Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

CIPRIAN POETUL. Despre el se crede că a fost preot şi a trăit în Galia în prima parte a sec. V. Este autor al Heptateu-hului, o lucrare în versuri prezentând pri­mele şapte cărţi ale Vechiului Testament, după cum urmează: Facerea în 1498 ver­suri; Ieşire 1338 versuri; Levitic 309 ver­suri; Numeri 777 versuri; Deuteronom 288 versuri; losua 585, versuri şi Jude­cători 760 versuri. Ciprian este familia­rizat nu numai cu poeţi clasici latini (Horaţiu, Ovidiu, Persius şi Catullus), ci şi cu poeţi creştini (luvencus*, Pruden-tius (şi Paulin* de Nola). Datorită cu­noştinţelor sale, acurateţii doctrinare, lip­sei elementelor mitologice şi datei la care această lucrare a fost scrisă, s-a sugerat că Ciprian este cel căruia Ieronim îi adre­sează scrisoarea 140 (Brewer). Tot lui îi sunt atribuite, însă fără certitudine: Ora-tiones, două rugăciuni întâlnite în manu­scrise sub numele Orationes Cypriani şi Caena Cypriani, o parodie, care s-a bucurat de mare popularitate în evul mediu, scrisă în proză axată pe trăsăturile specifice ale unor personaje biblice. La acestea se adaugă: De Sodoma şi De Jona, puse sub numele lui Ciprian de Cartagina sau Tertullian, şi un poem în 85 de hexametri: Cypriani ad quendam senatorem ex christicma religione ad ido-

lorum cultum conversiuni, care relatează despre un senator care, nemulţumit de creştinism, îmbrăţişează cultul zeilor păgâni.

Migne, P L. S., III, 1151-1245; P. L., 5, 985-990; P. L., 4, 1007-1014; P. L., 2, 1159-1162; 1166-1172; P. L., 2, 1163-1166; R. Pieper, CSEL, 23, 1891; W. Haitei, CSEL, 3, 3, 1871, p. 144-151; Idem, p. 289-301; R. Pieper, CSEL, 23, 1891, p. 212-226; Idem, p. 227-230; F. Vernet, Cyprien, poet italien ou gallo-romain, vers l 'an 400, în DTC, 3,1923, col. 2470-2472; A. Sutzenberger, Der Hep-tateuch des gallischen Dichters Cyprianus, Zweibriicken, 1903; H. Brewer, Ober den Heptateuchdichter Cyprian und die Caena Cypriani, Zk Th. 23, 1904, p. 92-115; W. Hass, Studienzum Heptateuchdichter Cyprian, Berlin, 1912; Altaner-Stuiber, 1980, p. 411; Quasten, Patrology, II, p. 371 şi urm.; Idem, III, p. 312-317, cu indicaţii bibliografice.

CIPRIAN DE TOULON (f 549), episcop de Toulon. A fost ucenicul lui Cezar de Arles care îl hirotoneşte epis­cop de Toulon înainte de 515. Este autorul Vieţii Iui Caesarius* Alenatensis. Activ în combaterea semipelagianismu-lui, participă la sinoadele de la Arles (524), Valencia (529) şi Orange (Orleans) din 541. De la el s-a păstrat şi o scrisoare adresată lui Maxim de Geneva din care aflăm că el cunoştea Te Deum-ul lui Niceta de Remessiana, şi prin care se apără de acuza ce i-a fost adusă de theopaschism.

Migne, PL, 67, 1001-1024; ed. crit.: B. Krusch, în MGH, Scriptores Rerum Mero-vingicarum, III, 1896, p. 433-501; W. Gundlach, în MGH, Epistolae, III, 1892, p. 434-436; S. Cavallin, Literarhistorische und text-kritische Studien zur Vita S. Caesarii Arelatensis, Lunds Universitets Arsskrift, N.F., Avd. l, BD. XXX, nr. 7, 1934; Cross, Cyprian, St., ODCC, p. 369; V. Saxer, Cyprien de Toulon, în DECA, I, p. 607.

