Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Dionisie al Corintului

Dionisie, episcop al Corintului (c. 170), urmaşul în scaun al episcopului Primus, despre care Eusebiu* ne informează că a fost o personalitate aleasă, un om sfânt.

Totodată, el îi atribuie opt scrisori pas­torale, care s-au bucurat de popularitate atât de mare, încât ereticii au socotit de cuviinţă să pună în circulaţie copii multi­ple cu diverse interpolări, iar în unele cazuri cu omisiuni, care să le justifice propriile păreri. Autorul însuşi se plânge că 'apostoli ai diavolului' le-au presărat cu 'neghină'. Nu este de mirare, adaugă el, că unii dintre ei au îndrăznit să falsi­fice Scripturile Domnului, darămite scrieri care nu pot fi comparate cu aces­tea. Şapte din aceste scrisori sunt numite de Eusebiu 'Epistole catolice'. Datorită importanţei lor, au fost adunate într-un singur volum. Ele au fost adresate urmă­toarelor Biserici: Lacedaemon, Atena, Nicomedia, Gortyna şi altor Biserici din Creta, Amastris şi alte Biserici din Pont, Cnossus şi Roma. Una din ele a fost adresată unei persoane, şi anume, 'prea iubitei surori Chrysophora'. Eusebiu reţine ideile principale ale scrisorilor lui Dionisie, iar din corespondenţa acestuia cu Soter*, episcop al Romei, subliniază bunul obicei al creştinilor din Roma de a da ajutor fraţilor aflaţi în suferinţă. Tot Dionisie face referire la scrisoarea pe care Clement a trimis-o corintenilor, scri­soare citită în biserică în Ziua Domnului. Dionisie a mai scris şi împotriva ereziilor marcionită şi montanistă. De reţinut, că aceste scrisori subliniază ca prevalentă în Bisericile în cauză forma de guvernare episcopală, ele fiind adresate episcopilor care se aflau la conducerea lor. în plus, deducem din ele şi marea pondere de care se bucura în Biserică literatura sacră scrisă. Dionisie ne spune că scrisoarea trimisă de Biserica din Roma a fost citită în biserică în Ziua Domnului, zi de săr­bătoare.

Eusebiu, Ist. bis., 4, 23, 10-12; M. J. Routh, Reliquae Sacrae, I, ed. a 2-a, 1846, p. 175-201; W. Bauer, Rechtglâubigkeit und

Ketzerei im ăltesten Christentum, 1934, p. 110-112, 128-131; E. W.Benson, Dionysius (3), art. în Smith-Wace, I, p. 849-850; Bardenhewer, I, p. 439-42; Altaner-Stuiber, 1966, p. 109; Cross, Dionysus (2), art. în ODCC, p. 405; Quasten, Patrology, I, p. 280-282; P. Nautin, Lettres et ecrivains chretiens, Paris, 1961, p. 13-32; U. Hamm, Dionysius von Korinth, în LACL, p. 178-179 cu biblio­grafie.

Dionisie cel Mic sau Dionisie Exiguus

Dionisie cel Mic sau Exiguus, călugăr scit de origine din Sciţia Mică, persona­litate multiplă a lumii creştine, la sfârşi­tul sec. IV şi mijlocul sec. V. Califica­tivul de 'cel Mic' sau 'Exiguus' şi 1-a luat el însuşi ca gest de smerenie şi mo­destie; de aici şi apelativul 'cel Smerit'. S-a născut,probabil,în jurul anului 470 în Sciţia Mică, după propriile sale afirmaţii, reţinute de Cassiodor*. A primit o edu­caţie teologică aleasă, în una din şcolile mănăstireşti din Dobrogea. Intră de tânăr în mănăstire. După terminarea studiilor, îl întâlnim în Orient, unde s-a dus, ca mulţi alţi creştini, în pelerinaj. Răspân­direa monofizitismului în Orient, îl de­termină se meargă la Constantinopol, iar de aici, Ia Roma, la invitaţia papii Ghe-lasie, care avea nevoie de un bun cunos­cător de greacă şi latină. Soseşte la Roma la sfârşitul sec. IV, probabil în 496, şi se stabileşte la mănăstirea Sf. Anastasia. La Roma a avut o activitate deosebit de bo­gată, care se întinde de-a lungul episco­patului a 10 episcopi de Roma: Atanasie II, Simachus, Laurentius (antipapă), Hor-misdas, loan I, Felix IV (care a revenit în scaun pentru a treia oară), Bonfaciu II, Dioscur (antipapă), loan II, Agapet I, Silveriu şi Vigiliu. Acest lucru dovedeşte

