Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Egbert de Liege

Poet şi profesor de retorică de origine germană. S-a născut în anul 972 şi a stu­diat la Liege, în şcoala de pe lângă cate­drala oraşului, unde rămâne pentru restul vieţii în calitate de profesor de grama­tică, retorică şi dialectică. Este autor al unui manual de instrucţie sub forma unei antologii cu proverbe sapienţiale, preluate din literatura antică, din Sf. Scriptură sau din scrierile Sfinţilor Părinţi, precum şi din folclorul vremii. Lucrarea, intitulată Fecunda radis (Corabia încărcată), con­stă din două părţi: Prora şi Puppis, cu­prinzând peste 2300 de versuri. Lucrarea este interesantă pentru istoria literaturii latine în evul mediu.

E. Voigt (ed.), Egberts von Liitlich Fecunda Ratis, Halle, 1889; E. Brouette, DHGE 14, 1471; H. Pirenne, Histoire de Belgique, l voi., Bruxelles, 1911-1932, I, 94, 163; P.B. Corbett, Egbert of Liege, în EC, V, p. 190.

Egbert (Ecgbert) de York

Arhiepiscop de York, descendent din ca­sa regală din Northumbria, văr al regelui Ceohvulf (m. 760) şi frate al lui Edbert

(m. 768), urmaşul lui Ceolwulf la tron. A studiat Ia Roma, unde a fost hirotonit dia-

A

con. In 732 a fost numit arhiepiscop de York. La îndemnul lui Beda* Venera­bilul, Egbert solicită papii Grigorie III ridicarea episcopiei de York la rangul de arhiepiscopie. Răspunsul papii din 735 este favorabil. Egbert organizează şcoala din York în fruntea căreia îl numeşte pe Ethelbert, viitor arhiepiscop de York, iar printre elevi, Alcuin*. Dintre lucrările sale cea mai cunoscută este colecţia de canoane, Excerptiones e dictis et cano-nibus SS Patrum (Excerptiones Egbertî) sau De Jure Sacerdotali. Urmează, în ordinea importantei, Dialogus Ecclesias-ticae Institittionis, un tratat care dezbate diverse aspecte legate de disciplina bi­sericească, şi Poenitentiale sau Con-fessionale, care s-au păstrat în latină şi în saxonă. Lucrarea sa, Pontificale., este deosebit de valoroasă pentru istoria cul­tului şi a ritualului de încoronare englez. S-a mai păstrat o scrisoare de Ia Sf. Bo-nifaciu*. A decedat în anul 766 şi a fost înmormântat în catedrala din York.

Migne, PL, 89, 377-454; F.W.H. Wasser-schleben, Die Bussordnungen der abend-lăndischen Kirche, 1851, p. 231 -247, în A.W. Haddan-W. Stubbs (ed), Councils and Ecclesiastical Documents Relating to Great Britain and Ireland, III, 1871, p. 358-360, scrisorile către Bonifaciu p. 394-395, scrisoarea către Pavel I, 403-413; De iure sacerdotali, p. 413-431; Pontificale, în Greenwell, Surtees Society, XXVII, London, 1853; Beda, Opera historica, ed. C. Plum-mer, 2 voi., Oxford, 1896, voi. l, p. 405-423; J. Raine, Egbert (6), în Smith-Wace, II, p. 50-52; H. Dauphin, OSB, în DHGE, XIV, 1960, col. 1476-1478 cu bibliografie; Cross, Egbert, în ODCC, p. 447 cu bibliografie; V I. J. Flint, Egbert (Ecgbert) of York, în EC, V, p. 190.

