Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Ebioniţi, Evanghelia după

Denumire dată unei evanghelii apocrife, despre care se presupune că ar fi fost folosită de către ebioniţi. Epifanie* afirmă că ebioniţii 'primesc Evanghelia după Matei', numind-o 'Evanghelia după evrei' (Adv, haer. 30,13-16,22). Quasten susţine că această evanghelie este proba­bil identică cu Evanghelia celor Doispre­zece Apostoli, menţionată de Origen* (Horn. In Luc.l) şi că Ieronim* a greşit, identificându-o cu Evanghelia după evrei, deşi A. Schmiedtke este de aceeaşi părere cu Ieronim.

A. Hilgenfeld, Novum Testamentum extra Canonem Receptum, fasc. IV, 1866, p. 32-38; W. Schneemelcher (ed.), New Testament Apocrypha, voi. I, James &Co., West-minster/John Knox Press, 1991, p. 139 şi urm.; Quasten, Patrology, I, p. 113-114; A. Schmiedtke, Neue Fragmente zu denjuden-christlichen Evangelien, TU, 1911; idem, Zum Hebraeerevangelium, în Zeitschrift filr die neutestamentliche Wissenschaft und die Kunde des Urchristentums, XXXV, 1936, p. 24-44; Cross, Ebionites, Gospel according to the, în ODCC, p. 439; A.F.J. Klijn, Ebionites, în DECA, I, p. 737-738; G. Rowekamp, Ebionăerevangelium, în LACL, p. 185.

Ecthesis

Ecthesis (gr. £K9eai<; - declaraţie de credinţă). Formulă doctrinară, decretată de împăratul Heraclie în anul 638, prin care se afirmă cele două firi sau naturi, divină şi umană, în Hristos, unite într-o singură voinţă. Heraclie interzice folo-

ECTHESJS

EDESSA

EDESSA, CRONICA DE LA

EDESSA, ŞCOALA DIN

sirea termenului energeiai, fie că era vorba de două sau o singură voinţă. Con­ţinutul acestei formule dădea câştig de cauză taberei monotelite, adică acelei grupări care afirma o singură voinţă în Persoana lui Hristos. Tendinţa monoteli-tă a documentului a fost respinsă cu deo­sebită fermitate de Sf. Maxim* Mărturi­sitorul. De altfel, deşi a fost aprobat de sinoadele de Ia Constantinopol (638 şi 639) ţinute în vremea Patriarhului Ser-ghie, autorul propriu-zis al formulei, după cum îl informa Heraclie pe papa loan IV, Ecthesis-u\ va fi anulat.

J. Hardouin [Harduinus], Acta Conciliorum et Epistolae Decretales, ac Constitutiones Summorum Pontificum, Paris, 1714-1715, voi. III,. Col. 791-796; Sophronius, PG 87, 3; Honorius, Epist,, Patr. Lat., 80, 5; A. Flich - V. Martin (ed.), Histoire de l'Eglise depuis Ies originesjusqu'ă nosjours, voi. V, Paris, 1938, p. 131-134; Cross, Ecthesis, The, în ODCC, p. 443.

Edessa

în prezent oraşul Urfa din Turcia. Fostă capitală a populaţiilor osrhoene din nor­dul Mesopotamiei. în sec. al VUI-lea î.Hr., cetatea a fost cucerită de asirieni, pri­mind numele de Ruhu (în siriacă Urhoi). Seleucus I reconstruieşte cetatea în 304 î.Hr., şi o numeşte Edessa. Capitală a Re­gatului Edessa sau Osrhoene. Romanii o distrug, sub împăratul Traian, şi o trans­formă în colonie romană (Colonia Mar-cia Edessenorum), în 217. în anul 609 cade sub perşi. Bizantinii o recuceresc în 628, sub Heraclie. în 639, este preluată de arabi, iar în 1031 recucerită de bizan-

_t ^ A

tim. In vremea cruciadelor, Baldwin din Flandra o cucereşte, în 1098. Va cădea în mâinile turcilor selgiucizi în 1144, iar în 1182, Sultanul Saladin o trece sub stă-

pânire egipteană. Mongolii o devastează în 1391, iar turcii o reconstruiesc în 1637. Creştinismul datează în Edessa din pe­rioada apostolică. Eusebiu* de Cezareea menţionează o scrisoare legendară păs­trată în Cronica lui Addai, scrisă proba­bil de împăratul Abgar V Ukhama al Edessei şi adresată Domnului nostru lisus Hristos, care 1-a trimis pe apostolul Addai* să-i încreştineze pe edessenieni. De istoria creştinismului în Edessa se leagă şi numele sf. Apostol Toma*, ale cărui moaşte au fost aduse din India la Edessa în sec. al IV-lea. Origen* ne mai informează că Sf. Apostol Toma a predi­cat creştinismul la părţii din Siria de ră­sărit. Primul episcop, Palut, a fost sfinţit şi numit de către Serapion din Antiohia (c. 200). Lui în revine răspândirea creş­tinismului în Siria de răsărit şi în Persia. Literatura creştină şi mai ales cea de limbă siriacă, a cunoscut o deosebită dezvoltare la Edessa. Aici a fost iăcută prima traducere a Bibliei în siriacă nu­mită Peshitta* şi tot aici a fost redactat Diatessaronul lui Tatian*.Tot aici a func­ţionat şcoala nestoriană persană până la închiderea ei în 489. De altfel, Edessa a fost un centru important al monofizitis-mului.