DIONISIE CEL MIC

DIONISFE CEL MIC

DIONISIE DE TELL MAHRE


marea încredere care i s-a acordat şi capacitatea sa de muncă deosebită. Se retrage mai apoi la Vivarium, aşezămân­tul mănăstiresc întemeiat de Cassiodor, prieten apropiat al Sf. Dionisie, unde se stinge din viaţă (c. 540/50), uitat de toţi cei pentru care şi-a dăruit întreaga putere de muncă. El a lăsat în urma sa o operă de o valoare inestimabilă pentru Biserica creştină. Prin traducerile care le-a făcut din diverşi scriitori şi Părinţi ai Bisericii creştine din Orient, cum au fost Chirii* al Alexandriei, Grigorie* de Nysa, Pro-clus*, el a făcut cunoscută teologia răsă­riteană în mediul latin. Afirmaţia că, prin traducerile sale dogmatice din greacă în latină, el a arătat că adevărul este de partea Romei (Tăutu), este o interpretare forţată a adevăratei feţe a activităţii lui Dionisie. El nu confirmă adevărul Ro­mei, ci arată acesteia modul adecvat de formulare a adevărului doctrinei creştine, aşa cum a fost ea gândită şi fixată în cer­curile teologilor răsăritei)i, cunoscători ai argumentării filosofice, mai puţin fami­liară Romei la acea vreme. Prin aceasta, el a contribuit la circulaţia teologiei creştine răsăritene, scrisă în greacă, şi în Biserica creştină din Occident; Biserica creştină din Răsărit şi cea din Occident împărtăşind aceeaşi credinţă. Al doilea mare merit care îi revine lui Dionisie cel Mic, se leagă de activitatea de traducere în latină şi de colecţionare a canoanelor bisericeşti, fixate la diferite sinoade sau concilii şi care fuseseră redactate în limba greacă. Este adevărat că o parte din canoane circulau în traduceri latine aproximative şi în colecţii incomplete, ca de exemplu, Prisca versio a lui Justei Io şi alţii. Inexactităţile traducerii şi faptul că această colecţie era incompletă, îi va fi determinat pe episcopii Romei să-i ceară lui Dionisie să revizuiască şi să adune la

zi canoanele sinodale şi conciliare. In consecinţă, Dionisie compune trei cule­geri juridice distincte: a. O culegere la­tină a canoanelor conciliare şi sinodale greceşti şi latine, începând cu canoanele apostolice şi continuând cu cele de la Niceea, Ancyra, Neocezareea, Gangra, Antiohia, Calcedon, Sardicâ şi diverse concilii africane, b. O colecţie de decre-talii papale de la Siricius (385-398) şi până la Anastasie (496-498), cuprinzând doar 38 de scrisori papale şi ca urmare a rămas incompletă. De altfel, scopul auto­rului a fost de a grupa doar scrisorile pa­pale importante. O a doua colecţie da­tează din timpul pontificatului lui Sim-machus (498-514) pe care o anexează primei, constituind: Dionysiana sau Co­lecţia dionisiană; c. în cele din urmă, la porunca lui Hormisdas (514-523), reali­zează o a treia colecţie, din care exclude canoanele apostolice şi care nu reţine decât canoanele sinoadelor greceşti cu o traducere paralelă în latină. Această co­lecţie s-a pierdut. Cea de a doua colecţie a fost în uz în timpul sec. VI şi VII. în sec. VIII a fost îmbunătăţită şi trimisă de papa Adrian împăratului Carol cel Mare în anul 774. Mai apoi a fost acceptată de către Biserica francă la Aachen in 802. Prin adunarea canonanelor sinodale şi conciliare în colecţii, Dionisie a devenit întemeietorul dreptului canonic apusean. Spre deosebire de istoricii bisericeşti de până la el, care au scris istorie fără a avea o viziune nouă, creştină asupra cronolo­giei, Dionisie reformează calendarul creştin, fixând ca punct de început al erei creştine întruparea Domnului. Astfel, el abandonează era lui Diocleţian, şi accep­tă anul 753 a.u.c. ca an al întrupării Domnului şi punctul de la care începe era creştină. Deşi calculul a fost făcut cu o oarecare eroare, ideea în sine a fost cu