CIRCUMCELLIONII

CLAUDIANUS

CLAUDIANUS MAMERTUS

CLEMENS ROMANUS

CIRCUMCELLIONII (sec. IV-V), membri ai unei mişcări rebele donatiste, activă preponderent în Numidia şi Mau-ritania în sec. IV şi începutul sec. V. Nu­mele a fost dat de opozanţii lor catolici, datorită obiceiului pe care îl aveau de a înconjura locuinţele acestora (circum cellas). Ei se autointitulau 'agonistici', atleţi, luptători. Solicitările lor au fost pentru început de tip economic şi social. In timp se alătură donatiştilor. Ei repre­zentau spiritul apocaliptic al martirilor donatişti, făcând uz de violenţă în reven­dicările lor. Strigătul lor de bătălie era: laudes Deo, însoţit de răcnetul de leu. Mormintele circumcellionilor erau cen­tre de pelerinaj. Aceştia comercializau relicve adevărate sau false de sfinţi şi se

r\

considerau 'mărturisitori' şi 'martiri', în­cercările autorităţilor civile de a suprima această mişcare nu a avut succes prea mare, ea dăinuind până în sec. V.

Optatus, De schismate donatistarum, III, 4; Augustin, Contra Gaudentium, 1,28, 32; F. C. Frend, The Donatist Church. A Movement of Protest in Roman North Africa, 1952 cu bi­bliografie; Idem, Circumcellions and Monks, în JTS, NS, XX, 1969, p. 542-549; Idem, Circoncellions, în DECA, I, p. 493-494; Cross, Circumcellions, în ODCC, p. 294.

CLAUDIANUS (t 404), poet. S-a năs­cut şi ^a fost educat Ia Alexandria în Egipt, în anul 394 soseşte la Roma. A devenit poetul de curte a Iui Honoriu. A stăpânit în mod egal tainele limbilor greacă şi latină, de aceea a scris în am­bele limbi. Datorită culturii sale şi a ver­sului său ales, a fost considerat ca egal al lui Vergiliu şi Homer. Pe lângă poezia de inspiraţie profană, Claudianus a scris şi poezie de inspiraţie creştină: două epi­grame în greacă având un total de 15 ver­suri; o epigramă întrucâtva ironică, inti­tulată In Jacobum magistrum equitum;

Miracula Christi şi De Salvatore. Se pare că Miracula Christi nu îi aparţine. Nu se ştie dacă Claudianus a fost sau nu creştin. Cu toate acestea poemul său, De Salva­tore sau Carmina paschale conţine ele­mente interesante de doctrină hristolo­gică. Hristos Creatorul a toate ia fire ome­nească în pântecele fecioresc al Măriei, care îl naşte pe Creatorul ei. El, Cel ce nu putea fi cuprins de lume, a trăit ca om printre oameni pentru ca prin propria Sa moarte să alunge moartea. Poemul se încheie cu o rugăciune pentru sănătatea împăratului. Acest poem a fost scris pen­tru o ocazie specială şi se înscrie în genul poemelor publicate de Ausonius (Versus paschales}, Sedulius (Carmen paschale), Merobaude (De Chrfsto), care copiază o mai veche tradiţie păgână potrivit căreia poeţii dedicau poeme zeilor. Ca poet la o curte creştină, deşi probabil păgân, Clau­dianus a făcut ceea ce predecesorii săi au făcut, oferind un poem special patronului său cu ocazia unei sărbători speciale, şi anume sărbătoarea paschală (cf. Quasten). Claudianus a decedat în jurul anului 404.

Migne, P.L. 53, 789 (epigramele greceşti); 53, 790 (Miracula Christi); P.L., 53, 788-789; P.L., 13, 376-377 (De Salvatore); M. Ihm, Epigrammata Damasiana, Leipzig, 1895, p. 69-71, n. 68; E. Arens, Quaestiones Clau-dianeae, Munster, 1894 (tratează aspectul religios al operelor lui Claudianus); D. Ro­mano, Appendix Claudianea, Palermo, 1958; G. Martin, Claudian, an Intellectual Păgân of the Fourth Century, în Studies U liman, Missouri, 1960, p. 69-80; A. Cameroun, Poetry and Propaganda at the Court of Honorius, Oxford, 1970; M. Wacht, Lem-matisierter Index zu den Carmina maiora Claudians mit sîatistischen Anhăngen zu Sprache itnd Metrik, NOremberg Microfilm Computer Service, 1980; Altaner-Stuiber, 1980, p. 410; Quasten, Patrology, IV, p. 307-309 cu bibliografie.