Egemoniu sau Hegemonius

Egemoniu (sec. IV), autor, probabil de origine siriacă, al unui tratat de comba­tere a maniheismului, intitulat: Acta Ar­chelai. Lucrarea, scrisă în siriacă (lero-nim*), după Quasten în greacă, a fost concepută sub forma unui dialog între episcopul Arhelau, autorul însuşi, şi un oarecare Turbo, ucenic al lui Mani*-Ma-nichaeus. Data scrierii este plasata cu oare­care rezerve în prima parte a sec. al IV-lea, probabil după sinodul de Ia Ni* ceea (325), deoarece Arhelau foloseşte termenul homoousios, dar în orice caz înainte de 348, deoarece Chirii* al Ieru­salimului citează, din memorie, uri frag­ment din acest dialog, îeronim ne spune că autorul a fost episcop în Mesopota-mia şi şi-a desfăşurat activitatea în vre­mea împăratului Probus, care a urmat lui Aurelian şi Tacitus. Textul grec s-a pier­dut şi s-a păstrat traducerea integrală în latină, în urma descoperirii, în 1903, a unui manuscris necunoscut de către L. Traube, aflăm că Ia sfârşitul lucrării a existat şi o listă completă a tuturor ereti­cilor până în a doua jumătate a sec. IV, şi că Acta Archelai a fost îndreptată împo­triva tratatului maniheic, intitulat The-saurus.

Migne, P. G., 10, 1405-1528; M. J. Routh, Reliquae sacrae, ed. a 2-a, 5, Oxford, 1848, p. 1-206; C. H. Beeson, Hegemonius, Acta Archelai, GCS 16, 1906; A. Adam, Texte zur Manichăismus, Kl. T., 175, 1954; A. Har-nack, Die Acta Archelai und das Diatessaron Tatians, T.U. l, 3, Leipzig, 1883; Idem, Geschichte der altchrist. Literatur, l, 2, p. 540 şi urm.; G. Bardy, D.Th.C., 9, 1954-1957; Quasten, Patrology, III, p. 357-358; I. G. Coman, III, p. 533-534; Altaner-Stuber, 1980, p. 310 şi urm.

EGERIA

ELIAS BAR SHINAYA

ELIAS BAR SHINAYA

ELIGIUS

Egeria vezi Etheria

Eginhard (Einhard)

Eginhard (770-840), istoric, biograf şi consilier al împăratului Carol cel Mare. S-a născut în jurul anului 770 şi a fost educat la mănăstirea Fulda, de unde este transferat la şcoala lui Carol cel Mare de la Aachen. Aici şi-a continuat studiile sub îndrumarea lui Alcuin*. După moar­te lui Carol cel Mare, rămâne la curte unde deţine funcţia de consilier al lui Lothaire, fiul lui Ludovic cel Pios. în 830 se retrage la Seligenstadt, unde ridică o mănăstire. Paralel cu activităţile la curtea imperială, Eginhard se dedică scrisului. Cea mai importantă lucrare a sa este Viaţa lui Carol cel Mare, scrisă după mo­delul şi stilul lui Suetoniu. Cu ocazia transferării moaştelor Sf. Marcellinus şi Petru de la Roma, el scrie o lucrare ha-ghiografică, Translaţia SS Marcellini et Petri în care descrie şi evenimentul trans­ferării. Deşi i-au fost atribuite şi An-nales Einhardi, se pare că acestea nu îi aparţin.

G.H. Pertz (ed), Annales, în MGH, Scrip-tores, I, 1826, p. 174-218; G. Waitz (ed.), Translaţia et Miracula Sanctorum Marcellini et Petri, în ibidem XV, pt. 1-a, 1887, p. 238-264; Einhard, Vita Karoli Magni, ed. de O. Holder-Egger, în Scriptores Rerum Germa-nicarum in usum scholarum, 1911; L. Hal-phen, Etudes critiques sur l'histoire de Char-lemagne, Paris, 1921; M. Buchner, Einhards Kiinstler- und Gelehrtenleben, Bonn, 1922; J. Cahour, Petit Lexique pour l'etude de la 'Vita Karoli'd'Eginhard, 1928; E.S. Duckett, Carolingian Portraits:A Study in the Ninth Century, Ann Arbor, 1962; Cross, Eginhard, în ODCC, p. 448 cu bibliografie; R.E. Şuii van, Einhard, în CE, V, p. 232.