adevărat revoluţionară. Calendarul sta­bilit de el a fost adoptat în Italia în anul 527, mai apoi în Franţa şi în Anglia (Sinodul de la Whitby, 664), extinzându-se treptat în întreaga lume creştină. Reţinem în cazul lui Dionisie cel Mic, încercarea de identificare a acestuia cu Dionisie Areopagitul propusă de Pr. Prof. Gh. Drăgulin. Este mai degrabă vorba de o 'teorie de suflet' am spune, decât de una pur ştiinţifică. Nu o respingem, dar aşteptăm de la autor o confirmare ştiinţi­fică a teoriei sale.

Migne, PL, 67, 9-527; A. Strewe, Die Canonensammhmg des Dionysius Exiguus in der ersten Redaktion, 1931; C. Maasen, Geschichte der Quellen und der Literatur des canonischen Rechts, I, 1870; B. Krusch, Studieri zur christlichmittelalterlichen Chro-nologie, p. II: Dionysius Exiguus, der Begriinder der christlichen Ara, (Abh. nr. 8), Berlin, 1938; Al. Tăutu, Dionisie Românul -O podoabă a Bisericii strămoşeşti, Ed. a Il-a revizuită, Fundaţia Europeană Drăgan, Ro­ma, 1967; 1. G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 268-280; Gh. Drăgulin, Identitatea lui Dionysîe Pseudo-Areopagitul cu Ieromo­nahul Dionisie Smeritul (Exiguus). Cercetare ortodoxă a unei controversate probleme de istorie a culturii bizantine şi a celei strâ-romăne, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991; idem, Areopagitica. Dionisie cel Mic şi alţi teologi protoromâni în context european, Bucureşti, 1998; M. Diaconescu, Istoria li­teraturii dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti, 1999, p. 556-573, reţine teoria Păr. Gh. Drăgulin; Ed. S. Foulkes, Dionysius (18), art. în Smith-Wace, l, p. 853-854; Cayre, II, p. 225-226; Bardenhewer, V. p. 224-228; Tixeront, Patrologie, p. 470-472; Cross, Dionysius (7) Exiguus, art. în ODCC, p. 407; Altaner-Stuiber, 1980, p. 251, 256, 480; V. Loi, Denys le Petit, în DECA, I, p. 659-660; R. Weigand, Dionysius Exiguus, în LACL, p. 177-178 cu bibliografie.

Dionysius Philocalus sau Filocalus

Furius Dionysius Philocalus este cunos­cut ca scriitor şi editor al Chronografiei din 354, cât şi prin activitatea sa pe lângă Damasus I (366-384), de construire a ci­mitirelor pentru martirii creştini de la Roma. Identificarea sa cu Dionisie Gra-maticianul rămâne deschisă, cât şi cea cu Filocalus, menţionat în Anthologia lati­na. Din modul în care descrie relaţia sa cu Damasus (cultor et amator), s-a dedus posibila lui apartenenţă la creştinism. Incertitudinea faţă de apartenenţa lui la creştinism este determinată şi de faptul că, în cea mai mare parte a Calendarului din 354 lipsesc referirile la creştinism, lucru de altfel caracteristic pentru cultura citadină din perioada constantiniană târ­zie. De remarcat stilul artistic specific operei sale, datorat folosirii literelor filo-calice.