CLAUDIANUS MAMERTUS (425-474), filosof creştin, şi fratele mai tânăr al Sf. Mamertus, arhiepiscop de Vienne. S-a născut în jurul anului 425 la Vienne în apropiere de Lyons. îmbrăţişează viaţa monahală, după ce o vreme a fost profe­sor de retorică. Şi-a desăvârşit studiile literare împreună cu prietenul său apropi­at Sidoniu Apolinarie, de la care avem singurele informaţii despre Claudianus. A fost hirotonit preot de fratele său Ma­mertus, devenind colaborator apropiat al acestuia. Participă la discuţiile filosofice şi doctrinare de la Lyon, fiind unul din principalii opozanţi ai semipelagianului Faust de Riez. Principala sa lucrare, De stătu animae este îndreptată împotriva acestuia, în acest tratat, Claudianus face uz de filosofia platonică, neoplatonică şi de neopitagoreism, pe care l-a cunoscut prin intermediul lui Apuleius. Dintre Pă­rinţii şi scriitorii Bisericii, îi citează pe Grigorie* de Nazianz, Ambrozie şi Au­gustin. El respinge teoria potrivit căreia sufletul este de natură materială, susţi­nând, împotriva lui Faust de Riez, că sufletul este imaterial. Despre Claudia­nus trebuie reţinut că a fost apărător al credinţei ortodoxe, dar şi poet şi orator, nu numai filosof. Concepţia sa despre suflet a circulat în evul mediu, fiind pre­luată de Abelard şi Allain de Lille. El a mai scris o scrisoare lui Sapaudus, profe­sor de retorică, în care a deplâns nivelul artelor din acea vreme.

Migne, PL, 53, 697-786; A. Engelbrecht, Claudiani Mamerti opera, în CSEL, XI, 1885 (ed. critică); N. C. Chadwick, Poetry and Letters in Early Christian Gaul, Lon-don, 1955, p. 207-210; E. Harleman, De Claudiano Mamerto Gallicae Latinitatis scriptore quaestiones, Uppsala, 1938; Cross, Claudianus Mamertus, în ODCC, p. 299 cu bibliografie; S. Constanza, Claudien Mamert, în DECA, I, p. 497-498, cu bibliografie.

CLEMENS ROMANUS, sau CLE­MENT ROMANUL, Sf. (sec. I), proba­bil cel de al treilea episcop al Romei, după informaţia lui Irineu*, care ne mai spune că el i-a cunoscut pe cei doi mari apostoli ai creştinătăţii, pe sf. ap. Petru şi sf. ap. Pavel. Data episcopatului său este fixată în funcţie de relatările lui Eusebiu din Ist. bis., 3, 15,34, şi anume, între anii 92-101. Terţul l ian este de părere că Cle­ment a fost hirotonit de sf. ap. Petru. Ori-gen şi Eusebius îl identifică cu Clement menţionat în epistola către Filipeni a sf. ap. Pavel, în timp ce Pseudo-CIementi-nele îl prezintă ca membru al familiei imperiale a Flaviilor, iar Dio Cassius (Hist. Rom.67, 14), ca fiind una şi aceeaşi persoană cu consulul Titus Flavius Clemens, executat la anul 95 sau 96|jen-tru credinţa sa în Hristos. Aceste păreri nu par a se confirma. I.G. Coman crede că Clement a fost de origine iudaică şi că, datorită cunoştinţelor profunde de Ve­chiul Testament, el a fost iudeo-creştin. Scrisoarea sa către Corinteni îl dezvăluie în acest sens.

Sub numele lui Clement au fost cunos­cute mai multe scrieri: Epistola sau Scri­soarea I către Corinteni, a doua Epistola către Corinteni, Dialogurile lui Petru şi Apion, Ia care au fost adăugate Pseudo-Clementinele, un roman apostolic, com­pus din 20 de omilii şi 10 cărţi de Recu­noaşteri, relatând călătoriile lui Petru, luptele acestuia cu Simon Magul şi con­vertirea lui Clement; două epistole către fecioare; Apocalipsa lui Petru prin Cle­ment; Constituţiile apostolice prin Cle­ment; Scrisoarea lui Petru sau Canoa­nele lui Petru ş. a.

Dintre acestea singura autentică este Epistola I către Corinteni, cel mai de seamă document din perioada post-apos-tolică şi unul din cele mai vechi texte ale literaturii creştine în afara Noului Testa-

CLEMENS ROMANUS

CLEMENT ALEXANDRINUL

CLEMENT ALEXANDRINUL


ment. Scrierea acestei epistole a fost ocazionată de reizbucnirea vechilor ten­siuni în sânul Bisericii creştine din Corint, unde doar o mică minoritate de creştini a rămas credincioasă preoţilor depuşi de către rebeli. Scrisă probabil la anul 96, Epistola I către Corinteni a lui Clement a avut o largă circulaţie în lumea creştină, fiind tradusă în latină, siriacă şi coptă.

