eucheriu a făcut o prezentare rezumativă, care însă din păcate s-a pier­dut. Institutes au fost traduse în greacă în sec. V. Şi în cazul traducerii în greacă a existat o prezentare rezumativă, deose­bită de cea a lui Eucheriu, şi care a fost cunoscută de Fotie* şi folosită de Pseu-do-Nil (Quasten). Mai târziu s-a făcut în cazul Convorbirilor {Conlationes) o re-; maniere a textului, prin introducerea ca­pitolului al 19-lea, în cartea a 13-a, pen­tru a se atenua concepţiile semipelagiene ale lui Cassian, legate de problema haru­lui. Este vorba de o parafrazare conce­pută de Dionisie Cartuzianul în anul 1450 (Quasten). Ultima lucrare a lui Cassian, scrisă la bătrâneţe (430), De Incarnatione Domini contra Nestorium libri VII, are un conţinut doctrinar. Pen­tru a respinge erezia nestoriană, el o pune în legătură cu o serie de erezii, cum ar fi: ebionismul, marcionismul, maniheismul, arianismul, cu diferite tendinţe gnostice, dar mai ales cu pelagianismul, considerat de el izvor al tuturor relelor, doarece, spune el, erezia lui Pelagiu este sursa de­viaţiilor lui Nestorie. Cassian nu se pre­zintă ca un teolog original şi limpede, lipsindu-i spiritul speculativ al Capado-cienilor sau al Fer. Augustin. Cassian ră­mâne în istoria gândirii creştine ca unul care a ştiut să surprindă în nuanţe intime,

CASSIAN. IOAN

CELESTIN

CELESTIN

CERDON

de mare fineţe, viaţa ascetică, prin pu­nerea ei în perspectiva tradiţiei aposto­lice. Pentru el, stâlpii de sprijin ai vieţii ascetice sunt Scriptura şi rugăciunea; Scriptura îndrumă spre rugăciune prin lucrarea Duhului Sfânt. Scriptura este cartea de căpătâi a monahului. Lectura Scripturii trebuie să fie o rugăciune au­tentică, personală, iar meditaţia asupra textului scripturistic îi permite călugăru­lui să descopere, dincolo de text, pre­zenţa Celui care îl inspiră. Este vorba aici de un dialog, de o rugăciune în care sufletul rămâne tăcut, lăsându-L pe Dum­nezeu să vorbească şi în acest fel să poată percepe inefabilul. Această rugăciunea permanentă îi permite călugărului să atingă scopul suprem al vieţii monahale care este vieţuirea constantă în divin şi în Dumnezeu. Expresia ei ultimă este "ru­găciunea de foc', 'privirea neabătut aţin­tită în Dumnezeu, care este un singur foc de iubire'.

Cât priveşte semipelagianismul lui Cassian, acesta trebuie văzut cu oarecare circum­specţie. Primele interpretări în acest sens nu au fost făcute de binevoitori ai săi. O analiză nou, detaliată şi punctuală ar putea descifra sensuri mai puţin neorto-doxe, mai ales că în Instituţii el prezintă o doctrină pur ortodoxă despre har, ur­mând exemplul sf. loan Hrisostom. Tre­buie avut în vedere faptul că loan Cassian a fost un trăitor şi nu un teoreti­cian al doctrinei, în acest fel se poate realiza o reevaluare mult mai apropiată de adevăr.

Migne, PL., 49-50; M. Petschenig, CSEL, 13 şi 17, 1886 şi 1898; trad. în Ib. română: loan Cassian, Aşezăminte/e mănăstireşti şi Con­vorbiri duhovniceşti, trad. de Vasile Cojocaru şi David Popescu, Prefaţă, studiu introductiv şi note de Nicolae Chiţescu, în PSB, EIBM-BOR, Bucureşti, 1990; J. C. Guy, Jean Cassien, vie et doctrine spirititelle, Paris,

1961; A. S. Constantinescu, loan Cassian, scit, nu român, în Glasul Bisericii, 23, 1964, p. 688-705; H. I. Marrou, La patrie de Jean Cassien, în Patristique et Humanisme, Paris, 1976, p. 345-361; O. Chadwick, John Cassian, ed- a 2-a, Cambridge, 1968; P Rosseau, Asce-tics, Authority andthe Churâ in the Age of Jerome and Cassian, Oxford, 1978; I. G. Coman, Şi Cuvântul trup s-a făcut, Editura Mitropoliei Banatului, Timi­şoara, 1993, p. 159-184; C. Hole, Cassianus Johannes, art. în Smith-Wace, I, p. 414-416; I G. Coman, Patrologie, 1956, p. 247-249; Bardenhewer, IV, p. 558-565; Altaner-Stuiber, 1980, p. 452-454; Cayre, I, p. 579-588; Tixeront, Patrologie, p. 362-364; M Olphe-Galliard, în Dictionnaire de la Spiri-tualile, I, 1953, col. 214-276 cu bibliografie; M. Cappuyns, O.S.B., DACL, II, pt. 2, 1910; col. 2348-2357; Quasten, Patrology, IV, p, 512-523 cu bogată bibliografie; F. Bordonati, Cassien, Jean, în DECA, I, p. 429-430.