J. Strzygowski, Die Calender des Chrono-graphen, Berlin, 1888; T. Mommsen, Ober des Chronographen, Gesch. Schriften 7, 1909 = 1850, p. 563-579; A. Ferrua, Filo-calo, Civ. Catt 80, 1939, p. 35-47; M.R. Salzmann, On Roman Time, Berkeley, 1990; W. Wischmeyer, Dionysius Philocalus, în LACL, p. 179 cu bibliografie.

Dionisie de Teii Mahre

Dionisie de Teii Mahre (t845), a fost patriarh monofizit (iacobit) începând cu anul 818. A vieţuit Ia mănăstirea Qen-nesrin, până la incendierea acesteia de către musulmani. Este apoi hirotonit, în răstimpul a trei zile, diacon, preot şi epis­cop şi numit în scaunul patriarhal deţinut de Chiriac (818). întreprinde o serie de călătorii la Bagdad şi în Egipt, pentru a interveni în favoarea creştinilor oprimaţi de musulmani. Este considerat autorul

DIONISIE DE TELL MAHRE

DIOSCOR DE ALEXANDRIA

DITTINIUS

DOMIŢIAN DE ANCYRA

unei Cronici în două părţi, care prezintă evenimentele între anii 582-843. Din ne­fericire, aceasta s-a pierdut, păstrându-se câteva fragmente la Bar Hebraeus şi Mihail Sirianul (m. 1199) şi în Chroni-con-u\ din 1234. Se pare ca această cro­nică a fost scrisă în realitate de un călu­găr anonim de la mănăstirea Zuqnin din nordul Mesopotamiei nu departe de Amida, la sfârşitul sec. VIII. Din această pricină cercetătorii numesc această cro­nică Cronica lui Pseudo-Dionisie de Teii Mahre. Textul se păstrează într-un singur manuscris din sec. IX şi descrie succe­siunea evenimentelor din perioada bi­blică şi până în anul 775. Cronica este deosebit de importantă pentru relaţiile dintre bizantini şi arabi în sec. VIII. Ea încorporează şi aşa-numita Cronică a lui losua Stâlpnicul. Autorul a folosit mate­riale din Istoria Bisericească a lui loan* de Efes.

J.B. Chabot, Chronique de Denys de Tell-Mahre, quatrieme pârtie, Paris, 1895; Incerţi auctoris Chronicon Pseudo-Dionysianum vulgo dictum, ed. idem 2 voi., Paris, 1927-1933, Louvain, 1949, 1952, cu trad. lat. şi text siriac, în CSCO 91, 104, 121; R. Duval, La litteYature syriaque, Paris, 1907 (retip. 1970), p 388 şi urm.; DHGE 14, 310 cu bogată bibliografie; O. de Urbina, Patrologia syriaca, Roma, 1965, p. 220; R. Abra-mowski, Dionysius von Tellmahre, Leipzig, 1940; W. Witakowski, Syriac Chronide of Ps. Dionysius of Tell-Mahre, Uppsala, 1987; idem, Sources of Pseudo-Dionysius of Tell-Mahre for the Christian Epoch of the First Part ofhis Chronide, în G.J. Reinink-A.C. Klugkist (ed.), After Bardaisan: Studies on Continuity andChange in Syriac Christianity in Honour of Professor Han J. W. Drijvers, Orientalia Lovaniensia Analecta 89, Leuven, 1999, p. 329-366; Altaner-Stuiber, 1980, p. 234 şi urm.; A de Nicola, Denys de Tell-mahre, în DEC A, I, p. 660; P. Bruns, Ps.-Dionysius von Tell-Mahre, în LACL, p. 180.