Pe lângă datele istorice deosebit de preţioase, acest document reţine ele­mente fundamentale pentru învăţătura dogmatică a Bisericii. Acest text men­ţionează pentru prima dată învăţătura despre succesiunea apostolică, accen­tuând asupra faptului că preoţii nu pot fi depuşi de către membrii comunităţii, deoarece nu ei sunt cei care le-au dat au­toritatea slujirii sacerdotale, dreptul de a conduce venind de la apostoli care şi-au exercitat puterea lor în supunere faţă de Hristos, Care la rândul Lui a fost trimis de către Dumnezeu. Deşi epistola a fost folosită ca document prin care s-ar afir­ma primatul Bisericii Romei, lucrurile nu par a fî aşa în realitate. Dacă reţinem fap­tul că sf. Clement tratează cu deosebită grijă şi pe larg activitatea misionară şi martiriul sf. ap. Pavel în comparaţie cu sf. ap. Petru, şi conştiinţa vie a prezenţei pauline la Roma şi la Corint, putem afir­ma că sf. Clement s-a considerat dator faţă de memoria sf. ap. Pavel şi nu în vir­tutea unui primat al Romei, să scrie această epistolă şi să rezolve tensiunile din Corint în acelaşi spirit în care l-a făcut Apostolul Neamurilor. Alte teme doctrinare tratate în acest do­cument sunt: învierea morţilor, învăţă­tură pe care o abordează şi în funcţie de vechea legendă a păsării Phoenix, ele­ment prezent în literatura şi arta creştină primară; armonia lumii create; învăţătura despre Dumnezeu Tatăl, Hristos Fiul şi

Duhul Sfânt fără a face uz de limbajul teologic elevat care va apare mai târziu pentru a clarifica credinţa trinitară, hris-tologică şi pnevmatologică. în cele din urmă, reţinem faptul că textul are impor­tanţă pentru ecclesiologie, întrucât face referire la treptele sacerdotale, atestând prin aceasta existenţa celor trei trepte preoţeşti încă din perioada post-apos-tolică.

F. X. Funk, Paîres Apostolici, I, Tubingen, 1901; J.B. Lightfoot, Apostolic Fathers, part I (ed. rev. 2 voi. 1890); Th. Schaefer, S. Clementis Epistula ad Corinthos (FP 44), Bonn, 1941. Traduceri: W. K. L. Clarke, First Epistle of Clement to the Corinthians, SPCK, Londra, 1937; F. Zeller, Die Apos-tolischen Văter (BKV₂ 35), Kempten şi Miinchen, 1918; G. Bosio, / Padri Apos­tolici, Torino, voi. I, 1940 şi voi. II, 1942; luliu Olariu, Scrierile Părinţilor Apostolici, Caransebeş, 5-26; D. Fecioru, Scrierile Pă­rinţilor Apostolici, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, l, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, 39-88. Studii: W. Scherer, Der erste Klemensbrief an die Korinther nach seiner Bedeutungftir die Glaubenslehre der katolischen Kirche unterssucht, Re-gensburg, 1902; A. Harnack, Die erste Kle­mensbrief, eine Studie zur Bestimmung des Charakters des ăltesten Christentums (SAB 1909), p. 38-63; E. Bastien, Le ministere dans î'Eglise selon Clement de Rome, Montpellier, 1965; H. Bumpus, The Chris-îological Awareness of Clement of Rome and its Source, Cambridge, 1972; H. Kraft, Kirchenvăter Lexikon, MUnchen, 1966; Alta-ner-Stuiber, p. 45-46; Quasten, Patrology, I, p. 42-53; I.G. Coman, Patrologie, I, p. 110-130.

CLEMENT ALEXANDRINUL (c.