W.Cureton (ed.), Ancient Syriac Documents relative to the Earliest Establishment of Christianity in Edessa and the Neighbouring Countries, from the Year After Our Lord's Ascension to the Beginning of the Fourth Century, 1864; I. Ortiz de Urbina, Le origini del cristianesimo in Edessa, în Gregorianum 15, 1934, p. 82-91; A. F. J. Klijn, Edessa, de Stadvan den Apostel Thomas, Baarn, 1962; J.B. Segal, Edessa. The Blessed City, Oxford, 1970; H.J.W. Drijvers, Cults and Beliefs in Edessa, Leiden, 1980; G. Orlandi, Edessa, CE, V, p. 102-103; R. Lavenant, Edesse, în DECA, I, p. 750-752.

Edessa, Cronica de Ia

Cronica de la Edessa, în latină Chroni-cum Edessenum. Primul document siriac datat. Cronica a fost scrisă în secolul al Vl-lea de către un autor necunoscut. Cronicarul şi-a început relatarea cu inun­daţia ce s-a abătut asupra cetăţii Edessa în anul 201, informaţiile fiind destul de sărace, până când ajunge la anul 202. Din acest document aflăm că biserica creş­tinilor (ecclesia christianorum) din ce­tate nu a fost cruţată de furia apelor dezlănţuite. Sunt consemnate în cronică alte evenimente importante din viaţa cetăţii şi succesiunea episcopilor pe tronul edessenian. Ultimele informaţii datează din anul 540, dată la care se crede că a fost scrisă această cronică. Cronica se păstrează doar într-un singur manuscris (Vat. Syr. 163) şi a fost editat de Assemani.

Assemani, BO, I, p. 388-417; I. Guidi et. al. (ed. şi trad.), Chronica Minora, 6 v., Corpus Scriptorum Christianorum Orientalium 1-6, Scriptores syri ser. 3-4, 1903-1905; trad. în engleză: B.H. Cowper, The Journal of Sacred Literature, seria a 4-a, 4, 1864, p. 28-45; L Ortiz de Urbina, Edessa, Chronicle of, în CE, V, p. 103.

Edessa, Şcoala din

Prin convertirea casei regale (aprox. 202), Edessa a devenit un puternic centru de cultură creştină şi intensă activitate teologică al creştinătăţii orientale. Printre primii scriitori de limbă siriacă care au activat aici reţinem pe Bardesanes* (Bar Daisan) şi Lucian* de Antiohia, despre care se spune că ar fi studiat exegeza bi­blică sub îndrumarea lui Macarie* din Edessa. Aceleaşi studii au fost urmate şi de Eusebiu* din Emesa (Homs).

împăratul roman Iulian Apostatul ce­dează cetatea Nisibe perşilor, în anul 363 şi în consecinţă şcoala teologică de aici condusă de Efrem* Şirul va fi transferată la Edessa. Efrem organizează nucleul creştin existent aici într-o puternică şcoală teologică, rămânând în fruntea ei timp de 10 ani. Ucenicii pe care i-a avut Efrem Şirul nu s-au ridicat la statura lui intelectuală şi spirituală, în Testamentul său, el îi recomandă pe Abha*, Avraam*, S im eon, Mara* de Aggel şi Zenobiu de Gezirta. La aceştia au fost adăugaţi Pau-lona şi Arwat (Arvad), dar care au îm­brăţişat învăţături eretice. La moartea sa, în 373, la conducerea şcolii vine Qijore* (Cyr) care urmează, pentru scurtă vre­me, tradiţia exegetică a lui Efrem Şirul, după care o înlocuieşte cu cea a lui Teo­dor* de Mopsuestia. Acesta a avut o serie de ucenici, ca de exemplu, Barsaurfta* din Nisibe, Ma'anadin Rewardashir, Kumi* şi Proba*. Aceştia din urmă au tradus în limba siriacă lucrările lui Teodor, iar şcoala din Edessa preia tradiţia şcolii an-tiohiene, ceea ce I-a deranjat foarte mult pe episcopul Rabbula* de Edessa (412-435), partizan al lui Ciril din Alexandria. Lui Rabbula îi urmează Ia conducerea şcolii, Ibas* de Edessa (435-457). în Scrisoarea către Maris, Ibas critică hris-tologia alexandrină, stârnind dezbateri se­rioase în rândurile participanţilor la Sinodul ecumenic de la Calcedon (451). De altfel, Scrisoarea a fost condamnată în timpul împăratului Justinian, cu ocazia sinodului ecumenic de la Constantinopol (553).