Elefterie

Elefterie (174-189), episcop al Romei în timpul domniei lui Marcu Aureliu şi Commodus. A fost diaconul lui Anicet, iar la moartea lui Soter* devine urmaşul acestuia, în timpul domniei celor doi îm­păraţi romani, creştinii din Roma nu au suferit persecuţii aşa cum au suferit cei din Asia Mică şi din Lyon şi Vienne. Se pare că cel care a luat atitudine fermă în cazul montaniştilor a fost Elefterie şi nu Soter. Nici vizita pe care Irineu*, la acea vreme presbiter, o face lui Elefterie şi nici cele două scrisori pe care le-a adus personal, una din partea comunităţii creştine din Lyon şi alta din partea unor martiri din Lyon, în favoarea montaniş­tilor, nu au schimbat cursul hotărârilor acestuia. Montanismul nu a fost singura erezie cu care acesta s-a confruntat. Re­ţinem aici ereziile gnostice, care şi-au croit drum la Roma. Valentin* şi Mar-cion* se aflau la Roma în timpul pontifi­catului lui Elefterie. Este posibil ca în timpul şederii safe la Roma, Sf. Irineu să fi cunoscut mai îndeaproape ereziile gnostice, ceea ce i-a dat posibilitatea scrierii tratatului său împotriva ereziilor (vezi: Irineu).

P. Coustant, Epistolae Romanorum Ponti-flcum, I, Paris, 1721; James Barmby, Eleutherus, art. în Smith-Wace, II, p. 79-81; Quasten, Patrology, I, p. 279.

Elias bar Shinaya

Elias bar Shinaya, mitropolit nestorian şi unul dintre cei mai de seamă scriitori sirieni şi arabi de la sfârşitul primului mileniu. S-a născut la Nisibe în 975. Devine monah la mănăstirea Mihail din Moşul în vremea stareţului loan cel Şchiop. De aici se mută mai târziu la mănăstirea

Shem'on de pe Tigru. A fost hirotonit diacon şi preot în 994. în 1002 a fost ales şi hirotonit episcop de Beit-Nuhadra, iar în 1008, mitropolit de Nisibe. A decedat în 1049 la Nisibe. A fost un scriitor deosebit de prolific, scriind deopotrivă în siriacă şi în arabă, de unde importanţa lui pentru literatura creştină siriacă, dar şi cea arabă, în limba siriacă a editat patru volume de norme şi decizii în domeniul dreptului civil şi canonic, o gramatică siriacă de largă popularitate în vremea sa,

j\

imne şi omilii metrice. In arabă redac­tează un compendiu dogmatic din pers­pectivă nestoriană: Carte despre argu­mentarea (dovedirea sau demonstrarea) adevărului credinţei şi Carte despre înlă­turarea suferinţei, în primul tratat argu­mentează în favoarea adevărului propo­văduit de Biserica nestoriană cu argu­mente scripturistice şi din scrierile unor autori nestorieni. Cea de a doua lucrare, este adresată în special celor care doresc să dobândească pacea lăuntrică. Cea mai de seamă lucrarea a sa rămâne totuşi Chronographia, o istorie bisericească de la anul 25 şi până la 1018, scrisă în siri­acă şi arabă. Această istorie este impor­tantă şi pentru faptul că autorul menţio­nează sursele pe care le-a folosit la ela­borarea ei, dintre care multe au dispărut. A altă lucrare importantă este Cartea Traducătorului (Kitab at-Tarjuman fi ta'lim lughat as-Suryan), un dicţionar arab-siriac, deosebit de necesar pentru cercetările lexicografice. Acest dicţionar a constituit sursa principală din care s-a inspirat Thomas a Novaria la redactarea lexiconului său Thesaurus Arabico-Syro-Latinus, 1636. La acestea se adaugă scrisorile sale pastorale adresate în siri­acă şi arabă clerului şi credincioşilor din Bagdad.

Assemani, BO III, l, 268 şi Cardahi, Liber Thesauri, p. 84 (data morţii); idem, BO III, l, 270-272 (o analiză a şase dintre lucrările sale în arabă); L. Horst, Das Metropoliten Elias von Nisibis Buch vom Beweis der Wahrheit des Glaubens, Colmar, 1886; De Lagarde a editat dicţionarul în Praeter-missorum Libri Duo, 1879; Wright, p. 171-172; Duval, 395; Baumstark, 287-288; E. Delly, La Theologie d'Elie bar-Shenaya, Roma, 1957; J.M. Sola-Sole, Elias bar Shinaya, în CE, V, p. 274.