150-c. 211/215). Eusebiu ne informează că numele lui Clement a fost identic cu cel care s-a aflat pe scaunul episcopal al

Romei, adică Clement* Romanul, şi anume, Titus Flavius Clemens. S-a năs­cut într-o familie păgână în jurul anului 150, la Atena, unde a fost educat. Mo­tivele încreştinării nu ne sunt cunoscute. Se ştie doar că după trecerea la creşti­nism, el a făcut mai multe călătorii în Italia de Sud, Siria şi Palestina, cu scopul de a fi educat în învăţătura creştină de

t*,

către învăţătorii creştini ai vremii. In cele din urmă poposeşte la Alexandria unde audiază cursurile lui Panten*, conducă­torul şcolii catehetice din această locali­tate. Devine ucenicul şi apoi colabora­torul lui Panten, pentru ca după moartea acestuia să fie ales în fruntea şcolii alexandrine, probabil în jurul anului 200. Persecuţia declanşată de Septimiu Sever îl obligă să fugă din Alexandria, refugi-indu-se în Capadocia, împreună cu ucenicul său, Alexandru, care va ajunge episcop de Ierusalim. Clement adoarme întru Domnul în Capadocia la o dată incertă, însă înainte de 215. Clement a avut o cultură deosebit de so­lidă, fiind familiar cu fllosofia, poezia, arheologia, mitologia şi literatura, atât cea păgână, cât şi cea creştină de până la el. A cunoscut foarte bine scrierile Vechiului Testament, la care face referire în 1500 de pasaje, şi ale Noului Testa­ment reţinut de aproximativ 2000 de ori. La fel, el face referiri la scriitorii clasici, din care a citat peste 360 de texte. Da­torită educaţiei sale alese, Clement a fost pe deplin conştient de necesitatea punerii credinţei creştine pe temelii ştiinţifice sănătoase. Pentru el, credinţa şi fllosofia, Evanghelia şi cultura laică nu sunt duş­mani, ci trebuie să colaboreze. Cultura laică slujeşte teologia, învăţătura creştină fiind coroana şi slava tuturor adevăru­rilor care se regăsesc în diverse doctrine filosofice (Quasten). Ca scriitor, Clement a avut un stil clar, bine conturat şi îngri-

jit, accesibil atât catehumenilor, cât şi celor erudiţi.

Trei din scrierile sale formează o trilogie din care putem desluşi gândirea sa teo­logică. Este vorba de Protrepticul sau Cuvânt îndemnător către greci; Peda­gogul şi Stromate sau Covoare. Prima lucrare din această trilogie este o scriere apologetică al cărei scop era de a-i con­vinge pe păgâni de nebunia şi deşertă­ciunea închinării la idoli, îndemnându-i să se convertească la noua credinţă, sub oblăduirea Logosului.Pedagogul este o continuare a primului tratat şi se consti­tuie ca un complex de sfaturi date celor care au îmbrăţişat credinţa creştină. Cel de al treilea tratat, considerat 'lucrarea capitală pentru problematica şi cugetarea autorului' (Coman), abordează relaţia dintre învăţătura creştină şi cea laică, îa special dintre credinţa creştină şi filoso­fi a greacă, în evaluările sale, autorul por­neşte de la premisa că fllosofia păgână nu este lipsită de valoare pentru creştini. Ea vine de la Dumnezeu şi a fost dată grecilor de provindenţa divină în acelaşi mod în care Legea a fost dată evreilor. Filosofia este folositoare creştinilor dor­nici sa dobândească cunoaşterea (yvcomţ). Alături de această trilogie s-au mai păs­trat: Excerpte din Teodot şi extrase pro­fetice şi omilia exegetică la Marcu 10, 17-31, Ce bogat se va mântui? Scrieri pierdute: Ipotiposele — Schiţe sau Expli­caţii concise, Comentarii la Sfânta Scrip­tură; Despre Paşti; Canon bisericesc sau împotriva iudaizanţilor; Despre provi­denţă; îndemn la răbdare sau Către cei botezaţi de curând; Despre post; Despre clevetire. Din epistolele Iui Clement's-au păstrat doar trei propoziţii în Sacra Parallela (311,312 şi 313). Despre Clement se spune, nu fără drep­tate, că este 'fondatorul sau întemeietorul teologiei speculative' (Quasten). Spre