Mulţi dintre cei ce au studiat la şcoala din Edessa în secolul al V-lea au devenit episcopi în Biserica persană: Simeon din Beit Arsham, Acaciu Arameanul, Avraam Medul, Narses Leprosul etc.

f\

In 437, Ia conducerea şcolii vine Narses. Datorită convingerilor sale nestoriene, el

EDESSA, ŞCOALA DIN

a fost alungat din Edessa în 451. Narses se stabileşte la Nisibe unde a înfiinţat o nouă şcoală teologică la invitaţia Epis­copului Barsauma. Şcoala din Edessa nu va mai dăinui multă vreme, iar preroga­tivele ei vor fi preluate de şcoala din Nisibe. în 489, ea a fost închisă de epis­copul Cyrus II, din porunca împăratului Zeno. Pe ruinele şcolii a fost clădită o biserică închinată Sf. Fecioare Măria.

E.R.Hayes, L'Ecole d'Edesse, Paris, 1930; R. Duval (ed.), Testament de s. Ephrem, în Journal Asiatique 18, 1901, p. 234-319; R. Ne Iz, D ie theologischen Schulen der mor-genlăndischen Kirchen, Bonn, 1916; A. Baumstark, Geschichte der syrischen Literatur, Bonn, 1920, 34, 66, 100-107; F.X. Murphy, Edessa, School of, în CE, V, p. 103-104.

Efes

Cetatea Efes a fost întemeiată de către coloni ionieni în secolul al XI-leaî.Hr., la gura râului Cayster. De-a lungul anilor, Efesul a fost stăpânit de sardini, perşi, atenieni şi macedonieni. în anul 133 î. Hr., cetatea a fost dăruită romanilor de către Attalus III al Pergamului, devenind mai apoi capitala provinciei Asia Minor (27 î.Hr. - 287 d. Hr.). Efesul a jucat un rol deosebit de important în antichitate, fiind un mare centru cultural, comercial şi religios. Este cunoscut datorită Tem­plului dedicat zeiţei Diana (Artemis), construit de Chersifron în secolul al VI-lea î.Hr. şi reconstruit de arhitectul Dino-crate în sec. al IV-lea (probabil în jurul anului 330) î.Hr. şi considerat 'Una din cele şapte minuni ale lumii'. Templul a fost distrus de goţi în anul 262 d. Hr. în perioada apostolică, Efesul a fost scena unei activităţi misionare deosebit de fructuoase întreprinsă de Sf. Apostol Pa-vel care 1-a vizitat în timpul celor trei călătorii misionare, în cea de a treia călă-

EFES

torie misionară, Sf. Apostol Pavel a po­posit aici timp de trei ani, propovăduind evanghelia mai ales păgânilor din cetate. Sf. Apostol Pavel le va adresa efesenilor una din epistolele sale. Tot de perioada apostolică se leagă credinţa că Sf. Apos­tol şi Evanghelist loan ar fi locuit aici la bătrâneţe. Efesul mai este una din cele 'şapte Biserici' menţionate în Apocalipsă (2,1-7).

în istoria Bisericii creştine, Efesul a fost locul unde s-a întrunit cel de al treilea sinod ecumenic în anul 431. Tot aici s-a ţinut sinodul „tâlhăresc", Latrocinum, în 449 şi un sinod monofizit sub Timotei* Aelurul. în secolul al IX-lea, episcopii Hypatie şi Teofil au participat la contro­versa iconoclastă.

Efesul este locul unde au fost înmormân­taţi, potrivit tradiţiei, sfinţii loan, Luca, Măria Magdalena, Timotei, Filip Diaco­nul şi pustnicul egiptean Pavel. Sf. Iri-neu* menţionează o tradiţie potrivit că­reia Sf. loan a scris Evanghelia sa în Efes şi că a fost ucis tot aici, în timpul dom­niei împăratului Traian. Nu departe de teatrul antic au fost descoperite ruinele bisericii unde s-a întrunit sinodul ecu­menic de la Efes (431), iar la aproxima­tiv un kilometru şi jumătate se află peş­tera unde s-au retras cei Şapte Sfinţi ador­miţi, refugiaţi aici probabil în timpul per­secuţiei lui Diocleţian. Turnul din zidul original al cetăţii este considerat locul unde a fost închis Sf. Apostol Pavel. în partea de sud a cetăţii au fost escavate ruinele unei mănăstiri, despre care se spune că este locul de unde Sf. Fecioară a fost ridicată cu trupul la cer.

J.T. Wood, Discoveries at Ephesus, including the Site and Remains ofthe Great Temple of Diana, 1877; D.G.Hogarth şi alţii, Escava-tions at Ephesus. The Archaic Artemisa, British Museum Publication, 1908 şi atlas 1908; W. M. Ramsay, The Letters of the
EFES

Seven Churches in Asia and their Place in the Plan of the Apocalypse, 1904, p. 210-250.; P.T. Camelot, Ephesus, art. în New Catholic Encyclopedia, voi. V, Sân Fran­cisco, Toronto, London, Sydney, 1967, p. 457-459.