Eligius (Eloi)

Eligius (590-660), în franceză Eloi, epis­cop de Noyon şi patron al metalurgiştilor. S-a născut la Cahptelat nu departe de Limoges. Datorită îndemânării sale deo­sebite de a lucra în metal, a ocupat funcţii specifice la curtea regilor franci, Clot-haire II (m.629), dându-i conducerea Monetăriei de la Marsillia, iar fiulaces-tuia, Dagobert I (m.639), îl numeşte con­silier intim. Este numit episcop de Noyon în 641, fiind hirotonit în aceeaşi zi cu prietenul său Ouen*, arhiepiscop de Rouen. întreprinde o serie de acţiuni mi­sionare menite să încreştineze Flandra, în special ţinuturile din împrejurimile Ant-werpen, Ghent şi Courtai. De la el ne-au rămas două omilii: una împotriva super­stiţiilor, şi alta asupra Judecăţii de pe urmă. I-au mai fost atribuite încă 14 omi­lii, dar care nu au fost acceptate ca au­tentice.

Migne, PL, 87, 481-594 (Viaţa Sf. Eligius); PL, 87, 259, 593-654; B. Krusch, MGH, Scriptores Rerum Merovingicarum, IV, 1902, p. 634761; W. Arndt, MGH, Epistolae, III, 1892, p. 206; P. Parsy, Saint Eloi, 590-659, Col. Leş Saints, 1907; M. Rouche, L'Aqui-taine des Wisigoths aux Arabes, Paris, 1979, p. 431-432; Cross, Eligius, în ODCC, p. 451 V. Saxer, Eloi de Noyon, în DECA, I, p. 803.

ELIPANDUS

ELKESAI, CARTEA LUI

ELKESAI, CARTEA LUI

ELPIDIUS RUSTICUS

Elipandus

Elipandus (718-802), arhiepiscop de Ibledo şi primul arhiepiscop al Spaniei sub musulmani. Este considerat înde­obşte părintele adopţianismului şi cel mai mare susţinător ale acestei erezii nestoria-nizante. Ca teolog, a fost inferior în gândire lui Felix* de Urgel, principalul său sprijinitor. Se pare că el ajunge la idei adopţianiste în timpul controversei pe care a avut-o cu Migetius, care împăr-Jtăşea idei sabeliene. Din acest motiv, el a şi fost condamnat la sinodul de la Se-villia din 782. în ceea ce îl priveşte pe Elipandus, deşi adopţianismul a fost con­damnat la sinoadele de la Ratisbon (792), Frankfurt (794), Roma (798) şi Aachen (800), nu i s-a putut face nimic, deoarece Spania se afla sub conducere arabă, iar aceasta i-a dat posibilitatea să rămână în scaun. De la el au rămas câteva scrisori.

Migne, PL, 46, 859-882; Hefele-Leclercq, 3, 985-992; P. Schaff, Elipandus, art. în Smith-Wace, p. 94; J. F. Rivera, Elipando de Toledo, Nueva aportaci6n a los estudios mozarabes, Toledo, 1940; J.F. Rivera, în DHGE, XV, 1963, p. 204-214 cu bibliografie; Cross, Elipandus, în ODCC, p. 452; C.M. Aherne, Elipandus of Toledo, în CE, V, p. 278.

Elisei Doctorul sau Vardapet

Elisei Doctorul sau Vardapet a fost uce­nic al lui Mesrob. A lucrat o vreme sub generalul Vartan Mamigonianul. Se pare că a fost episcop în Satrapia Ama-douinilor şi, în această calitate, a partici­pat la sinodul din 449, împreună cu Eznig*. Părăseşte scaunul episcopal pen­tru a trăi ultimii ani de viaţă în singură­tate pustnicească în jurul anului 480. Ii sunt atribuite o serie de lucrări a căror autenticitate nu este încă dovedită cu cer­titudine: comentarii la losua, Judecători,

o explicaţie a Rugăciunii Tatăl Nostru, canoane pentru tratarea celor posedaţi şi diverse canoane. Epistola către călugării din Armenia îi aparţine cu siguranţă, la fel şi Istoria lui Vartan şi războiul arme­nilor^ în care descrie, cu deosebit patos, lupta eroică a lui Vartan şi a armenilor împotriva perşilor între anii 449-451. Istoria sa a fost prelucrată şi redactată de mai multe ori în secolele care au urmat, ceea ce îi face pe unii cercetători să se îndoiască de autenticitatea ei.