CLEMENT ALEXANDRINUL

CLEMENT ALEXANDRINUL

CLEMENTINĂ, LITERATURA


deosebire de Irineu*, care vedea în cul­tura şi filosofia păgână un pericol pentru credinţă, Clement este de părere că aces­tea pot ajuta la adâncirea şi întărirea cre­dinţei. Conştient de pericolul elenizării creştinismului, Clement luptă împotriva gnozei false şi eretice, împotriva gnosti­cilor eretici care susţineau că credinţa şi cunoaşterea nu pot fi reconciliate întrucât sunt contradicţii, el se străduieşte să dovedească înrudirea acestora, şi că ar­monia dintre credinţă şi cunoaştere dă naştere creştinului perfect şi adevăratului gnostic. Credinţa este începutul şi teme­lia fllosofiei, aceasta fiind importantă pentru cei care doresc să pătrundă tainele credinţei cu ajutorul raţiunii. Sistemul teologic al lui Clement se întemeiază pe doctrina Logosului. El duce mai departe teoria Sf. Justin despre Logos, facându-o mai fertilă şi mai concretă. Logosul este creatorul universului. El este cel care L-a arătat pe Dumnezeu în Legea Vechiului Testament, în filosofia grecilor şi, în cele din urmă, la plinirea vremii, prin întru­pare, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Logosul formează Treimea divină. Doar prin Logos îl putem cunoaşte pe Tatăl, deoarece El este nenumit. Ca ra­ţiune divină, Logosul este învăţătorul lumii, mântuitorul neamului omenesc şi întemeietorul vieţii celei noi care începe cu credinţa, se îndreaptă spre cunoaştere şi contemplaţie şi duce, prin dragoste şi milostivire, la nemurire şi îndumnezeire. Hristos ca Logos întrupat este Dumnezeu şi om şi prin El înviem la viaţa divină. Biserica este lucrarea voii lui Dumnezeu spre mântuirea oamenilor. Ea este o tainică minune. După cum e un singur Tată al universului, un singur Logos al tuturor lucrurilor, un singur Sfânt Duh şi acela pretutindeni, tot aşa este 'o singură mamă Fecioară, pe care îmi place să o numesc Biserică'. Există o 'Biserică de

sus', o Biserică cerească, care nu este altceva decât Biserica pământească ridi­cată la nivel superior, cuprinzând pe cei vii şi pe cei morţi. Ideea de Biserică cerească este nouă în gîndirea creştină până la Clement, şi va fi preluată de Origen* şi de Fer. Augustin*, în De civi-tate Dei. Clement nu se rezumă în gândi­rea sa teologică doar la elementul specu­lativ legat de Logos, ci alătură acestuia şi dimensiunea sacramentală, concretiza­tă prin taina Botezului şi a Euharistiei, care sunt şi mijloace pentru dobândirea vieţii veşnice. Pentru Clement, necu­noaşterea şi greşeala sunt mult mai rele decât păcatul şi, deşi susţine că nu toţi oamenii pot accede la starea de fericire supremă, el adoptă o atitudine optimistă cu privire la soarta celor păcătoşi. Mân­tuirea e răscumpărare, dar şi educaţie sis­tematică şi stăruitoare care duce cu şi prin Hristos, la Hristos şi Ia Dumnezeu.

Migne,. P.G., 8-9; O. Stăhlin, Die griechi-schen christlichen Schriftsleller der ersten drei Jahrhunderte, Leipzig, 1897-1941; Berlin şi Leipzig, 1953; Berlin 1954 -1972; C. Mondesert, Clement d'Alexandrie, Le Protreptique, Introduction, text, translation, ed. a 2-a, S. Ch. 2, Paris, 1949; N. Runceanu, Clement Alexandrinul, Care bogat se va mântui?, trad. teză de licenţă, Bucureşti, 1907; N. I. Ştefănescu, Pedagogul, Izvoarele Ortodoxiei, nr. 3, 1939; D. Fecioru, Clement Alexandrinul, Scrieri, Partea întâia, în PSB, voi. 4, IBMBOR, Bucureşti, 1982; Eugene de Faye, Clement d'Alexandrie. Etude sur Ies rapports du christianisme et de la philoso-phie grecque au H-e siecle, ed. 2, Paris, 1906; C. Bigg, The Christian Platonists of Alexandria, (ed. F.E. Brightman), 1913, în special p. 72-150; J. Munck, Untersuchungen tiber Klemens von Alexandrien, 1933; N. S. Georgescu, Doctrina morală după Clement Alexandrinul, Bucureşti, 1933; E. Molland, The Conception ofthe Gospel in the Alexan-drian Theology, Oslo, 1938, p. 5-84; E. F. Osborn, The Philosophy of Clement of

Alexandria, Texts and Studies, New Series, III, 1957; S.R.C. Lilla, Clement of Alexan­dria. A Study in Christian Platonism and Gnosticism, Oxford Theological Mono-graphs, 1971; Bardenhewer, II, p. 15-62; Altaner-Stuiber, 1980, p. 190-197; Cross, Clement of Alexandria, art. în ODCC, p. 303; I.G. Coman, Patrologie, 1956, p. 93-97; Idem, II, p. 243-291 (cu bibliografie); Quasten, Patrology, II, p. 5-35 (cu bibliografie).