Efes. Sinodul de la

Cel de al treilea sinod ecumenic care s-a ţinut la Efes în anul 431, convocat de către împăratul Teodosie II în vederea rezolvării controversei stârnită de Nes-torie*, care nu recunoştea titlul de Theo-tokos acordat prin tradiţie Fecioarei Mă­ria. Sinodul a fost deschis la 7 iunie 431, sub conducerea Sf. Ciril* al Alexandriei, oponentul principal al lui Nestorie. Deşi episcopii orientali, susţinători ai lui Nes­torie, şi reprezentanţii papei Celestin nu sosiseră, cei 150 de episcopi prezenţi la Efes au aprobat, în prima sesiune, din 22 iunie 431, doctrina cuprinsă în scrisoarea pe care Ciril i-a adresat-o lui Nestorie (Epist.4\ dar nu şi cele 12 anateme. La sosirea partidei episcopilor orientali, conduşi de loan de Antiohia, aceştia au fost informaţi de hotărârea sinodului. Ei refuză hotărârile sinodului, ţin propria lor şedinţă şi îi excomunică, depunându-i din treaptă, pe Ciril şi pe episcopul Memnon. Fiind informat de această hotărâre, împăratul Teodosie II anulează hotărârile luate la 22 iunie. La sosirea reprezen­tanţilor Romei, are loc o nouă întrunire a partidei ciriliene (10-11 iulie). Cu această ocazie, este confirmată hotărârea din 22 iunie, prin care Nestorie a fost condamnat. Totodată, au fost condamnaţi loan* de Antiohia, adepţii săi, împreună cu Teodoret* din Cyr. In cadrul sesiunii din 22 iulie se hotărăşte să nu se for­muleze o altă formulă de credinţă decât cea prezentată în crezul nicean. în luna august, li se cere, prin decret împărătesc,

EFES. SINODUL DE LA

episcopilor adunaţi la Efes să părăsească cetatea, iar Nestorie, Chirii şi Memnon au fost depuşi din treaptă şi arestaţi. Am­bele partide solicită sprijinul împăratului. Au urmat o serie de dezbateri teologice, în cadrul cărora fiecare tabără şi-a pre­zentat punctul de vedere, în cele din ur­mă, în aprilie 433, Chirii şi loan ajung la înţelegere. Acesta din urmă mărturiseşte că Fecioara Măria este Theotokos, Năs­cătoare de Dumnezeu, 'deoarece Cuvân­tul Iui Dumnezeu a luat trup şi s-a făcut om'. Deşi în Hristos cele două naturi, divină şi umană, sunt deosebite, ele sunt însă unite şi atribuite unei singure per­soane (prosopon), deoarece există un sin­gur Hristos şi un singur Fiu, care s-a năs­cut din Fecioară şi este adorat ca fiind singurul Hristos. A respinge unirea celor două naturi sau firi, ar fi însemnat să se vorbească despre două persoane diferite. Episcopii orientali îl anatemizează pe Nestorie, spre marea satisfacţie a lui Chirii, care se reţine de Ia a mai face re­feriri la problema controversată a naturii unice şi la anateme. Papa Sixt III, urma­şul Iui Celestin, trimite scrisori de feli­citări lui Chirii şi loan. Pentru istoria dogmelor, sinodul ecume­nic de Ia Efes are o importanţă deosebită, în sensul că recunoaşte şi consfinţeşte teologia Sf. Chirii privind unitatea Cuvân­tului întrupat, unirea celor două naturi într-un singur ipostas, fără ca deosebirea dintre ele să fie anulată, afirmarea faptu­lui că Dumnezeu Cuvântul S-a născut, a suferit, a murit în trupul cu care S-a unit. în ceea ce priveşte documentele sinodale sau actele conciliare, Sinodul de la Efes a fost primul sinod ale cărui acte s-au păs­trat în original. Ele reprezintă diverse colecţii ce adună la un loc procesele ver­bale, epistolele, hotărârile etc., ale sino­dului. Există trei colecţii: Atheniensis, Segueriana şi Vaticana. In secolul VI,

EFES. SINODUL DE LA

EFREM ŞIRUL, SF.

EFREM ŞIRUL, SF.

aceste documente au fost traduse în lati­nă. Documentele propriu-zise ale sinodu­lui au fost publicate în diverse colecţii: Mansi 4-5; E. Schwartz, Acta Concilio-rum Oecumenicorum, 5, Berlin 1921-1929, V. l, Concilium Ephesinum.