Opera completă publicată la Veneţia în 1859; S. Kogean, Questions et reponses, Wien, 1928 text armean şi trad. în franceză; DHGE, 15,232,235; Bardenhewer, V, 202-206; Dict. de la Spirit, 4, 594-596; Tixeront, Patro-logie, p. 436-437; S. Weber, Ausgewălte Schriften der armenischen Kirchenvăter, I, Munchen, 1927, p. 271-298; R.W. Thomson, Elisha's History of Vardan, Classical Arme-nian Culture, ed. de TJ. Samuelian, Pennsyl-vania, 1982, p. 41-51; S.J. Voicu, Elisee, în DECA, l, p. 802; Altaner-Stuiber, 1980, p. 353 cu bibliografie; P. Bruns, Elische Var­dapet, în LACL, p. 188-189 cu bibliografie.

Elkesai, Cartea lui

Denumire dată cărţii pe temeiul căreia s-a organizat secta iudeo-creştină a elke-saiţilor în jurul anului 100, în regiunea de la gurile Iordanului, la nord de Marea Moartă. Informaţii despre această carte avem de la Ipolit*, Origen* şi Epifanie*. Ipolit ne informează că această carte a fost adusă la Roma de un oarecare Alcibiade, originar din Apamea, Siria, în timpul episcopatului lui Calist. (aprox. 222). Roma era zdruncinată la acea vreme de o controversă teologică legată de problema iertării păcatelor grele. In ce măsură o persoană care comite un păcat greu după botez mai poate fi iertată. Ipo-

Ut a adoptat o atitudine rigoristă, pe când Calist a fost mai îndurător. Cartea lui Elkesai, despre care spune că ar fi fost descoperită în al treilea an al domniei lui Traian, promovează o altă alternativă, în sensul că orice păcat poate fi iertat (tex­tul enumera câteva din cele mai grave păcate), printr-un nou botez, folosindu-se o formulă specială. Această formulă este pronunţată în numele Dumnezeului Cel Preaînalt şi al Fiului Său, Marele împă-

A

rât. Acest Mare împărat nu este însă ex­clusiv identic cu lisus din Nazaret, deoa­rece cartea lui Elkesai învaţă că El a ve­nit în lume în cadrul a mai multe incar­naţii., prima fiind Adam. Multe din învă­ţăturile susţinute de elkesaiţi sunt iden­tice cu cele ale ebioniţilor*, mai ales în ceea ce priveşte stricta observare a ritua­lurilor şi a legii lui Moise. Morala şi doc­trina socială au o coloratură pregnant ascetică.

Ipolit, Philosophumena, IX, 13-17; X, 29; Sf. Epifanie, Haereses, XIX, XXX, 17, LIII. A. Hilgenfeid a adunat fragmentele existente în Novum Testamentum extra Canonem Re-ceptum, fasc. III, Leipzig, 1866, p. 153-167; J. Thomas, Le Mouvement baptiste en Pa-lestine etSyrie, Gembloux, 1935; G. Salmon. Elkesai, art. în Smith-Wace, Dictionary of Christian Biography, voi. II, p. 95-98; Johannes Irmscher, The Book ofElchasai, în Wilhelm Schneemelcher (ed.), New Tes­tament Apocrypha. English Translation by R. Mcl. Wilson, voi. II, Westminster-John Knox, 1992, p. 685-690; J. Tixeront, Precis de Patrologie, ed. a 13-a, Paris, 1941, p. 69; A.F.J.Klijn-G.J. Reinink, Patristic evidence for Jewish-Christian Sects, Supplements to Novum Tesîamentum, 36, Leiden, 1973, p. 54-67; Idem, Elchasai and Mani, VChr 28, 1974, p. 277-289; J. Quasten, Patrology, voi. 1. p. 60; A.F.J. Klijn, Elkasaites, în DECA, F, p. 802-803; C. Schmidt, Elchasai, în LACL, p. 187-188.