CLEMENTINĂ, LITERATURA sau

textele apocrife care au circulat sub numele sf. Clement Romanul. Este vorba de cea de a doua Epistolă către Corin-teni, Omilii şi Recunoaşteri, Apocalipsa lui Petru prin Clement, Constituţiile apostolice prin Clement, Canoanele lui Clement ş.a.

Cea de a doua Epistolă clementină are un caracter general. Ea susţine că Hristos este judecătorul celor vii şi al celor morţi, întrucât acest lucru aparţine măreţiei lui Dumnezeu. El a suferit pentru păcatele noastre. Dumnezeirea şi omenitatea lui Hristos sunt exprimate fără echivoc. Hristos este 'prinţul incoruptibilităţii' prin care Dumnezeu a făcut cunoscut adevărul şi viaţa veşnică. Biserica a exis­tat înainte de crearea cerului şi a lumii. Ea era invizibilă, spirituală şi stearpă. Acum s-a întrupat şi este trupul lui Hristos. Ea este Mireasa lui, iar noi i-am fost daţi ca fii.

Omiliile reprezintă un roman teologico-filosofic rânduit în 20 de discursuri, despre care se spune că ar fi fost trimise de către Clement lui lacob din Ierusalim, fratele Domnului, şi descriu călătoriile Sf. Clement în răsărit unde a fost martor al confruntării dintre sf. ap. Petru şi Si-mon Magul. Trăsătura specifică a acestor texte constă în discursul lor care adoptă doctrine ebionit-iudaice şi elkasaite, potrivit cărora creştinismul nu este altce-

va decât un iudaism purificat. Dumnezeu s-a arătat lui Adam, Moise şi Hristos. Hristos nu este decât profet şi nicidecum mântuitor. Titlul de 'Fiu al lui Dum­nezeu' este exclusiv al lui Hristos. Moise a fost cel care a restabilit religia întu­necată de păcat la forma ei pură, iar când aceasta a fost din nou întunecată, a fost necesar ca Hristos să vină pentru a-i re­stabili puritatea. Recunoaşterile, păstrate doar în traducere latină făcută de Rufm*, cuprind 10 cărţi asemănătoare în conţinut cu omiliile, însă mult mai elaborate. Din punct de vedere teologic literatura clementină păstrează nuanţe gnostico-iudaice cu puternice elemente ascetice. Petru a fost vegetarian, iar pentru euha­ristie poate să fie folosită doar apă. Celibatul este însă respins. Şcoala de la Tiibingen a acordat o sem­nificaţie deosebită acestei literaturi con­siderând că este un exemplu clar al ten­siunii dintre 'petrini' şi 'paulini', prezen­tă în creştinismul primar.

Migne, P.G., II, 19-468; F. Diekamp, Pătres Apostolici, II, Tubingen, 1913; P. de Lagarde, Clementis Romani Recognitiones syriace, Leipzig, 1861; P. de Lagarde, Clementina, Leipzig, 1865; A. Roberts, J. Donaldson, F. Crombie, The Writings of the Apostolic Fathers, în Ante-Nicene Christian Library, I, Edinburgh, 1970; J. B. Lightfoot, The Apos­tolic Fathers, I, 2, Londra şi New York, 1870; D. Fecioru, Scrierile Părinţilor Apos­tolici, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 105-126; H. Windisch, Dos Christentum im zwei-ten Clemesbrief: Harnak-Ehrung, Tilbingen, 1921; W. Chawner, Index of Noteworthy Words and Phrases Found in the Clementine Homilies, Londra, 1893; B. Altaner, Patro­logie, p. 50-54; Bardenhewer, I, p. 116-131; F. Caird, Precis de Patrologie, I, p. 51-60; I.G. Coman, Patrologie, (1956), p. 34-36; Quasten, Patrology, I, p. 53-63 (cu bogată bibliografie); I. G. Coman, Patrologie, I, p. 204-210.

COLLUTHUS

COLUMBA

COLUMBA

COMMODIAN