Dioscor de Alexandria

Dioscor de Alexandria (f 454), arhidia-con al Alexandriei în timpul patriarhului Chirii* şi urmaşul său la patriarhat (444). în calitate de arhidiacon, îl însoţeşte pe Chirii la sinodul de Ia Efes din 431. în 448 când Eutihie* începe să atragă aten­ţia asupra învăţăturii sale hristologice, Diodor devine adeptul acestuia, acordân-du-i întregul său sprijin. Aşa se face că el prezidează sinodul Latrocinium de la Efes, depunându-1 pe Flavian, episcopul de Constantinopol. După moartea împă­ratului Teodosie II, în 450, situaţia lui se schimbă, în sesiunea a 3-a a sinodului ecumenic de la Calcedon a fost condam­nată doctrina lui Eutihie. în consecinţă, şi adepţii acestei învăţături au fost con­damnaţi, printre ei fiind şi Dioscor. De­pus din treaptă şi excomunicat, este exi­lat de autorităţile civile la Gangra în Paphlagonia (Asia Mică), unde se stinge din viaţă în 454. De la el s-au păstrat, în traducere siriacă, câteva scrisori şi pane­giricul întocmit de diaconul Theopistus (Teognost).

W. E. Crum, Copt ic Texts relating to Dios­corus, PSBA, 25, 1903, p. 267-276 (text cop-tic şi trad. în engleză); Hardouin, II, 662-772; Mansi, VI, 1761, col. 529-1230, VII, 1762, col. 1-872; 'Viaţa' în siriacă de Theopistus cu trad, franceză, ed. de F. Nau în Journal Asiatique, ser. 10, I, 1903, p. 5-108; W.de Vries, Anaphorae syriacae, Roma, 1944, p. 267-321 (text siriac şi trad. în latină); F. Haase, 'Patriarch Dioskur l von Alexandrien nach monophysitischen Quellen', în M. Sdralek (ed.), Kirchengeschichtliche Abhandlungen, VI, 1908, p. 141-233; Bardenhewer, IV, p. 78 şi urm.; W. Bright, Dioscorus, în Smith-Wace, I, p. 854-862; N. Charlier, în DHGE, XIV, 1960, col. 508-514 cu bibliografie bogată; Cross, Dioscorus, în ODCC, p. 407-408; D. Stiernon, Dioscore d'Alexandrie, în DEC A, I, p. 697; P. Bruns, Dioskur von Alexandrien, în LACL, p. 180 cu bibliografie.

Dittinius

Dittinius, episcop de Astorga, fiul lui Symposius de Astorga. Cu ocazia sino­dului de la Toledo din 400, se dezice de doctrina prisciliană. Este autorul câtorva tratate cu conţinut moral şi teologic. Leon* cel Mare meţionează unul dintre aceste tratate, intitulat: Libra, compus din 12 întrebări, după diviziunile livrei romane, în care justifică minciuna în vederea ascunderii adevăratelor convin­geri în caz de persecuţii. Augustin* men­ţionează şi el această lucrare.

CPL, 797; Leon Magnus, Ep. 15, 16; Augustin, Contra mendacium, cap. 3,5; 21, 41; H. Chadwick, Priscilllian of Avila. The Occult and the Charismatic in the Early Church, Oxford, 1976; S. Zincone, Dittinius, înDECA, I, p. 701.

Docetism

Docetismul, în ansamblul lui, reprezintă diverse încercări de explicare a întru­pării, suferinţei şi morţii Domnului nos­tru lisus Hristos, facându-se uz de inter­pretări dualiste, prin excluderea a ceea ce părea a fi nedemn pentru Fiul lui Dum­nezeu, născut din fecioară şi fără de păcat. De aceea, nu se poate vorbi de o sectă propriu-zisă, ci mai degrabă de di­verse tendinţe care subestimau, în funcţie de contexte filosofice platoniciene, reali­tatea istorică a operei mântuitoare a lui Dumnezeu, susţinând realitatea autentică a lumii inteligibile în opoziţie cu reali­tatea aparentă a lumii sensibile. Prin pro­movarea unei astfel de atitudini, s-a ajuns la suspendarea umanităţii reale a lui Hristos, temei de bază în actul mân­tuirii. Docetismul a făcut carieră mai ales în ereziile gnostice, fie că este vorba de Marcion* sau, cu precădere, de Valen-tinian*. Astfel s-a ajuns să se afirme că,

nu lisus a fost cel care a murit pe cruce, ci Iuda Iscariotul sau Simion de Cyrene. Docetismul a fost respins cu fermitate de Sf. Ignatie* şi alţi scriitori antignostici: Tertullian* şi Ipolit*. Printre cei care au fost consideraţi doceţi se numără Cerint* şi Serapion, episcop de Antiohia (190-203), primul scriitor care a folosit ter­menul de docetae. Docetismul este susţi­nut şi în concepţia coranică despre lisus.