Elpidius

Episcop în Laodiceea la sfârşitul secolu­lui al IV-lea şi începutul secolului al V-lea. A fost hirotonit preot de Meletie, deve­nind omul său de încredere, îl reprezintă pe Meletie la sinodul ecumenic de la Constanţinopol din 381. îi urmează lui Pe-lagiu* la tronul episcopal din Laodiceea. Participă la sinodul din 403 de la Con-stantinopol, convocat de către duşmanii Sf. îoan* Gură de Aur. în calitatea sa de episcop, dar şi de prieten intim al Sf. îoan Hrisostom, el se va ridica în apă­rarea acestuia. Sinodul îl va condamna pe Sf. îoan Gură de Aur la exil. Din exil, Sf. îoan îi adresează lui Elpidius mai multe scrisori în care îşi exprimă profun­dul său respect şi cinstire faţă de el. Duş­manii S f. îoan se vor răzbuna şi pe Elpi­dius, înlăturându-1 din episcopat, în 406, şi pedepsindu-l totodată cu închisoare la propria reşedinţă. După Porfiriu*, la scaunul episcopal din Antiohia acpede Alexandru, care îl repune pe Elpidius în toate drepturile în anul 414.

Edmund Venables, Elpidius, art. în Smith-Wace, op.cit, II, p. 100-101.

Elpidius Rusticus

Elpidius Rusticus (sec. VI), poet latin, identificat uneori cu medicul diacon al lui Teodoric. De la el au rămas un poem: Carmen de Christi lesu bemficiis (De­spre binefacerile lui lisus Hristos) şi o serie de epigrame: Historiarum Testa-mentarum veteris et novi tristicha XXIV.

Migne, PL, 62, 543-548; CPL, 1506-I508a; D. H. Groen, Rustici Elpidii carmina, Groningen, 1942; F. Corsaro, Efpidio Rus-tico, Cazania, 1955; F. Corsaro, Elpidio Rustico: un innovatore fra poesia e icono­grafia, în pregătire; Tixeront, Patrologie, p.

ELPIDIUS RUSTICUS

ENDELECHIUS

ENDELECHIUS

ENNODIUS, MAGNUS FELIX

473-474; L. Navarra, Elpidius Rusticus, în DECA, I, p. 804.

Enanisho, Monahul

După terminarea studiilor la şcoala din Nisibe, unde 1-a avut coleg pe Isho-yabh III, intră, împreună cu aceasta, la marea lavră de pe muntele Izla, aşezământ mo­nahal întemeiat de Avraam* de Kashkar în a doua jumătate a sec. VI. Din dorinţa de a cunoaşte mai îndeaproape locurile sfinte, face un pelerinaj în Palestina, la Ierusalim, de unde se îndreaptă spre Skete în Egipt. După o şedere în Egipt, revine în Mesopotamia, stabilindu-se la mănăstirea Beth Abhe. împreună cu ca-tolicosul Isho-yabh III (650-657/8) revi­zuieşte Hudra, cartea de slujbe nestori-ană. Scrie un volum de definiţii filoso-

a

fice şi tratate de lexicografic. In literatu­ra haghiografică, este cunoscut pentru florilegiul 'Paradisul sau Raiul Părin­ţilor', lucrare realizată la solicitarea catoiicosului George (658-680). Acest Pateric este important, întrucât păstrează în siriacă diverse materiale din literatura ascetico-monahală, cum ar fi Istoria Iau-siacă a lui Paladiu*, Historia monacho-rum in Aegypto a lui Rufin* de Aquileia (în original este menţionat în mod eronat Ieronim), Apophtegmata* Patrum, omi­lia la Matei a Sf. loan* Hrisostom şi diverse extrase din Avraam* de Naphtar.