Socrate, Ist. Bis., 7. 29-34; P.G., 67, 29-872; Evagrie, Ist. Bis., cap. l, 2-7; P.G. 86, 2, 2419-2444; P.T. Camelot, Ephese et Chalcedoine, v. 2 în Histoire des conciles oecumeniques, Paris 1962; E. Schwartz, op.cit., I, 5. , 1922-1930; H. Jedin, Ecume-nical Councils ofthe Catholic Church, Glen Rock, 1960; H.J.Margull, The Councils of the Church, Philadelphia, 1966; J. Stevenson, Creeds, Councils, and Controversies, New York, 1966; M. Simonetti, Ephese, în DECA, I, p. 821-822

Efes. Sinodul tâlhăresc de la

Condamnarea lui Eutihie* de către Fla-vian* la sinodul de la Constantinopol din 22 nov. 448 şi confirmată de împăratul Teodosie II, la sugestia eunucului Chry-saphius, nu a fost pe placul lui Eutihie, dar nici al adepţilor săi. Astfel, împreună cu Dioscur*, Eutihie convoacă un sinod care să-l reabiliteze şi, în consecinţă, să îl depună pe Flavian, 'reafirmând credinţa ortodoxă' împotriva lui Nestorie, adică împotriva celor care nu s-au conformat formulărilor doctrinare propuse de Euti­hie. Sinodul a fost deschis la 8 august 449 sub preşedinţia lui Dioscur, Patriar­hul Alexandriei, susţinător înfocat al mo-nofizitismului. Eutihie a fost reabilitat şi repus în drepturi, iar Flavian şi ceilalţi episcopi au fost depuşi, în timp ce dele­gaţii Papei Leo I au fost insultaţi, cererea lor de a se citi Tomosul lui Leon fiind respinsă, iar disputa care s-a iscat în legă­tură cu această respingere a fost supri­mată de către soldaţi.

în cea de a doua sesiune din 22 august, au fost depuşi episcopii suspectaţi de nestorianism: Teodoret* de Cyr, Ibas* de Edessa şi Domnus de Antiohia. In con­cluzie, sinodul a respins formulările pro­puse de Ciril* de Alexandria şi loan* de Antiohia. Diaconul Ilarie, unul din dele­gaţii Papei Leo I, care a izbutit să fugă, îl informează pe papă în legătură cu cele întâmplate. Acesta convoacă un sinod local la 29 septembrie 449, denunţă sino­dul, numindu-1 latrocinium - tâlhăresc (vezi şi Ep. 95 adresată împărătesei Pul-heria în care descrie sinodul ca fiind 'non iudicium, şed latrocinium').

Acta Conciliorum oecumenicorum voi. 2.1.l, (1933) p. 68-101; voi. 2. 3.1, (1935), p. 42-91; S.G.F. Perry, The Second Synod of Ephesus, Dartfor, 1881; Hefele-Leclerq, op.cit., pt. l, 1908, p. 555-621.

Efrem Şirul, Sf.

Sf. Efrem Şirul (c. 306-373), exeget bi­blic, scriitor bisericesc, cel mai de seama părinte al Bisericii siriene, numit şi 'pro­fetul sirienilor', s-a născut la Nisîbis, pe Daisan, un afluent al Eufratului (Meso­potamia), în anul 306. Unii cercetători susţin că părinţii săi au fost păgâni, tatăl fiind preot al zeului Abnil, al cărui tem­plu a fost distrus de împăratul roman Jo-vian. După alta versiune a naşterii sale, părinţii săi au fost creştini, dând copilu­lui lor o educaţie creştină aleasă, care a fost desăvârşită de episcopul lacob* din Nisibis, unul din cei '318 Părinţi' parti­cipanţi la sinodul întâi ecumenic de la Niceea (325), şi pe care, se pare, că 1-ar fi însoţit la acest sinod. Acelaşi episcop 1-a botezat şi 1-^a hirotonit diacon, treaptă sacerdotală la care a rămas întreaga via­ţă. O influenţă şi mai mare asupra lui Efrem se crede că ar fi avut-o Vologeses

(350-361), urmaş al lui lacob de Nisibis, deşi la această vreme Efrem era cunoscut foarte bine, fiind deja conducătorul Şcolii din Nisibis.

După moartea împăratului Constantin cel Mare, Sapor, regele Persiei, încearcă din

A

nou să cucerească Mesopotamia. In anul 338, el ajunge cu trupele sale la zidurile cetăţii Nisibis, care opune rezistenţă. Sa­por asaltează cetatea timp de 70 de zile. Ca ultimă încercare de cucerire a cetăţii, el zăgăzuieşte apele râului Mygdonius, pe care le eliberează apoi pentru a dis­truge zidurile cetăţii. Acestea au lovit ce­tatea cu o violenţă atât de mare încât se părea că zidurile vor ceda. Tradiţia spune că în acele momente Efrem s-a urcat pe zidul cetăţii şi s-a rugat lui Dumnezeu pen­tru salvarea ei. Ca din senin, teritoriul a fost invadat de o mulţime de ţânţari care au atacat caii şi elefanţii lui Sapor, facân-du-i de nestrunit şi provocând confuzie în rândurile armatei persane. Sapor a re­cunoscut în acest lucru mânia divină şi s-a retras, pentru a nu atrage asupra sa şi alte pedepse. Sapor va deveni însă stăpânul cetăţii Nisibe în 363, în urma uciderii împăratului Iulian Apostatul şi ca parte din tratatul de pace care i-a urmat. Efrem părăseşte Nisibis şi se retrage la Edessa unde va înfiinţa celebra Şcoală de Teo­logie, această cetate aflându-se sub stă­pânire romană.