G. Salmon, Docetism, art. în Smith-Wace, I, p. 867-870; G. Bareille, Docetisme, în DTC, IV, 1911, col. 1484-1501 cu referiri patris­tice; A. Grillmeier, Jesus der Christus im Glauben derKirche, I, Freiburg, 1979; p. 187 şi urm.; Cross, Docetism, în ODCC, p. 413; B. Studer, Docetisme, în DECA, I, p. 705-706.

Doctrina Patrum

Florilegiu hristologic redactat în a doua jumătate a sec. VII în greacă (Aoyoi ăyicov narâpcov). Nu este vorba de o lucrare originală, ea urmând exemplul altor culegeri similare care s-au păstrat sau s-au pierdut (Ep, 15 a Sf. Maxim* Mărturisitorul, florilegiul sinodului de la Lateran, florilegiul folosit de Leonţiu* de Bizanţ şi Leonţiu de Ierusalim care s-a pierdut).

F. Diekamp, Doctrina Patrum de incarna-tione VerbL Ein griechisches Florilegium aus der Wende des siebenten und achten Jahr-hunderts, Minister, I, W., 1907. ed. 2-a,1981; S.J. Voicu, Doctrina Patrum, în DECA, I, p. 706; P. Bruns, Doctrina Patrum, în LACL, p. 180.

Domiţian de Ancyra

Dom iţi an de Ancyra a fost egumen al mănăstirii lui Martyrius din Palestina, împreună cu Teodor Askidas a condus

DOMIŢIAN DE ANCYRA

DONAT DE BESANCON

DONAT DE BESANCON

DONAT DE CARTAGINA

gruparea origenistă în primele decenii ale sec. VI. Prin intervenţia lui Leonţiu* de Bizanţ, este numit episcop de Ancyra în jurul anului 540. Când Efrem de Antio­hia a susţinut condamnarea origenismu-lui, Domiţian şi Teodor fac presiuni asu­pra lui Petru de Ierusalim pentru ca aces­ta să rupă legăturile de comuniune cu episcopul antiohian. Intervenţia lor nu a avut nici un rezultat. Se pare că cei doi prieteni, Domiţian şi Teodor, stau la baza condamnării celor Trei Capitole, în jurul anului 545, Domiţian i s-a adresat papii Vigilius pentru a asigura sprijin pentru Origen. Un fragment din acest tratat, Libellus ad Vigilium papam, se regăseşte la Facundus* de Hermiane.

J.M. Clement, R. van der Plaetse, în CCL 90A, 126; H.G. Beck, Kirche und theol Literatur, Miinchen, 1959, p. 384; L. Perrone, La chiesa di Palestina e le controversie crîstologiche, Brescia, 1980, p. 204-207; M. Simonetti, Domitien d'Ancyre, în DECA, I, p. 711; B. Windau, Domiîianus von Ancyra^ în LACL, p. 180-181.

Domnus II de Antiohia

Domnus, episcop de Antiohia între anii 442-449. A fost prieten al lui Teodoret şi nepot al lui loan*, episcop de Antiohia. A fost crescut şi educat de Euthymie, vestit anahoret din Palestina. Juvenalie de Ierusalim îl hirotoneşte diacon. Aflând că unchiul său loan a devenit părtaş în erezia nestoriană, el îi cere voie părin­telui său duhovnicesc pentru a se deplasa la Antiohia şi a-1 determina pe episcopul rătăcitor să revină Ia credinţa cea dreap­tă. Euthymie, cunoscând slăbiciunile tâ­nărului, îl sfătuieşte să lase totul în seama lucrării lui Dumnezeu, ca nu cumva el însuşi să cadă în mreaja ereziei. Domnus nu ascultă sfatul lui Euthymie şi pără­seşte mănăstirea fără a-şi lua rămas bun.