G. Hoffmann, Opuse. Nestor. 2-49; E.A. Wallis Budge, The Book of Paradise being the Histories and Sayings of the Monks and Ascetics of the Egyptian Desert, by Palla-dius, Hieronymus and others. The Syriac Text according to the Recension of Anan-Isho of Beth-Abhe, 2 voi. London, 1904 text siriac şi trad. în engleză; A. Baumstark, Aristoteles bei den Syrer 1,212, 201-203; Duval, p. 143-145, 253, 295, 371; Chabot, 100-101; Baumstark, p. 201-203; Urbina, p. 149-150;

J.-M. Sauget, Enaniăo, în DECA, I, p. 807-808; P. Bruns, Enonischo, Monch, în LACL, p. 189.

Encratiţi

Adepţi ai unor învăţături şi practici asce­tice extremiste, considerate în cele mai multe cazuri a fi eretice. Ele izvorau din credinţa că viaţa şi lucrurile pământeşti la care renunţau erau în esenţă rele, pe motiv că lumea creată era rea şi repre­zenta o ofensă la adresa Tatălui. Infor­maţii despre ei găsim la Irineu*, Cle­ment* de Alexandria şi Ipolit*. Numele de encratit a fost atribuit în sens general unor diverse secte, cum ar fi gnosticii*, ebioniţii* şi doceţii*. îndeobşte, encrati-ţii renunţau la carne, vin şi adeseori la legătura conjugală. Multe din Evanghe­liile şi Faptele Apostolilor apocrife par a fi fost concepute în context encratit.

Irenaeus, Adv. Haer., I, 28; Clement, Strom., VII, 17 etc.; Clement, Paed, II, 2; Hypollitus, Pilos,, VIII, 20; Epiphanius, Haer., XLVI, XLVII; C. Bareille în Dic-tionnaire de la Theologie Catholique, voi. V, 1913, col. 4-14; K. Miiller, Die For-derung der Ehelosigkeit fur alle Getauften in der alten Kirche, Tiibingen, 1927; A. Voobus, History ofAsceticism in the Syrian Orient, I, Louvain, 1958; George Salmon, Encratites, art. în Smith-Wace, op.cit., voi. III, p. 118-120; E. Peterson, Fruhkirche Judentum und Gnosis, Rom-Freiburg-Wien, 1959, p. 183-220; H. Chadwick (editor), The Sentences of Sextus, Cambridge, 1959; F. Bolgiani, Encratisme, în DECA, I', p. 808-809 cu bibliografie.

Endelechius

Endelechius (sec. IV-V), poet şi profesor de retorică la Roma, prieten al lui Pau-lin* de Nola care îi adresează două din

epistolele sale (4 şi 41). Se crede că este de origine din Galia. De la el a rămas un poem: Carmen de mortibus boum, în 132 de versuri, inspirat de bucolicele lui Ver­gi lin. Scena poemului este plasată în Ga­lia. Păstorul păgân Buculus i se plânge prietenului său Egon, că toate vitele i-au murit din pricina unei ciume şi că el nu mai are nici o speranţă. Aceştia îl întâl­nesc pe Tityrus, păstor creştin, ale cărui turme erau sănătoase. El le spune acesto­ra că şi-a salvat turmele înseninând fiecare animal cu semnul crucii pe frunte. Confruntaţi cu această minune, cei doi se convertesc. Poemul reuşeşte să redea, în tonuri puternic nuanţate, atât ciuma, cât şi sentimentele lui Buculus, dovadă a talentului poetului.

Migne, PL 19, 797-800; CPL, 1456; F. Buecheler, A. Riese, Antologia Latina, I, 2, Leipzig, 1906 (retip. Amsterdam, 1972), p. 334-339, n. 893. J. Ziehen, Neue Studien zur lateinischen Anthologie, Frankfurt-Leipzig, 1909, p. 20 (pentru Endelechius); L. Da-vidson, Endelechius, art. în Smith.Wace, II, p. 120; C. Weyman, Das Gedicht des Severus Santus Endelechius De Mortibus boum, MM 4, 1924, p. 277-284; T. Alimonti, Strutîura, ideologia ed imitazione virgiliana nel 'De mortibus boum' de Endelechio, Torino, 1976; Quasten, Patrology, 311-312; I. Opelt, Endelechius, în DECA, I, p. 813; M. Skeb, OSB, Endelechius, în LACL, p. 189.