Efrem a îmbrăţişat viaţa de ascet de tim­puriu, respectând până Ia moarte şi cu consecvenţă canoanele severe impuse de un astfel de mod de viaţă. Deşi nu este un lucru cert, se crede că el a călătorit în Egipt, pentru a se inspira din viaţa mari­lor anahoreţi care se nevoiau în deşertul egiptean. Aici ar fi rămas opt ani, luptând împotriva arienilor. Din Egipt, a trecut în Cezareea Capadociei, unde 1-a cunoscut pe Sf. Vasile* cel Mare. Despre Sf. Efrem, Sf. Vasile cel Mare a spus: 'Efrem este

un gânditor perspicace şi deţine întreaga cunoaştere a filosofici divine', înţele­gând aici cunoaşterea Sfintei Scripturi. De ia Cezareea, Efrem este chemat de urgenţă Ia Edessa, deoarece cetatea a fost invadată de erezii. Pentru a contracara pro­paganda ereticilor gnostici, care făceau uz de poezie şi muzică în răspândirea învăţăturilor lor, Efrem va compune şi el o serie de poeme, de o deosebită sensi­bilitate poetică, tratând despre viaţa Mântuitorului, desfăşurată în marile ei secvenţe: Naşterea, Botezul, Postul, prin­cipalele evenimente din slujirea Lui pă­mântească, Patimile, învierea şi înălţarea la cer. Sf. Grigorie* de Nyssa menţionea­ză o dispută pe care Efrem ar fi avut-o cu Apolinarie*.

în ultimele zile ale vieţii sale, i-a fost dat să trăiască, împreună cu concetăţenii săi, o mare secetă. Greutăţile cu care popu­laţia Edessei s-a confruntat, 1-au determi­nat pe Efrem să părăsească viaţa de ascet şi să se angajeze în ajutorarea ei. El a ad­ministrat puţina hrană care s-a mai găsit în aşa fel încât foametea a fost depăşită, în anul care a urmat, recolta fiind deo­sebit de bogată, Efrem s-a reîntors la viaţa sa de anahoret.

Moare la 9 iunie 373, lăsând discipolilor săi îndrumări precise despre locul şi mo­dul în care să-i înmormânteze. Este po­menit de către Biserica Ortodoxă la 28 ianuarie, în Apus a fost comemorat la l februarie, iar din 1920, când Papa Bene-dict XV 1-a numit Doctor a! Bisericii romano-catolice, la 18 iunie şi din 1969, la 9 iunie, în Biserica siriană, Sf. Efrem este numit 'dascăl al lumii', 'stâlp al Bi­sericii', * profet al sirienilor' sau 'harpă a Duhului Sfânt'.

Despre Sf. Efrem se spune că ar fi moş­tenitorul a trei tradiţii culturale, şi anu­me, a vechii tradiţii mesopotamiene, a celei iudaice şi în cele din urmă a celei

EFREM ŞIRUL, SF.

~I

EFREM ŞIRUL, SF.

greceşti. Tradiţia mesopotamiană a cu-noscut-o îndeaproape, folosind-o în scrierile sale, dând valenţe noi tradiţiei literare şi simbolurilor vechii Mesopo-tamii. La fel, el a prelucrat tradiţii extra-biblice, preluate din literatura ebraică post-biblică: Targitmim (traducerile ara-maice ale Bibliei) şi Midraşim (expuneri omiletice). Cât despre tradiţia greacă, el a cunoscut nu numai scriitorii creştini, ci şi o serie de curente filosofice greceşti antice, cum ar fi stoicismul. Moştenirea literară lăsată de Sf. Efrem a fost deosebit de bogată, nefiind încă edi­tată şi tradusă în întregime. Unii cercetă­tori din vechime au mers într-atât încât i-au atribuit 3 milioane de versuri. Până Ia noi au ajuns peste patru sute de imne, ele fiind mult mai multe, dar s-au pier­dut. Pe lângă operele în versuri, Sf. Efrem a scris în proză mai multe tratate împotriva unor ereziarhi, precum şi co­mentarii la Sf. Scriptură. Multe din ope­rele sale au fost traduse de timpuriu în diverse limbi: armeană, greacă, latină, slavonă, georgiană, coptă, etiopiana şi arabă. Aşa se face că o serie de tratate şi imne se păstrează numai în traduceri, originalul siriac fiind pierdut. Sf. Efrem a scris în proză şi în versuri. Opera în proză, bogată în figuri stilistice, cuprinde comentarii biblice şi tratate scurte sau epistole (scrisori). Cea mai bo­gată parte a operei sale o formează dis-i cursurile în versuri (memre) şi imnele (midrashe); exprimarea în vers ducându-i i faima de mare versificator. Memra con­stă dintr-o piesă uneori foarte extinsă, fără diviziuni strofice, compusă în hepta-silabe duble. Atestat înainte de era creş­tină, acest vers aramaic poartă denumirea de 'metru al lui Mar Efrem', pentru că el 1-a introdus în omilia liturgică. Memre~\Q lui Efrem au fost înlocuite de cele ale lui lacob* de Serugh, alcătuite din două