Profeţia lui Euthymie se împlineşte, Domnus devine şi el adept al nestorianis-mului şi dobândeşte o popularitate atât de mare, încât, la moartea unchiului său este ales succesorul acestuia, în calitate de conducător al grupării antiohiene, Dorn-nus instrumentează sinodul de la Efes din 449, care va fi cunoscut în istoria bise­ricească sub denumirea de Sinodul Tâl­hăresc - Latrocinium. El nu va deţine pre­şedinţia sinodului, deoarece a fost înlo­cuit prin decret imperial de Dioscor, lo­cul al doilea revenindu-i legatului papal, iar al treilea, episcopului de Ierusalim. Domnus va fi şi el condamnat de acest sinod şi trimis în exil. El nu va fi instalat în scaun nici după ce sinodul de la Cal-cedon îi repune în drepturi pe episcopii înlăturaţi de sinodul tâlhăresc de la Efes, în cele din urmă, după revenirea din exil, el se retrage la mănăstirea de metanie unde se va stinge din viaţă. De la el s-au păstrat: o scrisoare către împăratul Teo-dosie în corespondenţa lui Facundus* de Hermiane; alte două, în siriacă, adresate lui Dioscor* de Alexandria, şi un frag­ment dintr-o predică pe care a ţinut-o în timpul sinodului.

Ep. Theod., J. Clement, R. van der Plaetse, CCL 90 A, p. 244 şi urm.; Ep. Diosc., J, Flemming, Akte der ephesenischen Synode vom Jahre 449, AGWG NF 15, l, Gdttingen, 1917, p. 138-147, 118 şi urm. (text siriac şi trad. germană); E. Venables, Domnus II, în Smith-Wace, I, p. 878-879; G. Rowekamp, Domnus II von Antiochien, în LACL, p. 181.

Donat de Besanţon

Donat de Besanson s-a născut în jurul anului 590/97 într-o familie aristocrată. Devine monah la mănăstirea din Luxeuil, condusă de Sf. Colomban*. Este numit episcop de Besan9on în anul 625/626. In această calitate participă la sinoadele de

la Clichy, Chalon sur Saone şi Reims. întemeiază mănăstirea Sf. Pavel, pentru care redactează o serie de Reguli. Aceste reguli sunt o îmbinare a regulelor Sf. Colomban şi Sf. Benedict*. în 636, înte­meiază o altă mănăstire pentru călu­găriţe, Jussa Moutier din Besan9on, pen­tru care redactează o serie de 77 de re­guli: Regula ad virgines, bazate pe re-gulele Sf. Colomban, Sf. Benedict şi Ce­zar* de Arles. A decedat în anul 660, fiind înmormântat la mănăstirea Sf. Pavel.

Migne, PL 87, 273-298; CPL 1860; A. de Vogue, Ben. 25, 1978, p. 219-314; DSp III, col. 1573-1577; R. Hanslik, Regula Donaţi, SP, 10, TU 107, Berlin, 1970, p. 100-104; U. Dionisi, Donat de Besanqon, în DECA, I, p. 712; B. Windau, Donat de Besanţon, în LACL, p. 181 cu bibliografie.

Donat de Cartagina

Donat de Cartagina (270-355), episcop donatist de Cartagina. S-a născut Ia Casae Nigrae în Numidia de Sud, nu de­parte de Tedessa. Se crede că în perioada persecuţiei Iui Diocleţian (303-305), cunoscută şi sub denumirea de 'perse­cuţia cea mare', el era deja episcop. S-a opus cu fermitate oricărei colaborări cu autorităţile păgâne, dar a fost considerat vinovat de către conciliu şi de papa Mil-tiade, de a fi rebotezat pe toţi membrii clerului care au apostaziat (lapsi) în tim­pul marii persecuţiei. La moartea lui Mensurius (313), Donat spera să fie ales succesor al acestuia, în acest scop, inter­vine pe lângă Constantin cel Mare. Acesta transmite cazul spre rezolvare lui Miltiade, episcopul Romei, împreună cu alţi episcopi din Italia şi Galia, în număr de 29, întruniţi într-un conciliu local, Miltiade îl numeşte pe Caecilian*. Deşi