rt/\n

cvadrisilabe triple, ceea ce a dus probabil la pierderea unui mare număr de memre efremiene. Imnele (madrashe) dezvăluie cu adevărat geniul poetic al Sf. Efrem. Im­nul este scris în versuri, de obicei inegale, al căror principiu nu mai este silabic şi depinde o accentuare ritmică încă nedes­cifrată. Poemul este compus din strofe egale, legate uneori printr-un acrostih în­deobşte alfabetic. Fiecare strofa era ur­mată de un refren, destinat execuţiei co­rale. In secolul al Vl-lea, erau cunoscute aproximative 600 de imne efremiene. a. Opera exegetică coincide în mare parte cu proza sa. Avem aici comentarii la textul Sfintei Scripturi, cu excepţia scrierilor deuterocanonice ale Vechiului Testament. Dintre comentariile la Ve­chiul Testament, cel mai important este cel Ia cartea Facerii în care respinge, fără a face referire directă, cosmologia lui Bardesanes* (Bardaisan) şi la Ieşire (pâ­nă la cap. 32,26), singurele păstrate în întregime. Reţinem şi comentariile la Pen­tateuh, losua, Judecători, Regi, Iov, Pro­feţii toţi, din care s-au păstrat fragmente la Sever de Edessa (851-861). în armea­nă, s-a păstrat comentariul la cărţile Pa­rai ipomena. Cât priveşte Noul Testa­ment, în armeană s-a păstrat comentariul la Diatessaron-ul Iui Taţian* şi apoi un comentariu asupra epistolelor pauline, cu excepţia Epistolei către Filimon, dar care include şi a treia Epistolă apocrifa către Corinteni.

Metoda exegetică folosită este istorică şi literală, iar în discursurile şi imnele sale, după cum era de aşteptat, cea alegorică, b. Opera dogmatică şi polemică în ace­laşi timp cuprinde 52 de discursuri împo­triva ereziilor, mai ales a lui Bardesanes, Marcion* şi Mani*; 80 de tratate îm­potriva scormonitorilor (Contra scruta-tores\ adică a sofismelor ariene; patru imne împotriva lui Iulian Apostatul; şap-

te cuvântări despre taina Sfintei Treimi, în care face uz de metafora mărgăritaru­lui sau perlei; despre întrupare; despre Fecioara Măria; şase Cuvântări despre credinţă; patru despre liberul arbitru; Discurs împotriva iudeilor.

c. Opera cu caracter moral-ascetic:

despre pocăinţă; despre feciorie; despre
rugăciune la diverse ocazii;

d. Omilii energetice şi parenetice: 12

predici exegetice asupra unor teme din
Vechiul Testament; 12 discursuri asupra
Paradisului; 10 discursuri asupra Iui losif
vândut de fraţii săi; discursuri asupra
sfinţilor din Vechiul şi Noul Testament;

e. Discursuri asupra Mântuitorului lisus

Hristos: 25 predici la Naşterea Mântui­
torului; 14 discursuri la Epifanie; 41 dis­
cursuri asupra altor teme legate de viaţa
Mântuitorului;

f. Despre Fecioara Măria: 20 discursuri

despre Fecioara Măria, la care se adaugă
altele despre apostoli, martiri şi mărtu­
risitori ai credinţei creştine.

g. Discursuri sau imne funebre: 45 dis­

cursuri funebre rostite sau cântate Ia fu-
nerariile unor episcopi, preoţi, călugări,
laici simpli, mame şi taţi etc.

h. Opera lirică: Grupul de lucrări incluse sub acest titlu generic, cum ar fi cele 77 de poeme nisibene (Carmina nisibena), 15 imne în cinstea lui Abraam de Qidun şi 24 de imne în cinstea lui Iulian cel Bă­trân, etc., înglobează teme în care imagi­naţia poetică se îmbină cu istoria reală, îndemnul la o viaţă morală şi perse­verenţa în credinţă.