Donat apelează la Conciliul de la Arles, numirea lui Caecilian rămâne validă. Ba mai mult, atât Felix* de Aptunga care 1-a hirotonit, cât şi Caecilian sunt absolviţi de orice învinuiri pe care i Ie adusese Do­nat. Reţinut la Roma, Donat izbuteşte să scape şi revine în Africa de Nord. Aici, atmosfera îi era favorabilă, deoarece ma­joritatea locuitorilor Cartaginei împărtă­şeau ideea unei separări între Biserică şi imperiu. Astfel, în pofida hotărârilor lua­te în favoarea lui Caecilian, Donat este pus în scaunul episcopal de Cartagina, în primăvara anului 317, cu acordul majo­rităţii creştinilor din Africa de Nord. Ajuns pe scaunul episcopal de Cartagina, Donat face tot ceea ce îi era în putinţă pentru a fi acceptat de întreaga comuni­tate. Bucurându-se de prestigiu printre discipolii săi, el îşi asumă funcţia sacer­dotală şi de profet. Popularitatea lai a crescut în aşa măsură încât era numit 'Donat al Cartaginei', iar poporul credea că el era 'omul care putea purifica Bi­serica Cartaginei de greşeli'. Izbuteşte să convoace un sinod la Cartagina cu par­ticiparea a 262 de episcopi, dovedind o mare maleabilitate în probleme biseri­ceşti. După moartea lui Caecilian, Donat cere împăratului Constantin să fie recu­noscut singurul episcop al Cartaginei. Con­stantin trimite doi notari imperiali la Car­tagina, pe Pavel şi pe Macarie, care du­ceau cu ei daruri pentru cei săraci, şi aveau instrucţiuni precise. Aceştia s-au declarat în favoarea lui Gratus şi împotri­va lui Donat, ceea ce a declanşat o serie

f\ "

de confruntări. In timpul acestor confrun­tări, Donat pronunţă celebra sa sintagmă: Quid est imperatori cum ecclesia?, care va provoca mari tensiuni la Cartagina. In cele din urmă, Donat este arestat şi exi­lat, se pare, în Galia, unde moare în jurul anului 355, fără a mai putea reveni în Africa.

DONAT DE CARTAGINA

DONATISM

DONATISM


De la Donat nu ne-a parvenit nici una din lucrările sale. Se pare că el a scris un tratat Despre Duhul Sfânt, considerat de Ieronim* ca având tendinţe ariene. De­spre Biserică, el păstrează concepţiile lui Ciprian*. Biserica trebuie să fie univer­sală. Ea însă nu există ca atare, în pre­zent, există doar comunităţi de aleşi, în­conjurate de creştini falşi. Numai Bise­rica din Africa se află în 'tabăra lui Dum­nezeu'. Ceea ce determină caracterul adevăratei Biserici nu este universali­tatea, ci integritatea ei.

Ribbeck, Donatus und August inus, 1858; M. Deutsch, Drei Aktenstucke zur Geschichte der Dontatismus, Berlin, 1875; J.M. Fuller, Donatism, art. în Smith-Wace, p. 881-896; W.H.C. Frend, The Donatist Church, Oxford, ed. 2-a, 1971, p. 153-171, 177-182; J. S. Ale-xander, Donatus ofCarthage and Donatus of Casae Nigrae, JThS 31, 1980, p. 540-547; W.H.C. Frend, Donat de Carthage, în DECA, I, p. 712-714; R.A. Markus, Donatus, Donatism; History, Life, Culture, Contro-versies, în A.D. Fitzgerald (ed.), Augustine Through the Ages. An Encyclopedia, Grand Rapids, MI, 1999, p. 284-287, 432.434, 498-504.