Testamentul Sfântului Efrem, păstrat în greacă, este considerat a fi neautentic. Doctrina teologică propusă de marele teolog-poet este fără îndoială cea orto­doxă, dependentă în bună parte de Pă­rinţii capadocieni. Definiţia teologică trebuie folosită, după părerea Sf. Efrem, cu oarecare circumspecţie, deoarece ea

poate dăuna, prin limitele impuse, mai ales atunci când se vorbeşte despre fiinţa lui Dumnezeu. A-L defini pe Dumnezeu, înseamnă a încerca să cuprindem Necu­prinsul, să limităm Nelimitatul, în astfel de cazuri, el face uz de paradox. Pentru a exprima actul chenotic determinant al întrupării, el spune: 'Cel Mare S-a făcut mic' sau 'Cel Bogat Care S-a făcut sărac' sau 'Cel Ascuns Care S-a descoperit' etc. învăţătura teologică, doctrinară a Sf. Efrem trebuie văzută mai ales în contex­tul polemicilor pe care el le-a dus cu di­verse structuri eretice, gnostice, dualiste sau ariene. Dumnezeu s-a făcut cunoscut pe trei căi: prin tipuri şi simboluri, pre­zente atât în natură, cât şi în Scriptură; prin 'nume' sau metafore, pe care Dum­nezeu le îngăduie să fie folosite despre El şi prin întrupare. Rolul de bază în actul cunoaşterii Iui Dumnezeu îi revine cre­dinţei, singura care poate cuprinde sensul tainic, lăuntric al realităţii spirituale, în absenţa credinţei, lisus din Nazaret ră­mâne doar o figură istorică, umanitatea Sa e pentru privitor tot ceea ce se vede; numai atunci când privitorul se uită cu ochiul credinţei, se arată divinitatea lui Hristos. Pentru a desluşi Scriptura este nevoie de credinţă, căci acolo unde nu există ochiul lăuntric al credinţei, tot ceea ce se vede este sensul istoric, exterior al Scripturii - litera şi nu duhul, în Sine, Dumnezeu este incognoscibil.

« _^_

Omul II cunoaşte pe Dumnezeu după nu­me; 'numele desăvârşite' fiind punctul maxim al întâlnirii omului cu Dumnezeu. Unele nume sunt comune pentru Dum­nezeu şi pentru om: tată, fiu, rege etc. Cu toate acestea, nu trebuie să se creadă că omul şi Dumnezeu ar avea ceva în co­mun. Dimpotrivă, între Dumnezeu şi om există o adâncă prăpastie ontologică care îi separă. Pentru a depăşi prăpastia onto­logică care îl separă pe om de Dum-

EFREM ŞIRUL, SF.

EGBERT DE YORK

EGBERT DE YORK

EGEMONIU

nezeu, Dumnezeu este Cel ce coboară la nivelul cei mai de jos al umanităţii, adre-sându-i-se în termenii şi limbajul propriu ei. Scopul acestei coborâri este de a atra­ge întreaga umanitate sus la Dumnezeu, întruparea Fiului lui Dumnezeu, înţe­leasă ca lucrare chenotică, are nuanţe specifice în gândirea Sf. Efrem. Ea tre­buie văzută mai ales în perspectiva urcuşului omului spre Dumnezeu, înţeles ca proces de îndumnezeire, făcut posibil de coborârea lui Dumnezeu. Deşertarea de slava divină nu implică renunţarea la firea sau natura divină, după cum nici păstrarea naturii divine nu implică anu­larea firii omeneşti. De aceea, în Hristos sunt două firi. El a comunicat umanităţii slava Sa, însuşindu-şi slăbiciunea uma­nă; facându-Se muritor, ne-a făcut pe noi nemuritori!

Măria este Fecioară şi Mamă; ea păstrân-du-şi fecioria înainte de naştere, în tim-

/».

pul naşterii şi după naştere, învăţătura iui Efrem despre Pururea Fecioara Măria a fost folosită de către romano-catolici, deşi fără nici un temei real, pentru a dovedi învăţătura lor despre Imaculata con­cepţie.

Sf. Efrem Şirul rămâne un statornic punct de referinţă în istoria gîndirii şi li­teraturii creştine. Chiar dacă el este ade­seori limitat doar la sfera Bisericii siriene şi aceasta datorită folosirii de către el a limbii siriace, moştenirea teologică pe care a lăsat-o depăşeşte graniţele tradiţiei creştine siriene şi se înscrie în circuitul valorilor gândirii creştine universale.

S. Paîris noştri Ephraem syri opera omnia quae extant, graece, syriacae et latine re-cens. P. Benedictus, los. Et St. Evod. Asse-manus, Romae, 1737-1746; J. Overbeck, S. Ephraemi syri, Rabulae...opera selecta, Oxford, 1865; G. Bickell, S. Ephraem syri Carmina nisibena, Leipzig, 1866; J. Lamy, S. Ephraem syri Hymni et sermones, 3 voi.,

Malines, 1882-1889; Dom Edmund Beck, în „Corpus Scriptorum Christianorum Orien-talium" între anii 1955-1979, 38 voi. I. Gh. Coman, Patrologie, 1956, p.218-221; W. Wright, Istoria literaturii creştine siriace, trad. Remus Rus, Ed. Diogenes, 1996, p. 31-32; Sebastian Brock, Efrem Şirul, I, Ochiul luminos, II. Imnele despre Paradis, trad. Mir-cea lelciu, Studiu introductiv, loan Ică jr., Editura Deîsis, Sibiu, 1998 (cu bibliografie); F. Rilliet, Ephrem le Syrien, în DECA, I, p. 824-827; P. Bruns, Ephraem der Syrer, în LACL, p. 191-194 cu bibliografie.